Despărțire de București


În 1972 acționa cu putere minirevoluția culturală a lui Ceaușescu. După debutul meu editorial din 1968 am avut cronici favorabile în presa din capitală și în Timișoara. Am publicat și în reviste, versuri, muzicologie, eseuri pe diverse teme. Dar din 1972 s-au modificat relațiile mele cu presa, s-a schimbat orientarea editurilor, urmând şi pierderea (deliberată) a manuscrisului meu la Editura Albatros; redactorul Elis Buşneag, la Editura pentru Literatură, unde voiam să public o nouă carte de versuri, mi-a spus că a doua se publică la altă editură. Urmă eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu considera manuscrisul meu „prea puţin patriotic” şi restituirea unui roman satiric ( cu adresă la activismul politic). Despre felul imbecil în care am fost tratat la Albatros a scris, cu regrete sincere Mircea Sântimbreanu în memorialistica sa postrevoluționară, dând vina pe o doamnă redactor.
Am avut un dosar favorabil pentru transfer de la radio în Televiziune, în resortul cultural. Acolo fiind, mi-aș fi putut face relaţii, pile, o carieră. Am dat un telefon lui Ion Arieșanu, un vechi prieten, aș putea să spun, să-i cer o părere. Se înființa la Timișoara noul format săptămânal al revistei Orizont iar el, ca redactor-șef mă chema în această redacție. Și așa m-am transferat, preferând supărarea văcarului pe sat şi o viaţă de anonimat într-o provincie care a fost cândva o strălucită regiune a unui imperiu civilizat şi redutabil. 
Am fost cândva „de-al lor”, în sensul că Bucureștii îmi plăceau, pe atunci, puteam face realmente multe pentru breasla mea. La un tânăr de nici treizeci de ani s-au răţoit conu’ Zaharia Stancu, Elis Buşneag, Nicolae şi Mircea Ciobanu, Ştefan Augustin Doinaş ( cu cronicile lui împotriva şaptezeciştilor) ilustrul „coleg” trimiţând la gunoi tot ce a scris generaţia mea între anii 1967- 71, cu serialul său despre „beția de cuvinte” și „moda literară”. Manevra, ochestrată politic, urmărea desfiinţarea colecţiei disidente Luceafărul, ai cărei redactori i-au lăsat în ploaie pe cei ce mai băteau insistent la porţile unui debut. Noi eram de vârsta celor de la Beatles (bietul George Harrison era cu un an mai tânăr decât mine), sau Pink Floyd, dar, graţie stalinismului valah ne vedeam excluşi din Europa, în care ne chinuim să ajungem şi azi. Nu se poate spune că nu am încercat să parchez în spaţiul ultracentralizat al României, în capitală. M-am întors acolo doar foarte târziu, pentru VIZA necesară plecării în Statele Unite, la familia fiului meu. 

Advertisements

Cărți dispărute


PRIMUL RĂZBOI MONDIAL N-A AVUT LOC,  autor Lucian Bureriu/propusă de Excelsior, respisă de o secțiune a Ministerului Culturii.

Timp de un deceniu am urmărit o serie de documente, în majoritate nu de mult desecretizate. Constat cu uimire că multă vreme istoria a fost în fel şi chip cenzurată, măsluită şi ticluită. Cu oarecare timiditate câţiva istorici români şi străini, riscând etichetarea de REVIZIONISM, în accepţie peiorativă, au ieşit cu cărţi în care trecutul este reconsiderat, cu riscul de a deveni incomod pe alocuri. Am considerat Primul Război Mondial ca fiind cel dintâi experiment al omenirii aflată într-o schimbare radicală. A fost spulberată tradiţia conflictelor regionale, încheiate fără schimbări esenţiale de putere. Au fost zguduite din temelii relaţii socio-politice care păreau aşezate ca pe vecie. Eriniile malefice s-au dezlănţuit scăpând oricăror prudenţe, lăsându-se manevrate cu diletantism şi stângăcie. Însăşi încheierea păcii a generat cu uşurinţă a doua conflagraţie, precedentul fiind deja creat.
Dacă în anumite locuri din lume s-a mers cu curaj pe linia devoalării adevărurilor acestui eveniment, degajându-se factori reziduali pe care-i resimţim şi în prezent, nefiind întotdeauna conştienţi de aceştia, consider că istoriografia noastră a rămas în urmă, înseşi manualele şcolare aducând mereu aceleaşi clişee pe care le-am deprins încă din anii socialismului. Adesea autorii acestor manuale esenţiale în formarea intelectuală a tinerelor generaţii, chiar că par a fi uitat unele fapte, omisiunea fiind o confortabilă formă de a escamota asperităţile peisajului.
Nu mi-am permis interpretări fanteziste, cu atât mai puţin cultivarea teoriilor conspiraţioniste. Am conferit totuşi o anumită unitate manuscrisului, depistând liantul unor etape din dezvoltarea evenimentelor, cu consecinţele de rigoare, aşa că nu ofer o simplă culegere de texte sub genericul reportericesc NO COMMENT. Respect, totodată, libertatea citatelor, fără să le încalc drepturile îndreptându-le pe un anumit făgaş, aşa că nu poate exista un proces de intenţie.
Nu contest că există un exerciţiu al fanteziei în acest CE-AR FI FOST SĂ NU FIE? Și există suficiente argumente în sensul că au fost multe intenţii şi forţe care ar fi putut ţine sub control vremurile. Numai dorinţa popoarelor de afirmare naţională nu puteau şi nu aveau nici un interes să dezlănţuie acest imens tăvălug radical. Explozibilul potenţial al temelor şi variaţiunilor acestui război trebuie manevrat cu grijă, dar şi exhumarea documentelor autentice şi adesea trecute cu vederea este un act recuperator. Şi cu o răbdare de arheolog, am încercat să le menţin IN SITU, fără părtinire pentru o parte sau alta a frontului.
Nu va fi niciodată destul ceea ce s-a scris despre întâia conflagraţie mondială şi nu facem decât să completăm materialul existent cu eventuale ultime descoperiri. În spaţiul nostru spiritual cărţile au tiraj mic şi dispar repede, aşa că, pe lângă descoperirile proprii, am utilizat şi citate din aceste opere perisabile.
Sondajele de opinie pe care le-am făcut, fie direct, fie utilizând Internetul, au fost întru totul favorabile punerii sub reflectoarele dezbaterii publice şi cunoaşterii larga tematică pe care o declanşează subiectul acestui manuscris.
P.S. Editura îl propune în acest Proiect pe Lucian Bureriu, scriitor, bun cunoscător al fenomenului de multiculturalism, specific Banatului, critic şi neobosit cercetător al istorie naţionale, preocupat de a nu lăsa să „cadă” în uitare opere şi nume meritorii,  care îşi dedică o bună parte din timp în a aduce / readuce pentru cititori, dar nu numai, în discuţie aspecte încă nelămurite, neclare, neştiute de marea majoritate a populaţiei. Eseu, pagini de jurnal, memorii sun instrumentele alese de scriitor pentru a ne oferi lucrarea Primul Război Mondial n-a avut loc.

