Rákóczi – un binevoitor față de români


Rákóczi I a extins libertatea religioasă, sprijinind îndeosebi cultele protestante, profitând, însă, și ortodocșii. Înainte de domnia lui, pe aceste teritorii ale regatului ungar (dominat de regii catolici de Habsburg) a fost aplicat principiul prin care țăranii de pe domeniul unui nobil (iobagii și jelerii, dar uneori și țăranii liberi) erau obligați prin prin lege să preia confesiunea stăpânului.
Rákóczi a garantat prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal. Această practică s-a inspirat din legislația transilvăneană, unde țăranii (inclusiv iobagii) beneficiau, deja de mult timp, de libertatea religioasă, astfel încât iobagii maghiari, secui, români sau sași nu erau forțați să treacă la catolicism, calvinism, lutheranism sau unitarianism, chiar dacă stăpânul domeniului aparținea unuia dintre aceste culte, având dreptul de a-și ridica biserică pe pământul stăpânului lor.
În urma deciziilor lui Rákóczi comunitățile românești și-au menținut apartenența la biserica ortodoxă,
Deși a păstrat libertatea religiei în teritoriile aflate sub domnia lui, Rákóczi a sprijinit cu toate puterea răspândirea ideilor calviniste, fiind considerat un protestant calvin „ortodox”. În timpul domniei lui Rákóczi s-au tipărit cele mai multe cărți în Principatul Transilvaniei. (Este înmormântat în Catedrala de la Alba Iulia). Gheorghe Rákóczi a sprijinit desfășurarea educației și vieții liturgice a românilor și sașilor în limba lor maternă, idee care își are rădăcinile în tradiția protestantă de a predica pentru fiecare popor în propria limbă maternă.
În baza unor idei profund umaniste, tipic protestante, unii principi ai Transilvaniei au abordat și anterior problematica liturgiei în Biserica Ortodoxă a românilor transilvăneni, Ioan Sigismund Zápolya fiind primul care i-a poruncit clerului ortodox ca în privința limbii liturgice să treacă de la limba slavonă veche la română. Gheorghe Rákóczi a acționat mult mai ferm în acest sens: a poruncit traducerea Noului Testament plătită din banii principatului. Noul Testament de la Bălgrad, numit și Biblia Rákócziana s-a tipărit la Alba Iulia, fiind prima traducere completă a Noului Testament în limba română.

Advertisements

Ce am fi fost fără America?


Nu știm cine i-a făcut discursul unui politician român. Prostirea pe față a publicului care a avut răbdarea să-l asculte, dezinformarea crasă, colportată și de alți specialiști în inventarea istoriei, minciuna în locul informării corecte, asta conține ceea ce a spus insul, de altfel, incult fiind, probabil că a și crezut ceea a debitat.

Adică, în 1918 s-a petrecut „REVENIREA Transilvaniei la România.” Care REVENIRE mai apare uneori și în sintagma REÎNTREGIREA țării în loc de ÎNTREGIRE. (Trecem peste faptul că nu au fost amintite Ardealul – în integralitatea lui, care include Transilvania, apoi Banatul, care este orice altceva decât Transilvania.) 

Lucian Boia  deslușește la modul profesionist această pretinsă REVENIRE: Transilvania “Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar când Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar. Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei, dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată Transilvania.”

ȘI ÎNCĂ NIȘTE RELEVANTE CONSIDERAȚII ALE REPUTATULUI ISTORIC DESPRE PREZENȚA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL:

“Pe lângă faptul că armata română nu era pregătită pentru un război modern, se afla şi într-o situație aproape imposibilă. Frontul românesc este cel mai lung front al primului război mondial. Câţi oameni merită să moară, fie şi pentru împlinirea unui ideal naţional?

