Întors dintr-o lungă călătorie în Golden State-California, într-o lume supercivilizată, la veșnica locuință de la bloc, am decis să-mi iau un mic concediu într-un loc sălbatic, în mijlocul unui peisaj superb al minunatei noastre patrii. O cunoștință mi-a indicat o adresă, am luat legătura pe internet cu gazda și a doua zi mi-am pus bagajele în (S)Logan.
Există momente de șosea chiar asfaltată. Apoi amintirile scad, apar zone de praf deșertic, după care intervine adevărul  drumului asfaltat cu argilă. Dar care urcă nemilos. După GPS, se pare că am ajuns. Este în stânga un fel de canton, din care apare un om cu un catâr cu urechi lungi. Opresc și-mi îndrept coloana infinită a vertebrelor.
„Bună zâua. Bună. Iosu mă ciamă. Cum duc bagajul? Le duce betul animal. Apoi, s-o pornim pe cărarea de munte. Da, ne așteaptă baba Croafna, să iertați, c-așa-i zicem noi, care e stăpâna pensiunii. E tare deșteaptă, are și calculator. Noi, românii avem internet până și prin peșteri.” (Și fumează, îmi dă cu fum, iar eu nu sunt fumător, nici „bețic”.). Ajungem repede în fața unei căsuțe din bârne. E o casă bătrânească, ușor aplecată într-o parte. Bună ziua, doamnă.
„…Poate c-oți fi obosât. Asta-i casa, are o singură sobă (încăpere). Patu-i fain, saltea umplută cu ghije, perina-i cu fân proaspet…Ailaltă e casa de la vale, un șopru. Aveam și vaci pe vremuri, acuma io dorm acolo. Am și un calculator, puteți da un meil d-acolo. O, mulce aviem ași, e un părău în vale, Icui îi dzâșie, unge poți să prinzi anjeroane șî porconei, am io o undiță, îi pui musca în cârlig și ăia-s pești mici, de-i mânci cu tot cu cap șî mațe.
Dar să venim la ale noastre. Acolo e o cocină, dar locatarul nu mai e, l-am tăiat de pe listă. Am făcut în loc o afumătoare, care-i și cămară. Am să vă tai, pentru cină, niște șoncă, afumată bine și cu viermi în os, c-așa e faină. Și clisă, ca la mama acasă, un pic râncedă, cum n-aț mai mâncat. Acolo pă masă aveți niște țuică de găinaț, ceva special. Pentru mâine v-am făcut niște sarme în foi de brustur ș-o zamă dă lobodă. Să-mi ziceți cum vă place mămăliga, culcușită sau căcată, să iertați, noi așa zicem la mămăliga mai tare. Acu o să vă las, că cobor la cumparativă (noi în sat tot coperativă avem, nu dă stat, ci dă sat), cumper neșce mălai, că al meu e cam cu gărgărițe, și neșce pastramă de cal…Că caii la noi îs pă ducă.”
E super. Satul, după câte aflu, în timp ce stau în șură la calculator, mai are vreo câteva case și ceva locuitori, toți având peste o sută de ani. „Nu prea avem muzică, difuzorul e vechi de cincizeci de ani. Pe vremuri era o poezie, „FIECARE MUNCITOR/ ARE CÂTE-UN DIFUZOR / CĂCI PARTIDUL A AFLAT /ȘI DIFUZOR NE-A INSTALAT”. Buda e-n fundul grăginii. Dacă vi-s rușinoși, că, vedeți, n-are ușă buda și-n cur te bate vântul, atunci o luați pe poteca aia, după copaci, urcie nu-i că nu mai apar ziare, dar găsiți frunze dă brustur, dă știers la…”

Absolut fain. N-am mai stat așa, la toaletă, în mijlocul naturii de când mă știu.  Peste tot, în lumea civilizată sunt numai restricții la alea publice, adică îți bate lumea-n ușă să termini mai repede, se stă la cozi. În avion e chiar penibil, după masa de prânz e-o emulație colectivă spre cabinele strâmte. Trebuie să aștepți până când lumea doarme, cu căști de liniște și ochelari de întuneric, atunci poți coborî în compartimentul pustiu și liber. Unde îți poți da drumul, la treișpe kilometri deasupra paradisului terestru…

„…Apoi, n-o să prea durmiți, că noaptea oamenii fac zgomote  pentru a îndepărta mistreţii (gliganii) de lângă lanurile cu porumb, folosind conserve goale, puşcături de carbid. Nu ai voie să tragi cu arma în ei pentru că o lege  îi protejează. Mistreţii sunt stăpânii recoltelor zonelor de deal din preajma satului. În schimb, dacă se găseşte un vânător străin, care plăteşte, poate vâna chiar şi pe loturile particulare.. Ce mai contează? Vânoasa populaţie bănăţeană a cam dispărut, cătă uoraş, or cătă progagie. Or vinit hoholii. Ucrainieni din nordul ţării, cam cu copii, cam cu nevoi, cam fără ocupaţie au ocupat case şi pământuri în satul pustiu.”