P.P.S.-ul autorului. N-a fost să fie. Poate la schimbarea Ministerului.

Am propriile mele impresii despre răutatea muzicienilor


Recitesc „Domnul Croche antidiletant” al lui Debussy (Achille-Claude) ori de câte ori am chef să mă enervez. Alfred Hoffman, în prefață, îl găsea pe ranchiunosul francez „prototipul ideal al criticii muzicale…A trebuit să lupte pentru arta sa și cea franceză în general, care era silită să-și găsească calea proprie într-un vălmășag de tendințe”. Acest text, de altfel plin de cacofonii, exprimă un adevăr. Desigur, mediocritatea muzicii franceze este tradițională, de la melodiile populare la cea simfonică și de operă amestecată cu balet, ea trebuia să lupte în tranșeele războiului de poziție cu imensitatea copleșitoare a muzicii germane.

„Spiritualul” Debussy, probabil după modelul prodigiosului autor de memorii, Berlioz, a ținut să arunce articole fumigene și gaze toxice pe scenele și în fosele artei inamice. Popoarele care au simțul grandorii imperiale nu se pricep să piardă în niciunul dintre domeniile activității umane, principiul forței trebuind să fie și o caracteristică a artei practicate în teritoriul lor imens. Ceea ce nu se produce deloc și lasă doar senzația unui regretabil complex de inferioritate. Adesea contestat și la el acasă, Debussy simte nevoia unei revanșe, așa cum vor fi resimțit și armatele germane care au asediat și cucerit Parisul, mai târziu…Și cel mai semnificativ atac este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy.

„Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantic, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari din zona Vechiului Regat…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.” Debussy consideră (eronat!) că odată cu descoperirea cuvântului în simfonia a IX-a „de la Beethoven încoace dovada inutilității simfoniei se făcuse”. Schumann și Mendelssohn sunt doar niște epigoni! Desigur, cunoștințele lui Debussy nu includ, și nu-mi explic de ce, existența lui Bruckner și Mahler. În 1914 ar fi putut afla ceva măcar despre cel mai mare simfonist al lumii, Anton Bruckner.

În schimb, tradiționala prietenie franțuzească față de ruși, care va anticipa WW1 , își face loc. „Tânăra școală rusă a reîntinerit simfonia, împrumutând idei din temele populare”. Mein Gott, ce tâmpenie! Matrioșca Musorgski naște capodopere, noroc că a mai beneficiat de orchestrația deferentă a lui Maurice Ravel care umple „Tablourile dintr-o expoziție”…Interesant este și fragmentul de cronică în care este atacat publicul englez, care ascultă deobicei foarte disciplinat, cam fără să înțeleagă, dar în întunericul sălii se poate trage și câte un somn, ceea ce englezii o pot face fără grijă. Nici ei nu se ridică la înălțimea geniului francez. Churchill i-ar fi dat una după ceafă.

Cronicile ocazionale adunate în această carte surprind evenimente pasagere. „În aceste ultime săptămâni ne-a sosit un mare transport de şefi de orchestră germani. E mai puţin grav decât o epidemie, dar produce mult mai mult zgomot…un şef de orchestră putându-se multiplica mai mult de 90 de ori. Nu-i contest pe Weingartner, Richard Strauss, Mottl sau Richter , dar n-ar trebui să se exagereze şi să se confunde Parisul cu o sală de antrenament. Şi dacă, cel puţin aceşti domni ar aduce o oarecare noutate în programul lor, lucrul ar fi totuşi interesant; dar asta nu se întâmplă câtuşi de puţin şi vom asista la obişnuitele exerciţii în legătură cu diferitele maniere de a dirija simfoniile de Beethoven; unii vor întcetini, ceilalţi vor accelera (tempourile/tempii, n.n.). De unde au căpătat aceste persoane atâtea certitudini?”

Ne punem serios problema dirijorilor francezi și în ce măsură sunt ei ALTFEL decât cei din desantul dirijorilor germani care au agresat amabilitatea membrilor Jokey-club-ului parizian, eventual aceleași figuri stilate care au fluierat Tannhauser și au aruncat în el cu mere pentru că Wagner a refuzat să introducă balerinele preferate la premiera pariziană a operei sale. Că a scris ulterior, baccanalele legate de preludiu, asta a fost o dovadă de slăbiciune juvenilă. Apropos, Debussy a scris și muzică de balet!…

„Nimeni n-a auzit fluierându-se muzică de Bach, precum se aude pe boulevard „Cântecul Primăverii” din „Walkyria”…N-ar fi trebuit să cunoaștem „Tetralogia” de mai multă vreme? Ne-am fi descotorosit astfel de ea și pelerinii de la Baureuth nu ne-ar mai plictisi cu povestirile lor.”

Nici Nietzsche nu a nutrit atâta ură la despărțirea de Wagner, când, în nebunia lui a preferat „carmenismul” lui Bizet, sărmanul. Antidilentantul domn Croche consideră, la modul patriotic, că muzica lui Massenet e de o „fermecătoare specialitate”. Ca și a lui „Berlioz AL NOSTRU” (s.n.) O fi specialitatea casei. În schimb „muzica plicticoasă ne vine de la neowagnerieni…„arta wagneriană va suferi decăderea fatală, ca licoarea fermecată ce se transformă în oțet…”

Majoritatea orașelor germane, chiar și New York la Metropolitan,  pun azi în scenă operele maestrului de la Bayreuth, în vogă mai mult ca oricând.„Când Wagner vrea ceva de la viață, el o domină, îi pune piciorul pe grumaz și o silește să-i strige numele…Pe Liszt l-a jefuit cu conștiinciozitate…Wagner avea ceva de vraci și n-a fost pedepsit pentru asta…Doar trăinicia l-a ajutat să reziste…Wagner falsificase personajul lui Tannhauser și pentru asta n-are nici o scuză.” Încă un motiv pentru ca membrii Jokey-clubului să fluiere?…„Geniul francez (?) a naufragiat în copii proaste ale unor Wotani în cizme treisferturi și ale unor Tristani în haină de catifea…” Cine e de vină că francezii cei geniali n-au o muzică la fel de puternică? Iar „Gluck a adus pentru francezi folosul neașteptat de a fi căzut în brațele lui Wagner .” Wagnerianul Till Eulenspiegel de RichardStrauss „seamănă cu o oră de muzică nouă la casa de nebuni”. Cocoșul gallic se răsfață aruncând zoaie în capul germanilor, după ce el însuși admirase în tinerețe muzica lui Wagner.„Aflaţi că Şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Opera n-a şovăit să joace „Paiaţe”; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte „Tetralogia.”

