Deliciile comunicării


Asta le întrece pe toate, mi-am zis când am văzut pe o reclamă stradală „CALI4NIA”. 4 este = „four”, citit „for”. Deci, California. Licențe. Nu „poetice” dar nici „licențios” nici licență în stil brand. Cum să spun altfel acestor  simpatice prescurtări? Ca scriitor sunt pasionat de calambururi, jocuri de cuvinte, așa că sunt plăcut surprins de această ingeniozitate americană. Pe o cutie de cosmetice „BU” înseamnă „be you”, „fii tu însuți”, un joc de cuvinte fonetic. Inscripția XING de pe carosabil  este  una din tradiționalele prescurtări care se practică aici. Marcajul acesta există foarte des în San Francisco. „X” înseamnă „intersecție de străzi”. Iar acel „–ing” e terminația lui „crossing”. Așadar e vorba de trecere de pietoni. Prescurtările americane fac deliciul comunicării. De pildă, o reclamă ce se termină cu „US” te trimite la „United States”, dar înseamnă și „NE,” adică “ne onorați, dacă veți cumpăra de la noi aceste produse americane”. „4You” veți traduce cu „pentru Dvs”, și aici, în loc de „four” veți citi „for”.
Grija pentru circulație. Autostrada include, între benzile ei, una destinată doar mașinilor electrice sau hibride, care va fi mai puțin aglomerată. Bezile inscripționate cu „CAREPOOL” sunt pentru mașini cu mai mult de o persoană la bord. Unele highway-uri sau șosele din zonele unde circulă pietoni sunt pline de acele mici bariere, ridicături la nivelul solului numite aici „BUMP”-uri, care descurajează vitezele excesive. „Bike lane”-urile sunt doar pe carosabil. Zonele deosebit de frumoase sunt marcate prin atenționare de peisaj frumos, pentru ca driverii să nu-și abată atenția de la șofat. În schimb li se oferă spațiu de parcare la Vista Point-uri de unde pot privi cât vor. Mașinile au pe parbriz vignete reprezentând desene schematice cu persoanele existente la bord, adulți, copii, seniori…
Ceea ce la noi numim hrană „BIO”, în California se numește „ORGANIC”. Etichetele te avertizează asupra legumelor și fructelor crescute pe terenuri netratate. De pildă, poți alege bananele organic. Etichetele te avertizează dacă vrei să consumi alimente fără potasiu, de pildă prune uscate. Specialități care la noi nu se diferențiază de ansamblul cărnii de pui: așa-numitul „TENDER” este porțiunea fagedă din piept, mușchiulețul, care se comercializează separat, nu numai în America.

Advertisements

Opinii despre tehnica versificației


Lucruri absolut esențiale sunt lăsate la oparte, în creația poetică, azi pare să primeze orgoliul celui care produce versificație. Simplul fapt că scrie poezie a devenit singurul criteriu al valorii, nu mai contează tradiția imensă a poeziei, tehnicile sale nu mai sunt respectate, de parcă astăzi am deprinde scrisul și cititul. Personalitățile care se afirmă acum sunt în cea mai mare parte niște aerieni. Conținutul, ideatica, mesajul par să fie niște anacronice obligații. Poetul contemporan nu mai are obligații. Poate singura este aceea a ignoranței în privința tehnicii redactării gândirii sale, care ar putea fi chiar artistică. Dar punerea în pagină a devenit parcă o practică dedicată doar a celor ce fac fotoculegere, a tehnoredactorilor. Pare-se că nu prea mai interesează o anumită arhitectură a textului, așa cum are deobicei și muzica, începutul ca punct de atac, pentru captarea atenției, momentul culminant și tehnica finalurilor, adeseori aducătoare de poantă, de concluzie, care trebuie să fie surprinzătoare, șocantă. E considerată depășită era versificației în metru fix, așa-zisă clasică, toată lumea agreează verslibrismul, acea invenție whitmaniană, dar fără să cunoască tehnicile speciale ale versului liber, care ar trebui să fie o serie de violente inovații, muzicalitate internă, succesiune de frazări frumos sonorizate, cantabilitate sau stridențe cu intenție și câte altele. Unii verslibriști dovedesc o incapacitate de a simți melodicitatea curgerii, potențialul viril al verbului. Ei lasă propozițiile să atârne, să curgă cujet întrerupt aleator. Prozaismul curtează tot mai des versul liber, care pășește eliberat de canoanele rimelor inteligente, adică acelea în care nu este admis să aduci substantiv cu substantiv, verb cu verb, sau facila întrebuințare a gerunziului. Frugalitatea liricii care-și zice în tot felul, de la post-expresionistă la post-modernistă se încarcă adesea cu expresii vulgare, autorii crezând că-și exprimă astfel un fel de protest, de cele mai multe ori fără adresă și malnutrit.

Trei poeți șaptezeciști, de la stâga la dreapta, Marcel Turcu, Crișu Dascălu și Lucian Bureriu

Dezinformare


Lucian Bureriu, pe când era cuminte

Nu știm cine i-a făcut discursul unui politician român. Prostirea pe față a publicului care a avut răbdarea să-l asculte, dezinformarea crasă, colportată și de alți specialiști în inventarea istoriei, minciuna în locul informării corecte, asta conține ceea ce a spus insul, de altfel, incult fiind, probabil că a și crezut ceea a debitat.

Adică, în 1918 s-a petrecut „REVENIREA Transilvaniei la România.” Care REVENIRE mai apare uneori și în sintagma REÎNTREGIREA țării în loc de ÎNTREGIRE. (Trecem peste faptul că nu au fost amintite Ardealul – în integralitatea lui, care include Transilvania, apoi Banatul, care este orice altceva decât Transilvania.) 

Lucian Boia  deslușește la modul profesionist această pretinsă REVENIRE: Transilvania „Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar când Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar. Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei, dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată Transilvania.”

ȘI ÎNCĂ NIȘTE RELEVANTE CONSIDERAȚII ALE REPUTATULUI ISTORIC DESPRE PREZENȚA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL:

„Pe lângă faptul că armata română nu era pregătită pentru un război modern, se afla şi într-o situație aproape imposibilă. Frontul românesc este cel mai lung front al primului război mondial. Câţi oameni merită să moară, fie şi pentru împlinirea unui ideal naţional?

