Prima intervenție antibolșevică din Europa


Gh.I.Brătianu, „Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a lui Ion I.C.Brătianu”, Editura Corint, 2001, ediție de Șerban Papacostea: „…Noroc de căciuli şi cojoace şi de cismele de pâslă rămase de la ruşi. Armata română putea să înfrunte bătălia şi cu echipamentul destul de complex, îndestulător, primit de la englezi.” Ion I.C.Brătianu, citat de Gh.I.Brătianu are argumente pentru acțiunea militară a armatei române, considerată prima de acest fel împotriva bolșevismului ce se istala în Ungaria: „Dacă armistiţiul se va fi încheiat fără întârziere, gestul nostru militar n-ar avea nici o importanţă.”
Cartea lui Gh. I. Brătianu este un preţios document. Înainte de a-l cita, vom observa câteva din opiniile istoricului britanic Eric Hobsbawn: 1.) „Anglia, în declin, ar fi putut fi repede deposedată de colonii de către germani, Franţa era în inferioritate demografică şi economică. Chiar fără a doua conflagraţie, Germania mai putea aştepta o creştere naturală. După victoria discutabilă a aliaţilor, 1918, trebuiau redistribuite uriaşele spaţii goale rămase în Europa, oferite mişcărilor naţionaliste, încurajate în măsura în care erau antibolşevice. Puii Tratatului de la Versailles, inclusiv conflictele dintre unguri şi români referitoare la Transilvania nu ar fi putut să existe înainte de 1914. Finlanda, statele baltice, Basarabia ar fi fost redate Rusiei, dacă nu venea revoluţia. În Cehoslovacia şi Iugoslavia nu exista nici un precedent istoric pentru un stat, nou-createle state, cu excepţia Austriei şi Ungariei, nu erau mai puţin multinaţionale decât predecesoarele lor. Paradoxal: deposedate de teritoriile cu populaţie mixtă, cele două ţări, foste gestionare de imperiu ajung într-adevăr naţionale şi unitare; Serbia s-a triplat, România s-a dublat, puzderie de minorităţi au fost anexate noilor state; şi s-a văzut ce probleme vor crea aceste minorităţi şi cum niciodată aceste probleme nu s-au rezolvat, căci nu s-a dorit.”
I.G.Duca afirmă : „Carol I i-ar fi mulţumit lui Ion I. C. Brătianu pentru că l-ar fi împiedicat să facă o greşeală, dacă s-ar fi alăturat Puterilor Centrale. Încăpăţânarea şi nepriceperea lui Brătianu au lezat interesele naţionale. Brătianu a venit la Paris cu aerele dictatoriale de la Iaşi”. După cum spune S. Watson, în timp ce „multe naţiuni europene se străduiau să fie reprezentate de toate regiunile, politica românească era încredinţată, la Paris, unui singur om”. Generalul Prezan, conform lui Gh.I.Brătianu, „stătea retras la moşia lui din judeţul Vaslui pentru o examinare mai completă a situaţiei militare”. Că Marghiloman „îşi juca ultima carte anunţând regelui că dăduse dispoziţii trupelor noastre să treacă graniţa Bucovinei, de acord cu austro-germanii”. În cea mai mare grabă, regele promite reforma agrară pentru că trebuia să se intervină militar pentru ştergerea păcii ruşinoase din 1918 iar trupele, de care era nevoie erau influențate într-o oarecare măsură de mișcările bolșevicilor din Est. Gh. Brătianu: „…textul ultimatumului pe care regele îl trimitea lui Mackensen, somându-l să capituleze în 24 ore, iar de nu, armata noastră îl va ataca a fost citit de I.I.C. Brătianu miniştrilor aliaţi, înainte ca să fie expediat…” De altfel germanii nici nu mai răspund; trimit doar un tren pentru retragere şi scapă astfel de „starea noastră de sărăcie şi dezorganizare”.
Abia acum Bucureştii vor reîncepe primul război cu ceva ecipament bun, nu cu imaginarele opinci arborate pe Parlamentul maghiar (există o singură sursă pentru această poveste și ea a avut, se pare, un succes nesperat. C. Diamandy: „guvernul francez a lăsat să se înţeleagă că nu este dumerit dacă trebuie considerată România o aliată sau nu”. Lord Derby : „Anglia este puterea care se opune la recunoaşterea de ţară aliată României”. Interveni, la Paris şi divergenţa „între Brătianu şi Take Ionescu, care dorea o soluţie de împăciuire în rivalitatea ce o deschise între noi şi sârbi problema Banatului. Take, împreună cu Trumbici şi Paşici, asigurase de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi admisese ca partea occidentală a acestei provincii să fie alipită Serbiei. Departe de a constitui pentru România un act inamical faţă de Serbia, lămurea I.I.C. Brătianu pe principele Alexandru, soluţia în chestiunea Banatului…” Princepele susținea că Belgradul nu putea rămâne la graniţă şi poporul sârb din Banat nu putea fi părăsit”. Amuzat, autorul cărții în discuție observă pe Lloyd George: „degetul lui fantezist se plimba pe hartă, el spunând: Nu înţeleg de ce sunt atâtea discuţii pe chestiunea Banatului. În timp ce se oprise deasupra Cernăuţilor”. Atâta geografie cunoşteau delegații Marilor Puteri. „Problema centrală o constituia Banatul, asupra căruia stăruia îndărătnicia primului delegat sârb…bătrânul Paşici, necunoscând limbi străine, îşi rezuma totuşi îndestul de elocvent apriga sa revendicare, ciocănind insistent cu degetul asupra hărţii şi repetând cu încăpăţânare Ba-nat, Ba-nat…” Şi după tratatul cu F. Esperey, sârbii ocupă Banatul „şi nu aveau intenţia de a-l părăsi”. Dar avea să intervină altă obsesie: „chestiunea evreiască se aşeza în calea noastră”. Gh.B. opiniază: chiar şi lui Kun Bela îi convenea înaintarea armatei române, „ca să-şi isprăvească o aventură din care nu mai vedea o ieşire”. Până la urmă Brătianu, scriind această carte în anii expansiunii hitleriste, recunoaşte nedreptatea făcută Germaniei la Paris, unde delegatul Rantzau refuză să semneze Tratatul, care arunca toată vina războiului pe germani: pacea „taie toate posibilităţile expansiunilor economice unui popor de 80 milioane”. I.I.C. Brătianu ameninţă: dacă nu i se vor da fruntariile Nistrului şi ale Tisei în Banat, nu va semna Tratatul. Gh. I. Brătianu afirmă: Polonia şi Cehoslovacia erau creaţii ale marilor puteri. Dar „solidaritatea sârbilor cu noi era stânjenită de problema spinoasă a Banatului”. Ceea ce nu îi convenea lui I.I.C.Brătianu era dorinţa Aliaţilor de ocrotire (şi) în România a intereselor minorităţilor. Chestia ar fi, pretinde el, destul de cinic. Problema minorităţilor îl deranja şi pe Trumbici, se înţelege. Motivul deranjului: Serbia existase ca stat „înaintea celorlalţi”, ca şi România. Controlul Aliaţilor era cotat drept amestec în treburile interne. Şi totuşi, nu delegatul sârb s-a retras de la tratative, ci Brătianu. În legătură cu rezistenţa românilor şi sârbilor la controlul supra chestiei minorităţilor, Wilson răspunse tranşant: „Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”. I.I.C. Brătianu are o replică destul de dură: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”.
Gh.Brătianu obresvă cu umor: „Barba primului nostru delegat stârnea obiecţii în cercurile anglo-saxone. Desigur însă nu îndeajuns pentru a îndreptăţi favoarea pe care o arătau Serbiei, deoarece peste delegaţia iugoslavă cobora majestoasă ca un fluviu barba impunătoare a venerabilului Paşici”.
Wilson şi Lloyd George au arătat lui Kramarz „şi în special lui Brătianu că toate calamităţile din Ungaria şi dificultăţile erei prezente provin din cauza armatei române din Ungaria şi că de nu ne retragem de pe Tisa pe linia de hotar fixată de Conferinţă, nu vom mai beneficia de sprijinul Marilor Puteri”. Şi iată paradoxurile subliniate de autor: s-au fixat graniţele cât mai repede, pentru ca sovietele din Budapesta să nu fie nevoite să aştepte şi s-a dat satisfacţie astfel „lui Bela Kun, această victimă nevinovată a poftelor vrăjmaşe ale vecinilor săi”; ironia este în conţinut. Pe acelaşi ton, un Seton Watson aproape că îi face kominternişti pe şefii Conferinţei de Pace: „Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici nu apare mai evidenţiată decât în tratativele cu România”. Prim-ministrul român: „nu putem ceda în privinţa evreilor, minorităţilor”. Aşa că, la plecarea în ţară şi renunţarea la funcţie, Brătianu motivează că n-a făcut-o numai din cauza neîmplinirilor problemei cu Basarabia şi Banatul, ci mai ales din aceea a fixului cu minorităţile. Noroc cu guvernul ardeleanului Vaida, care, efemer, a garantat pentru minorităţi. Gh.Brătianu: „Supărarea lui Brătianu este însă temeiul cel mai sigur a poziţiei internaţionale a României de azi”. (1938 este anul apariţiei primei ediții a cărţii lui Gh. Brătianu, ceea ce îi explică poziţia).
Deocamdată Aliaţii interveniseră pentru a opri ofensiva românească pe Tisa. Cu toate că „trupele franceze au moralul lăsând de dorit”. Anglo-americanii cred că Brătianu e vinovat că prin pretenţiile sale a provocat demisia guvernului social-democrat al lui Karoly, care l-a mandatat pe Otto Roth pentru declararea Republicii Bănăţene, şi instituirea bolşevismului. „Starea socială a Ungariei era vinovată de revoluţia comunistă”. Iar oştile române, înaintând spre centrul continentului, ar fi luat, pur şi simplu exemplul Aliaţilor, ale căror trupe ocupaseră tot teritoriul Germaniei, până la Rhin. Clemenceau vociferează violent: „Armata română a depăşit toate liniile de demarcaţie; să se retragă!” Până la sosirea lui Vaida, „rămase la Paris Mişu”. Europa nu putea înţelege de ce clauza minorităţilor era considerată în regatul român drept o încălcare a independenţei. Problema e că noul teritoriu românesc devenea multietnic, dar ar fi dorit să fie considerat naţional şi unitar. Deocamdată, la 20 iulie maghiarii contraatacă, având armament britanic. Victoria revine românilor.
„Ocazia nu trebuia pierdută. Kun fuge. Românii ameninţă capitala Ungariei cu doar două tunuri de câmp. Ungurii cedează şi oastea duşmană intră în Budapesta.
Deocamdată, seara se trage la hotel. Românii plătesc în coroane, căci abia a doua zi începea regimul de ocupaţie: camera nr.100 costă 46 creiţari pe zi, cafeaua cu lapte 2,5 creițari. Ieftin? Scump? În dimineaţa de 4 august au venit şi misiunile aliate, cărora românii le-au luat-o înainte. Ocupantul camerei 100, comandantul brigăzii a IV-a n-a primit nici măcar ordin în vederea ocupării capitalei Ungariei. În fine, la 3 august intră armata română şi în Timişoara, golită de sârbii cei rapizi, care le-o luaseră înainte românilor.