Erau trei scenarii posibile. Intrarea României in razboi alaturi de Antanta, cum s-au si petrecut lucrurile, pentru a primi Transilvania si Bucovina. Cealalta solutie ar fi fost intrarea Romaniei alturi de Puterile Centrale – n-am fi avut Transilvania, dar am fi avut Basarabia (promisă de germani, n.n.) si poate Bucovina. (La Basarabia s-a renunțat foarte ușor, era mai rentabil să pui mâna pe Transilvania, un teritoriu occidentalizat, rentabil ca locomotivă pentru înapoiatele principate). A treia solutie ar fi fost neutralitatea, când poate ca le-am fi avut pe toate. Germanofilii spuneau ca pericolul cel mare este Rusia. Intre Germania si Rusia, romanii trebuie sa aleaga Germania. Antantofilii sustineau ca Rusia va fi totusi moderată, infrânată de Franta si Marea Britanie. Asta nu e deloc sigur ca s-ar fi intamplat, dacă ne uitam la ce s-a intâmplat dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Marele noroc al nostru a fost prabusirea Rusiei, inainte de prabusirea Germaniei. România a avut mare noroc. Infrânta fiind a câstigat mai mult decât ceea ce s-a gândit sa ceara daca ar fi fost intre invingatori.”

Asta înseamnă că România n-a fost între învingători. (Nici Ungaria). Atunci de unde atâta mândrie de învingător, când se știe că fără intervenția SUA imperiile ar mai fi fost și azi la locul lor?

Cu labele pe țară


A trecut, aproape neobservat, mai bine de un sfert de secol de la evenimentul care ar fi trebuit să ne elibereze de comunism și de infamul aparat al securității. Și pe zi ce trece devine tot mai vizibil faptul că, în fond, consecințele degradării societății românești au pornit de la aceleași mănuși, întoarse pe dos. Că democrația nu și-a găsit nici la noi mediul propice. Democraţia este bună acolo unde nivelul cultural este ridicat; în ţările înapoiate ea este unul din cele mai proaste sisteme de guvernare. Sunt sigur că dacă aș personaliza destinele zdrobite sub șenilele oportunismului care tocmai se năștea din vechile structuri în 1989, s-ar spune că „deh, sunt cazuri izolate”. Dacă aș nominaliza zona în care au avut loc fărădelegile ați spune că „ este probabil, dar nu se poate generaliza”. Dar absolut întreg eșafodajul existenței noastre actuale este bazat pe infama conspirație a unor pesediști care au furat timp de zeci de ani și care vor să-și acopere mârșăvia și care, de teama unei schimbări radicale care le-ar fi afectat scaunele și banii veniți, ca sursă sigură, de la stat, au folosit din plin golul de putere. Cei care au avut de suferit și mai au șansa să trăiască, trebuie să deschidă ochii generațiilor mai tinere. Și au început să apară deconspirări.
„Toată puterea sovietelor!” Toate titlurile universitare, toate posturile de conducere, toate ciolanele au fost împărțite frățește de tagma securisto-activistă. Foștii conspiratori în umbra revoluției și-au înlăturat colegii, ”punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare!” România s-a spart atunci în două. Acea parte exclusă din pozițiile din care ar fi putut deveni cu adevărat utili noilor vremi. O totală, bulversantă absență a criteriilor valorii umane a existat și în socialism. Dar năravurile jigodiilor au rămas neschimbate, doar generațiile se schimbă. Beizadelele satrapilor de atunci au devenit satrapii de acum.

Încercând să se integreze în ambianța generată de răul ce proliferează, aducând profit de la stat unei minorități parvenite, ceilalți devin servitori, victime, ca în celebrul „Sindrom Stockholm”, care „descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Și ați votat cu PSD. Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate (de către captive), întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit. Victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.
Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului…Ați ghicit, răpitorul este statul român, cel roșu ca o roșie putredă.