Erau trei scenarii posibile. Intrarea României in razboi alaturi de Antanta, cum s-au si petrecut lucrurile, pentru a primi Transilvania si Bucovina. Cealalta solutie ar fi fost intrarea Romaniei alături de Puterile Centrale – n-am fi avut Transilvania, dar am fi avut Basarabia (promisă de germani, n.n.) si poate Bucovina. (La Basarabia s-a renunțat foarte ușor, era mai rentabil să pui mâna pe Transilvania, un teritoriu occidentalizat, rentabil ca locomotivă pentru înapoiatele principate). A treia solutie ar fi fost neutralitatea, când poate ca le-am fi avut pe toate. Germanofilii spuneau ca pericolul cel mare este Rusia. Intre Germania si Rusia, romanii trebuie sa aleaga Germania. Antantofilii sustineau ca Rusia va fi totusi moderată, infrânată de Franta si Marea Britanie. Asta nu e deloc sigur ca s-ar fi intamplat, dacă ne uitam la ce s-a intâmplat dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Marele noroc al nostru a fost prabusirea Rusiei, inainte de prabusirea Germaniei. România a avut mare noroc. Infrânta fiind a câstigat mai mult decât ceea ce s-a gândit sa ceara daca ar fi fost intre invingatori.”

Asta înseamnă că România n-a fost între învingători. (Nici Ungaria). Atunci de unde atâta mândrie de învingător, când se știe că fără intervenția SUA imperiile ar mai fi fost și azi la locul lor?

Îmi este jenă


Lucian Bureriu

Fosta mea colegă de la revista Orizont, decedata Corina Victoria Sein, nu de mult director al Editurii Excelsior Art, mi-a făcut hatârul de a-mi publica o carte gratuit. În schimb mi-a cerut o serie de servicii pe care i le-am făcut gratuit. Între altele, să scriu o prefață mai mult decât amabilă așa-zisului poet Octavian Petrescu, originar de prin județul ei. Care de altfel și-a plătit apariția plachetei de versuri, prefațatorul neprimind nimic. Nici măcar un mersi din partea autorului.

Mi-am dat silința să fiu elegant, să prefațez niște poezii mediocre. Ca pe vremuri, când trebuia să scriem la revistă materiale la comandă. Iată un fragment din ceea ce consider că nu e nicidecum valabil. Am fost împins în această mascaradă de interese personale și de faptul că am fost, totuși, coleg cu Sein. Iată un fragment din „prefața” mea:

„Îmi face plăcere să constat că și la o generație care se poate considera încă tânără, poezia este luată foarte în serios, chiar sub forma cultivării versificației așa-numit clasică…Domnul Petrescu nu se abate nici din întâmplare de la ceea ce și-a propus,  poetul este deja un profesionist al versului melodic, singura recomandare pe care i-am face-o este evitarea rimelor substantiv cu substantiv, verb cu verb. Dacă va realiza acest deziderat, se va putea apropia mai ușor de metrica specială a lui Ion Barbu sau Arghezi.

De la seninătatea proprie ambianțelor juvenile, autorul parcurge un traseu logic spre problemele existențiale. Nu sunt puține poemele ample, alternând retorismul cu meditația patetică. Perspectivele seninătății infinite se întretaie cu drumurile închise și aici apar unele tente simboliste, ba chiar expresioniste, de trăiri întunecate, tragice. Tentația încifrării mesajului, prezentă în lirica universală de acest tip nu-i este caracteristică lui Petrescu, cursivitatea versurilor atestând o maturitate profesionistă și o știință aparte a construcției lirice… Într-un cuvânt, volumul de față este valoros și atestă un nume autentic în poezia contemporană românească.”

Să vă dau doar un citat din ritmica anapoda și poezeaua stil album de amintiri pe care și le scriu elevii în primii ani de școală, semnat Petrescu:

”Iubitei i-am trimis o floare
Să-i spun că-s singur şi mi-e greu,
N-a vrut s-o ia atunci, iar floarea
S-a veştejit în pieptul meu.

A trecut vremea, iar iubita
La mine iarăşi a venit,
Şi-am vrut s-o iert, dar ea, Iubirea,
Rămas-a-n floarea ce-a murit…

Cu mult regret pentru că am vorbit de Arghezi și de expresionism vizavi de înșiruirile fără har poetic, O.Petrescu nefiind în niciun caz „un nume autentic în poezia românească”.

Lui Ion Aurel Pop nu-i convin ideile lui Lucian Boia. Ei și?


Lucian Bureriu

Contactat telefonic, domnul Boia a declarat că nu dorește să discute în legătură cu I. A. Pop deoarece acesta „a dovedit, cum au dovedit și alții rea-credință în analiza cărților sale”… Importantă e buna-credință în dumnezeu a domnului academician, care a cădelnițat în Ziariști online ca un adevărat Popă. Nici eu n-aș dori să discut nimic cu președintele Academiei I.A. Pop. Pe fruntea lui scrie naționalism șovin.

Vasăzică liberă și nesilită de nimeni, națiunea română, extraordinar de victorioasă după primul război mondial și-a găsit în sine energiile idealului național într-un singur glas, de pe ambele părți ale Carpaților. Nu tu conjuncturi internaționale, nu voi, State Unite americane, intervenind în Europa.
Domnul Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“ se arată deranjat de afirmaţiile făcute de Lucian Boia în lucrarea „Primul Război Mondial, din care ar reieşi că românii ardeleni n-au dorit neapărat Unirea de la 1918, ci doar o viață mai bună în imperiu, cu toate că nu trăiau chiar așa de prost ca frații din Moldo-Valachia. Ioan-Aurel Pop apreciază că există o „singură variantă ” (O SINGURĂ VARIANTĂ, NU E PREA SIMPLIST?) a realităţii istorice care trebuie (REȚINEȚI: TREBUIE, CĂ DE NU…) promovată astăzi, aceea că la 1918 s-a împlinit „voia majorităţii populaţiei româneşti”. (ROMÂNEȘTI, dar de unde? Din Regat, din Mureș, din Dealul Clujului?). Fără pic de eleganță profesorul, orbit de ură grăiește: ”Ideea năstruşnică (NĂSTRUȘNICĂ, DOAMNE FEREȘTE; CE MAI ARGUMENT ȘTIINȚIFIC, DOMNULE RECTOR DE LA CLUJ, n.n.) despre faptul că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea a fost reiterată recent numai (NU NUMAI!) de istoricul bucureştean (BUCUREȘTEAN!) Lucian Boia, care „confundă intenţionat partea cu întregul, transformă minoritatea în majoritate şi face din anumite voci izolate opinie publică”. Foarte vagi afirmații-zorzoane, care de fapt nu spun nimic, nu argumentează nimic, sunt goale de conținut și doar jignesc prin cuvinte ca CONFUNDĂ INTENȚIONAT, ANUMITE VOCI IZOLATE. Așa s-o fi vorbindu la Cluj/Napoca.
Ioan-Aurel Pop dezaprobă şi ideea lui Lucian Boia care spune că la Marea Adunare de la Alba Iulia nu au fost consultate minorităţile (maghiarii, germanii etc.) şi că dacă s-ar fi organizat referendum, unirea nu s-ar fi făcut în unanimitate. „O altă idee anacronică , (ANACRONICĂ?) în Transilvania şi Ungaria nu au fost consultate minorităţile. Mai întâi, trebuie spus că liderii minorităţilor erau atunci, în mare măsură, ostili unirii, la ce să faci referendum dacă n-ai unanimitate? Fapt pe care l-au şi declarat ritos (EXISTĂ ȘI LIDERI AI MAJORITĂȚII CARE AU FOST OSTILI UNIRII, nu vă faceți iluzii, domnule Pop!) . Cum să-l întrebi pe cel care îţi este stăpân dacă vrea să-ţi acorde libertatea?” Nu este deloc ANACRONICĂ ideea domnului Boia. Aceeași problemă a REFERENDUMULUI s-a pus în același an 1918 în cazul Banatului, La Novi-Sad, unde s-a dorit anexarea la viitoarea Iugoslavie. „Manifestul şvăbesc” însă cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit.