Puterile erau împotriva ocupării Budapestei de către români, că ar fi vrut să facă ele treaba asta. Îl caută pe Brătianu, care e fugit, să nu fie găsit. Se foloseşte radioul: „Rendez-moi de votre demarche. St. Pichon”. Bucureştenii au deranjat postul de radio intenţionat. Depeşa de la Paris îl ajunge taman în Ardeal, unde îi măgulea pe naţionalişti : „românii sunt factor important al civilizaţiei în aceste regiuni”. Dar a fost şi puţină răzbunare pe veşnicii „dujmani”, care ameninţau odată că vor intra în Bucureşti doar cu o trupă de honvezi. Patru generali aliaţi aveau sarcina de a garanta împotriva oricăror excese . Clemenceau acuză: „…armata română pradă, rechiziţionează şi trimite în România însemnate sume de bani şi materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează oraşul”. Adevărul e că un tren plin cu cartofi, comandați de Budapesta de la români, a fost oprit, la intrare, de trupele de ocupație. Nu vorbeşte Gh.Brătianu de vreo opincă arborată pe parlament. Aflăm doar că pentru campania asta, o parte din armată primise bocanci de la Antantă. Gh. Brătianu recunoaşte dezarmarea Ungariei: „Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupaţie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, maşinile necesare construcţiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca despăgubire pentru soldații români împiedicați dela munca câmpului, totul comparat cu condiţiile impuse de Aliaţi celor învinşi.
America se opune acestei ocazii unice, care nu mai aşteaptă judecata puterilor învingătoare. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America ameninţă că se retrage de la tratative. Generalul american Bandholtz scrie: „Forţa suntem noi; voi reprezentaţi doar ordonanţele”. Brătianu recunoaşte că au fost abuzuri, că „…au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care tembelismul administrativ nu ştiuse să le folosească. Ocupanţii au lăsat în voia ei lovitura de stat care l-a adus sus pe Horthy Nicolae-întâiul”. I.I.C. Brătianu afirmă: „Ungurii nu au nici un interes pentru un acord cu România, din moment ce se considerau ocrotiţi de Înţelegere”. Interesant e faptul că un amestec în treburile interne ale Ungariei a avut un Diamandy, care încuraja unele elemente nearistocrate la colaborarea cu România. Tot în acest context aflăm cu mirare că „Ideile de unire par a fi fost răspândite de Ioan Erdely, care reprezenta la comandamentul armatei din Budapesta Consiliul Dirigent din Sibiu, fără o legătură directă cu guvernul din Bucureşti”. Alte revendicări: Diamandy şi Brătianu mai doreau „regiunea slovacă” de la Bekes Csaba şi Mako, până la confluenţa Mureşului cu Tisa. Era însă greu, spuneau ei, cu burghezii şi evreii, numeroși în zonă. Bandholtz mărturisea că nutreşte „sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”.
La Biograd ( am descoperit această localitate pe coasta dalmată ) se înrădăcinase credinţa că după victoria lor în Ungaria, trupele române se pregătesc să ocupe cu forţa „partea de vest a Banatului şi să izgonească pe sârbi dincolo de Tisa şi de Dunăre ; guvernul sârb şi luase măsuri militare în această regiune ”.
Clemenceau declară oficial şi presei: „Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autorităţile militare româneşti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinţe”. De altă parte, I.I.C.Brătianu: „Hoover ştie că aceste materiale constituie pentru noi necesităţi vitale, de aceea vrea să ne lipsească de ele (…). Subordonarea Conferinţei către America ia orice şansă serioasă de reuşită serviciului pe care voiam să-l facem păcii Europei Centrale. Ne retragem şi lăsăm totul în sfera de interese ale bolşevismului şi reacţiunilor monarhice”. O ultimă notă de corespondenţă a lui către Gh. Brătianu: „Te rog a corecta corectitudinea gramaticală a textelor. Ora plecării colonelului D. nu-mi dă această putinţă”. Era și pe atunci greu cu gramatica pentru politicieni. Take Ionescu dispus să semneze „tratatul” cu Austria şi…cel al minorităţilor, în divergenţă cu I.I.C.Brătianu.
Delegaţii americani amerinţă că părăsesc Parisul dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, propunând excluderea ei dintre Puterile Aliate, ruperea relaţiilor diplomatice, blocada economică. Tratatul cu Austria se semnează fără delegaţia română. Demisia lui Brătianu urmează, căci acţiunea Budapesta a fost neautorizată. Un domn White spune: „Românii din Basarabia nu vor să ştie de România. Provincia a făcut parte din Moldova înainte de constituirea României”. I.I.C.Brătianu era pentru „ocuparea efectivă a Basarabiei”. În urma unui ultimatum, guvernul Vaida acceptă, în fine, clauzele tratatului minorităţilor. „Astfel s-a încheiat politica de rezistenţă”. Politică ce urma a fi susţinută cu materiale de război, luate din Ungaria, folosite în lupta împotriva marilor trusturi. În viziunea fostului premier se prefigura astfel o nouă, considerabilă conflagraţie mondială. O spune autorul cărţii: „De s-ar fi folosit cum se cuvenea prada de război de pe Tisa şi de la Budapesta, am fi putut poate aştepta criza apropiată a politicii SUA, ce urma să îndepărteze acţiunea americană de interesele Europei. Dar materialele au ruginit şi urmaşii lui Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea”…„Unirea o datorăm războiului şi victoriei Aliaţilor”(…). „S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte”(…). „efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne recenta adeziune a Ungariei la pactul antikomintern”. Incipit fascismul – Horthy Miklos se instalează nestingherit. Cu toate astea dictatorul maghiar nu-i iubea pe români și asta se va vedea abia în 194o.
***
Se spune că istoriografia română în socialism a fost mincinoasă. Și cu ajutorul lui dumnezeu, democrația zilelor noastre e singura în posesia adevărului. Așa să fie. Numai că ne împiedicăm de scheletele din dulap.
În „Biblioteca de istorie” a Institutului „Iorga”, în 1971, L.Banyai semnează un studiu, „Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti”. Aflăm că la 21 martie 1919 Mihaly a cedat puterea coaliţiei comuniştilor şi social-democraţilor, care au proclamat o republică a Sfaturilor. La Oradea s-a creat Sfatul central al revoluţionarilor români, având ca sop nu unirea cu boierimea, ci cu „harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime, cu Republica sfaturilor din România”. „Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a declanşat o largă mişcare de solidaritate în rândul maselor muncitoare române (…), s-a făcut o agitaţie deschisă pentru o bună vecinătate cu Republica Ungară a Sfaturilor. Guvernul burghezo-moşieresc român, sub îndemnurile puterilor Antantei, a răspuns însă cu intervenţia armată la revoluţia proletară din Ungaria şi a luat măsuri drastice împotriva celor care s-au declarat solidari cu această revoluţie (…), în 7 mai 1919, o mie de soldaţi români staţionaţi la Dej demonstrează împotriva trimiterii lor pe frontul intervenționist…” N.Iorga: „La Hernad au părăsit trenul. A fost nevoie să se bată la sânge dezertorii”. A.Marghiloman: „Spiritul celor din Transilvania e bolşevism.”
Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii. Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocând aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deduce dreptul de a continua oprimarea. Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recunoaştem fără rezervă toate pretenţiile dumneavoastră teritoriale naţionale. În schimb cerem imediata încetare a ostilităţilor, neamestecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea unor convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţionale care rămân pe teritoriul dumneavoastră. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi urmărit. Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sânge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza aspiraţiile naţionale. Acele clase care oprimau pe conaţionalii dumneavoastră erau, în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru (…), ne-am eliberat şi noi de sub dominaţia acestor clase. Nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale. Continuarea războiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpânitoare maghiare.”
Textul mesajului a apărut în presa română cu întârziere şi în formă prescurtată, cu concluzia: „…guvernul român nu va da nici un răspuns, considerând că nu se poate sta de vorbă cu bolşevicii din Budapesta”. Gazeta socialistă „Adevărul”: „…nu înţelegem această hotărâre a guvernului. Nu cumva am prefera un guvern de baroni? Ce ne pasă nouă ce guvern are Ungaria şi ce drept am avea noi să-i impunem un program pe care ea nu-l vrea şi care ar fi antidemocratic şi ostil nouă”. Marghiloman: „O notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei”. Iorga: „De ce n-am trata şi noi cu stăpânii situaţiei din Ungaria?”
Intervenţia militară întreprinsă de guvernul I.I.C. Brătianu „a fost susţinută cu arme şi echipament şi din Anglia. Muncitorii români aflaţi în Ungaria în uzinele de armament din insula Csepel s-au angajat în apărarea revoluţiei proletare ungare. S-a format şi un batalion românesc în cadrul Regimentului Roşu Internaţional, compus din muncitori din vechea Românie. Circa 2000 de muncitori români, maghiari, germani veniţi din Oradea, Arad şi Timişoara s-au înrolat în Armata Roşie ungară. În România a crescut valul de proteste împotriva intervenţiei armate. Manifestele îndemnau la nesupunere pe cei chemţi la mobilizare. Ceferiştii şi petroliştii, minerii din Valea Jiului şi Mureş-Uioara s-au solidarizat cu revoluţia proletară din Ungaria, în demonstraţii la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila muncitorii au cerut încetarea intervenţiei împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor. Reacţiunea română, sprijinită de marile puteri imperialiste ale Antantei a contribuit la restaurarea în Ungaria a marilor latifundiari…” Și a fascismului, păstrat în conserva de la Szeged, unde guverna Horthy. Consecinţa a fost un „antisemitism sălbatic” etc.
ERWIN LUCIAN BURERIU