Zis și făcut, germanii, pentru interpretarea „Tetralogiei” chiar au conceput instrumente noi ( tubă/tuburi wagneriene).

Anca Ioana Andriescu reproduce cuvintele lui Dan Grigore, după ce acesta a interpretat Sonata op.111 de Beethoven şi Burlesca de Richard Strauss: „Mi se pare că există capodopere care pentru noi – muzicienii (să zicem) deschid perspective absolut uriaşe pentru muzica ce le urmează dar ele sunt mai puţin receptabile sau „acceptabile” de către public. Aşa mă gândesc la ultimele cvartete sau la ultimele sonate ale lui Beethoven sau chiar la modul în care a fost receptat Wagner (modul critic în care îl privea Debussy pe Wagner în rândurile sale „Domnul Croche antidiletant”… eu îmi imaginez aici un duel – comic de fapt – între un masiv şi impunător luptător înveşmântat în zale şi mânuind plin de semeţie o bardă, un buzdugan şi un…floretist iute, extrem de prezent în actul acesta al argumentaţiei!”

S-ar părea că Debussy, prin lecțiile sale nonconformiste, ar reprezenta o alternativă la muzica germană. Postwagnerianismul i-a dat pe Bruckner, Mahler și Richard Strauss, urmând expresionismul austriac cu Schoenberg, Alban Berg și Webern. Acestui atac masiv francezii îi opun „impresionismul”, cu toţi scriitorii şi pictorii impresionişti şi simbolişti ai timpului. Totuşi, lui Debussy nu-i plăcea ca lucrările sale să fie încadrate în curentul impresionist. (Era singurul considerat impresionist, eventual alături de Ravel, dar el nu se voia etichetat astfel, în același ambalaj cu pictorii). Cine a fost, de fapt acest domn? Cumva trebuia să se numească această muzică a sa, eterată, fără consistență/liant, căreia i s-au găsit felurite descripții pentru a o scoate în relief. „Muzica sa este apreciată pentru componenta senzorială şi frecventele modificări de tonalitate. De altfel, lucrările lui Debussy reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă.” Mai ceva mai tumultuous decât Till Eulenspiegel. „Arta lui Debussy îşi trage aproape întreaga sursă de inspiraţie din natură.” La fel ca Pastorala beethoveniană, atât de dur comentată? „ Această natură capătă la el o altă modalitate de tălmăcire în limbaj muzical, diferită de încercările înaintaşilor clasici sau romantici exclusiv descriptive.” Fantastic! Geniul franțuzesc, opus diletantismului agresiv al mașinii de război muzical german.

Zic „cunoscătorii” că Debussy căuta „tălmăcirea în graiul sentimentului a ceea ce este nevăzut în natură”. „…Vizând să confere muzicii capacităţi de sugestie.” Ceea ce vrea orice muzician, de altfel. Pentru Debussy „singură muzica are putinţa de a evoca după plac meleagurile ireale, lumea de certitudini şi himere ce trudeşte în ascuns pentru a făuri poezia nopţilor, miile de şoapte anonime ale frunzelor mângâiate de razele lunii.”

Creveții striviți ai cuvintelor bețive, vorbe la fel de lipsite de sens ca și compozițiile lui Debussy, abundă în comentariile anonimilor care, probabil, au fost după cumpărături la Paris. Unul dintre cele mai mari semne de îndoială privind apartenenţa lui Claude Debussy la curentul impresionist este însă şi atitudinea lui faţă  de acesta, fiind cunoscut faptul cǎ el însuşi respingea epitetul de „impresionist”, acest termen aparține, după el, criticilor. Schumann ar fi reacţionat în acelaşi mod la clasarea lui în rândul compozitorilor romantici. Știu compozitorii mai bine despre propriile opere sau se abandonează celor ce pun etichete? „Impresionism = o artă a emoţiilor vagi şi evanescente care se întrepătrund şi se transformă insesizabil…”

Debussy era ataşat de cuvântul „impresii”, ca o contrapondere la estetica wagneriană (în cele două călătorii realizate la Bayreuth se vorbeşte de o perioadă de wagnerizare şi una de dewagnerizare). Impresia însemna pentru el cultivarea unei arte care exprimă latura delicată a sentimentelor şi nu exces emotiv aşa cum se întâmplǎ la Wagner. „Te rog să reţii cuvântul impresii la care ţin pentru că îmi lasă libertatea să-mi apăr emoţia de orice estetică de prisos.” Ce eroare. Nimic nu poate fi considerat de prisos. Doar un nemăsurat orgoliu consideră estetica altora de prisos, Claude-Achille instalându-se în epicentrul universului. Micul imperialist nu e aici nici Wagner, nici Bruckner, la fel de ostili senilității delicatelor sentimente suave, discontinui și fără finalitate.

Impresionismului muzical, susțin cu insistență comentatorii francofoni, ar coincide cu prezentarea lucrării „Preludiu la după-amiaza unui faun”. Mallarmé îi solicitase lui Debussy un acompaniament muzical pentru texte de-ale lui: „Ilustraţia dumneavoastră nu prezintă nici o disonanţă în raport cu textul meu, decât, cel mult, în sensul că merge mult mai departe în nostalgie şi în lumină, cu fineţe, (iarăși „finețe, delicatețe, efeminare”, n.n.) cu nelinişte, cu bogăţie (…) Nu mă aşteptam la aşa ceva. Această muzică prelungeşte emoţia poemului meu şi creează cadrul cu mai multă pasiune decât coloritul”. Dar impresionismului poate fi legat și de Nocturne, care nu sunt doar invențiile lui Chopin. Sau Enescu. Debussy explicǎ: „Titlul Nocturne vrea să ia aici un sens mai general şi îndeosebi mai decorativ. Nu este vorba deci despre forma obişnuită de nocturnă, ci de tot ceea ce acest cuvânt conţine ca impresii şi lumini speciale.” (Un pic de programatism conțin nocturnele, de la Enescu la Debussy).