Ceva mai mult adevăr despre metronom


Primo tempo
Metronomul lui Maelzel a fost, la vremea lui, o invenție minunată. Cel mai sincer încântat de mica bijuterie care putea ajuta interpretul să mențină un anume tempo sau să-l schimbe după voie a fost generosul Beethoven, care i-a dedicat prietenului său acel allegretto scherzando plin de umor din simfonia a opta, o superbă paranteză dintr-o lucrare luminoasă, omagiind ingenios, caz unic, o inginerie tehnică.Unii numesc această mișcare o „parodie afectuoasă” a metronomului, inventat sau doar „îmbunătățit” de cehul Johann Nepomuk Maelzel, născut la Regensburg. După unele surse compozitorul a folosit un canon numit „Ta-ta-ta…Lieber Maelzel”, WoO 162, improvizat la o petrecere în onoarea lui Maelzel în 1812, fapt neconfirmat, ca și acela că este posibil ca WoO 162 să nu fi fost scris de Beethoven, ci de Anton Schindler. O sursă probabilă ar fost parodierea ritmică din simfonia 101 a lui Joseph Haydn, „Ceasul”, partea a doua.
În simfonia beethoveniană aluzia la metronom debutează ritmic cu instrumente de suflat. Tempo-ul este neobișnuit de rapid pentru o „mișcare lentă” de simfonie clasică, în care partea a doua este deobicei un andante/adagio. Wagner observă că această „a doua” trebuie să fie interpretată ca un scherzo. De fapt, structural, nici nu se poate altfel.
Maelzel a mai inventat și alte aparate acustice pe care Beethoven le-a folosit pentru a lupta cu surzenia. A realizat și orchestre mecanice întregi și alte minuni, toate expuse într-un muzeu deschis la Viena în 1812. Beethoven a compus o piesă pentru orchestra mecanică a lui Maelzel intitulată „Victoria lui Wellington.” Geniu sau farsor, după unii, i-a oferit compozitorului cornete acustice, sisteme de amplificare a sunetului.
Joseph Haydn creează o imagine sonoră inedită a mersului ceasornicului. Se spune că tema principală din Allegretto a fost utilizată ulterior de Beethoven în simfonia a opta.
Johann Strauss jr., în aceeași idee, compune celebra polcă „Tik-Tak” op. 365. Imitarea ceasului nu are nimic în legătură cu metronomul. Și în fond acest aparat a fost inventat în 1812 de către meşteşugarul Diedrich Nikolaus Winkel care a realizat primul metronom funcţional, aș zice „forma primitivă”. Existaseră încercări anterioare de producere a unui dispozitiv care bate ritmul, dar problema era că bătăile lente necesitau pendule lungi de doi metri, aşa cum a avut metronomul construit de Etienne Loulie în 1696, considerat a fi primul şi cel mai mare metronom. Metronomul modern se bazează încă pe principiul modelului lui Winkel, expus la Muzeul Municipal din Haga. Maelzel, zice-se, a văzut metronomul lui Winkel, a piratat invenţia acestuia şi a prezentat-o cu succes ca realizare proprie.