Advertisements

Recording


  1. RECORDING
    Stând mai mulți ani în spatele unui mixer de studio, la radio, am decis că muzica nu este atât de imaterială precum cred unii. Și nu mă refer aici la instrumente, la existența lor obiectuală. Acestea emit vibrații, și nu în vid, ci într-o ambianță formată din particule. Când orchestra își începe demersul, e ca și când un imens duș ar porni să atace sala. Ne aflăm în prima existență a recordingurilor, încă fac abstracție de mai recenta epocă digitală. Încă din vechi timpuri omenirea a făcut cercetări remarcabile în privința naturii sunetului și a dispunerii lui în spațiu, pentru simpla receptare a sălii sau pentru înregistrare. Comportamentul diferitelor compartimente ale orchestrei este mai divers decât se crede. Și în consecință, există o tehnică a amplasării microfoanelor. În epoca analogică. La un moment dat, când industria a furnizat multe microfoane, se credea că este ideal ca fiecărui instrument să-i fie acordat un microfon. Dincolo de ochiul de ciclop ar fi trebuit să avem niște mixere enorme, cu mai mulți ingineri de sunet, fiecărui instrument acordându-i-se un canal. O prostie de zile mari. Ideală este prezența unui singur inginer, care are deja o concepție unitară, centralizarea canalelor nu trebuie să depășească anvergura brațelor unui singur om. Recordingul nu are nimic de pierdut prin asta. Și dacă suntem la capitolul studiouri, e importantă capitonarea acestuia și materialul folosit pentru acest lucru. Am intrat, întotdeauna deranjat de studiourile etanșeizate cu vată de sticlă. Îți dau senzația că ești surd. Pereții acestuia sunt absorbanți, se pierde ceva, nu se câștigă decât izolarea pentru zgomotele din afara clădirii. Lemnul este materialul reflectant cel mai bun, cu condiția ca panourile să fie găurite, pentru a le lăsa și proprietatea, deloc neglijabilă a absorbției. La scara sălilor de concert, există multe concepții în ce privește forma lor, capitonarea lor. Nu neapărat sălile noi sunt excelente. Am remarcat sonoritatea perfectă la Concertgebouw din Amsterdam. Orchestra e prinsă la mijloc de public, trupurile calde ale acestuia sunt cel mai bun decor pentru imprimări bune. Integrala simfoniilor lui Beethoven realizată de Karajan este un exemplu ideal pentru imprimările în care sala de concert însăși devine studio. Dirijorul a ales o sală în plan înclinat, în care toate scaunele erau ocupate de public-robot, cea mai bună acustică, în condiții live, fără ca asta să însemne concert. Era doar o înregistrare.
    Am constatat că există emisii calde sau reci. Împreună cu colegii dela studio, discutând despre tehnica amplasării microfoanelor, am ajuns la concluzia că există sunete calde și reci. Ele creează niște straturi în ambianța cabinei de înregistrare. Reci sunt cele provenite de la interacțiunea unor componente ale unui instrument, corzile, pianul, tobele. Suflătorii transmit ceva din căldura trupului uman, aerul cald va pluti ceva mai sus. În epoca analogică, cu microfoane rudimentare, era important să instalezi unele mai sus, altele mai jos, dacă țineai la un oarecare rafinament profesionist. Nu știu dacă dirijorii țin seama de aceste amănunte, oricum un conductor cu personalitate va avea propria părere în ce privește dispunerea orchestrei pe podium. Săile care nu dispun de orgă în background îmi stârnesc dispreț. Ele sunt polivalente, nu pentru concert. Într-o asemenea sală bicisnică Remus Georgescu a introdus în Poemul Alpilor de Richard Strauss o nefastă orgă electronică. Aceasta nu numai că nu dădea senzația de măreție și spațialitate, dar prin însăși caracteristicile soundului ei reușea să ecraneze o parte din prestația orchestrei. Pur și simplu stridența metalică a orgii împrumutată de la o formație de rock reteza respirația celorlalte instrumente. Un ciudat, Fischer Ivan, conductorul orchestrei festivalurilor din Budapesta, plasează contrabașii în spatele orchestrei. După el, registrul grav trebuie să se țină mai la distanță. Nu întâmplător fiica lui este violonistă-solo. Așezarea orchestrei filarmonicii din Los Angeles, sub bagheta venezolanului Gustavo Dudamel în semicercuri concentrice, ca și a orchestrei „Bolivar” sub aceeași baghetă, urmărește probabil o emisie circulară omogenă, un fel de quadrofonie, întrucât publicul e dispus de jur împrejur. Alți dirijori împart orchestra în două jumătăți, probabil pentru efectul de stereofonie. Senzația de spațialitate e urmărită de multă vreme de compozitori. În uvertura Leonora 3 de Beethoven un suflător e plasat în culise. Berlioz în partea a treia a Simfoniei Fantastice pune clopotele să sune în prim-plan, apoi în cel secund, pentru a ne lăsa cu fanfara cât mai aproape. Excentricul compozitor s-a folosit, la o prestație în aer liber, de tunuri, pe post de percuție. Monofonia de artilerie prezintă dezavantajul că „intsrumentele” nu pot fi acordate. Într-un final triumfător Bruckner îi ridică pe suflători în picioare. Reușește un prim-plan triumfal, acoperind restul orchestrei. Este și acesta un artificiu extramuzical, dar în siajul lui Wagner nimic nu mai este limitat. În marșul „Radetzky” ritmul e susținut de bătăile din palme ale sălii. Registrul grav se completează cu fligornul, bombardonul și tuba. Wagner, cu sprijunul lui Adophe Sax inventează tuburile/tubele care-i poartă numele, ceva între trombon și tubă.
    Desigur, contează, mai mult decât artificiile compozitorilor, dornici să atingă recorduri de expresivitate în orice sală, însăși ambianța. Pereții și plafonul, după unii, trebuie să reflecte sunetele, așa că sălile primesc panouri, netede sau prevăzute cu excrescențe, deobicei piramide sau alte figuri geometrice. Dar imprimări bune se realizează adesea în domurile gotice, cu ecoul lor natural. Desigur, mixerele dintr-o anumită perioadă aveau și dispozitivul „echolete”, pentru ecouri scurte, artificiale și cam de prost gust. Invenția reverberației este destinată efectelor speciale din emisiunile radiofonice. Digitalizarea recordingurilor este destinată să elimine zgomotele de prisos și să permită imprimărilor live forma definitivă, obținută cu greu în perioada cea lungă a analogicului.
  2. ADN MUZICAL
    Totul a pornit de la o simplă observare concentrată asupra muzicii germane. De la spiritul ei, care i se părea unic, decurgând din același nucleu. Ca la ADN, o infinitate de tați se reduc la unul singur. A început o serioasă analiză și apoi o sinteză a semnelor, a tuturor notațiilor mai multor compozitori. Le-a considerat doar semne matematice, fără să ia în observare soundul lor. Va veni momentul utilizării unui sintetizator special, încă neinventat, pentru întâlnirea cu o rezultantă a ordonării semnelor. Se părea că muzica germană, date fiind o serie de coincidențe foarte strânse ale notării, se clasa într-un fel de epicentru al cercetării. De aici niște principii se contraziceau aparent. Relaționând primele rezultate ale cercetării cu mostre din compozițiile universale, rezultatul a fost, pe cât de surprinzător, pe atâta de uimitor. Regulile se puteau aplica oricărei compoziții, cu condiția ca acestea să fie notate. S-au adunat grămezi de partituri dirijorale și știme pentru orchestră. Dimensiunile materialului nu duceau la rezultate divergente, ci, spre marea ușurare a lucrurilor, materialul devenea convergent, ca într-o lentilă care adună razele într-un punct. La urma urmei, oamenii sunt compuși din aceleași substanțe de bază. Diferențele dintre ei, dincolo de aparenta unicitate, creează o infinitate de combinații divergente. Dar această structură nu este una a esențelor. Nici nu are importanță în contextul studiului nostru, cum fizionomiile cele mai diferite nu contează, ele având aceeași structură. Cercetătorul și-a dat seama imediat de unitatea în diversitate a muzicii. Nici vorbă să fie astfel contrazis criteriul originalității și infinitele posibilități ale creației. Doar că acest fapt devenea secundar. Structura muzicii, coloana ei vertebrală era una și aceeași, oriunde opera sinteza. Creația pornește instinctual, poate chiar inconștient de la un nucleu esențial. Se ajungea la concluzia conform căreia în final nu mai contează nici epoca, nici particularitatea operei, nici varietatea stilurilor. Așa cum o gaură neagră sintetizează tot cosmosul, indiferent de consistența sau dispunerea lui în spațiu. Și cercetarea se apropia de un punct periculos, potențial distructiv, ca orice cunoaștere aprofundată la paroxism. Simplificarea rezultantei cercetării s-ar putea să nu-și găsească posibilitatea redării sonore. Varietatea recent inventatelor sintetizatoare ar putea duce la disiparea rezultantei teoretice. Poate ar trebui studiată modalitatea în care orgile de apă reușesc să cânte, în care semnul să poată deveni sound. Relevarea rezultatului cercetării ar putea descuraja creația însăși, ar putea aduce conflicte, chiar războaie. Cu toate astea se vede că inventarea ADN-ului nu a creat o catastrofă din posibilitatea vizualizării acestuia. Pe invers, sunetele emise de notația finală a esenței muzicii, transformarea în sunet a acelor câteva particule care cuprind întreaga civilizație a unei arte, întinsă pe secole și concentrată în câteva puncte ar putea fi mai dificilă decât întreaga muncă de sintetizare a creației notate pe suport convențional. Sunetul rezultat dinSunetul rezultat din comasarea notației universale într-un singur trunchi ar fi un răget inform, o sinusoidă atonală sau o tăcere înfiorătoare. Muzica este o abstracțiune și așa, un sunet fără corp, o rezultantă imaterială emisă de instrumente și agregate. Acestea din urmă sunt materiale, dar nu conțin nimic din spiritul ei, nu pot fi analizate și sintetizate. Nu au nimic în comun cu compozitorul. Instrumentele puse la microscop nu vor releva decât materialul din care au fost alcătuite, fără nici o legătură cu imaterialul creației, înscrisul convențional. Dacă prin metode matematice poate rezulta structura comună a tot ceea ce s-a compus vreodată, ajungându-se la concluzia unui singur tată, precum Adam, vizualizarea notației este posibilă. Dar fără redarea ei sonoră, nu vom putea ști care este sonoritatea fundamentală, sintetizată, cât durează emisia sunetelor sau sunetului acestui final de ADN. Nu vom cunoaște tatăl primordial sau vom putea ajunge la concluzia că acesta nici nu există în realitate, ci în ireal.