Nu cred că nocturnele au neapărat o formulă specială. De ce n-ar fi nocturn și marșul funebru al lui Siegfried? Nocturnele lui Debussy ar fi inspirate de pictura unui oarecare Whistler, (Tablourile lui Musorgschi or fi și ele impresionism? ) „cu aspectul imuabil al cerului, cu marşul lent şi melancolic al norilor sfârşind într-o agonie de gri, uşor nuanţată cu alb” (oare cum ar fi redată muzical culoarea albă, eventual cu cornul francez?), „Fêtes” care redă mişcarea, ritmul dansant al atmosferei, cu fulgerele bruşte de lumină, (…) cu pulberile luminoase participând la un ritm total…” şi Sirènes, unde ascultăm marea şi ritmurile sale nenumărate”. O pictură parfumată cu miros de violet, cu alte cuvinte simbolism curat și literaturizare în muzică.„ Ca şi picturile lui Monet”. Cam puțin, comparativ cu desfășurarea unei întregi mitologii, alcătuirea orchestrei moderne, inventarea unui întreg arsenal interpretativ, leitmotivul, melodia infinită etc. 

Ceva mai târziu specialiștii evită să facă o încadrare a compozitorului în vreunul din curentele ivite atunci în Franţa, preferând, mai degrabă, să vorbească despre caracterul francez al muzicii lui (național și unitar? N.n.) „ Debussy vede totul cu ochii unui francez”, probabil că și aude cu urechile unui francez. Datorită pictorilor francezi, se poate vorbi despre „culorile instrumentale” ale lui Debussy.  Harold C. Schonberg, critic muzical american, afirmă despre Claude Debussy că mai bine i s-ar potrivi termenul de simbolist. (V-am spus eu!). Cu toate acestea, fără a aprofunda sau dezvolta această opinie, se înclină în faţa tradiţiei care l-a consacrat drept impresionist, înghite terminologia gata preparată în Europa, spunând că „impresionismul şi Debussy sunt definitiv legaţi unul de altul, şi pe bună dreptate. Prin analogie cu pictorii impresionişti care au dezvoltat noi teorii despre lumină şi culoare, Debussy a făcut acelaşi lucru în muzică. La fel ca şi pictorii impresionişti sau poeţii simbolişti, a încercat să surprindă o impresie sau o stare sufletească trecătoare, şi-a propus să sesizeze exact esenţa unui gând cu cât mai multă economie. Era incomparabil mai puţin interesat de forma clasică decât de sensibilitate.”

Cu alte cuvinte, o artă sincretică. Dar e o simplă speculație. Roland-Manuel, muzicolog francez şi compozitor, afirmă că muzica lui Debussy prezintă stranii afinităţi cu wagnerismul, (afirmație uluitoare, cu caracter revoluționar, n.n.) dar și cu muzica renascentistă şi muzica indoneziană (interesant! Complex imperial, n.n.) prin magia timbrelor, prin misterioase iluminări sonore”. Colecție de vorbe goale, de gintă latină. De asemenea, în opinia lui, Debussy cerea muzicii sale să reproducă ceea ce îndrăgea simultan în poezia simbolistă (care îi conţine şi pe poeţii prerafaeliţi), or asta e chiar prea de tot. Evită să numească drept programatism (de ce nu? Berlioz a avut și el așa ceva, programatism, n.n.). Debussy ar fi avut un gust al său pentru… arta japoneză. Romeo Alexandrescu constată că „epitetul clasificator de impresionist, ce-l însoţeşte cu fidelitate în aproape oricare istorie a muzicii şi care, prea generalizator şi în acelaşi timp insuficient de cuprinzător al artei debussyene, rămâne totuşi un termen în bună parte acceptabil.” Aminteşte reacţia împotriva formalismului artei academice caracteristică lui Claude Debussy. Ne propune și varianta conform căreia Monet, Manet, Degas, Renoir, Verlaine nu se încadrează exclusiv în curentele în care am obişnuit să-i categorisim. La Debussy stările pe care acesta le evocă prin muzică nu sunt niciodată maladive, îmbibate de pesimism, ci vitalizante, stenice şi solare specifice impresionismului. O.K. Stările maladive, îmbibate de pesimism le lăsăm unei muzici dotată cu simțul tragicului, cu profunzimile abisale ale naturii umane, prea puțin înclinată spre vitalismul solar inconștient și de un senilism infantil precoce. Am lăsat atât de mult spațiu unui artist superficial, miștocar și răutăcios prin cuvintele sale, dar atât de luminos în muzică, tocmai pentru a-l vedea într-o opoziție profundă cu incomparabila muzică a germanilor.

George Bălan notează că și Enescu „al nostru” a pictat impressionist „Suita sătească” și „Impresii din copilărie”. Destul de ciudat, dar nu nefiresc. La începuturi a fost și el un wagnerian, dar „nu s-a prins”. Oricum, el nu este inclus în războiul franco-german precum Andre Gide care mărturisește că „am oroare de persoana (?) și opera lui Wagner. Din copilărie încoace, aversiunea mea pasionată n-a făcut decât să crească. Acest geniu prodigios nu te exaltă, cât te zdrobește. A permis unei mulțimi de snobi, literați și proști (vezi Thomas Mann? N.n.) să creadă că geniul se învață. Germania (generalizarea, n.n.) n-a produs poate niciodată ceva care să fie în același timp atât de mare și atât de barbar”.

Proasta educație muzicală din Franța se adaugă absenței vocației/urechii la această rasă în general. Dar să compui CA REPLICĂ este jalnic. Debussy o face cu „Pelleas și Melisande” contra lui „Tristan și Isolda”. O întreagă „școală” franceză s-a afirmat prin antiwagnerianism, Cesar Franck, Ernest Chausson, Gabriel Faure, Saint Saens, Vincent d`Indy. „Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia

Astrul submers



Încercănat de sensuri e soarele-apunând
În liniște-absolută, intrând parcă-n câmpie.
Ceva în noi se stinge-n estompa unui gând,
Descinde umbra peste ce-ar fi putut să fie.

Îmi spune înserarea că poate-abia acum
Apusu,-n tonuri sobre ființa mi-o sculptează,
Eliberând de patos, ca flacăra de fum,
O altă tinerețe, lucidă, suplă, trează.