Cu Wagner la căminul cultural


Nu-i român ca Ion Romînu.Cu Wagner la căminul cultural
Tocmai se împlinesc 100 de ani de la nașterea dirijorului de cor din Reșița și director al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara. Nu mă leagă nici un fel de duioase amintiri pentru acest muzicant, îmi sunt indiferente premiile pe care le-a luat „în cadrul mișcării artiștilor amatori”. Știu doar că în paginile noului format al revistei „Orizont”, care au pornit din 1972, noi voiam să facem loc și altor arte, nu numai literaturii și politicii. Cronica muzicală era importantă în acel context. Redactorul-șef, Ion Arieșanu, observând că nu mai are în redacție un angajat cu…„urechi muzicale” și cultură în domeniu, m-a însărcinat cu o rubrică permanentă de concert la Filarmonică. Partea proastă e aceea că urechile mele erau „prea de tot” muzicale, sesizam falseturile trase de orchestră sau soliștii de prim-plan, utilizarea orgii electrice în absența unei orgi cu tuburi, ca în sălile adevărate de concert, dar eram și foarte critic cu vocile. Această parte vulnerabilă a ansamblurilor. Coruri care falsau, vârstele foarte diferite și, în consecință, prestațiile diferite. Numărul prea mic de repetiții pentru piesele impozante, partiturile dirijorale prea mici, de fapt destinate auditoriului, greu vizibile de dirijorii prea înalți. Amănunte, vor spune unii, dar pentru cine privește cu atenție, un concert poate fi și coșmar. Apoi să mai critici și repertoriul? Concertul, format din trei părți, cuprindea deobicei o uvertură, un poem simfonic, „ceva ușor”, ca un aperitiv. Urma concertul pentru pian (bietul instrument a stat pe verticală, apoi e pus pe picioare de oamenii de serviciu) sau vioară și orchestră, deobicei cu un bis din partea solistului. Asta ar fi „supa”. După pauză, simfonia. „Friptura”. Repertoriul e ales și în funcție de numărul de orchestranți disponibili. Romanticii și postromanticii preferă orchestrele mari. Trebuie plătit și un percuționist, chiar dacă acesta e pe podium pentru a da un simplu gong. Bruckner, Mahler, Wagner se cântau rar, pentru că micile orchestre clasice sau timpuriu-romantice, un Mozart, un Schubert nu necesită orchestre mari. Iată un exemplu de repertoriu ieftin și bun: uvertura la „Coțofana hoață” de Rossini, concertul pentru pian KV 53 de Mozart și simfonia I de Beethoven. Un concert greu: uvertura la „Maeștrii cântăreți” de Wagner sau „Preludiile” lui Liszt, „Imperialul” lui Beethoven și simfonia VIII de Bruckner. Dacă vor să muncească, orchestre și dirijori vor alege repertoriul greu. Sau vor face un amestec.
Ion Românu i-a scris redactorului-șef o scrisoare prin care se arăta profund nemulțumit de cronicile muzicale. Nu pentru că nu ar fi bine scrise, ci pentru că nu aparțin unui absolvent de Conservator. Era clar că instituția scârțâia din toate încheieturile uneori și asta nu dădea bine la public. Cronicele mele diminuau pezența în sală și câștigurile angajaților. Arieșanu m-a chemat la el și fără să mai motiveze decizia mi-a spus-o franc că „de mâine nu te mai ocupi de muzică”. Ceea ce m-a ambiționat și am ajuns să scriu muzicologie și cronici de concert la „România literară”. Locul rubricii mele muzicale din revista „Orizont” a fost luat de conservatoristul și instrumentistul Doru Murgu. Din acel moment toți dirijorii au devenit „maeștri”, prestația clăparilor un „minunat perlaj al pianistului/ei, corul, inegal ca vârste și forță a emisiei vocale, „un superb ansamblu uniform” etc. Toți păreau să se bucure, până a venit momentul contopirilor instrumentiștilor Filarmonicii timișorene cu cei de la Operă pentru a putea da naștere operei „Lohengrin” de Wagner. Cronica mea din presa centrală avea ca titlu „Este acesta Wagner?” și a spulberat îndrăzneața montare, în rolul titular fiind și un corist venit din Arad, scund și încercând disperat să acopere orchestra cu glasul său nepotrivit pentru ceea ce trebuie să fie o emisie dintr-un piept de taur, cum e puternicul și grasul Kaufmann în Germania, care parcă ar avea un amplificator în gât. Îmi pare rău că după abia două reprezentații Lohengrin și-a încetat emisiunea în Timișoara. Publicul nostru, de toată jena, poartă o mare parte de vină. Era un public prost și incult, dar și interpreții erau suprasolicitați. În privința lui Wagner, imposibil de montat la un cămin cultural, Ion Românu n-a mai avut dreptate. Nu un simplu cronicar muzical poate pune pe picioare un ansamblu puternic și profesionist. Nicolae Stan nu era vinovat, așa că am revenit, în întâmpinarea dezamăgirii lui, cu un interviu pe care i l-am luat pe vechiul meu spațiu din revistă, în care puneam în evidență efortul extraordinar și corectitudinea cu care a cântat pe de rost o partitură imensă. Un cetățean din Micalaca…