BIOBIBLIOGRAFIE – Bureriu, Erwin Lucian


BURERIU, ERWIN LUCIAN.
Profilul: poet, prozator, eseist, jurnalist, grafician.
Data și locul nașterii: 22 noiembrie 1942, Lugoj, județul Timiș.
Studii: liceul din Lugoj (1956-1960), Facultatea de Filologie, Universitatea Timișoara (1960-1965).
Profesii și locuri de muncă: profesor în Timișoara, apoi reporter și redactor la Radioteleviziune, studioul Timișoara (1968-1972), redactor și secretar principal de redacție la revista Orizont din Timișoara (1972-1990), bibliotecar la Biblioteca Județeană Timiș (1990-2001), director al firmei proprii Altera Pars (2001-2009).
Anul debutului în literatură: 1960, poezia „Primul om”, revista Scrisul bănățean Timișoara.
Anul debutului editorial: 1968, volumul de versuri „Afectivități conștiente”, Editura Eminescu, colecția Luceafărul.
Anul primirii în Uniunea Scriitorilor: 1968, în Uniunea Ziariștilor- 1968, în Uniunea Internațională a Ziariștilor (cu sediul la Praga) din 1972 și în Clubul Presei Transatlantice din 2010.
Colaborări reviste și publicații literare: Scrisul bănăţean, Orizont, Luceafărul, Gazeta Literară, România literară, Viaţa Românească, Radio și Televiziune în emisiuni literare, Stvaranije (Serbia), Observatorul (Toronto, Canada), Destine literare (Montreal, Canada), Agero (Suttgart, Germania), Clubul Presei Transatlatice (SUA), Gândacul de Colorado (Denver, SUA), Occidentul, Opinii incomode, Altera pars (publicații online proprii, editate la San Francisco și Timișoara), Actualitatea literară (Lugoj), Orient latin, Banat, Cuvânt românesc, Vrerea, Vestul, Vip în Banat (Timișoara).
Volume de autor: “Afectivităţi conştiente”, versuri , Editura Eminescu, 1968; “Concert pentru mâna stângă”, proză, Editura Facla, 1978; “Viaţa refolosibilă”, proză, Editura Facla, 1983; “Marele solstiţiu”, versuri, Editura Facla, 1989; “Uraganul de fier”, proză, Editura de Vest, 1996; “Hotel California”, eseuri, Editura Excelsior Art, 2012, „Armura demnității”, versuri, Editura Excelsior Art, 2015.
Volum online: ”Atlantida memoriei”, eseuri, 2016.
În lucru: ” Lunetistul din turn”, versuri, “E strict secret”, eseuri,” Amfiloh”, roman, “Golul de aer”, roman, “Primul Război Mondial”, eseuri.
Prezența în antologii: „Vârsta de foc”, poezii, Casa regională a creației populare, Banat, 1964; „Laudele soarelui”, poezii, Casa regională a creației populare, Banat, 1965; „O sută de poeți”, Casa centrală a creației populare, București, 1967; „Lirica timișoreană”, Comitetul pentru cultură și artă Timiș, 1970; „Pagini despre Banat”, proză, Biblioteca Județeană Timiș, Editura Marineasa, 2011; „Cuprins sau un fel de imperiu”, poezii, Editura Brumar, 2014.
Premii: „Premiul special al cenaclului și revistei OBSERVATORUL din Toronto-Canada”, 2004.
Referințe critice în volume: Mircea Zaciu, “Dicționarul scriitorilor români”, 1995: “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție.”; “Dicționarul general al literaturii române”, Edtura Academiei, 2004: “Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.”; Marian Popa, “Istoria literaturii române de azi pe mâine”, 2003: “Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.” ; Alexandru Ruja, “Parte din întreg” : “Poetul pozează într-un copil teribil, regăsind candoarea copilăriei, sentimentul solidarității ori sufocarea unui spațiu limitat, unde adolescentul nu se poate modela. Din poză, își face un mod de existență poetică, seriozitatea dispare, poetul patetizând în gesturi mai reținute, creându-și o mitologie sub care maschează o existență. Umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică. Poezii mai noi indică aceeași înclinare spre ironie și caricatural, chiar dacă versul e disciplinat în ritm și rimă, marcând clasicizarea.”; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, “Scriitori şi lingvişti timişoreni”, Editura Marineasa, 2000, pg. 40; “Dicţionarul General al Literaturii Române”, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, pg. 710-711, „Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.” ; Gheorghe Luchescu, “Din galeria personalităților timișorene”, Timișoara, Centrul de conservare și valorificare a creației populare Timiș, 1996; Aurel Sasu, „Dicționar biografic”, Editura Paralela 45, 199; Academia Română, filiala Timișoara, Institutul de studii banatice Titu Maiorescu, „Enciclopedia Banatului. Literatura”, 2016 (SI-J).
Alte referințe critice: Lucian Valea, “Scrisul bănățean” nr. 7, 1961: “Lirism de atmosferă și o exprimare poetică îndrăzneață. Atrage atenția prin siguranța cu care scrie, prin fondul consistent afectiv și intelectual ce se poate întrezări dincolo de expresia poetică. O notă personală remarcabilă și o bună asimilare a cuceririlor poeziei noastre”; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 10, 1968: “Instrumentație cerebrală, eșafodaj de disimulări, în dosul cărora poetul se caută pe sine”; Pavel Bellu, „Drapelul roşu”, 21 iunie, 1968: “întregul său registru liric e dominat de o informație culturală lucidă. Se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent.”; M. Simionescu, “Scânteia”, 26 iunie 1968: “Ne prilejuiește întâlnirea cu un spirit cultivat, în contact cu ideile mari ale veacului. Versuri inspirate dedică unor mari spirite ale culturii universale, simbolizând continuitatea creației omenești.”; Dumitru Micu, „Gazeta literară”, nr. 31, 1968: “Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.”; Camil Baltazar, „Viaţa Românească”, nr. 10, 1968, pg. 144: “Mărturisim dintru început existența unor ostroave de frumusețe artistică și de cuget în acest notabil buchet de versuri. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, are darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii” ; Marian Odangiu, „Orizont”, nr 16, 1979 : “Un subtil observator al cotidianului, pe care-l surprinde cu vervă. Textele pendulează între tonul liric sau grav.” ; Olimpia Berca, „Orizont”, nr. 26, 1989: “O privire gravă asupra realității.”; Ion Arieşanu, „Orizont”, nr 24, 1989: “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la 21 de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-a schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”; Gh. Antohi, “Casa Radio”: “Spirit cultivat, vizibil încă din versurile volumului de debut marcau o energie lirică adolescentină. Un volum apărut în 1989 se intitula – premonitoriu – “Marele solstițiu”, anticipând fără voie schimbarea de anotimp politic din decembrie ’89. Poetul este un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură și meditație. Spiritul său muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp i-a rămas aceeași instrumentație cerebrală, universul liric, structura internă nu s-au schimbat.”; Lucian Hetco, „Agero”-Stuttgart, aprilie 2016: „ARMURA DEMNITĂȚII înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, poetul își apără fragilitatea, sensibilitatea, spiritul perpetuu adolescentin printr-o defensivă adesea violentă. Bureriu se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Ca și la Trakl, abundă în acest areal metaforismul, asocierile neobișnuite de cuvinte. Memorabile sunt evocările grotești , ca în savuroasa parodiere a lumii. Bureriu adesea abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive, păstrând însă elasticitatea expresiei în metrică fixă”; „Conceput în trei părți distinctive, cuprinzând secvențe detașabile și independente, atât structural cât și semantic, romanul „Uraganul de fier” al lui Erwin Lucian Bureriu impune ca suprapersonaj timpul, privit ca factor dominant în relațiile oamenilor cu istoria. E mai întâi epoca lui Eugeniu de Savoia, când se pornea marele marș asupra Timișoarei. În pagini care amintesc de buna tradiție a romanelor istorice, autorul ne întinde de fapt o capcană. Așa că, de la imaginea clasică a carelor de război se trece pe nesimțite la realizarea unei alte imagini, ce va deveni simbolică în economia textului, cea a mlaștinilor imense și misterul creat în jurul existenței lor, care devin subiect de meditație…Plecând de la aceste imagini autorul brodează un ingenios scenariu care va aduce în fața cititorului istoria, fascinantă pe alocuri a unui element de importanță în zonă, canalul navigabil care străbate spațiul invocat unind două râuri într-un miraculos și folositor curs de apă. Se împletesc în această parte elemente care țin de un plan strict referențial cu elemente de ficțiune și improvizație în pagini ușor eteroclite, dar care dau savoare lecturii. Se îmbină imaginarul cu realitatea obiectivă a construcției Canalului Bega…
A doua parte a romanului se ocupă de destinele zonei într-un ev în care industria și comerțul încep să-și spună cuvântul. Și în această secțiune se poate identifica un nucleu narativ, care tratează evenimentele legate de revoluționarii pașoptiști. Sunt pagini scrise cu o anumită plăcere a relatării, a căutării elementelor care să suscite interes, care se derulează conform unui scenariu atent gândit. Navigația devine un leitmotiv. Întâmplările sunt narate cu amănunte de ordin cronicăresc…
În a treia parte a romanului timpul se apropie tot mai mult de zilele noastre. Sunt pagini ale unui fericit jurnal de bord, întoarceri în timp, toate ordonându-se spre epoca de glorie a canalului. Se observă calitățile bunului observator și analist care este Erwin Lucian Bureriu. O carte care se citește cu plăcerea celui care re-descoperă sau descoperă o lume.” (Fragmente din cronica lui Constantin Dram apărută în Convorbiri literare) (se completează pe parcurs)