Nu construim amurguri. E fiecare ceas
Impulsul către veșnic profunde energii.
Lumina din adâncuri nu-i pentru bun-rămas,
Iar scufundatul astru mereu va reveni.
(Sept. 1989)

Șezătoare la Iprotim


Funcționarul Institutului de Proiectări Timișoara, Claudiu Iordache, poet și colaborator la revista Orizont, unde prima lui soție, Antoaneta, era pe post de teatrolog, a invitat redacția la o „șezătoare literară” în birourile proiectanților. Câțiva dintre noi ne-am dus acolo și am citit angajaților  din poeziile și prozele noastre. A fost o atmosferă amiabilă, prietenoasă. Doar peste câțiva ani urma revoluția timișoreană. Din poet comunist, Claudiu s-a întors cu totul în altă postură, devenind, din balconul Operei, agitator revoluționar. Toate bune și frumoase, doar că în primele zile ale lui 1990, Claudiu devenise șeful FSN-ului timișorean și împreună cu o pletoră de revoluționari a venit la revistă pentru a „face curățenie”, punând pe liber scriitorii, dar nu și criticii literari. Și-a instalat-o pe Antoaneta redactor-șef. După un timp, a plecat în capitală, chemat de Iliescu pentru înființarea unui institut sau muzeu al revoluției. I-a urmat și Antoaneta, într-un post bun la ministerul Culturii. După vreo câțiva ani Antoaneta s-a întors, nu știu cu ce probleme, la Timișoara. Întâmplător ne-am întâlnit la secretariat, unde ne plăteam cotizațiile de membri ai Uniunii Scriitorilor. Am fost invitat la o cafea. Am evocat acolo, pe o terasă din centrul orașului, cu fosta mea colegă, întâmplările neplăcute, am făcut haz de necaz și – surpriză, mi-a înmânat o fotografie de la acea șezătoare de la Iprotim, făcută de un angajat. O păstrase. Și mi-a făcut plăcere s-o primesc, ca pe un cadou. Un gest colegial? O urmă de regret? Nu mai contează, după atâția ani…

Citind poezii la Iprotim-ul lui Iordache. Mi-am primit poza după mulți ani

Din culise


GOODBYE MR. OBAMA!
***Fără precedent în istoria Statelor Unite ale Americii ca un președinte care predă ștafeta noului șef de stat ales de către popor să-i pună acestuia în mod public sub semnul îndoielii autoritatea pe care va trebui s-o aibă în viitor. E greu să te despați de Casa Albă, fosta prima doamnă a vărsat lacrimi de crocodil în fața camerelor de luat vederi. 

Preşedintele Obama şi-a bătut joc de Donald Trump în 2011. În State fiind, vizionam la televizor o transmisie de la Casa Albă, unde erau invitați la un dineu foarte mulți reprezentanți ai presei, aproape îngrămădiți la niște mese pline de sticle și pahare. Printre ei era și Donald Trump, care nu de mult se întreba public dacă Obama s-a născut în SUA și dacă are studii superioare. (Se pare că asta nu i-a iertat niciodată Obama!)
De la pupitrul său oficial Obama a spus atunci că a fost emisă varianta extinsă certificatului său de naştere, iar acum Donald Trump se poate ocupa de lucruri mai importante. „Nimeni nu este fericit şi mai mândru de rezolvarea acestei probleme, decât Donald Trump. Acum se poate concentra pe problemele care contează, cum ar fi „Am falsificat aterizarea pe lună?” Şi-a continuat discursul, cu alte câteva remarci ascuţite: „Lăsând gluma la o parte, ştim cu toţii ce calităţi şi experienţă aveţi. Spre exemplu, de curând, într-un episod din emisiunea „Celebrity Apprentice”…
Cât despre locul nașterii, în hohotul de râs al presei obediente, Obama găsi cu cale să pună un film cu desene animate reprezentând diferite animale din Africa. (Se pare că emisiunea nu se putea viziona și în Europa, căci presa românească nu a semnalat acele desene animate). În tot acest timp, Donald Trump stătea împietrit. I se vedea pe faţă umilirea absoltă, capul îi era nemişcat, ca al unui om aflat la stâlpul imfamiei. Expresia i-a rămas aproape neschimbată îndurând cu stoicism fiecare val de râs.
***Malik Obama, fratele vitreg al preşedintelui SUA, Barack Obama, un susţinător declarat al lui Donald Trump, i-a transmis felicitări prin Twitter. Malik Obama, născut în Kenya, a criticat-o deschis în mai multe rânduri pe Hillary Clinton, candidatul democrat la funcţia de preşedinte al Statelor Unite, anunţând că îl susţine pe Donald Trump.
***Simpatia pentru președintele afro-american s-a diminuat chiar și în China, unde au plecat multe din locurile de muncă ale celor din Silicon Valley. Într-o vizită oficială în China președintelui Obama nu i s-a întins obișnuitul covor roșu la aterizare, nu s-a găsit pentru el o scară și a fost nevoit să se dea jos din Air Force One pe o ieșire de urgență. Liderii chinezi au fost acuzați că au pus la cale în mod intenționat „umilirea diplomatică” a lui Barack Obama, căruia nu i-a fost adusă obișnuita scară pentru a coborî din avion, la aterizarea în Hangzhou, unde avea loc summit-ul G20. Autoritățile chineze au desfășurat covorul roșu pentru lideri precum premierul indialn Narendra Modi, Putin, președinta sud-coreeană Park Geun-Hye, președintele brazilian Michel Temer sau premierul britanic Theresa May, premierului australian Malcolm Turnbull. Însă liderul celei mai mari puteri economice din lume a fost forțat să coboare din Air Force One printr-o ușă puțin folosită aflată în burta aparatului, pe pista aeroportului, în plin conflict între membrii delegației sale și autoritățile chineze. Presa americană se afla sub una dintre aripile avionului Boeing 747, pentru a urmări coborârea președintelui. Acest lucru a provocat intervenția precipitată a serviciilor de securitate chineze. Un agent chinez s-a dus la ziariști și a început să le strige să plece de acolo cât mai repede. „Aici este țara noastră. Este aeroportul nostru!”

Pe termen lung, în lipsa unui lider al Partidului Democrat, Obama se pregătește să-și asume el rolul de a coagula toată opoziția de stânga din America – politică, ideologică, de stradă. În spatele său va sta o bună parte din marea finanță care a alimentat-o pe Hillary Clinton cu sume fabuloase.
Barack Obama a mai afirmat cu cinism că el (spre deosebire de Hillary) ar fi câștigat un al treilea mandat. Este o declarație de război.
***Într-o recentă carte, scrisă de cineva conform principiilor lui Trump, cu citate din spusele acestuia, noul președinte se recomandă: „Eu sunt un tip plăcut. Eu cu adevărat sunt. Dar am un obicei neplăcut, pe care politicienii de carieră nu-l au: eu spun adevărul. Nu mă sperii să spun exact ce cred…”
El are o părere proastă despre Obama, fiindcă a fost preşedintele ce nu a făcut nimic pentru americani în opt ani de zile. Dar el, Donald Trump, va urni, va împinge Washingtonul într-o eră nouă.