Mozart Requiem


Requiemul lui Mozart este punctul zero al lucrărilor din această specie muzicală. Frumusețea lui este de-a-dreptul înspăimântătoare. Până la el, Missa lui Bach nu intră în discuție. Legenda spune că un om îmbrăcat în negru a intrat la Mozart făcându-i o comandă, dar nu s-a mai prezentat niciodată după partitură. E o pură ficțiune, de altfel compozitorului i se apropia sfârșitul. Lucrarea a și rămas neterminată, ca în cazul lui Schubert sau Bruckner, însă părțile Benedictus, Sanctus etc. au fost bine scrise de elevul Suessmayer, echilibrând tragismul mozartian cu un sentiment ceva mai senin. Requiemul se poate spune că e dintr-o bucată, nu este deloc inegal. Dramatismul său este extrem, trecându-se de la disperare la revoltă. Se spune că Lacrymosa l-a impresionat și pe compozitor, care ar fi plâns în timp ce o scria. Lucrarea este de departe cea mai închegată dintre opusurile mozartiene. Un apogeu. Și mai ales, fără egal. Din acest punct, toți compozitorii esențiali s-au grăbit să încerce a pune pe muzică textul latinesc al requiemului. Fără rezultate concludente și fără succesul net al lui Mozart. Să continuăm cu Beethoven. El s-a scremut mult cu a sa imensă Missa Solemnis, fără să poată realiza, pe un spațiu mai restrâns densitatea și dramatismul lucrării lui Mozart. Ne-am fi așteptat la altceva din partea celui care a compus marșul funebru din Eroica. Aș banaliza un pic subiectul afirmând că, aflat în fața unei mese încărcată de mâncăruri, nu poți decât să ciugulești, de pe un platou o linguriță de icre, de pe altul o felie de mușchiuleț, o aripă de pui, puțină salată…Mozart oferă o „masă” completă. Din Missa beethoveniană nu rămân multe lucruri notabile. Din Deutsches Requiem-ul lui Brahms, absolut genială este partea „Denn alles Fleisch es ist wie Gras”. Doar atât? Da, această parte este singura care mă impresionează profund, mai ales dacă timpanele explodează, când le vine rândul, acoperind muzica prin monofonia lor de artilerie. Requiemul lui Gabriel Fauré este molcom, ca adormirea maicii domnului, cu un melodism confortabil, mediocru, ca orice muzică franțuzească. Războinicul Berlioz s-a ambiționat și el să monteze, cu orchestra modernă imensă, și grămada de suflători care l-a consacrat în Drumul spre eșafod din Fantastica, unde melodia centrală, spectaculoasă se repetă de mai multe ori, atestând cabotinismul, un Requiem panoramic. Din care nu se reține mai nimic. Grand Messe des morts trebuie cântat cu cât mai multe instrumente și un cor de peste două sute de suflete. Nu se putea să nu concureze, după atâtea opere, cu un Messa da Requiem, Verdi. Pe nedrept alăturat lui Mozart. Sechelele scriitorului de operă a făcut ca vocile solistelor cu bel-canto-ul lor să aibă partituri lungi, precum Brunhilde a lui Wagner despre care critica neagră la suflet spunea că rage ca o vită înjunghiată. Cele patru timbre esențiale ocupă un spațiu prea mare, vocalismul italian lucrează deplin în detrimentul instrumentalismului occidental. Mai lipsește un șlagăr precum „Să bem…” stil Traviata pentru ca opera să-și dea duhul definitiv. Pătrunzând în secolul fără valori, ajunge, și la Britten, cu al său War Requiem, politizat de bombardarea germanilor a catedralei din Londra. Soundul este dur, te pune pe fugă. Prefer Variațiunile pe o temă de Purcell. (De fapt mai mult melodismul temei preclasice). Alți laureați ai insuccesului, Cherubini, Saint-Saens (Sans Sens), Suppe (ambițioși francezii), Marțian Negrea (negrul fiind culoarea doliului) etc.

Un trecut spectaculos


Chiar deposedat de germani și evrei, de industria de acum un sfert de secol,  Timișoara dă destul la buget. Dacă naționaliștii vor să scoată din istorie câteva pasaje incomode din biografia acestui oraș o să le reamintim, sumar. Carol Robert și-a mutat capitala Ungariei pe malul Begăi, realizând aici un oraș dintre cele mai importante de pe continent. (Carol Robert  a fost fiul lui Carol Martell de Anjou (rege titular al Ungariei) și al Clementiei de Habsburg. În anul 1308 a devenit rege efectiv al Ungariei sub numele de Carol I. În contextul tulburărilor feudale a mutat capitala Regatului Ungariei la Timișoara (1316-1323), unde a fost înmormântată prima lui soție, Maria Ecaterina de Beuthen (în special construita Biserică Sf. Ecaterina din Timișoara). În contextul frământărilor politice din Regatul Ungariei regele Carol Robert de Anjou a decis, în urma unei vizite în 1307, să-și stabilească provizoriu, reședința la Timișoara. S-a impus astfel necesitatea edificării unui castel care să facă față necesităților regelui. Construcția a fost realizată probabil de constructori italieni. Acesta a locuit aici pentru aproape 8 ani. Edificiul s-a dezvoltat în jurul unei curți patrulatere cu turnuri cilindrice de colț. Așezat fiind pe o insulă era legat de orașul Timișoara, fortificat și el de către același rege, printr-o punte mobilă. Carol Robert de a pus Timişoara în rândul  CELOR MAI IMPORTANTE ORAȘE MEDIEVALE DE PE CONTINENT. Sperăm ca în anii aceștia să nu facă o cale-ntoarsă, spre un statut medieval…)