ADUNĂRI NEPLEBISCITARE. Așadar, în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Nu a avut loc nici o adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, nici un plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic. Nici ardelenii nu au fost solicitați să se exprime prin referendum. Domnul Pop spune că liderii minorităților erau ostili Unirii și de aceea nu mai trebuia să fie întrebați, mai ales că erau percepuți ca asupritori, „exploatatori”.
Cum să-i întrebi dacă vor Unire? Mai bine dă-i naibii. Cum ne spune și Traian Vuia, „Dupa armistitiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis inainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii nostri in mod copilaresc. S-au facut declaratiuni platonice, cari angajeaza mai mult pe aceia cari le-au facut, decat pe guvernul roman. Unirei trebuia sa precedereze un pact bilateral intre guvernul roman si mandatarii poporului nostru intrunit la Alba Iulia si ratificat apoi printr-o Constituanta.
Toata Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zambet si au zis ca suntem naivi ca n-au avut nevoie decat de a deschide usa casei in care noi am intrat de voie.
Cand doi indivizi se asociaza, cand doua societati fuzioneaza, se face un contract, un pact.” Nu-i așa, domnule Pop? L-am inventat noi pe Traian Vuia? N-ați auzit de celebra lui scrisoare adresată din Paris unui avocat lugojean?

Ce îi reproşează Pop lui Boia: „Din dorinţa de câştig facil, falsifică istoria“. Care câștig facil? La ruletă, la poker sau la atragerea cititorilor? Falsificarea istoriei este acolo unde sunt preluate idei teleghidate de era socialistă, a cărei dictatură constă în baterea în cuie a unicei „variante”, obligatorie și indiscutabilă,care se digeră prin clasa a cincea. Domnul Pop nu discută, ci acuză și dictează. Istoricul clujean dezaprobă faptul că Lucian Boia „minimalizează dorinţa ardelenilor de se uni cu România şi că istoricul insistă să sublinieze în aceeaşi lucrare că n-au fost consultate minorităţile din Transilvania – conform dreptului de atunci, potrivit căruia majoritatea decidea soarta unui teritoriu. Pop afirmă că, exceptându-i pe maghiari, toate minorităţile au fost de acord cu Unirea de la 1918. ÎL CONTRAZIC, ADUCÂND ÎN DISCUȚIE MINORITATEA GERMANĂ DIN BANAT ȘI ARDEAL, PRECUM ȘI FRUNTAȘI AI ROMÂNILOR DIN ACESTE REGIUNI care nu au fost de accord, cel puțin cu o unire necondiționată, cu o CAPITULARE necondiționată în fața unuia din cele mai înapoiate regaturi europene. Este foarte aproape de realitate faptul că și în aceste vremuri populația din Vest ar fi cu atât mai puțin dornică de o unire cu cea mai coruptă zonă a țării, cu o capitală mafiotă și monopolistă… Pe același ton agresiv: „Îi reproşez faptul că din dorinţa de câştig facil, de simpatie din partea unui public neavizat, (de unde știe Pop că suntem cu toții un public NEAVIZAT? N.n.) el falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la nişte argumente care sunt în inferioritate, ca număr, nu pot demonstra voinţa majorităţii (ARGUMENTE ÎN INFERIORITATE NUMERICĂ ȘI POPULAȚIE ÎN MAJORITATE, IATĂ O DESĂVÂRȘITĂ LIPSĂ DE LOGICĂ, n.n.), cu alte cuvinte, culege argumente pro domo. Iar în istorie poţi să găseşti argumente pentru orice idee, însă dacă generalizezi falsifici prin „ metodă proastă. ” (FALSIFICI PRIN METODĂ PROASTĂ, încă o capodoperă de gândire pop-istă, jignitoare n.n.). Metodele istoricului sunt verificate, ele trebuie aplicate. El a şi declarat că nu aplică metodele istorice pentru că ar fi depăşite“. Absolut depășite argumentele domnului Pop. Boia „niciodată nu a plecat de la documente, ci a plecat de la idei şi, mai ales, de la imaginar, ceea ce un istoric n-are voie să facă. Imaginarul este atributul creaţiei literare, artistice. Un istoric are nevoie de imaginaţie, nu de imaginar“. Afirmații golite de absolut orice sens. Rectorul universităţii clujene este de părere că eseurile lui Lucian Boia nu sunt nici literare, nici istorice. Până la urmă, nici eseuri.
„Nu ştie să citească un document în latină, slavonă, greacă. (POATE CĂ NU ȘTIE SĂ CITEASCĂ DELOC, n.n.). Toată expertiza lui istorică vine din sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Nu e un istoric al timpurilor de demult, preia de la unii şi de la alţii… că românii de sub oblăduirea ungară îi iubeau, de fapt, pe grofii maghiari, care se purtaseră cu ei în chip ocrotitor, ca nişte părinţi! ” Da, Rakoczy întâiul chiar a fost un părinte când îi îndemna pe români să-și cultive româneasca limbă, chiar și ortodoxismul și apoi nu e de ignorant Iluminismul theresiano-josephin și școlarizarea românilor de către administrațiile habsburgice și austro-ungare. La Cluj nu s-a auzit de Iluminismul Theresiano-iosephin.
„La 1918 s-a împlinit voinţa naţională. Nicăieri nu s-au edificat statele naționale altminteri.” Bravo. Problema este cu statele naționale, edificate prin intervenția
lui Wilson. Valabilitatea acestei forme de statalitate este tot mai des infirmată azi, când o Germanie federală este mai eficientă decât o Franță națională, cum spune la Berlin Jozska Fischer.
„ Omul de rând care n-a fost la şcoală – din păcate, avem acum tot mai mulţi analfabeţi şi semidocţi – este mult mai uşor de manipulat decât cel cu studii şi cu orizont cultural larg.” Sunt cu totul de accord în privința acestei afirmații a domnului Pop. Numai că prostimea ar putea cu mai multă ușurință să creadă că desigur, doar profesorul clujean are dreptate în imensa instigare împotriva lui Boia și a unor idei noi, nemaivehiculate în istoriografia noastră.