(Am aflat ulterior părinţii acestor oameni voiau, în al doilea război, când Ardealul de Nord încă nu se întorsese la România, să treacă cu arme şi bagaje, cu teritoriu cu tot, la glorioasa Uniune Sovietică, recte Ucraina. Acuma, lasă că e bine şi-n Banat. Părinţii storc prune, le beau ţuica toată ziua; satul este beat, grădinile bântuite de gliganii cu colţi de argint. Se trăieşte din alocaţiile copiilor. Copiii au ajuns să aibă bani şi să le cumpere alcool părinţilor. Votca n-o dă statul dascălilor, ci părinţilor. Ucrainienii sunt prolifici, se înmulţesc mai abitir decât românii; viitorul este al lor, în această parte tolerantă a țării. Calitatea lor umană nu este cine ştie ce. Nu se compară cu aceea a micilor chiaburi români, făloşi. Dar căminul cultural a ars, primăria la fel. Se mai ţine o biserică de lemn, monument arhitectonic, sprjinit de o coadă de mătură şi de fundurile grase ale matroanelor înghesuite şi slave. Slavă ţie, ortodoxie!)
„…Pe aici aveau averi niște nemeși. Apoi românii n-au intrat în CAP, nici comoniștii nu le plăcură…” (Aici se va pune o plăcuţă bilingvă: “Nova ukrainska sela”. Noii etnografi vor stabili că casele localnicilor nu poartă stilul zonei de interferenţă a Banatului cu Ardealul, ci a Maramureşului cu Ukraina. Aici, la poalele frumosului deal Gurguleu şerpuieşte majestuos pârâul Icui. )

„No și gata cu vorba, că baba să culcă. Noapte bună și să nu vă speriați de gălăgie. Uneori mei vin gliganii și prin apropiere…”

E lună pe cer, pustiu și liber, am halit niște brânză ca guma, baba doarme c-un sforăit ușor, iar eu îmi iau frumos bagajele și cobor pe cărare, fără măgar și fără ghid. Nu vă temeți, i-am lăsat pe masă o bancnotă de o sută de dolari. Cam patru milioane de lei… Dar mi-a fost groază de pălinca de găinaț. În beznă, cuminte, mașina-dormitor mă aștepta. Ca și conservele de somon sălbatic, de Alaska, aduse din State. Am pornit, până am ajuns la asfalt. Acolo mă simțeam mai acasă pentru un somn ghemuit. Adio, natură, mă întorc la lumea mea convențională. Ca deobicei, am visat că sunt la San Francisco, nu la Sat Fascistu`. (1990)

Advertisements

Camil Baltazar: „Mărturisim dintru început existența unor ostroave de frumusețe artistică și de cuget în acest notabil buchet de versuri. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, are darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii” ;

Ion Arieşanu: „Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la zeci de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-au schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”

URBEA SUBMERSĂ

Violoncelul curgea peste căderea frunzelor,
Copii firavi se topeau în propriile voci…
Mi-era atât de groază să compătimesc,
Încât mai bine împietreau acei nori
De putrefiantă durere.
Pe acoperișuri umblam
Și ele erau punte de corabie, clătinată de umbletul lunii
Peste burgul subacvatic.
Și bolboroseau acolo marșuri funebre
În apele alămurilor false.
Și mai erau perne la geamuri, goblene
Și pisici, ca un fum peste dantele.
Și corul catolic, din angelice voci de bătrâne –
Ascuțite fâșii de metal opuse bârnei de orgă veche –
Și pictorul de natură moartă își lăsa barbă
În speranța că va mai putea vreodată picta ceva.
Cineva zgâlțâia zadarnic ușile baroc,
Iar eu voiam să-ntind peste acoperișuri
Pânze atletice, de corabie, să le miște de-acolo,
Căci ți-e groază să compătimești
Și atunci ai vrea să distrugi
Fie și brațul tău stâng,
Pentru ca în tot ce vedeți o pitorească urbe
Să existe și un pic din sângele
Celor îndârjiți.

CÂND NU SE ŞTIE

Cineva tot mai trebuie treaz să rămână
O zi, o viaţă, o săptămână.
Cineva tot mai trebuie s-aibă luminile-aprinse
Dacă MONSTRU-n odihnă întins e.
Cineva trebuie soarele până la os să-l îndure,
În durere, înnobilându-şi cugetul.
Cineva trebuie, treaz, să vegheze
De la A până la ZE.
Cineva nevăzut trebuie să păzească pruncia rămasă,
Ocrotind pisici de foc, iarna, prin casă.
Mai avem nevoie de puţină sfântă prostie,
De câte un bou blajin; poate, cine ştie,
Chiar de cifra treisprezece,
De silabele stelelor, ocrotindu-ne, rece.
Să ne mai păstrăm, deci, câte o casă veche, ori câte un tată,
Căci se ştie totul, dar nu se ştie niciodată…