Traian Vuia și Unirea


Vuia a fost unul dintre bursierii testamentului lui Gojdu: a făcut la Budapesta studii de drept pe banii fostului nobil maghiar de sorginte macedo-română. Istoricul I.D.Suciu descoperea, cu mult timp în urmă, documente care atestau opiniile politice ale lui Traian Vuia vizavi de marginalizarea, în timpul regimului interbelic, a publicistului naţionalist Valeriu Branişte. Iată o mostră: „Regretăm că ţara noastră, care nu e condusă de cei mai buni fii ai ei nu a ştiut aprecia şi profita de capitalul-om al acestui bărbat, pentru că nu ştie să aprecieze nici capitalul material, cu atât mai puţin cel spiritual”…Spune istoricul Suciu: “ În niciun caz nu e vorba de antiromânism, în ceea ce-l priveşte pe Vuia. Poate ni se par naive ideile lui, însă el îi îndemna pe bănăţeni să discearnă între Regatul României şi o Românie a tuturor celor ce aspirau spre aderarea la un stat unitar. Nu ţara lui Brătianu sau Marghiloman, a moşierimii şi ciocoilor, nu neapărat exclusiv una fanariotă…”
Nu de mult a apărut o epistolă a lui Vuia, din Franţa, către un avocat, G.Dobrin din Lugoj, oraşul care a sponsorizat construirea avionului: „Când s-a făcut Unirea nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei: 1. Înainte de intrarea României în război, când România, cu concursul mandatarului Partidului Național a stabilit frontierele României nouă, cari au servit de bază guvernului României în tratativele sale cu aliații. 2.După armistiţiu, la Alba Iulia. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. Trăbuia să precedeze un pact bilateral întră guvernul Român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din vechiul Regat l-au privit cu zâmbet. Când două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact. Funcţionarii din Administraţie trebuia să fie recrutaţi din noile provincii. Baza anexării, după dânşii, trăbuia să fie sacrificiul participării la războiul european. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Bela, i-a favorizat. Proba că, îndată ce s-au simţit stăpâni prin un ucaz au trimis la plimbare Consiliul Dirigent. Unirea n-a fost decât o anexare deghizată. Am atras atenţiunea dlor Bocu, Goga, Lucaciu, le-am spus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am fost suspiţionat că voiesc Independenţa Transilvaniei. Ca să ne putem uni cu Regatul trăbuie să rupem cu Ungaria, să ne declarăm independenţi prin act bilateral. Când am văzut în ce mâini incompetente, peştii politici a Fanarioţilor este depusă soarta poporului aici, m-am retras. Pentru repararea erorii nu vom avea recurs niciodată, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza, am avut credinţa că nu ne vom fanariotiza, acum mă tem că nu vom scăpa de acest virus bizantin, pentru că Fanarioţii dispun de mijloace care lipseau Ungurilor. Ei nu par grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţea noastră, răbdarea fără margini, răsămnarea. Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma. Dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe frații noștri de dincolo de Carpați.”
ERWIN LUCIAN BURERIU

Din memoriile colonelului Antonescu


În calitate de aliată, armata ţaristă nu şi-a ţinut promisiunile, datorită cărora România a intrat în război în 1916. Colonelul Ion Antonescu omite însă să amintească gradul redus al pregătirii militare a oştirii române şi modesta infrastructură de război a ţării. Oricum, în momente-cheie „…trupele ruse nu se clinteau şi continuau a privi, cu o indiferenţă de fiară, la tragedia sfâşietoare care se juca la picioarele lor. Comandanţii ruşi promiteau, se agitau, dădeau ordine, nimeni însă nu mişca. Intervenţia ruşilor ar fi fost decisivă”. Armatele române au reuşit să se retragă în Moldova, înapoia frontului format de Siret, „…unde comandamentul superior rus dorea să ne vadă, chiar de la intrarea noastră în acţiune. Inamicul şi ruşii se coalizaseră cu toții pentru a ne distruge”(… ). „Ruşii s-au instalat în Moldova ca cuceritori”. Este cel puţin ciudat că sfatul înţelepţilor de la cârma României nu prevăzuse acest lucru şi s-a înscris într-o acţiune sinucigaşă, regele însuşi pierzându-şi tronul. „Toate operaţiunile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populaţia (şi de aceea) stăruiau din răsputeri ca misiunile aliate, Regele, Armata, Guvernul şi refugiaţii să treacă în Rusia, la răsărit de Nistru, să luăm, în condiţiile arătate drumul exilului şi-al morţii. România era destinată a fi împărțită între Austria, Bulgaria și Rusia. Și pentru că nu voiam să murim, Comandamentul rus ne-a impus să le punem la dispoziţie toate rezervele noastre alimentare. Deşi echipament şi armament fusese trimis de aliaţi, totuşi nimic nu sosea în ţară fiindcă de la Arhanghelsk la Iaşi totul dispărea. A început atunci goana ofiţerilor francezi prin Rusia, după vagoanele încărcate cu armament, echipament şi muniţii pentru noi”. Şi astfel a renăscut armata română, „…sub direcţia ofiţerilor francezi”. Interesant este că după revoluţia rusă s-a schimbat şi „…mentalitatea comandamentelor ruse de pe frontul român. Relaţii normale şi chiar amicale încep”. Dar totul a durat foarte puţin pentru cei ce-şi făcuseră iluzia că, spre deosebire de armia ţaristă, cea bolşevică îşi va face datoria. „Lumea întreagă prinde a avea încredere în armatele revoluţionare, când”…începe marea fugă a ruşilor de pe front, cu ordin chiar de la Kerenski, şeful guvernului provizoriu. Acum va începe un mic război româno-rus: „…Între duşmanul invadator şi aliatul trădător şi jefuitor nu era greu de ales. Soldaţii ruşi trec inamicului, pe parale şi băutură, armele şi aprovizionamentele, tot frontul se transformă într-o tarabă. Am fost nevoiţi să slăbim frontul şi să răspândim din forţele noastre prin Moldova; vânătoarea de ruşi a fost scurtă. Sperând în constituirea unui front ucrainean, am încercat să-i oprim cu forţa. Şi s-a încins atunci între noi şi ruşi, în spatele întregului front, o luptă inegală, scurtă dar sângeroasă, zadarnică”. România intră în „agonie în februarie 1918”. Asta după ce, singură, repurtase o victorie strălucită la Mărăşeşti. Urma pacea de la Brest-Litovsk şi drept consecinţă, cea de la Bucureşti…
În 1919 Colonelul Antonescu a fost prezent cu un document la Conferința Păcii, în apărarea intereselor românilor din acea parte din Banat care era sortită rămânerii în Serbia: „Nu putem renunţa la Torontal pentru că regiunea a constituit una şi aceeaşi provincie. Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două judeţe ale Banatului care n-au putinţa să facă agricultură…Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Motivele invocate de sârbi sunt neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Din punct de vedere etnic, a se vedea majoritatea pe care o au românii în întregul Banat. Din punct de vedere militar Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui conflict militar între noi şi sârbi fiindcă, trupele de acoperire concentrate în acest spaţiu ar risca să fie aruncate în Dunăre şi Tisa după numai o zi…În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele. Un viitor conflict armat nu este exclus şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.”
ERWIN LUCIAN BURERIU

Arderea memoriilor lui Marghiloman


 