Din unghiul unor FBI, CIA și NSA, “Putin și guvernul rus au dezvoltat o preferință clară pentru președintele ales Trump”. Nimic mai corect și benefic, dar această preferință aparține în primul rând poporului american. Asta să fie foarte clar. Toate serviciile pot emite vorbe, vorbe, vorbe, sunt libere. Sunt sigur că le vor regreta mai târziu. Ar fi bine să o facă din proprie inițiativă.

A fost doar mâna Statuii Libertății oferită de francezi, la Philadelphia, cu prilejul Centenarului SUA, pentru a atrage atenția eventualilor finanțatori.

Politempie


O convorbire uitată

Mihai Brediceanu: „Aș vrea să menționez că tehnica nu dezumanizează muzica”
***

(În ziua aceea, de mai 1977 a avut loc o demonstraţie-premieră cu polimetronomul (PolyTimer) la Teatrul Național din capitală. A fost de față și Edward Stabler, unul dintre constructorii dispozitivului de la Universitatea Syracuse, Departament of Electrical Engineering and Computer Science.)
Lucian Bureriu: În ce sens vă puteți considera un fiu al Banatului, cu toate că v-ați născut la Brașov?
Mihai Brediceanu: Pe meleagurile acelea mi-am petrecut copilăria care reprezintă o legătură intimă cu solul bănățean. Bunicul meu, Coriolan, era foarte proaspăt în memoria lugojenilor. Tatăl meu, Tiberiu, începuse de asemeni să fie iubit, deci trăiam la Lugoj într-o atmosferă Brediceanu, împreună cu frații și verii mei. Îmi stau în memorie primele momente ale contactului meu cu dirijatul, lecții în acest sens mi-a dat tatăl meu la 7-8 ani, când mi-a pus o baghetă în mână și m-a pus să tactez în timp ce el îmi cânta la pian. Mi-amintesc de vremea când venea Lucian Blaga pe la noi, de Traian Grozăvescu…
L.B.: Sunteți inventatorul polimetronomului.
M.B.: …Acest aparat este un mijloc de a pune în valoare politempia, de a avea în muzică, în coregrafie, grupuri de muzicieni și dansatori care evoluează cu tempi simultani diferiți, cu unități de timp diferite. În muzică ori în vorbirea curentă există, desigur, o infinitate de posibilități expresive de a transmite (emite) o frază (vorbită ori muzicală), prin modificarea vitezei de desfășurare a cuvintelor, prin condensări sau extinderi ale frazelor sau ale unor porțiuni din ele, cu pauze mai mari sau mai mici. Muzica în diferiți tempi generează stări de spirit diferite. (Politempia există, de altfel, în anumite muzici populare, unde percuția, spre exemplu, încearcă aici să aibă un anumit tempo al ei). Ideea de a asocia mai mulți tempi a fost încercată și de Mahler ori Stockhausen, ei recurgeau însă la trei dirijori. Or trei dirijori fac tempi diferiți, dar ei nu pot să organizeze între ei acești tempi deoarece fiecare bate o măsură a lui (și apoi e greu să pornească simultan; e greu să fii, biologic vorbind, absolut constant pe un parcurs de timp oarecare). Or mașina permite să se genereze unități de timp diferite, ea le controlează, astfel încât să dea semnale în momentul în care unitățile de timp de diferite tipuri au un moment comun, de incidență, adică se întâlnesc (interferează) din nou. Căci există o anumită „bătaie” care este comună. Mașina mea controlează și dă imediat tempoul în care fiecare evoluează și aceste unități de timp sunt transmise video, prin pulsații electrice sau acustice, prin căști fixate la ureche (legate prin cablu în cazul instrumentiștilor ori independente, adică receptoare radio în cazul balerinilor). Mașina primește și timpul comun, „bătaia” comună, care devine o nouă dimensiune în balet, devine tempoul – tempilor. Polimetronomul s-a construit în SUA, la Universitatea din Syracuse – New York de către dr. Wilbur Le Page, prof. P.E. Stabler și P. Kornoreich. Tot aici a avut loc și premiera aparatului, pe o piesă de-a mea, Etude For Ballet In Polytempi. Specialiștii americani au venit și la noi cu aparatul, colaborând cu balerini români.
L.B.: Sunt necesare piese scrise special pentru acest dispozitiv? Asta ar aduce noutate în muzică.
M.B.: Da, sunt necesare muzici cu tempi, în care fiecare tempo să aibă o logică a lui, exprimată clar, așa cum în polifonie fiecare melodie își are sensul, dar în ansamblu toată polifonia are un sens comun. Aici e de fapt polifonia tempilor, egal politempie. Mulți confundă ritmul cu tempoul, o fac și muzicienii. Ritmul e o structură de silabe, de sunete și pauze, durate, care pot fi executate în diferiți tempi. Ritmul e un dat, rămânând constant, schimbându-se doar tempoul. Revenind asupra întrebării, s-au scris piese în politempi semnate de mine și Howard Boatwright. Aș vrea să menționez că tehnica nu dezumanizează muzica. Un pian, de pildă, instrument extrem de complicat, nu e inuman. Vioara s-a perfecționat enorm în decursul veacurilor, în paralel cu tehnica execuției. Un instrument (un dispozitiv) poate transmite emoție, depinde cine îl mânuiește. O carte de armonie în mâna unui netalentat…
L.B.: Așa că e posibil ca succesul modalității să depindă și de calitatea pieselor create. Mă gândesc tocmai acum la interferențele ce apar în știință și artă, în aceeași personalitate creatoare.
M.B.: Cred că nu există o deosebire fundamentală între omul de știință și omul de artă. Creatorul valorii științifice sau artistice lucrează, oricum, cu un ansamblu de cunoștințe care se numește știința acestui domeniu, cu elementele însușite cu scopul de a stăpâni cu măiestrie un număr de procedee și mai lucrează cu acel plus care este factorul inspirație, care determină pe cineva să aleagă modalitățile de a asambla, de a trage foloase noi din aceste procedee într-un mod neașteptat și pentru a produce un lucru nou. Acumularea de cunoștințe, măiestria, iată ceva ce ține de ambele domenii. Oamenii se deosebesc doar prin particularități de limbaj. Sigur, e drept că limbajul muzical a căpătat o oarecare autonomie, despărțindu-se de matematică. În evul mediu muzica era învățată la disciplinele științei și nu la acelea umaniste. Muzicienii foloseau coordonatele cu două sute de ani înaintea oamenilor de știință. E vorba de portativ, care e un sistem bidimensional, al timpului și-al judecăților, utilizat încă din secolul treisprezece. Avea ce-i drept alt nume și alt scop. Teoria mulțimilor a fost utilizată de muzicieni cu mult înainte de inițiatorul ei.
L.B.: Există chiar muzicologi contemporani nouă, care acuză muzica de azi de tehnicism, răceală…
M.B.: O acuză pe drept, dacă aceasta pornește de la structuri algebrice pe care și le implantează în domeniul sonor. Dar atunci când procedeele vin din însuși faptul muzical și sunt analizate în mod matematic, dând perspective de dezvoltare pe baza acestor analize, atunci procedeul rațional este perfect. De altfel, acest lucru stă la baza întregii armonii, sistem pur rațional, iar Bach dovedește că (în fugile sale) procedează nouăzeci la sută strict formal, ceea ce nu privează de emoție. Inspirația nu trebuie dezlipită de factorul logic.
L.B.: E regretabil că muzica timpului nostru se aude atât de rar în sălile de concert. Că uneori totul arată ca acum două-trei secole…
M.B.: Există încă o lipsă de contact între creatorul și publicul contemporan. Cineva neinițiat poate cu greu să-și închipuie unele principii moderne. Se pare că azi decalajul între specialist și public se micșorează, încât după o perioadă de explozie a gândirii omenești, asistăm deja la o recesiune în multe domenii. Descoperirile încep să devină bunuri ale tuturor. Se întâmplă și cazuri în care, de pildă un Xenakis, să fie necunoscut, dar contestat…
P.S.: Iată și rezultatele acestei invenții, compoziții de Mihai Brediceanu cu aplicație pe politempie:
• Polytempie I (1974), pentru clarinet, pian, xilofon şi tobă mică, adaptare, pentru film;
• Etude for Ballet in Polytempi (Studiu de balet în politempi) (1975), pentru polimetronom (polytimer), pian, flaut, clarinet-bas şi doi percuţionişti, primă audiţie, Syracuse – New York, 1 aprilie 1976, Orchestra Universităţii;
• A differend Drummer (1976), piesă pentru polimetronom, recitator, trei viori, violoncel, flaut, pian, celesta, patru percuţionişti, două grupuri corale bărbăteşti (vorbite), un grup coral feminin (vorbit) şi trei grupuri de dansatori, versuri de Henry D. Thoreau, primă audiţie, Bucureşti, 27 septembrie 1977, Teatrul Naţional;
• Double jeu (1977), piesă pentru polimetronom, grupuri de dansatori, primă audiţie, Bucureşti, 27 septembrie 1977, Teatrul Naţional;
• Coral interpolat în stil bizantin (1978), pentru polimetronom, patru grupuri corale, primă audiţie, Paris, 21 aprilie 1978, Centre Georges Pompidou;
• Blues en polytempie structurelle (1978), pentru polimetronom, pian, clarinet şi doi percuţionişti.