ORAŞELE-FANTOMĂ

Secol cu oraşe pustii,
Părăsite de foştii căutători de aur.
Copaci trăznind în sus, pe cerul nopţii,
Umbre fără contur, din care plouă fiori,
Sângele ne ţâşneşte, fără motiv, pe mâini,
Amintirile galbene chelălăie la uşa
Unei faţade fără clădire de sprijin.
Necunoscut, nepoftit, un bărbos, fumează marijuana
Şi dispare în aer dacă i te-adresezi,
Pentru a intimiza, oarecum, duhurile.
Luna care începe să cânte,
Profitând de momentul în care percepi
Doar fantasticul…
Filonul de-aur te muşcă mereu, dar nu-l vezi,
Şi te autosugestionezi că mai există.
Panoul pe care scrie ceva se desprinde, căzând fără zgomot…

De ce toate acestea?
Lăsaţi-ne să ne reculegem liniştiţi
În preajma acestor relicve, sălbăticite de praf.
Cruci de lemn numără bogăţiile lumii
Ce n-au rămas în fiorosul deşert.
Cruci de lemn jalonează autostrăzile,
Iar cei din maşini privesc doar înainte,
Cu încordare…

VEGHEREA DE SINE

O palidă veghe, la ceas deformat spre nefinire.
Ţi-e teamă de somn; el te poate schimba
Fără să-ţi spună,
Căci somnul te trece prin alte tărâmuri
Şi nu poţi controla o hoţie prezidată de lună.
O palidă veghe, un bunker în care cobori;
O veghe din zori până-n zori,
Să nu fiu răpit şi dus, măcar pentru un ceas
În galaxia păzită de negri pulsari,
În antimaterie. E un scenariu excesiv.
Iar a doua zi, valsând pe străzi, cu ochii mari
Şi creierul imaculat,
Voi spune tuturor că am uitat
Fantazia, câtă o fi. Dar e destul o secundă
Să pierzi, obosit, legătura cu viaţa;
Şi-atunci s-ar putea
Să nu se mai ivească dimineaţa.

VISCOL

Golfuri fulgerătoare muşcau
Din tăcutul deşert al iernii.
În cerul crăpat se strecurau copacii,
Dorindu-şi veşnică mântuire din singurătate.
DRUMURI DE SÂNGE, acolo,
De unde erau ridicate animalele oprite din viaţă.
Era o vânătoare fără semnificaţii,
Vineri, cu vinete împuşcături;
Râuri îngheţate prindeau gleznele
Şi totul împietrea într-un nesfârşit acvariu.
Ne împiedicam de coarnele
Unor mamifere, rămase-n pământ, de spaimă
Şi refuzând să se nască.
Dă-mi plosca ta, să beau şi să adorm,
Cruţându-mă necruţătoarei mele porniri,
Zăpezii, acestui subconştient…

BICICLETELE ALBASTRE

Copiii pornesc, în zori,
Pe noile lor biciclete albastre;
Blond-călăreţul sălbatic, soarele
Veghează,-n abisul ceresc,
Un start al speranţei.
Decolează bicicletele-albastre,
O lume mai suplă în sensuri, purtând
Dogoarea unei noi frumuseţi
Şi-armonia unei înţelepciuni nou-născute…
„…Trebuie să porniţi c-un semiton mai tineri,
Voi, cei ce v-aţi născut NU DE MULT,
Altfel decât am fost noi, pe când vâsleam
În orele traversadei prin inocenţă.
Să zburaţi mai înalt, până-n registrul acut
Al atmosferei, acolo unde se respiră doar
Ozonul violet al iubirii;
Mai profunzi, cu fiecare febră sfântă a elocvenţei,
Mai dezinvolt, mai fraged pedalând
Spre adevărul deplin.”
(Va trebui să vorbiţi, c-o dicţiune perfectă
Celor ce acum se ivesc, din beznă, sub ploaia luminii,
Lăsându-le cuvintele şi
Muzica, veche dintotdeauna, a deplinelor semnificaţii.
Le sunt necesare fluvii încă nedescoperite,
Pentru o navigaţie absolut ecologică.
Şi albele cearşafuri ale serii şi-un continent curat,
Şi-o cameră încă de nimeni ocupată.
Suntem, bătrâni, adolescenţii de ieri;
Pentru noi, alţii sperau, zadarnic,
Că vom fi doar splendoare şi cântec,
Într-o mare competiţie a bicicletelor albastre.
Suntem, deci, propriii noştri strămoşi,
Propriii noştri feciori şi fiice suntem…
Se dă startul speranţei,
Copiii noştri decolează spre o lume a lor,
Sub binecuvântarea blând-călăreţului-soare-sălbatic.
A venit o vară perpetuă,
Deschise toate porţile bătrânului infinit…
…Şi brusc voi obosi ,
Sub zodia purpurie a fericirii…

ÎN PORT

Vine la ţărm o navă cu toţi marinarii pe punte,
Surâzători, purtându-şi maimuţa fericirii pe umeri.
Bun găsit, port promiţător,
Ce-şi întinde braţele să ocrotească de briza furioasă, de-ocean…

Golful cel bun şi liniştitor !
Obosit, încercănat, portul,
Obişnuit cu vapoare tinere şi gălăgioase,
A devenit „sta sera” iubitor de linişte,

De drogurile liniştii, pe care-o fumează-n taverne
Şi o câştigă la cărţi mereu,
De la olandezi rătăcitori cu duhul.
Bun venit, navă albă, ca un guler descheiat,

Golful te-nchide în cleşti, în ape adânci şi tranchilizante
Şoptindu-ţi cum că-i inutil şi nebunesc
Să te scufunzi în Pacificul cu care se termină lumea,
Cu ale lui furtuni mortuare, vrăjmaşe.