„Dacă românii ardeleni nu au dorit unirea, tot edificiul naţional ar putea părea clădit pe minciună. (Și nu este așa? N.n.). Dacă trecutul este mincinos şi prezentul fluid, ce ne poate aştepta în România viitorului? Să ne luăm lumea în cap! Din fericire, încă majoritatea românilor se informează, caută, întreabă, nu ia totul de-a gata. Nu pot să ştiu însă cât va dura asta!
Din toată această poveste cusută cu aţă albă, majoritatea românilor ar trebui să înţeleagă că la 1918 s-a împlinit voinţa naţională, (IACA, NU TOȚI VOR SĂ ÎNȚELEAGĂ, ȘI CE-I CU ASTA? N.n.) adică voinţa majorităţii populaţiei româneşti şi că, dacă au fost unii contra unirii, era normal să fie aşa.
Ce ar trebui făcut pentru lămurirea acestor idei care circulă de ani buni? Ideea opoziţiei românilor la Unire nu este una dominantă în interiorul ţării şi nu a fost, din fericire, niciodată. Sigur, au fost perioade când ideea de unitate a fost supralicitată şi deturnată prin propagandă în folosul unor grupuri. Trebuie spus clar că aceia – foarte puţini – din interior care au revigorat ideea năstruşnică (NĂSTRUȘNICĂ, ce mult vă place cuvântul „năstrușnic”! N.n.) evocată mai sus fac jocurile inamicilor externi ai ţării, (EI, ZĂU, cine o fi atât de cretin încât să fie inamicul ultimei țări din UE? N.n.) reînvie vechiul slogan al comuniştilor sovietici şi al naţionaliştilor maghiari celor mai înverşunaţi.” Mai înverșunați au fost dintotdeauna naționaliștii români. (Cred că sunteți un bun propagandist comunist român și un naționalist, tot român și înfocat. N.n.) „Pregătirea jubileului Marii Uniri din 1918 trebuie să ne găsească senini (SENILI, eventual, n.n.) şi împăcaţi cu sine, (CĂ TOT NU MAI E NIMIC DE FĂCUT! N.n.) în conformitate cu adevărul dominant în epocă, cu (CĂCU, iaca cacofonia! N.n.) şuvoiul neabătut (VOM URMA NEABĂTUT drumul partidului, n.n.) care a pregătit şi înfăptuit edificiul naţional. Românii nu au fost siliţi de nimeni să-şi trimită reprezentanţii la Alba Iulia, ci au făcut-o convinşi de binele lor şi al naţiunii lor. ” (CARE „BINE”? ESTE ASTĂZI BINE? Sau a fost bine între cele două războaie? Să vedem ce spune MIRCEA ELIADE : „ Oraşele româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii.
Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii.”)
Este absolut primitiv tonul de învățător, care e pornit să le bage cartea în cap școlarilor
din clasa întâi, domnului… Lucian Boia implicit. Domnul Pop consideră că „ românii erau constituiţi, ca toate popoarele romanice, prin secolele VIII-IX, după Hristos, în urma unui proces complex care a durat secole la rând. Elementul principal deosebitor în raport cu alţii a fost limba. Oricine, oricât de simplu era, observa când cel de lângă el vorbea altă limbă şi nu se puteau înţelege. (NA, HA NEM BESZEL MAGYARUL, AKOR…N.n.). Fireşte, nu a existat în Evul Mediu o idee generală de unire a tuturor românilor, mai întâi fiindcă nici nu ştia nimeni exact până unde se întind românii…” Ba da, din Canada până în mijlocul Siberiei, dacă nu și mai mult.
Ceea ce este important este, conform domnului Pop, veșnica opoziție pe care, se presupune la Cluj, românii au avut-o vizavi de maghiari. Deci, „ până la dominaţia otomană, identitatea Ţărilor Române s-a afirmat în confruntare cu Regatul Ungariei,
că principii români se răzvrătiseră mereu contra suveranilor ungari, căci stăpânirea ungurească era mai urâtă decât se poate spune. Cu alte cuvinte, istoria dominaţiei ungare asupra acestor regiuni este veche şi complicată şi, ca orice stăpânire impusă cu violenţă, nu era bine văzută de cei supuşi şi neresemnaţi cu supunerea”.
Conform spusei contelui Apponyi la Paris, dar acesta este un domn maghiar și nedemn de crezare, în 1919, „naţiunea română este una tânără şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul sec XIX. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită pricipilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale…Cruciadele, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente . . .Trăind într-un stat, alături de alte popoare românii nu au reuşit multă vreme să egaleze acele popoare, nu au reuşit să formeze UN STAT AL LOR; în Ardeal şi Banat elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa mediilor maghiar şi german ”. Încercați să contraziceți argumentele contelui. Oricum, la Conferința de Pace figurile din fruntea Antantei nu i-au acordat ascultare, dând astfel de înțeles că de acum comentatorii români ai istoriei pot construi o variantă proprie a adevărului, după interesele lor.
„Generoşii unguri erau mai înțelegători cu croaţii şi slovacii, fiind catolici (DACĂ NU, CHIAR ȘI REFORMAȚI sau atei, nu? N.n.), dar românii, ca şi sârbii (CARE L-AU DAT PE GLORIOSUL ASASIN GAVRILO PRINCIP, n.n.) sau ucrainenii ortodocşi erau veştejiţi cu totul, ca inferiori, rudimentari, ciobani şi ţărani, incapabili de civilizaţie pe cont propriu. Ba se mai auzea pe ici pe acolo şi ideea că aceşti români nu vor fi capabili să administreze şi să reorganizeze Transilvania – perla coroanei Sf. Ştefan”. Ceea ce, din păcate, au demonstrat cu vârf și îndesat administrațiile românești succesive, se vede și în zilele noastre, după ce perlele fostelor ținuturi imperiale au fost anexate la înapoiata Românie a celor două principate.