 

 

„Ghimpele lui Pereira”


Piramida Transamerica în centrul financiar din San Francisco este o clădire „postmodernă” de 48 de etaje și cel de-al doilea zgârie-nori din oraș. Înălțimea sa este depășită de Turnul Salesforce. Clădirea nu mai găzduiește sediul Corporației Transamerica, care s-a mutat în Baltimore, dar este încă asociată cu compania și este reprezentată în sigla companiei. Proiectată de arhitectul William Pereira, are o înălțime de 260 m și a fost terminată în 1972, când a fost declarată, ca înălțime, cea de-a opta clădire din lume. Construcția a început în 1969. Transamerica și-a mutat cartierul general într-o clădire în format „flatiron” (celebrele clădiri înguste, triunghiulare de pe colțurile străzilor, existente la New York și San Francisco.) Deși turnul nu mai este sediul Transamerica Corporation, el este încă asociat cu compania și este reprezentat în sigla companiei. Clădirea este emblematică pentru San Francisco și a devenit unul din multele simboluri ale orașului. Pereira s-a confruntat cu o opoziție în timpul proiectării și construcției și obiectivul a fost uneori menționat de către detractori ca „Ghimpele lui Pereira”. John King din San Francisco Chronicle a afirmat în 2009 că ea este „o imagine arhitecturală de cea mai bună calitate – una care se potrivește locului unde este amplasată, valoarea ei crescând odată cu vârsta”. King a scris, de asemenea, în 2011 că este „o clădire unică memorabilă, un triumf al neașteptatului, irealului și utilului simultan … Este o prezență și o personalitate care se afirmă într-o focalizare diferită cu fiecare unghi proaspăt, cu fiecare schimbare de lumină.”

A fost depășită în înălțime de Centrul Aon, Los Angeles, în 1974. Clădirea se presupune că a fost ținta dorită a unui atac terorist, implicând deturnarea avioanelor, care a fost zădărnicită în 1995. Restricțiile de utilizare a terenurilor, de zonare și parcelare au limitat numărul de metri pătrați de birouri care ar putea fi construiți pe lotul care se află la limita nordică a centrului financiar. Clădirea este o piramidă înaltă, cu patru laturi, cu două „aripi” pentru a găzdui un puț de ascensor la est și o  scară și un turn de fum la vest. Înălțimea de 212 de picioare (65 m) din clădire o constituie vârful. Există patru camere focalizate în cele patru direcții cardinale de la capătul acestui vârf, formând “Puntea Virtuală de Observare Transamerica”. Patru monitoare din hol, a căror direcție și zoom pot fi controlate de vizitatori, afișează vizionările camerelor 24 de ore pe zi. O punte de observare la etajul 27 a fost închisă: site-ul oficial al Piramidei spune că a fost închisă publicului în 2001, în timp ce New York Times a raportat că a fost închisă „la sfârșitul anilor 1990″. Mai târziu a fost înlocuită de puntea virtuală de observare câțiva ani mai târziu. Semnalul video de la „Transamerica” a fost folosit ani de zile de către postul local de știri TV pentru vizionarea live a traficului și a vremii în centrul orașului San Francisco. Partea de sus a piramidei Transamerica este acoperită cu panouri din aluminiu. În timpul sărbătorilor de Crăciun, în Ziua Independenței și în timpul comemorărilor din 11 septembrie, în partea de sus a piramidei este aprinsă o baliză strălucitoare, numită “Crown Jewel”(bijuteria coroanei).