…Ne este dat să sfârșim încetul cu-ncetul.

AIRCRASH

…Eram vreo sută,-n turboreactor,
La treișpe mii de metri, cu existenţele
Încinse de-o curea, în zbor.
Eram deasupra norilor, mereu
Aproape de însuși dumnezeu.
Parc-aş fi vrut să locuiesc mereu
În lumea asta nouă, fără timp,
De mi se dăruia uitarea,-n schimb.
Şi decolasem pentru totdeauna.
În urmă – zarea ce nu mai era a mea,
Sub aripi, plată, verde se-nclina,
Oceane ce m-au încântat cu zel,
Intrau acum, grăbite, jos,
Într-o planetă mult pustie,
Cu luciu nobil, de oţel…
Eram de-abinelea plecat. Acuma doar
Urma o altă lume, iar şi iar,
Şi nu eram de nimeni aşteptat
Pe câmpul rece-al pistei, betonat.
Această lume, tubulară, de sub cer,
Avea direcţia ei, în mod sever.
Oricât aş fi amânat, ce dureros,
Eram deja departe de ai mei,
Rămaşi în urmă,-ntr-un oraş-colos.
Toţi pasagerii-acum mergeau acasă,
Nu prea simţind că mie nu îmi pasă…
Deodată – mi se-mplini gândul vrăjmaş:
Acuma, brusc, toate motoarele tăceau !
Şi nu eram departe de sosire.
Nu, nu se poate, strigară pasagerii,
Ne-aşteaptă copiii sau verii !
Dar o pornisem, în jos, într-o rână, buimac.
Stewardesele zâmbeau livide,
Oferindu-ne, înainte de moarte, coniac.
Pământul venea înspre noi de sus,
Rotindu-se, nesupus.
Ne prăpădeam, doar eu râdeam portocaliu:
Nimeni nu va scăpa viu.
Nu aveam nimic de pierdut,
Râdeam de la sfârşit spre început.
O, de ce nu mi-aţi dat totul, atunci când v-am cerut ?
Acum aş fi plâns, m-aş fi agitat.
Aş fi fost, ca şi ceilalţi, normal, demn de urmat.
O, de ce nu mi-au venit toate la vremea lor ?

Sunt gata, liber să nu mai aterizez, să nu mai visez.
Şi o ratare onorabilă, onora…, onor…
Fuseserăm mai mulţi în turboreactor.

CAFENEAUA DESTINULUI

Eram așteptat într-o seară la cafeneaua vitală.
Destinul meu acolo se întreg zărea.
Era ceva de îngeri și de Capitală,
Era și era.
Și pentru că-n juru-mi vijelii lihnite sunau
Și treburi ningeau ca niște elefanți liniștiți,
Știți,
Abia peste câteva zile pașii mei spre ei izbuteau…
Dar acum eram capră căpruie eram
Capră și barba-mi curgea pe copite
Și lumea râdea pe nesimțite
Când atât de spiritualizat behăiam.
Era cu o secundă prea târziu.
Cei ce veneau la timp
Ajungeau în Olymp.
Eram întârziat și tragic viu.
Dac-ar fi fost după mine, aș fi voit să dispar.
Dar era primăvară, iarăși și iar
Era primăvară și ei credeau ce vedeau, ciudat sport –
Eram mai mult viu, mai mult mort…

INTELIGENȚA SUPUNERII

Vine și ziua în care eroul total spune DA
Înfrângerii bune.
Își linge rănile-atunci,
Descoperind plânsul.
Va afla cum că lumile sunt mult mai mici,
Va respira cu nesaț un hectar de ogradă,
Se va ghemui în poala cuiva,
Lăsându-se mângâiat
Sub cupola unei nopți provinciale.
Inteligentă supunere, din luptă dreaptă
Și existență studențească
Și transport în comun
Și telefon public.
Nu distrugere, nu astrul stingându-se,
Urmând neurmarea, derularea și haosul.
Nu alb intens deversându-se negru dens, ci
Viață este ziua în care spui Da
Și e aproape poemul întoarcerii la copilărie,
La dreptul sacru de a gândi liber.