„După masă, Regele decorează pe Basarabeni. Stere e
numit mare ofiter al Stelei. Mulțumește călduros. Regele
e de o rară veselie și foarte familiar.
La 3 jum.- manifestații. Se joacă Hora Unirei. Principesele
se coboară în stradă cu câțiva Basarabeni și o
joacă printre popor.
La 8 jum. dau un prânz în sufrageria Mitropolitului.
Meissner mă laudă în toastul lui. E prima oară că
Românii par a-și da seama că am luat parte cu ceva în
marele act care s’a indeplinit !
31 Martie. Convorbire cu Regina.
Maria, provocată de apelul făcut Joi lui Mitilineu.
Ca Majestatea Voastră să știe că nu sunt dușmanul Dinastiei,
spun eu Reginei. Am primit puterea nu, ca să
fac pacea: oricine putea să o facă, mai puțin bine ca
mine, dar s’o facă, și e greu de plătit greșelile altora.
Dar am primit-o ca să scap Dinastia ! 0 știu, a zis
Regina. Atunci cer să mi se ușureze sarcina,
mă adresez Reginei pentru ca din jurul ei să se risipească
atmosfera care întreține necazul Germanilor. Încă nu
au desarmat definitiv (și povestesc ceea ce Massow a zis
lui Arion la Bucuresti privitor la familia Regală). Ii explic
fiecare fapt, care a fost denaturat.
Ea rămâne fără glas. A răspuns cu gesturi de desperare:
Nu pot să iubesc pe acești oameni cari sfâșie țara
noastră. Eu: Dar ne-au înlesnit acțiunea în Basarabia,
pe care cu greu am fi întreprins-o fără ei. Nota
îndulcirei: Eram disperați la gândul că-i puteați
proteja mai mult decât pe Români!
După amiază, cu o scrisoare autografă, îmi trimite
pentru Elena (sora mea) prima clasă a Crucei Eroilor…
1/14 Aprilie. Intoarcere la București. Foarte multă
lume la gară; mi se dau și mi se aruncă flori. Am brațele
încărcate. Pe peronul de eșire de asemenea mulțime,
ovatiuni…” (Un citat semnificativ din Alexandru Marghiloman, „Note politice”, 1918)

Am primit, spre lecturare, de la un amic, un document autentic şi de valoare muzeală, care a scăpat de „punerea pe foc”. Aşadar, nişte troglodiţi fascistoizi au pus la cale arderea completă a tirajului scrierilor memorialistice ale lui Alexandru Marghiloman, cuprinse sub titlul „Note politice”, apărute la București, Institutul de arte grafice „Eminescu” S.A., Parlamentului 2, 1927. Volumul cuprinzând perioada 1917-18 mi-a ajuns în mână căci, din chestii de astea, întotdeauna scapă câteva exemplare. Am semnalat pe blog acele pagini îngălbenite de timp și m-a contactat o doamnă din Germania, descendentă a familiei Marghiloman, interesată de reeditarea memoriilor. Eident, în integralitate, ceea ce eu nu aveam. Sper ca între timp dânsa să fi făcut rost și de celelalte părți ale lucrării.
Mă miră zelul cu care liberalii au strâns aceste cărţi, dându-le foc. Antantismul Marii Românii venise la rând pentru a dezavua, de formă, un premier, „germanofil”, poate, dar pus la locul lui, în Bucureştii ocupaţi, cu acceptul guvernului din exil în Moldova. Cât despre arderea cărţilor, probabil că fascismul devenise iminent, anticipând (cel italian, maghiar şi român) chiar și pe cel german. De altfel în finalul memoriilor din 1918 Marghiloman scrie: „La ora 10 sfârșim legea evreilor. Cuza a mai vorbit încă trei oeasuri. Am răspuns în mod sobru. Zelea Codreanu producând un scandal, tribunele au trebuit evacuate. Printre cei arestați faimosul Ghibanescu, care s’a grăbit să ceară scuze.”
Paginile memoriilor au fost scrise cu amărăciune: fusese folosit când cu celebra Pace de la Bucureşti, când a fost împins în faţă ca „ o manta bună pentru vreme rea”; aşa că nu-i putem nega românismul, salvarea de facto a Dinastiei şi Basarabiei.
„Toţi vor să meargă la Budapesta; serbii o cer deasemenea şi anunţă că, la nevoie, o vor face pe riscul lor. Şi serbii şi românii vor să pună mâna pe materialul rulant al Ungariei. Serbii pretind să dobândească 2000 locomotive şi 3000 vagoane, iar noi sperăm să luăm tot atât, dacă nu mai mult”. Confirmă și Gh.I.Brătianu în „Acţiunea militară din 1919” că s-au luat aceste materiale, ca pradă de război, dar deplânge soarta lor: totul a fost lăsat în România să ruginească şi nu s-a folosit mai nimic. Asta da administraţie! Marghiloman înregistrează evenimentele: „Continuăm a desarma pe unguri. La 3 august am ocupat Timişoara”. (Asta după retragerea trupelor sârbeşti din Banat, la cererea francezilor, n.n.). „Urmărim câteva unităţi care s-au retras în direcţia Erlau. Se pare că America nu poate mistui ocuparea Budapestei de către noi…”
Marghiloman: România „…formulează rezerve exprese privitor asupra protecţiei minorităţilor de către învingători. America singură dă nota ostilă nouă. De notat că Consiliul Suprem contestă României că ar fi un stat suveran, tratatul de la Berlin subordonând independenţa sa natularizării Evreilor!” Protecţia minorităţilor, de fapt, nu atingea cu nimic independenţa României; „I se cere ţării numai de a se supune statutelor Societăţei Naţiunilor- ca şi ceilalţi”.
Lahovary era de părere că: „Puteam obţine sigur Banatul întreg, dar trebuia s-o luăm din vreme; l-am pierdut fiindcă am sosit cu două luni prea târziu la Conferinţă”. Aceeaşi neglijenţă politică. Marghiloman constată că La Brăila şi Bucureşti se devastează, încă din 1918, magazinele evreieşti. Antisemitismul lucra din plin. În urma acestor mărturii, nu e de mirare că guvernul lui I.I.C. Brătianu şi camarila regelui Ferdinand, revenind la Bucureşti, au luat măsuri drastice care să dea bine la Tratativele de Pace de la Paris şi să mai atenueze impresia deplorabilă a Păcii de la Buftea.
Memoriile lui Marghiloman au stârnit, la vremea sa, o puternică emoție în clasa politică, care s-a simțit atacată și avizată direct. A fost considerat trădător, cu toate meritele sale unioniste, privind dobândirea Basarabiei. Cele cincivolume au fost repede retrase, având loc acel Fahrenheit al incinerării operei unui politician român de excepţie. Cum poate ar dori să aibă ţara noastră azi.