Culmea antimaghiarismului nejustificat : „Este drept că unii lideri români au admirat civilizaţia austriacă (şi germană), de la care credeau sincer că românii au ce învăţa, dar a translata această admiraţie asupra maghiarilor este lipsit de orice raţiune. (NEARGUMENTATĂ, AFIRMAȚIA LUI POP CADE SINGURĂ. N.n.)
Sigur, intelectualii români din Ardeal ştiau ungureşte, studiaseră aproape numai în maghiară, preţuiau valorile culturale ungare, fiindcă nu erau troglodiţi, dar nu puteau admira „civilizaţia maghiară” în detrimentul tradiţiilor româneşti. (SĂ NU POȚI ADMIRA O CIVILIZAȚIE ESTE CU ADEVĂRAT UN HANDICAP AL INTELECTULUI. Maghiarii chiar au dat valori universale recunoscute pe plan mondial. N.n.) „Civilizaţia ungară” era, în conştiinţa publică românească, sinonimă cu asuprirea. (ASTA E CHIAR O PROSTIE SAU O RĂUTATE. De fapt, tot aia e.N.n.). Anul 1918 a fost ora astrală a românilor, de la constituirea lor ca popor până azi! A pune această imensă facere sub semnul întrebării este aberant!” O minune dumnezeiască, înfăptuită cu puterea armelor. Dacă victoria ar fi fost de partea imperiilor, ce părere ar mai fi avut astăzi distinsul domn Pop?

Din păcate pentru domnul Pop, istoria, aceea ne-eseistică, aceea compusă din documente aduce argumente care îi contrazic minunatul discurs idealist-naționalist . I.I.C. BRĂTIANU opiniază: „Să dăm drepturi transilvănenilor români? Mi-e teamă că aceasta nu va produce nici un efect în România.” Brătianu vede o rectificare de frontieră – „luăm Caransebeşul şi Haţegul, urmând deznaţionalizarea restului Ardealului”. Ziarul ROMÂNUL din Arad afirma în 1929 că a fost „o greșală maximă a șefului liberalilor Ionel Brătianu să spună VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI. A fost o greșală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”. Vaida Voevod, deja premier la Bucureşti: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. Nu toți politicienii înţeleg situaţia de la noi, cu oamenii noştri buni, de la ţară, având proprietăţi mici şi mari, administraţia noastră , sistemul nostru şcolar etc.”
Tot I.I.C. Brătianu opiniază, înainte de a intra în război: ROMÂNIA NU INTRĂ ÎN RĂZBOI PENTRU SATISFACȚIA ROMÂNILOR DIN ARDEAL.
Curteanul reginei, Costinescu, anticipează poziția regatului vizavi de conaționalii imperiali: „Când vom face război, nu va fi nici de dragul ruşilor, dar, nici pentru aşa-zişii fraţi din Ardeal…” Prințul Ştirbey îi împărtășește opiniile: „ Doar din cauza Transilvaniei şi a românilor de aici, n-o să ne oprim din drum şi să pierdem totul, nu înţelegem să sacrificăm Basarabia din cauza pretenţiilor transilvănene”.
Social-democratul ardelean T.Mihali a fost umilit în România. El răspunde: „Ungurii nu sunt aşa. O promisiune este întotdeauna ţinută. Să stea românii (regățenii, n.n.) la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”.

HELVETIZĂRILE. Republica Bănăţeană este proclamată la 31 octombrie 1918, urmărind în primul rând menținerea Banatului în granițele lui naturale, Mureșul, Tisa, Dunărea și munții. Noua administraţie funcţionează şi sub ocupaţie sârbă, până la instaurarea la Timişoara a administraţiei Regatului Sârb, care desfiinţează, de fapt Republica. Mințile istoricilor ardeleni omit cu bună știință trădarea comisă față de timoceni și de românii din Banatul sârbesc, cedat țării vecine fără prea mari proteste. Ce ar spune domnul Pop despre această cedare? Că odioasa Ungarie social-democrată a fost singura care a recunoscut Banathia, fiind la ora aceea țara-mamă a Banatului. Iar următorul Manifest nu-i aparține domnului Lucian Boia, ci a românilor din exil la Paris.
„MANIFEST pentru Constituirea unei Republici Transilvane. În numele principiilor democratice pentru care Aliaţii au luptat în acest război; în numele unui sentiment de justiţie socială şi internaţională care trebuie să pună pe acelaşi plan Ungaria şi România în privinţa sancţiunilor aplicate de aliaţi; (…) ca urmare a împletirii naţionalităţilor etnice maghiare şi române, nu există nici un motiv de a atribui Transilvania mai curând unuia decât celuilalt dintre antagonişti; (…) libertatea cea mai completă de a hotărî asupra destinelor lor trebuie lăsată locuitorilor (…) istoric, geografic şi social Transilvania reuneşte pe deplin condiţiile juridice ale unui stat independent, viabil şi modern (…) sunt necesare alte soluţii decât trecerea teritoriului de la un stat la altul; (…locuitorii) se înţeleg şi fără intervenţiile şovine ale Ungariei şi României. Membrii Comitetului Director pentru Constituire propun o Republică Transilvania independentă, neutră, după modelul Elveţiei…Cetăţeni ai lumii întregi, vă chemăm să fiţi interesaţi de soluţia…etc. Paris, 1944. Sediul Comitetului, Str. Saulnier 22.”
“Idealul României nu mai poate fi decât un ideal de neutralitate, de scoatere a ţării din angrenajul satanic internaţional (…) Importanţa petrolului în războiul motorizat ne-a pus independenţa în pericol şi ne-a transformat după 1919 în ţară semicolonială, cu aparenţă de neatârnare politică (…) Idealul politic extern ar fi helvetizarea României (…) Nici statele vestice nu ne-ar impune participarea la politica lor complicată şi mapamondică.” (Petre Pandrea, 1947, HELVETIZAREA ROMÂNIEI.). Banatul şi Transilvania nu şi-au putut împlini dezideratele helvetizării deoarece au fost considerate componente teritoriale ale unui imperiu înfrânt. Umbra falsei supremaţii, a falsului antantism, victorios mereu, majoritar şi îndreptăţit „dintotdeauna pe acest pământ” a planat asupra vestului ţării şi după al doilea război, până germanii şi-au făcut bagajele. Acum probabil că dâmboviţenii se consideră gestionarii geniali ai unui teritoriu, în fine, purificat de străini. Dar sunt, încă sunt, mulţi urmaşi rezultaţi din familiile mixte…Şi prea multe semne de întrebare pentru tinerele generaţii.