Am devenit piața de desfacere a Occidentului. Har domnului, că de a noastră ne cam săturasem, mai ales în ultimii ani ai ceaușiei. Dacă am redeveni piața proprie, prețurile imense și marfa proastă ne-ar decima salaru` într-o săptămână.
Io nu știu cum de n-au devenit simple piețe micuța și cocheta Ungarie, matahala de Polonia, Cehia cea fină și productivă. Un semnificativ episod am trăit în momentul în care eram redactor la Vestul – PNȚ, eram luat pe teren, dar nu-mi era îngăduit să particip la ședințele cu țăranii. Ceva strigăte tot auzeam: „Luați-vă pământul înapoi de la CAP, cu tot cu animale și mașini/utilaje. Ele aparțin poporului, adică vouă. Dacă se opun feseniștii, îi bateți!” Fiecare a furat ce a vrut din proprietatea poporului. Ne-a incitat Occidentul să furăm instalațiile de irigat? Să înstrăinăm flota de pescuit, că n-ați vrut să mâncați stavrizi ieftini, din frigiderele alimentarelor. Somon scump și sălbatic, de Alaska mănâncă javrele boierești, care mulg banii bugetului. Au dispărut fabrici învechite tot din inițiativa Occidentului, care avea o ofertă convenabilă. N-aveam guverne competente, care să se opună distrugerii generale? NU AVEAM AȘA CEVA. Foștii bolșevici naționaliști s-au transformat în hoți. N-au roșiile străine gust! Ce gust au roșiile românești, din semințe străine, coapte pe paturi de pământ amestecat cu ierbicide, că sfânta balegă de vacă o exportăm cu tot cu fiară? Ne îmbrăcăm în second hand, cu miros occidental, devenind chiar eleganți după ce ne-am aruncat zdrențele made in Romania. Exportăm oi și porci. Ce râmâne aici e foarte scump. Carnea de pui ungurească măcar are gust, nu ca a noastră, că puii sunt hrăniți cu nu știu ce. Ați vândut și ați furat tot și Occidentu-i de vină. Ați închis mine de cărbuni, uraniu și fier, atâta cât mai era. Siderurgia mergea cu fier adus cu vapoare care nu mai sunt. Le-au furat europenii? Fabrici de conserve alimentare s-au relocat din țară spre Glina, groapa de gunoi a capitalei. Pământul și pădurile nu le-au luat europenii cu forța. Au intervenit jigodiile autohtone. Capitala furtului și jafului, monopolistă, nu se află în Vest – e Bucureștii. Au plecat milioane de oameni la muncă în alte țări. Se pare că nu e un complot, să li se dea salarii mai mici. Dimpotrivă, acolo au salarii mai mari. România și-a arătat adevărata față. Desigur, nu e demnă să stârnească simpatii în Germania, datorită permanentelor trădări. Dar să nu mai aud că suntem victimele altora. Suntem propriile noastre victime. Nu cred în ceea ce ar putea face bine pentru propriu-i popor această țară, cu guvernările ei post-revoluționare. Vândută sieși, nu celor din afară. Abolirea pedepsei capitale pentru sabordarea intereselor naționale este o gură de aer proaspăt pentru jigodiile noastre.


 

„Dacă am fi fost noi cei învinși, am fi fost considerați criminali de război. Pentru că așa ne-am comportat, ca niște criminali de război…”(McNamara)