Capitală la propriu europeană a fost orașul și în 1918, când s-a proclamat în tot Banatul Republica, înainte de împărțirea teritoriului între regatele Serbiei și României. Al treilea oraș din lume, după New York și Paris, cu tramvai. Singurul legat printr-un canal navigabil de Marea Nordului prin comunicare cu rețeaua Rhin-Main-Dunăre. Nod al celei mai dense rețele feroviare de pe continent. Primul oraș european care a introdus iluminatul stradal pe 59km. Dar să lăsăm deoparte fabrica de bere din 1718 și altele. Cel mai frumos și european downtown, cu clădirile Jugendstil pe suprafețe  extinse, generos oferite de câmpia Tisei Timișoarei. Pe nedrept deposedat de industrie, bani, minorități naționale etc., lăsat pradă învechirii și ruinei, oricum vechea urbe imperială se ridică deasupra europeizanilor, chiar dacă nu i-a aprobat Băsescu autostrada spre Szeged, prin Cenad și reînceperea navigației. Iar pesedeii n-au în programul de guvernare nimic „legat” de un eventual spațiu metropolitan aici, cum se vehiculase mai de mult.

Imaginile care arată dezvoltarea din perioada 1984 – 2012 au fost puse cap la cap de angajaţii companiei-gigant GOOGLE. Este vorba de milioane de imagini din satelit, cele mai multe provenind din proiectul Landsat, din care face parte şi NASA, proiect care a lansat sateliţi în orbită încă din anii ’70. Google a început să lucreze la acest proiect în 2009. Specialiştii au “răsfoit” 2.068.467 de imagini, un total de 909 de terabyţi. Conform blogului oficial al companiei, astfel au fost alese cele mai bune fotografii (de exemplu cele fără nori), care au fost compilate în gigantice imagini planetare, de 1,78 de terapixeli fiecare, câte una pentru fiecare an. Se observă clar în imaginile de deasupra Timişoarei, în intervalul de timp de la primele imagini din proiect, 1984, şi până în 1989, la căderea comunismului, schimbările sunt abia detectabile. Începând cu anii ’90, însă, dezvoltarea oraşului este evidentă.   Extinderea zonelor rezidenţiale foarte lesne de observat în nordul oraşului, unde Timişoara s-a unit practic cu Dumbrăviţa, dar şi înspre Ghiroda şi Moşniţa Nouă, sau în sud spre Giroc. Şi mai vizibilă, însă, este dezvoltarea economică indicată de apariţia a numeroase hale industriale şi fabrici, care ies în evidenţă în jurul oraşului datorită mărimii şi a acoperişurilor deschise la culoare.

Amintiri din Asia Centrală


TURKMENISTAN. Din pustiul Karakum se extrag anual milioane de tone de petrol. În vremuri îndelungate băștinașii vedeau adesea cum din senin se desfăcea pământul și spre cer se înălța un stâlp de foc, care ardea zile, asăptămâni, luni. Hogea poruncea să nu se apropie nimeni de foc, că el reprezintă mânia cerească. În 1959, lângă orășelul Darvaza, de la o adâncime de 1200m a țâșnit un șuvoi de gaz. S-a constatat că rezervele de combustibil sunt colosale. Gazul din Darvaza, unindu-se cu cel din alte regiuni, ajunge la Moscova și în alte centre industriale. Conducta de gaz ASIA MIJLOCIE – CENTRU este unică, având o lungime de 3431 Km.
…Așadar sovieticii/rușii ne livrează nouă și Europei gaz din Turkmenistan.  Băsescu a vizitat  această țară, poate nu numai pentru a se închina la monumentele musulmane și moaștele fostului președinte. România ar fi putut primi gaz și petrol direct de la producător/sursă.