STERE


„Nu mai avem dreptul să ne legănăm în viziuni înşelătoare. Trebue să privim bărbăteşte în faţa adevărului şi bărbăteşte să pornim la muncă, lamuncă în sudori de sânge, pentru a făuri neamului acestuia soarta de careeste vrednic. Nu e încercare din care, prin stăruinţă şi muncă cinstită, un popor să nu poată eşi biruitor. Şi mai ales forţa morală, pe care un neam o poate devedi în zile de grele încercări, este zălogul isbăvirii viitoare.” ( C.Stere )
Proeminentul gazetar și om politic şi-a adunat articolele privind intrarea României în război, publicându-le sub forma unei cărţi, „Marele răsboiu și politica României”, apărută la Editura Lumina, București, 1918, când evenimentele erau în toi și tocmai fusese investit în capitală guvernul Marghiloman. Cartea are drept punct terminus marele suspans creat de încheierea Păcii de la București.
Despre C. Stere a apărut în 1989 o amplă lucrare de Z. Ornea. Viața, activitatea, ideile, în ultimă instanță destinul dramatic al acestui demnitar se opresc și ele în acest prim volum la anul 1918. Autorul este cât se poate de prudent în privința poziției lui C. Stere vizavi de intrarea României în Primul Război Mondial. Oricum, înainte de a cita din cartea uitată a lui Stere, merită să remarcăm unele considerente ale lui Z. Ornea: „Nu putea rămâne indiferent nici față de războiul balcanic, în care România trebuia să aibă un cuvânt greu de spus. Considera, cu dreptate, că această conflagrație nu trebuia considerată un război local. Era o consecință a disputei dintre cele două imperii, habsburgic și țarist. O spune textual, rivalitatea celor două imperii ne apare, în lumina acestui conflict ireductibil între forțele progresului și cele ale reacțiunii. Evoluția spre progres și modernizare în Balcani nu s-a putut soluționa pentru că nu a fost înglobată într-un conflict mondial (…). În 1913 arbitrul situației nu putea fi decât România, de implicarea ei depindea soluționarea războiului. Guvernul român decretează mobilizarea, în ciuda demersurilor pacificatoare ale Austro-Ungariei. România intră în război pentru a aduce pace în zona balcanică. Zadarnic a sperat diplomația austriacă alăturarea țării noastre unei alianțe austro-bulgare contra Serbiei și Greciei. Armata noastră înaintează spre Sofia, Bulgaria, dându-și seama de situație anunță România că acceptă tratative, propunând să aibă la București loc conferința de pace. De peste tot veneau elogii și mulțumiri pentru rolul pacificator al României. Numai Austro-Ungaria nu a vrut să recunoască tratatul de pace, declarând că numai un război general va aduce o soluție convenabilă.”
Despre rolul României în această intervenție din 1913 am consultat „Istoria Bulgariei”, apărută la Editura Corint, autori P. Pavlov, I. Ianev și D. Cain, din care aflăm că războiul își avea deja soarta clarificată, când România „pătrunde neîmpiedicată, ajunge până aproape de Sofia. Lovitura obligă armistiţiul, urmat de tratatul de la Bucureşti. Dobrogea de Sud e dată vecinei de la Nord.” Antanta Balcanică a permis Rusiei să prevină un mare război european. Austro-Ungaria şi Germania nu mai puteau să acţioneze liber împotriva niciunei ţări din alianţă, nici împotriva Rusiei, pentru că a existat această forță balcanică. Toate aceste state, Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru, România, şi-au urmărit interesele naţionale. Drept urmare, în pofida opoziţiei Rusiei şi personal a împăratului Nikolai al II-lea, Bulgaria a atacat teritoriul Serbiei şi chiar a încercat să-și introducă trupele. Ulterior, aceste state s-au unit împotriva Bulgariei. „Totul sau nimic” a declarat regele Ferdinand al Bulgariei respingând propunerile Rusiei privind reglementarea paşnică. El era convins că Macedonia, jumătate din populaţia căreia erau bulgari, va intra în componenţa ţării sale. Însă această euforie războinică a fost de scurtă durată. După Serbia, Grecia şi Muntenegru, România a intrat şi ea în război. Mai mult de-atât, în război a intrat şi Turcia, care a fost învinsă cu puţin timp în urmă. Bulgaria nu a avut nici un fel de şanse şi a fost forţată să accepte condiţiile Tratatului de la Bucureşti. Desfiinţarea Alianţei Balcanice şi Tratatul de la Bucureşti au sporit şi mai mult tensiunea în regiune. Ulterior, ea a devenit una din cauzele declanşării Primului Război Mondial.
După această paranteză, ne vom întoarce la cartea lui Constantin Stere, la anul 1914. Politica externă românească este urmărită cu ochi critici timp de patru ani; un capitol special se referă la Pacea de la Bucureşti şi instaurarea guvernului Marghiloman, aşa că nu ştim în ce măsură ideile „germanistului” Stere s-ar mai fi modificat după Tratatul de Pace şi formarea României Mari. Ne rămâne să-i studiem opiniile în perioada în care nici măcar nu făcea o apologie neutralităţii, ci o critică directă a intrării ţării alături de Antanta în conflagraţie. Fără îndoială, o carte cu asemenea concepţii nu credem că s-a mai tipărit la vremea aceea, autorul având curajul de a înfrunta Puterea de la Bucureşti…
Conform lui C. Stere, Anglia se transformase, din „fabrica lumii” într-o imensă bancă, strângând capital din toată lumea, şi având pretenţii de putere globală, în vederea exploatării resurselor din colonii şi stăpânirii mărilor. Dar în calea ei se ridică Germania, prin ştiinţă, progres tehnic, muncă paşnică. „Perfidul Albion urmăreşte să-şi înlăture rivalul, cum a făcut cu Spania, Franţa, Olanda”. Pe de altă parte se creează un antagonism şi între Germania împreună cu Imperiul Habsburgic şi Rusia, care-şi dorea o expansiune în Balcani şi Strâmtori. „Acţiunile Germaniei au caracter defensiv. Anglia avea nevoie de război pentru răpirea coloniilor germane, Rusia viza ieşirea la Mediterana (…). Alsacia şi Lorena sunt o simplă dispută între două ţări; germanii au anexat în 1871 aceste provincii care au aparţinut timp de două secole Franţei. Dar francezii revendică un pământ german, ai cărui locuitori se simţeau solidari cu germanii din Imperiu”.
Oare ajutoarele acordate de Franţa Rusiei aliate nu vizau tocmai intrarea în acţiune a panslavismului pentru ca francezii să profite în final şi să-şi recupereze provinciile? Sfârşitul războiului a confirmat această tendinţă. „În aparenţă acest răsboiu a fost aprins din cauza conflictului dintre Austro-Ungaria şi Serbia. Serbia refuzând satisfacţia pe care i-o cerea guvernul de la Viena, Rusia a declarat că nu poate rămâne indiferentă şi nu va tolera ca Serbia să fie strivită. Intervenţiunea Rusiei automatic a determinat şi acţiunea Franţei, dezlănţuind catastrofa” (pg.351). Trebuie să adăugăm aici, la contextul vremii, faptul că Anglia a declarat război Germaniei în mare parte influențată de ministrul Churchill.
„ Am fost legaţi de Puterile Centrale printr-un tratat de alianţă şi o convenţie militară”, continuă Stere. „Ani de zile statele majore din Bucureşti şi Viena au lucrat de acord. Rolul României era bine precizat în cazul unui conflict armat între Rusia şi Austro-Ungaria: trebuia să formăm aripa dreaptă a frontului comun împotriva Rusiei (…). Brătianu îmi declara că pentru România nu poate fi altă politică decât respectarea tratatului de alianţă, acţiunea alături de Puterile Centrale”. Stere primeşte chiar dezlegarea de a face o vizită premierului austriac Czerny, după declanşarea ostilităţilor, în 1914, ducându-i acestuia asigurările de loialitate ale guvernului român, iar peneriştilor naţionalişti le transmite cuvântul de ordine: „Fiţi alături de împăratul vostru!” La intrarea în război, după o tradiţie mai veche, nu este consultat poporul, nici parlamentul sau Consiliul de Coroană; „România a fost băgată în război prin lovitură de stat…România n-a fost atacată de nimeni; a avut un singur scop, cucerirea Ardealului”. Aici Stere omite cu bună știință idealul național al românilor, conturat pe ambele părți ale Carpaților. Petre Carp, fidel regelui Carol I, ar fi spus: „Pentru mine e un răsboiu de durere. Fiii mei vor pleca pe front. Dar nu le pot dori victoria. Alianţa de care aţi legat ţara îi este fatală”. Episcopul Mangra al Ardealului a trimis o circulară în care se spunea că este nefiresc „ca trupele regatului român să lupte împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte în contra Rusiei cotropitoare. Au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului şi sub cuvînt că vin să ne slobozească, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, care au jefuit şi au aprins bisericile lui Ştefan cel Mare.”
Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…” N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist, afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!” România, în viziunea guvernului de la București trebuia să iasă din război mărită, fără risc şi sacrificii, la braţ cu învingătorii, „la pleaşcă” (cf. expresiei lui Stere, n.n.), după o expectativă ce urmărea de partea cui e biruinţa. O mare parte din text este dedicată problemei basarabene. România, conform autorului, fusese în anii războaielor balcanice preocupată mai degrabă de soarta macedonenilor decât de raptul unei părţi din Moldova săvârşit de Rusia. Reîntregirea cu acele judeţe nici nu putea fi concepută, atâta timp cât armatele română şi rusă cooperau împotriva Puterilor Centrale. Iată însă că revoluţia din 1917 punea acel rest ce mai rămăsese din ţară în situaţia de a lupta pe două fronturi: cu germanii şi cu nişte militari ruşi trădători. Nu în acest fel visase Stere că se va trece Prutul, prin lupte. Basarabia deja îşi declarase autonomia şi nu mai avea intenţii unioniste, pentru moment. Pe de altă parte, Tratatul de la Brest-Litovsk nu putea decât să antreneze şi România, rămasă descoperită, nevoită să încheie Pacea de la Bucureşti. Controversată de Antanta, dar unica soluţie de a mai păstra ceva din ţară. Până în acest punct, pesimismul lui Stere e de înţeles. Ulterior, evenimentele au evoluat în sens favorabil României, până la preluarea noastră sub umbrela URSS.
EPILOG ( din Sinteza Serviciului de Informaţii Britanic): „…Pe 1 martie 1918 trupele austriece şi germane au intrat în Kiev; Odesa a căzut în 10 martie. Basarabia era înconjurată din toate părţile de germani. Era evident că Basarabia unită cu România avea şanse mai mari să aibă un tratament mai corect din partea germanilor. Blocul Moldovenesc nu a ezitat să se decidă în favoarea unirii. Dar pe de altă parte unirea trebuie făcută aşa cum doreşte Basarabia.Trupele româneşti din Basarabia nu au fost suficient de atente la susceptibilitatea populaţiei. Ca urmare basarabenii au impus o serie de condiţii pentru a accepta guvernul Marghiloman (reacţionar şi ultraconservator) şi pentru a vota în favoarea unirii.”

„Documente franceze despre Transilvania”


Rememorez o lectură de acum câțiva ani a volumului „Documente franceze despre Transilvania”, apărut la Editura VREMEA, cu studiu introductiv de V. F. Dobrinescu.

Depă 1945 mustăţile lui Clemenceau n-au mai venit ca după primul război, să fâlfâie ca nişte aripi îngereşti şi inginereşti deasupra intereselor teritoriale ale României:  „Franţa a fost exclusă de la Tratatul de Pace cu România, cunoscându-se că în 1919-20 a fost principala susţinătoare a revendicărilor româneşti”; marele opozant al cocoşului galic a fost URSS.
Totuşi, apariţia acestei cărţi, cu contribuţia Ministerului Culturii şi Cultelor este o mântuire a conştiinţei noastre, o notă bună tendinţelor noastre democratice. Este „un pas înainte” în asumarea părţilor noastre bune şi rele. Este un exorcism. Învăţăm să scăpăm de diavolii minciunii şi dezinformării. Pentru cât timp?
Documentul ce propune constituirea unui nou stat neutru, Republica Transilvania, apare la Paris în 1944, redactat de un grup de emigranți români. Se spune că Transilvania  întruneşte „condiţiile unui stat viabil şi modern…etniile se pot înţelege, fără amestecul şovin al Ungariei şi României…Astfel se va soluţiona problema păcii europene; diferendul maghiar-român e singurul obstacol în calea Uniunii Danubiene…Helvetizarea Transilvaniei răspunde particularismului zonei, menţinerii economiei. Transilvania aparţine occidentului, principatele- orientului; ea nu poate fi decât trasă înapoi…” 
Se pare că peste un sfert de secol le-a venit şi altora ideea lui Otto Roth, care declarase Banatul republică în 1918, dar situaţia era alta. Forţele de decizie nu  puteau evita pasarea către o ţară sau alta a Transilvaniei  decât cu tot cu populaţia multinațională, ceea ce ar fi perpetuat aceeaşi sursă de conflicte. Moştenitoarea acestora a rămas România, un cuvânt decisiv având aici Uniunea Sovietică. Dacă Rusia lui Lenin s-a opus în primul război Trianonului, fără putere de decizie, de data asta Stalin a pus în faţă ura sa neţărmurită faţă de Ungaria, neadmiţând pentru aceasta concesii teritoriale, sancţionând România prin confiscarea Basarabiei și de acord fiinc cu menţinerea frontierei de Vest. Orice soluţie federală ar fost dificil de adoptat datorită URSS.