***

Prizonieri polonezi. Raritate color, în tehnica fotografului oficial german

La atâția ani de la sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale chestiunea despăgubirilor de război a generat noi tensiuni între Polonia şi Germania. Este vorba de 850 de miliarde de dolari (echivalentul a 685 de miliarde de euro). După încheierea Războiului Rece, în 1989, Polonia şi Germania au lansat un proces de reconciliere şi bună înţelegere. Însă Jarosław Kaczyński, a readus în actualitate tema. „Polonia nu a renunţat niciodată la despăgubiri. Cei care gândesc aşa se înşeală”. Sentimentele poloneze vizavi de Germania par să nu se estompeze cu trecerea timpului.
Guvernul german a declarat că această chestiune ar fi deja reglementată definitiv atât juridic, cât şi politic. În plus, guvernul polonez a renunţat oficial la alte despăgubiri financiare în anul 1953.
„Astăzi se folosește memoria ca pe o replică atunci când oficialii de la Bruxelles şi Berlin critică guvernul polonez pentru reformarea autoritară a statului“, a scris Michael Thumann în săptămânalul „Die Zeit”. La întrebarea de ce nu solicită și Rusiei reparaţii de război, Mularczyk a răspuns cu o sinceritate dezarmantă. Despăgubirile din partea Germaniei sunt mai „realiste“. „Rusia este o ţară care nu respectă dreptul internaţional, o ţară care încalcă acest drept“. El intenţionează să se deplaseze la Berlin pentru a le aminti deputaţilor din Bundestag de vina pe care Germania o poartă în continuare.
Rusia dă un răspuns indirect pretențiilor poloneze. Înainte de război „cererile Germaniei erau destul de modeste – de a include orașul liber Danzig în cel de-al Treilea Reich și de a permite construirea unui drum și a unei căi ferate care să lege orasul Konigsberg (Prusia orientala) de restul Germaniei. Este greu să spui că aceste două cereri erau lipsite de fundament”, scria colonelul Serghei Kovalev, directorul serviciului de cercetare știintifică pentru istoria militară din nord-vestul Rusiei în cadrul Ministerului Apărării. Dar scria pe…Facebook. Și încă în apărarea Germaniei? Din nou se reînvie celebrul Pact sovieto-german?
După WWI Germania a pierdut teritorii în special în favoarea Poloniei care a reapărut pe harta Europei după ce a luat provincia Posen, 70% din Prusia apuseană, Estul Sileziei Superioare, Danzigul și încă două regiuni prusace. Trebuie să credem și varianta oficială care prezintă Polonia drept o victimă, în toate manualele școlare, că așa trebuie. Polonia este și va fi veșnic de partea învingătorilor. Trupele germane ar fi intrat pe teritoriul acestei țări în urma unei provocări regizată de naziști la un post de radio. Dar cavaleriștii lăncieri polonezi efectuaseră raiduri prin Germania. Aveau în spate asigurările date de Anglia. (Oare după Brexit mai sprijină UK cererile poloneze? ) Noi știm că Germania a atacat Polonia. Ce s-a întâmplat de fapt? Anglia a convins Polonia să refuze orice propunere a Germaniei, pentru că se dorea începerea războiului. (Dar îl dorea și Churchill, în mod sigur, n. n.). Polonezii au căzut în plasa marilor puteri care le-au garantat protecția în caz că este atacată de Germania. În 1939 ambasadorul Statelor Unite la Varșovia, Biddle, îl anunța pe ministrul de externe polonez Beck că Statele Unite se bazează pe „disponibilitatea poloneză de a crea un motiv de război din chestiunea Danzig”. Și cu astfel de garanții și insistente Polonia face ce i se cere: trupe de cavalerie poloneză, care prădau și omorau pătrunseseră aproape șapte kilometri pe teritoriul Prusiei de Est. Asta se întampla deja în iulie 1939. Cât vedeai cu ochii, seara era numai fum și foc. Casele și satele arzânde erau incendiate provocator de trupele poloneze de cavalerie. Oamenii care se adăposteau în aer liber sau vroiau să stingă focul erau măcelăriți. Un martor ocular german spune că în vara lui 1939, din aprilie până înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, „sute, ba nu, mii de familii germane veneau prin mlaștini sau înotând prin lacul Obra în fața ușilor noastre, seara târziu, ca să nu fie văzute, și cerșeau pâine sau lapte pentru bebeluși și lucruri uscate. Întâi nici nu știam ce să spunem, fiindcă nu înțelegeam ce se întâmplă. Spuneau în continuare același lucru: Ne ascundem de mai multe săptămâni de polonezi, suntem împușcați pur și simplu pe străzi și pe câmpuri, nu mai suntem siguri de viața noastră, polonezii urmăresc toți germanii. Dar de ce?, întrebam noi. Preoții polonezi vorbesc și instigă la amvoane: Snopiți-i în bătaie pe germani, oriunde i-ați întâlni. Împușcați-i grămadă, distrugeți întreaga pleavă germană…”
Încă din august 1938, în orașele Bromberg, Stopnika și Pless, soldații polonezi au măcelărit 56.000 de civili germani. S-au înregistrat treceri frecvente ale graniței și masacre pe teritoriul german, însă Hitler nu a reacționat. Un om care vroia neapărat un război, așa cum ne învață istoria că ar fi dorit Hitler, ar fi atacat Polonia de la prima trecere a graniței de către soldații polonezi. Însă Hitler știa că i se întinde o capcană. Drept pentru care a semnat pe ascuns un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică, Pactul Molotov-Ribbentrop. În prealabil încheiase un tratat cu Italia lui Mussolini pe 22 mai. Neștiind de înțelegerea germano-sovietică, polonezii au continuat masacrele în rândul populației germane.