PESTE DRUM, ÎN IRAN, Șahinșahul preconizase un stat modern, bine înarmat totodată. Și se recăsătorea cu o studentă, Farah Diba, colegă cu fiica monarhului, care își făcea studiile superioare la Paris. Tot aici se afla, în exil, în suburbia Neauphle-le-Chateau, cel ce avea să devină ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini.  „Cei care studiază jihadul vor înţelege de ce Islamul vrea să cucerească întreaga lume. Toate ţările cucerite sau care vor fi cucerite de Islam sunt marcate pentru salvare eternă. Se vor afla sub legea lui Allah (…) Islamul spune: tot ceea ce este bun există datorită sabiei şi în umbra sabiei! Oamenii nu pot fi făcuţi ascultători fără sabie!”. Aceste teze aparţin ayatollahului Khomeini. El este cel care a contribuit decisiv la răsturnarea şahului şi a fost fondatorul regimului islamic din Iran.  Franţa este ţara în care s-a „dezvoltat” Khomeini, iar intelectualii de stânga au fost prietenii săi. Autorităţile din Franţa nu l-au deranjat cu nimic, deşi toată lumea îi cunoştea pregătirile revenirii în Iran.

Se lansează atacuri la adresa MARELUI SATAN. Khomeini crede ca un leninist în posibilitatea exportului de revoluție islamică. Saddam Husein, dintr-un Iraq cu majoritate șiită invadează Iranul, profitând de situația precară a militarilor noului stat. Pe Saddam îl ajută țările Golfului Persic, URSS, Occidentul. Dar Iranul mai avea armele șahului, importate din SUA și după aproape un deceniu războiul contenește. Khomeini emite o fatwa pentru asasinarea lui Salman Rushdie, indian, care lansa cartea VERSETELE SATANICE, o blasfemie la adresa Islamului. Cu toată libera exprimare ocrotită de Occident, Rushdie a regretat public tipărirea cărții. Cu toate astea a rămas în picioare ordinul ayatollahului adresat fiecărui musulman de a-l trimite în iad pe autor. Deocamdată traducătorul în japoneză a cărții este ucis.

În Iran se interzic pantalonii scurți și alcoolul, cenzura este la televiziuni. Populația evreiască a scăzut simțitor din țară.

La moartea lui Khomeini are loc devastarea cadavrului, fiecare credincios dorind să păstreze o părticică din învățătorul lor. A fost necesară o nouă înhumare…

Din tomberonul „artei” franțuzești


„PNEUMA”-tism la Bordeaux
Creat pentru trupa glorioasă de balet de la Opera Națională din Bordeaux, pentru scena Marelui Teatru. Dezmățul gol de conținut a fost filmat în același an cu pornografia lui Rameau, „Indiile galante”, cu dansul în pielea goală executat de bărbați și femei în posturi pornografice în 2014 și revine pe canalul televiziunii francez MEZZO. „Pneuma”, coregrafia adică, îi aparține Carolynei Carson. Laudele de pe internet sunt în exclusivitate în limba franceză: „Pneuma” aduce un aer eteric, hotărât să danseze. Inspirat de aerul și visele lui Gaston Bachelard, „Pneuma” înseamnă „suflare a vieții” în greaca antică și este o lucrare luminoasă plină de imagini de vis, cufundată în muzica bântuită a lui Gavin Bryars. Aerul este peste tot pe scena, în ierburile decorului, în fluiditatea hainei sau a părului dansatorilor. Cei 22 de artiști merg de la alb la negru, alternativ, în trupe plutitoare și învârtindu-se precum dervișii, într-o poezie epică și hipnotică.” Aer, atâta tot. Muzică „ioc”, ar zice dervișii.

USA și masonii


USARăzboiul de independenţă american a fost organizat şi dus de masoni, iar constituţia au conceput-o şi au semnat-o masonii. O treime din preşedinţii americani au fost masoni, ei fiind de asemenea reprezentaţi în Cameră şi Senat. Pecetea americană, piramida cu un ochi la mijloc, pe verso pasărea Phoenix, drapelul american cu 13 dungi şi 13 state, cele 13 trepte ale piramidei, toate acestea sunt simboluri masonice instaurate de familia Rotschild şi aplicate în practică de Weishaupt. Macheta piramidei de pe bancnota de un dolar a fost făcută de Filip Rotschild împreună cu iubita sa Any Rand, aşa cum scrie ea însăşi în cartea ei “Atlas Shrugged”.