Titulescu însuși recunoaște, la Washington, faptul că nu voința națională a generat România Mare, ci…„România este cu adevărat îndreptăţită să aprecieze darul care i se face. Să ieşi victorioasă dintr-un război zdrobitor, după ce te-ai aflat atât de aproape de pragul catastrofei totale, ce uşurare! Să te uneşti cu Transilvania, speranţă a unei primăveri a gloriei şi înţelepciunii, ce bucurie! Dar să ştii că de acum înainte niciun duşman nu va putea să ameninţe o ţară izolată, să simţim, noi, parii ale istoriei, bătuţi de vânturi, victime prea uşoare ale unor vecini prea puternici, având parte, timp de secole, de lovituri şi nedreptăţi, dar mândri totuşi şi plini de încredere, să simţim că nicio persoană nu ne va mai putea atinge în viitor, fără ca lumea întreagă să se pună în mişcare, fără ca drapelul sacru al Americii să se amestece cu culorile noastre naţionale, aceasta, domnilor, depăşeşte toate visurile noastre, aceasta sfidează exprimarea, aceasta semnifică, pur şi simplu, să dai muritorilor o trăire dumnezeiască!
Vă asigurăm că de acum înainte în marea noastră patrie nu va ieşi din buzele noastre strigătul Trăiască România fără ca buzele noastre să nu dorească să adauge mecanic cuvintele Trăiască America!”
DACĂ AR FI VRUT, ANTANTA… Interesantă este reîntoarcerea la Budapesta, după un exil de 30 de ani, a lui Karoly Mihaly, fost şef al guvernul social-democrat din 1919, demisionar în favoarea lui Kun Bela. El declară: “…puterile occidentale au împiedicat (punând România să ocupe Ungaria, n.n.) Ungaria spre democraţie, politică egoistă, antidemocratică, care s-a răzbunat (prin ascensiunea fascismului, n.n.). Dacă în 1918 Antanta ne-ar fi vrut binele, am fi construit o democraţie ca aceea a lui Masaryk. Îmi spunea: o să găsim calea spre o cooperare ungaro-cehă, ca să pun capăt acestei isterii naţionaliste! De-am putea să nu comitem aceleaşi greşeli ca atunci.”(…) “S-au repetat greşelile de la Trianon. (…) Românii pretind că au stăpânit 23 de ani…Viaţa economică şi culturală e ungurească. Transilvania e occidentală, România e orientală. Ei vor să coboare o naţiune de cultură occidentală la nivelul unei colonii orientale.” Pe lângă aceste argumente solide, citate din IZVOARE autentice, istorice, demonstrația de forță a domnului Pop-de-Cluj este o simplă scamatorie.

Nu lăsați străinii să ne otrăvească (Dragnea. Am mai postat asta odată)


Lucian Bureriu

Secretarul  Codrin Ştefănescu, a anunţat că la următorul Congres PSD se va pune în discuţie alegerea candidatului partidului pentru alegerile prezidenţiale din 2019. La al enșpelea congres, toate păsările ies. YES!

„Să ştiţi că e şi dorinţa mea, şi a altor colegi să ne definim până în primăvară prezidenţiabilul, să îl apărăm cu dinţii (cu unghiile și dinții, adică unguibus et rostro, n.n.) pentru că va fi atacat de statul paralel. Colegii din ţară (și de peste hotare, n.n.) vor să-l vadă pe cel care se va lupta cu Iohannis peste 1 an şi 9 luni”, a anunţat Ştefănescu. Analistul  Bogdan Chirieoac (sau Kerouac) a lăudat această mişcare. „Mi se pare un lucru bun. PSD va intra în turul 2. Merită salutată deschiderea PSD-ului față de electoratul din România.”

Și doamna prim-ministru e de aceeași părere.

Păi sigur că candidatul la președinție va fi domnul Liviu Dragnea. „Acum înțeleg și atacurile furibunde dintr-o parte a presei la adresa sa. Probabil că ideea cu Congresul și candidatul la președinție exista de multă vreme și ajunsese deja în atenția statului paralel”, a explicat Bogdan Chirieac, care n-a explicat un lucru pe care nimeni nu-l înțelege, ce e ăla STAT PARALEL. Mai degrabă SAT PARALEL.

Cât despre dosarul Tel Drum în care este cercetat liderul PSD, analistul consideră că nu va conta în alegeri, pe model asemănător cu dosarul Flota a lui Băsescu sau procesul de incompatibilitate a lui Iohannis. Dosar peste dosar – FLOTA „TEL-DRUMM”.

“Și în 2004, domnul Traian Băsescu avea faimosul dosar Flota. El a fost închis a doua zi după ce a fost numit președinte. (Nu Băsescu a fost închis, ci dosarul, n.n.) În 2014, actualul președinte Klaus Iohannis avea și el în instanță un proces de incompatibilitate. Nu s-a mai întâmplat nimic, a fost închis imediat. (Nu Iohannis, ci dosarul, n.n.) În 2019, Liviu Dragnea va candida probabil la președinție tot cu dosare penale. Dacă va câștiga președinția în 2020 toate aceste dosare se vor închide ca și cum nu ar fi fost”, a concluzionat Bogdan Chirieac. „A concluzionat” e mai bine spus decât „a tras concluzia”.

ROȘIILE CU GUST DE PĂMÂNT fac parte din programul de guvernare. Pământul însuși e pesedist. Nu știam că călcăm pe pământul pesedeului. Viitorul președinte a spus despre calitatea purpurie a tomatelor româneşti că “pământul dă gustul roşiei”. Liderul social-democraţilor a gustat din roşiile anului trecut, oficiind parcă un ritual. Deşi soiul este unul adus din Bulgaria, liderul  a subliniat că tomatele sunt româneşti. Roșii-galben-albastre. „Ştiţi la ce spun eu roşie românească? La o roşie care este crescută în pământul acesta. În afară de soi, cel mai important este ce avem în pământ. Puteţi pune această sămânţă  de roşie, în orice sol din lume şi nu va avea acelaşi gust. Pământul îţi dă gustul roşiei. (Rețineți, PĂMÂNTUL ÎȚI DĂ GUSTUL ROȘIEI! N.n.). O face gustoasă, bogată, parfumată… Roşiile româneşti sunt alea mari, care apar pe undeva prin vară-toamnă”, a declarat Liviu Dragnea, după ce a muşcat dintr-o tomată de la Cilieni. Daea, a subliniat faptul că  „Acelaşi soi este diferit în pământul românesc, aici este mai bun ca oriunde”.