În Bromberg au răstignit pe ușile bisericilor femei, bărbați și copii cu capetele în jos, apoi i-au spintecat. Soldații polonezi și-au fotografiat victimele, trimițând pozele lui Hitler. Fotografii ale celor uciși cu bestialitate precum și ale gropilor comune descoperite de germani, însoțite de vaste materiale documentare, au fost publicate în numărul 3 din 1940 al Cărții Albe Germane. Nici până în ziua de astăzi nu a fost contestat vreun document prezentat acolo. Abia după acest teribil masacru Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939. Istoricul german Erich Nolte ne relatează în cartea sa „RĂZBOIUL CIVIL EUROPEAN 1917-1945” că războiul împotriva Poloniei a început cu un GENOCID la Bydgoszcz prin măcelărirea câtorva mii de germani.
Documente englezești conțin lucruri încă nespuse despre relațiile polono-germane dinainte de WWII, documente care sunt semnate doar cu inițiale pentru ca autorii să se ferească de consecințe : „Nu este greu de imaginat cum o mentalitate fascistă a fost prezentă și în mass-media poloneză. Ei nu au mâncat cuvintele atunci când au venit să trezească fanatismul public fără restricții când era timpul să se meargă la război împotriva Germaniei. Acesta a fost instrumentul final, acela de a insufla în opinia publică opinia că Polonia a fost puterea fără putere care ar fi condamnat Germania pentru înfrângerea ei în câteva zile. Caracteristică a acestui lucru a fost, de exemplu, o pictură în ulei care la arătat pe mareșalul Rydz-Smigly, comandantul polonez, intrând triumfător prin poarta Brandenburgului din Berlin. Această pictură a fost găsită de trupele germane în Palatul Prezidențial din Varșovia, proaspătă, nefiind complet uscată.
Când a venit războiul, germanii de pe teritoriul polonez au suferit teribil. Ei trebuiau să suporte ura polonezilor. Aproximativ 35.000, sau din alte surse 58.000 de germani uciși, adesea în circumstanțele cele mai bestiale. Dr. Kurt Lück scrie: „Polonezii au aruncat câinii morți în multe dintre mormintele etnicilor germani uciși. În apropierea orașului Neustadt din Prusia de Vest, polonezii au golit burta unui ofițer german capturat de intestine și au umplut-o cu un câine mort.” Acest raport este documentat în mod fiabil. Și o mamă germană se mâhnește pentru fiii ei. Ea scrie pe 12 octombrie 1939: „Oh, băieții noștri (fiii ei) au trebuit să moară astfel, 12 oameni stăteau în șanț și toți au fost bătuiți cu cruzime până la moarte, cranii s-au zdrobit, capetele s-au despicat… micul Karl a avut o gaură in cap, probabil de la un instrument de injunghiere, micul Paul a avut carne ruptă din brate si toate acestea în timp ce erau încă în viață. Într-un mormânt comun de peste 40 de ani, eliberați în cele din urmă de teroarea și durerea lor. Ei au pace acum, dar nu o s-o aveți și voi… ”
Între 1919 și 1921, 400.000 de etnici germani au fugit de la casele lor și au trecut frontiera germană pentru a-și salva viețile. După 1945 polonezii au distrus cimitirele germane și au jefuit mormintele pentru a ajunge la podoabele de nuntă de aur. Ca să înțelegem cum se desfășura războiul din 1939 dintre Polonia și Germania și, în consecință, cel de-al doilea război mondial, nu este suficient să privim – și să acceptăm – viziunea larg acceptată că Polonia iubitoare de pace și slabă a fost atacată de o Germanie național-socialistă. Mai degrabă trebuie să privim mult mai profund în istorie.
Acest conflict, care a costat multe milioane de vieți, nu a provenit din cauza invadării germane a Poloniei la 1 septembrie 1939, așa cum pretind și astăzi istoricii care simplifică de mult timp faptele. Nu este doar o poveste alb-negru, ci una complexă. De asemenea, nu a fost cauzat de mobilizarea poloneză a armatei cu două zile în urmă, la 30 august 1939, deși mobilizarea unei armate a unei țări, conform standardelor internaționale, este egală cu o declarație de război țării vecine.
Relațiile germano-poloneze sunt chiar otrăvite astăzi de ura veche, profundă, din partea poloneză. De secole, polonezii au fost învățați din copilărie să urască germanii.
Comentariul adăugat de „The Scriptorium”: Această „ură veche de secole, adânc înrădăcinată din partea poloneză este încă o dovadă astăzi. Invităm cititorul să ia în considerare vicioasele invective și amenințările pe care un vizitator polonez (cel puțin rasist pro-polonez!) pe site-ul nostru web a considerat potrivit să ne trimită cu referire la articolul din această pagină, că germanii erau răi și ar trebui să se lupte ori de câte ori există o posibilitate de succes. Ura de o asemenea amploare, așa cum a fost și este încă promovată astăzi în Polonia împotriva vecinului său din vest, conduce în cele din urmă la un șovinism care știe puține constrângeri. În Polonia, ca în toate țările, elitele respective utilizează mijloacele accesibile acestora pentru a modela sentimentul public. În mod tradițional, aceste elite au fost Biserica catolică poloneză, scriitori, intelectuali, politicieni și presă. Pentru o înțelegere echilibrată a forțelor care au mutat Polonia inevitabil mai aproape de războiul împotriva Germaniei, este esențial să investigăm rolul pe care aceste componente ale societății poloneze l-au jucat în trecut. Și este destul de ușor să găsim dovezi abundente pentru afirmația de mai sus și să-l găsim din prezent înapoi în trecutul îndepărtat.