Prezențe


MATERIALUL MEU A APĂRUT ÎN NUMĂRUL 4/2019 AL REVISTEI la pagina 121

CELESTA ÎN CULORILE SPERANȚEI. Un adevărat Love Story cu final fericit, romanul Celesta al doamnei Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu (Editura Mirton, Timișoara, 2018) reunește rațiunea și sentimentul, o calitate rară pentru o poveste de dragoste, în care ne-am aștepta să primeze tonalitatea în game minore și limbajul jurnalului intim. Sunt pagini scrise cu pasiune și luciditate totodată, supervizate intelectual, cu eleganță și noblețe. Pe un background dramatic, de lumini și umbre, evoluează două personaje menite să-și unească destinele, urmărite permanent de o celestă persoană (nu de instrumentul muzical cu clape), plecată în veșnicie, spre ambianța sublimă din ceruri. Autoarea nu revine cu detalieri ținând de titlu, urmând să aflăm, pe parcursul derulării textului, că personajul ce susține obsesiv eșafodajul poematic al romanului este decedata soție a renumitului poet Teodoru.

              Scrisă la persoana întâi, cartea ar putea avea reflexe autobiografice, dar acestea contează mai puțin. Este inscripționarea pasiunii dintre un poet matur, văduv, Teodoru, și o profesoară universitară, singură, Arina, scriitoare la rândul ei. Între cei doi este o anume diferență de vârstă, ceea ce nu constituie, totuşi, un obstacol în declanșarea pasiunii reciproce. Valsul nobil și sentimental pare a fi condus de partea feminină, un caracter puternic, în compensație perfectă cu sobrietatea de maestru a lui Teodoru. Idila se derulează ca o melodie infinită, netulburată prea mult de evenimente și personaje marginale. Defuncta soție, o fostă pasiune, plină de personalitate, de care poetul nu se poate despărți nici în aceste circumstanțe obiective ale existenței, devine o prezență cvasimaterială și obiect al frământărilor noii iubite. Acesta este un moment culminant al poematicului roman. Cei doi îndrăgostiți sunt oameni realizați, însă pierderile suferite de amândoi îi determină să-și regăsească viața prin căsătoria lor. Nu este, fireşte, singurul motiv al apropierii, alte motive fiind afinitățile elective comune celor doi și atracția reciprocă, puternica prezență a umanului, a iubirii.

           Ne apropiem de momentul final, în care celesta defunctă, încă prezentă fizic într-o urnă funerară, va fi înhumată, nu simbolic, ci de facto, lăsând mai multă liniște în existența noului cuplu.Romanul unei iubiri, de fapt, povestea acesteia, pare scris dintr-o suflare (deşi, din câte ştim, elaborarea romanului a durat destulă vreme), o monodie fără ramificații polifonice, cu puține episoade cu adevărat epice, care nu-i modifică structura. Prezența comentariilor despre Biblie vine să consfințească trăinicia noului cuplu. Această parte a înălțării sufletești prin spiritualitate dislocuiește un posibil filon epic. Personajele trăiesc într-o lume vegheată de cele sfinte, mai bună, mai binevoitoare și mai propice vieții.

              Trebuie spus și faptul că autoarea, totodată personajul care se destăinuie la persoana întâi singular, este dedicată ambianței științifice, devenind și redutabil comentator al operei literare a domnului Dorcescu.Eu cred că amândoi se prezintă ca unicat în această lume cu tot mai puțină încredere și credință.

              Nimic frivol în aceste pagini de un lirism accentuat, în care luciditatea elaborării se combină cu tonul pasional, lăsat să zburde în voie. Câteva întâmplări relatate din mediul scriitoricesc confirmă valoroasa prezență a noului cuplu într-o ambianță adecvată profesiunii lor comune, stârnind uimire și prețuire totodată. Apariția unor personaje cu numele lor reale îmi amintește de romanul faustic al lui Thomas Mann, în care piesa muzicală „compusă” de scriitor și pusă pe seama personajului central, este dirijată de celebrul Klemperer; este o modalitate utilizată rar, care induce o nuanță simpatică, luminoasă, de duioșie și umor. De fapt, proza sentimentală, superioară, bine temperată, a cărții este, pe cât de compactă și de dimeniuni moderate, pe atât de bogată în modalități stilistice. Se reține arta dialogului, care individualizează iscusit personajele.

               Celesta e totodată un omagiu adus celei ce a existat cândva, având o marcată prezență în societate și mai ales în conștiința soțului ei. Din respect pentru o mare iubire trecută, personajul feminin al autoarei vine să instaureze o nouă iubire, demonstrând că aceasta nu este doar apanajul vârstelor juvenile. Aș îndrăzni să afirm că e vorba aici de o premieră și nu numai în creația literară feminină de la noi. Cineva trebuia să scoată seniorii din tradiționala penumbră în care îi așează societatea activă. Iată că persoane sortite uitării și deznădejdii sunt în realitate la fel de active și pregătite să înceapă o viață nouă, de data aceasta de la înălțimea unei noi purități și în demnitatea deplinei maturități intelectuale.Sunt pagini frumoase, tonice, arborând în jur culorile speranței.

                                                                  LUCIAN BURERIU

Privind nostalgic spre American Dream


“Kikito”, un băieţel de un an, a cărui fotografie gigantică a fost instalată de artistul francez JR la graniţa dintre cele două state, notează AFP.

“Ideea acestei lucrări s-a născut în urmă cu un an, atunci când am visat un copil care se uita peste frontieră”, a povestit artistul, ale cărui colaje spectaculoase se inserează în spaţiul public.

Pentru a-şi realiza proiectul, JR s-a întâlnit cu artişti din Tecate şi din oraşul vecin Tijuana.

Fără a beneficia de ajutorul autorităţilor, artistul s-a bazat doar pe colaborarea cu locuitorii acestui stat mexican care se învecinează cu California.

Confruntat cu interdicţia de a-şi plasa fotografia pe gardul metalic amplasat de autorităţile americane, JR a instalat-o pe terenul unei familii modeste, care a fost de acord şi ca cel mai tânăr membru al familiei să servească drept model pentru fotografia în alb şi negru.

Copilul se numeşte David Enrique şi este poreclit “Kikito, iar în imagine “Kikito” poate fi văzut privind curios spre partea cealaltă a gardului.

Instalarea, care a durat trei luni, a fost finalizată imediat după anularea de către preşedintele american Donald Trump a programului Daca care proteja circa 800.000 de tineri fără acte care au ajuns în Statele Unite în timpul copilăriei, dintre care o mare majoritate mexicani.

“Nu am ştiut că programul Daca va fi anulat de Statele Unite”, a declarat artistul.