„Străinii vor să ne otrăvească”, a zis Dragnea. “Trebuie să prezentăm public ce conţine o roşie românească, de Teleorman şi ce conţin roşiile din alte ţări. Atunci să fie conştienţi, dacă vor să se otrăvească. Există posibilitatea să mănânci ceva curat şi noi cu asta am crescut cu toţii (…) România este inundată, de ani de zile, de roşii din afară şi eu nu-mi permit să cert românii. Eu n-o să cumpăr în viaţa mea o roşie din altă ţară”.

Avem o țară ca o roșie, gustoasă și parfumată. Așa o țară roșie n-a fost România niciodată. Programul partidului e unul pentru roșii. În  Olt, peste 1.500 de persoane s-au înscris în „Programul pentru tomate”, desigur menționat în programul de guvernare, aceştia având posibilitatea de a primi de la stat 3.000 euro dacă reuşesc să vândă 2.000 kilograme până în perioada noiembrie-decembrie anul trecut. De ce EURO, această otrăvită monedă străină?

Știm că e dificil să cumperi roșii românești în sezonul acesta înzăpezit și viscolit. Dar ca să nu vă otrăvească STRĂINII, faceți și dumneavoastră un efort. Că vine și Congresu`.

MOMENTUL CRITIC AL CRITICII LITERARE


Lucian Bureriu


În absența unei opere în versuri sau în proză, unii critici de-ai noștri tind să se emancipeze, să-și includă comentariile lor în beletristică, în arta scrisului. Dar ei sunt doar „O echipă de necreatori. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…”, așa îi definește Nicolae Breban.
Critica noastră nu se mai vrea o slujnică devotată creatorilor, poeți-prozatori-dramaturgi. În absența harului literar, unii critici se ridică, cel mai ales dublați de o funcție administrativă, deasupra scriitorilor, își arogă dreptul de a alege despre cine și ce anume să scrie, pe cine să elimine nominal, dar mai ales prin trecerea pe care nu-i simpatizează, sub incidența tăcerii absolute, a ignorării.
Inamicii criticilor sunt déjà nenumărați, depășindu-i în număr. Primul a fost Eminescu. În vremurile noastre și-au scos cuțitele verbale împotriva lor un Radu Theodoru sau Nicolae Breban, artiști marcanți ai cuvântului.
Obsesia că e o victimă a obștii literare o are și președintele filialei timișorene a Uniunii, Cornel Ungureanu. A publicat recent, finanțat de primărie și asistat de membri marcanți ai societății „Timișoara” o istorie a literaturii bănățene. Din care lipsesc nume semnificative. Le-a uitat intenționat. Nu le mai bagă în seamă, maestrul. A afirmat-o el însuși într-un recent interviu: „O cronică literară adevărată trebuie să fie într-un anumit fel sinucigaşă. Din 1970, scriam patru-cinci recenzii de carte la fiecare număr al revistei Orizont şi aşteptam să vină cineva cu cuţitul la mine. Nu au ajuns cu cuţitul, dar au ajuns replici de un orgoliu neobişnuit.” Sincer să fiu, nu prea știu cine a umblat cu cuțitul după Cornel Ungureanu. Ar fi trebuit să depună o plângere la poliție. Este însă foarte posibil ca potențialele victime ale scriitorilor, bunii noștri critici, să fie în realitate agresorii. Cred că li se acordă prea mare importanță și că noi, creatorii așteptăm cu sufletul la gură să ne citim numele în operele critice, să le adăugăm titlurile la CV-ul nostru, care trebuie, chipurile să fie cât mai gros și cuprinzător.
Conștienți de importanța lor nemăsurată criticii fac uz de armamentul din dotare. Nu cuțite, ci Kalașnikoave. Cea mai eficientă formă de răzbunare pe creatorii neagreați este omiterea lor din scrierile domniilor-lor. O practică și Ungureanu, după modelul bucureștean. Prin omisiune poți face să dispară realmente un scriitor, ca și cum nici nu ar fi existat.
Avantajul de nesperat al prozatorului este acela că el poate să creeze dintr-un critic literar un personaj literar. Cunosc un coleg, care a fost și el profesor și a rămas profesor. În tinerețea noastră romantică l-a tentat poezia și proza. Ulterior și-a dat seama că 1. Îi lipsește organul necesar poetului sau prozatorului, 2. Există specia criticului literar, de multe ori mult mai rentabilă, în devălmășia oastei de truditori ai beletristicii. Nu trebuie să scrii texte la comandă, și dacă le scrii ele nu sunt atât de vizibile ca poemele festiviste, de exemplu.
„ Ceea ce mă bucură este felul în care Robert Şerban, Loredana Târziorul au lucrat această carte. E cartea mea în aceeaşi măsură în care e a Primăriei Timişoara, a prietenilor din redacţia revistei Orizont şi a dumneavoastră”, a declarat prof. Ungureanu. Purtătorul de drapel recunoaște că a lucrat cu „negri”, adică menționații scutieri necesari sprijinului logistic al lucrării. Totodată cartea este și a unei găști, a prietenilor puțini la număr dintr-o redacție și a celor al căror nume apar în volum.
Gașca preferată a domnului profesor, precum și acei „dumneavoastră” – publicul prezent la lansare – a făcut, la momentul necesar abstracție de trecutul lui C.U. având, nu-i așa? nevoie de un tătuc care să le adune numele pe o carte.
„În anii ‘70 Facultatea de Litere din Timișoara pune în valoare alți tineri dintre care-i amintesc pe Șerban Foarță, Eugen Dorcescu și Ion Marin Almăjan”.
Ungureanu îi uită în mod deliberat pe ceilalți colegi, poeții Marcel Turcu, Aurel Turcuș, Dragomir Mirianici, Crișu Dascălu, Erwin Lucian Bureriu etc. Care s-au lansat editorial tot în anii 68-70, decolând din Facultatea de filologie amintită.
Gașca se poate vizualiza și în aceeași tentație a călinescianismului. Scriitorii nu mai sunt priviți ca entități individuale, ca niște singuratici. Ei sunt asociați, ca la George Călinescu, în grupuri de interese estetice, promoții/generații
„ Următoarea etapă se referă la generația anilor ‘80 și aici îi amintesc pe Vasile Popovici, pe Mircea Mihăieș și Adriana Babeți. ” Nume proeminente ale societății Timișoara, fără nici o relevanță în beletristică, funcționari la o revistă literară, în barca oportuniștilor critici, eseiști și publiciști, care și-au inventat și o inexistentă în România, „A treia Europa”.
Din giumbușlucurile din afara dicționarelor colegului Cornel Ungureanu: „…mă plimbam cu Nicolae Breban, cu Lucian Bureriu şi cu Eugen Beltechi pe malul Timişului…”(Aleea statuilor la Lugoj, n.n.). Pe atunci Breban „era doar un viitor scriitor foarte încrezător în viitoarea sa glorie…aşa cum era şi prietenul nostru Lucian Bureriu (viitor crainic la televiziunea română, visa el). Unde îşi va aşeza statuia Nicolae Breban, iată una din problemele periplului nostru nocturn; unde el şi unde Lucian Bureriu…” Chestia asta ar fi urmat, desigur, „…după ce Nicolae Breban (nu-mi amintesc dacă şi Lucian Bureriu) ar fi luat premiul Nobel…” Textul, scris de C.U. în 1988 e preluat din revista „Semenicul” din Reșița. Nu știu dacă prietenul meu Nicolae Breban știe de această prostioară de provincie.
Oricum, numele lui Cornel Ungureanu nu e destul tun. Cel al Academiei Române însă este.
Marea dreptate, care corijează subiectivitatea criticului de pe malul răului Bega a fost restabilită de Enciclopedia literaturii bănățene, care a lucrat cu un instrumentariu larg de colaboratori și a strâns toate oile în aceeași stână.