***

Un oarecare Virgil Petala spune ]n 1945: să apărăm teritoriul din 1919! Şi să „omogenizăm” naţiunea! Prin omogenizare el nu înţelegea nicicum încurajarea familiilor mixte, ci tranşant, exorcizarea străinilor. Pro-sovieticul Tătărăscu: nu insistaţi spre Est. Facem Drang nach Westen. Stalin: „Dacă Uniunea Sovietică acceptă planul (propus de maghiari), regele va abdica”. Nagy Ferenc: „România va deveni atunci, în sfârşit, o republică, la fel ca Ungaria”. Acum ambele ţări sunt republici, dar tot nu-s la fel.
Ungaria sublinia „incapacitatea administrativă şi politică a României de a se încadra şi armoniza vremurilor actuale”; cu alte cuvinte, păcat de Vestul ţării să apuce pe mâna unor asemenea administartori. Buuun, zice Uniunea Sovietică: „Transilvania să fie republică independentă sub protectorat sovietic”. 
Vulpea de Churchill făcuse în 1939 promisiuni: dacă ungurii ar rezista Germaniei, aspiraţiile lor revizioniste vor fi satisfăcute generos…
Un delegat sovietic are tupeul să spună că arbitrajul de la Viena a fost cerut de România. Mai ştii? Cu atâtea trădări, de care auzim prea târziu…
Spre stupoarea maghiară, tratatul transilvan s-a rezolvat doar în trei minute.
În cei 20 de ani de la lipirea de Principate, Transilvania devine “miezul României”. Ungurii au vrut să decojească acest fruct de necompetitiva administrare valahă, susţinând că aproape o mie de ani Transilvania a fost miezul lor. Păstorii latini s-au infiltrat de dincolo de munţi. Nu se atestă semne ale unei civilizaţii româneşti dinainte de colonizarea maghiară. (Le-o fi făcut cineva să dispară?). Un principe maghiar traduce Biblia în română oferind identitate majorităţii locuitorilor. 

***

Interesantă  este reîntoarcerea la Budapesta, după un exil de 30 de ani, a lui Karoly Mihaly, fost şef al guvernul social-democrat din 1919, demisionar în favoarea lui Kun Bela. El declară: „ …puterile occidentale au împiedicat  Ungaria spre democraţie, politică egoistă, antidemocratică, care s-a răzbunat. Dacă în 1918 Antanta ar fi vrut binele, am fi construit o democraţie ca aceea a lui Masaryk care  îmi spunea: o să găsim calea spre o cooperare ungaro-cehă, ca să pun capăt acestei isterii naţionaliste! De-am putea să nu comitem aceleaşi greşeli ca atunci.”
Documentele mai spun că ostilităţi anti-maghiare au avut loc în Ardeal chiar şi sub guvernul Groza, că „armata sovietivă a salvat ungurii de la masacrele miliţiei lui Maniu”.
„La tratative figurăm ca un acuzat mut”, a spus delegaţia maghiară la Paris. „S-au repetat greşelile de la Trianon”. Între timp se deportează unguri din Nordul Ardealului. „Românii pretind că au stăpânit 23 de ani…Viaţa economică şi culturală e ungurească. Transilvania e occidentală, România e orientală. Ei vor să coboare o naţiune de cultură occidentală la nivelul unei colonii orientale.”
…Din 1945 lucrurile s-au mai schimbat. Din 1989 la fel. O singură constantă a rămas: aceea a „coborârii” neîntrerupte a Transilvaniei, care nici nu ştim exact de unde a început. Ceea ce este azi un context de consecinţe, ar putea fi, de fapt, una singură: orientalismul reacţionar al unei administraţii coloniale, periferic-europene, care, sub masca unei libertăţi statale este profund, iremediabil dependentă, ca orice colonie.

ADN-ul transilvan


Se fac diferite cercetări. În baza unei comparaţii statistice a 41 de populaţii vecine, autorii cercetării au ajuns la concluzia că, din punctul de vedere al ADN-ului mitocondrial, „Transilvania (aș zice, mai corect, Ardealul și Banatul, n.n.) este mai apropiată de populaţiile din Europa Centrală, decât de populaţia din celelalte provincii româneşti (moldo-valahice, n.n.), care este mai apropiată de populaţiile din Balcani“. Poate că și de Asia Centrală. Informația online nu precizează, din păcate, dacă e vorba doar de români sau și de celelalte minorități. De altfel, nici nu știm în ce măsură informațiile la acest capitol sunt exacte, mai bine-zis dacă POT FI exacte. Și în ce măsură ar fi vorba doar de aberații sau manipulări.
Lucian Boia: „Românii puteau invoca, fireşte, un drept etnic asupra Transilvaniei, dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că-i asupreau sau îi discriminau, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră” vreodată Transilvania”.
Neagu Djuvara spune că în orasele din Transilvania românii erau minoritari fata de maghiari si germani. La fel ca în Banat, unde în Timișoara, de pildă, locuitorii cetății medievale nu erau români. „Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300. Sunt ultimele state din Europa. În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea.”
Când se vorbește despre români, trimiterile sunt doar înspre principate.
„Iorga a făcut o comunicare în 1927 la Academie. În cuvântarea pe care a făcut-o faţă de colegii săi are o frază, în care spune despre Basarab „Numele e cuman.” Asta se ştia, se ştia deja de câteva zeci de ani, de când se publicase faimosul Codex Cumanicus şi de acolo se cunoşteau diferite cuvinte. „Basaraba” înseamnă „tată stăpânitor”. Şi Iorga zice: „Numele e cuman”. Pe urmă în italice, deci subliniat: „Dar numai numele?”. Ceea ce înseamnă că acest om genial care avea intuiţie, şi-a dat seama că era de origine cumană, dar zece ani mai târziu, când publică o carte mare, de istoria românilor, nu mai spune lucrul ăsta. Înseamnă că  el, care ar fi putut să spună orişice şi lumea să-l creadă, a avut acelaşi blocaj psihologic pe care îl are românul că e musai ca primul nostru domn să fie valah de-al nostru. Nu era valah de-al nostru, na!”, spune Neagu Djuvara. (După nume, nici Djuvara nu pare român, na!). „După socoteala pe care am făcut-o eu, un sfert din primii boieri pe care i-am avut în ţară au nume cumane. Ei au format o mică osatură de ostaşi, asta e clar. Rumânul nu mai făcea război de 1000 de ani. Asta nu trebuie să uităm!” primii noştri domni, adică Basarab şi Nicolae Alexandru, au fost mai întâi catolici. Deci e clar ca avem sânge din sudul Italiei. Ca o alta confirmare vine marea asemanare a dialectelor din sud-estul Italiei cu romana sau viceversa – a românei cu dialectele de acolo. Inseamnă că trebuie sa fi venit si populatie de acolo.” Simion Dascalul, unul din copistii letopisetului lui Grigore Ureche lansează disputata teorie conform caruia stramosii romanilor ar fi talhari eliberati din inchisorile Romei. Acesti raufacatori, aliati cu “Laslau craiul ungurescu” i-ar fi alungat pe tatarii care amenintau Transilvania. Invingatori in aceasta confruntare, “talharii” ar fi fost colonizati in Moldova si Maramures.
Muntenia intreaga este numita timp de sute de ani Cumania. „Cum va explicati ca noi ne nastem cu sute de ani in spatele celorlalti: cu 6-700 de ani dupa Bulgaria, cu 500 de ani dupa Rusia, cu sute de ani dupa Polonia, cu sute de ani dupa Croatia, cu 150 de ani dupa Serbia. De ce suntem ultimii?” Am fi dorit un răspuns mai clar, la DE CE.
De la Djuvara trec la Lucian Boia. „Corespundea „intrarea în acţiune” din august 1916 unui „ideal naţional” împărtăşit de toţi românii? Ar fi prea mult de spus. Cei mai mulţi dintre români, ţărani (80% din populaţie) şi neştiutori de carte (60%), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji, probabil că nici nu auziseră de „idealul naţional”. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a „opiniei publice”, formată din persoane cu un oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice.”
„Germanofilii” atrăgeau atenţia că e mult mai urgent pentru România să elibereze Basarabia, Transilvania mai putând să aştepte momentul, probabil nu prea îndepărtat, când dubla monarhie fie s-ar fi restructurat radical, devenind o asociere de popoare egale, fie s-ar fi spart în bucăţi, înfăptuindu-se astfel şi mult dorita unire a Transilvaniei.”
„.. .Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar dacă Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar.” (Lucian Boia)
„Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, in vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei.”
În Transilvania NU a fost un referendum, iar Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare doar a reprezentanţilor românilor. „Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate cum a fost la Alba Iulia, dar ar fi fost un rezultat tot în favoarea românilor şi Transilvania ar fi fost în situaţia să se unească cu România în condiţiile astea. Până în 1914, obiectivele mişcării naţionale din Transilvania nu erau unirea cu România pentru că nici nu puteau să fie unirea cu România.”