Bach


Cel puțin două viziuni diferite există asupra „Artei fugii” de Bach (tilul neterminatei lucrări a fost pus duop moartea compozitorului, acesta lăsând-o sub denumirea de „Contrapunctus” 1,2,3 etc.). Neterminată dar și, caz unic, fără indicarea unei instrumentații. Completarea sa este posibilă fără nici o compoziţie proprie, doar cu materialul de structură şi armonie date de Bach însuşi în primele părţi.
Este o desăvârşire a compoziţiilor contrapunctice în manieră polifonică, de la variantele cele mai simpe până la cele mai complexe.
Scrisă în ultimii ani de viaţă, în perioada în care Bach îşi pierdea progresiv vederea, lucrarea este înconjurată de mister. E posibil ca autorul să fi dorit ca ea să rămână doar un exerciţiu abstract, menit să servească drept suport educativ pentru cunoscători. Ar fi una din variantele puse în discuție. Se poate citi partitura doar cu sentimentul, trebuie eliminată tentația de a „auzi” instrumente și atunci ne vom da seama de imensa abstracțiune care e muzica. O invenție a creierului. În cazul de față, a oboselii unei nobile senilități. Neterminata simfonie a noua de Bruckner este mai apropiată de Bach. Cu toate că Furtwängler a avertizat că publicul nu va avea răbdare să asculte o lucrare de asemenea proporții, dar toată lumea, mânată de curiozitate a dorit neapărat ca abstracțiunea să fie materializată sonor de diferite instrumente. Am ascultat o interpretare la pianoforte, instrumentul ca proaspătă invenție existând și pe vremea lui Bach, așa că maestrul a lăsat probabil în partitură și posibilitatea transpunerii sonore la pian. „Arta fugii” se poate interpreta la orgă foarte bine, există și asemenea variante. Conform altor păreri, absolut opuse, lucrarea e rareori interpretată la instrumente cu claviatură cauza fiind reputaţia ei de compoziţie „abstractă”, severităţii scriiturii sale fugate, rigorii sale intelectuale. O asemenea muzică „aridă” poate sta la baza unor inovații din secolul XX, începând chiar cu expresionismul austriac. Și atunci partitura a ajuns la orchestre, considerată fiind o „operă deschisă”, putând fi adusă mai aproape de viață, deschizându-se marelui public. Nu toate soluțiile se pretează însă barocului târziu, cum ar fi interpretarea de către un ansamblu de corzi. Dirijorul Ludovic Bács a înregistrat-o cu ansamblul său cameral, pretins de muzică veche. Orchestrația lui Bergel, la care ilustrul dirijor a muncit zeci de ani, a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, și o orchestră enormă, bruckneriană, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice, care sună cel puțin ciudat pentru o ureche obișnuită cu imprimările digitale și orchestrele moderne și, în consecință, nu considera necesar un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea noastră, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile. Herbert von Karajan a fost cu totul de acord. „Arta fugii nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă”, spunea nu de mult dirijorul Mandeal, în opinia sa această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, sunetul epocii în care a fost compusă. Așadar orchestra mare, pe lângă falsificarea spiritului lucrării, e neavenită, întrucât muzica riguros polifonică e improprie mediului orchestrei, lucru, se pare, susținut de Richard Strauss
Oricum faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus la concluzia că e totuși lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert. O modalitate de a crea la anii senectuții, prezentă la majoritatea compozitorilor care au scris tulburătoare creații de rămas bun. Pentru amatorii de antichități există și concluzia că Bach a gândit această muzică preponderent pentru clavecin şi că lucrarea e completă, cu excepţia secţiunii finale a ultimei fugi. Așadar, o lucrare pentru claviatură. Totuși, când îl ascult pe Mussorgski, (Tablourile dintr-o expoziție) îl prefer în varianta orchestrală a lui Maurice Ravel, o sclipitoare frescă sonoră, în locul partiturii despre care se spune că e scrisă oarecum „împotriva pianului”.

1982


Nepărăsite lumi interioare

Ne leagă strâns prin tot ce au aprins

Și fiecare munte,-tors din sine

Te farmecă, după ce e-a învins.

Strămoșii-s netrăite amintiri

Ce-n brațe uneori îți sângerează

Și o făclie bruscă, în ruini,

Destinului îi ține mâna trează.

Și muzici reprioce se creează

Între decor și om, și se cuprind

Între cioplire lentă și legendă,

Un chip și-asemănare devenind.

Iar casele-au ceva de dor strunit

Și de arhitectură-veșnicie,

Și-n cerul nou coboară-un astru vechi

Pe care zimbrul magic îl sfâșie…

(Din MAGAZINUL LITERAR AL ASOCIAȚIEI SCRIITORILOR DIN TIMIȘOARA/1982, CONFISCAT DE SECURITATE ȘI DAT LA RETOPIT…)