„Póki swiat swiatem, Polak Niemcowi nie bedzie bratem.” Acesta este un proverb polonez și tradus în limba engleză înseamnă: „Atâta timp cât lumea va exista, polonezul nu va fi niciodată frate cu un german”. Deși vârsta acestui proverb nu poate fi urmărită cu exactitate, ea este reflectată de un recent sondaj (1989) luat de studenții a trei instituții de învățământ din Varșovia, unde doar patru dintre cei 135 de elevi de clasa a patra [zece ani!] au declarat că au avut sentimente amiabile față de poporul german. Jumătate dintre elevii chestionați au considerat germanii că sunt cruzi, răi și sângeroși. Unul dintre studenți a scris: „Germanii sunt la fel de răi ca animalele sălbatice, un astfel de popor nu ar trebui să existe, iar acum ei chiar vor să se unească!”
Un an mai târziu, în 1990, premierul polonez Lech Walesa și-a făcut cunoscute în mod public sentimentele față de vecinii săi germani: „Nici măcar nu mă delimitez de la o declarație care nu mă va face popular în Germania: dacă germanii destabilizează din nou Europa, într-un fel sau altul, atunci mai degrabă acea țară va trebui să fie ștearsă de pe hartă, pur și simplu. Estul și Vestul au la dispoziție tehnologia avansată necesară pentru a rezolva acest lucru. ” Acesta a fost liderul de la SOLIDARNOSTI?
Se poate presupune în mod rezonabil că aceste remarci ale unei personalități publice precum laureatul Premiului Nobel pentru Pace – președintele polonez Lech Walesa – reflectă emoții care sunt foarte frecvente în țara sa. În timp ce cele trei eșantioane ale sentimentelor polone de ură împotriva germanilor s-au exprimat în vremuri foarte recente, există multe izbucniri ale sentimentelor și intențiilor șoviniste împotriva germanilor în trecutul nu prea îndepărtat, cu doar 60 de ani în urmă. Un exemplu este sloganul polonez din Litzmannstadt, ianuarie 1945: „Reichul german vă împachetează valizele, germanii etnici vă cumpără sicriele!” Este deosebit de important să cunoaștem acest lucru pentru a înțelege pe deplin ce propune acest scriitor: și anume, expresia nerestricționată de a urî și ignora drepturilor altora în afacerile internaționale ce pot duce la tragedii de proporții inimaginabile.
Cu mulți ani înainte ca diferențele dintre Germania și Polonia să scadă până la zero, numeroase eforturi diplomatice au fost depuse de guvernul german pentru a dezamorsa situația tot mai periculoasă cu care se confruntă cele două țări. Aceste eforturi au fost toate respinse de Polonia. La 6 ianuarie 1939, ministrul german de externe von Ribbentrop s-a întâlnit cu ministrul polonez de externe Josef Beck la München pentru a discuta despre diferențele dintre cele două țări. Von Ribbentrop a propus următoarea soluție: întoarcerea Danzigului în Germania, în schimb, toate interesele economice ale Poloniei în această regiune ar fi garantate și, în mod generos, în această privință, Germania ar avea acces la provincia Prusia de Est prin intermediul unei autostrade și liniei de cale ferată. În schimb, Germania ar garanta Coridorul și întregul statut polonez, cu alte cuvinte, o recunoaștere finală și permanentă a granițelor fiecărei națiuni. „Beck a răspuns: Pentru prima dată, sunt pesimist …În special în ceea ce privește Danzig. Nu văd nicio posibilitate de cooperare”.
Politica beligerantă a conducerii poloneze a fost și, desigur, este reluată de publicul din această țară. Scopul dorit, însă, este același. Este distrugerea și, dacă este nevoie, exterminarea germanilor, așa cum a afirmat în mod clar domnul Walesa. Un rol de lider în realizarea viziunii publice în Polonia este cel al Bisericii Catolice. Pentru a citi ceea ce ea i-a învățat pe urmașii ei este cu adevărat sângeros. În 1922 canonul polonez al Posenului, prelatul Kos, a recitat o melodie de ură pe care a împrumutat-o ​​de la o dramă din 1902 a lui Lucjan Rydel, „Jency”: „ Unde germanul respiră, ciuma se răscolește, el îi înșeală pe cei puternici, îi domină pe cei slabi și dacă ar exista o cale care să conducă direct la Cer, el nu va ezita să detoneze pe Dumnezeu însuși, și chiar vom vedea că germanul fură soarele din cer. ” Acesta nu este un caz individual. La 26 august 1920, pastorul polonez din Adelnau a spus într-un discurs: “Toți germanii care locuiesc în Polonia ar trebui să fie spânzurați.”
Iată textul unui alt cântec polonez-catolic de război, care a fost cântat în 1848 la Congresul Pan-Slavist de la Praga:
„Frați, luați-vă coasele! Să ne grăbim să fim răi!/ Opresiunea Poloniei s-a terminat./ Strângeți hoardele spre voi înșivă. Vrăjmașul nostru, germanul, va cădea!/ Fură și fură și arde! Lăsați dușmanii să moară de o moarte dureroasă. /Fiecare păcat va fi iertat, chiar și o crimă bine planificată,/ Dacă promovează libertatea poloneză peste tot./ Dar să blestemi pe cel rău care îndrăznește să ne vorbească bine despre Germania./ Polonia trebuie și trebuie să supraviețuiască. Papa și Dumnezeu au promis acest lucru./ Rusia și Prusia trebuie să cadă!/Bucurați-vă cu toții! ”
Nu numai că acești preoți „creștini” excelează în retorica vizând cultivarea urii împotriva germanilor în anii anteriori anului 1939, ei se rugau, de asemenea, în bisericile lor („Wiek wojn ludów prosimy Cie, Panie! Războiul popoarelor, Doamne!”)
Mai târziu, când dorințele lor s-au împlinit, au participat în mod activ la uciderea unor soldați germani. „Cardinalul Wyszynski a confirmat faptul că în timpul războiului nu era un singur preot polonez care să nu lupte împotriva germanilor cu o armă în mână”. Războiul a durat doar trei săptămâni scurte, ocupația germană a durat câțiva ani, ceea ce explică numărul extraordinar de mare de preoți-partizani, care au fost însoțiți și de episcopi.
În articolul lui „Mythos vom Deutschen in der Polnischen Volksüberlieferung und Literatur”, dr. Kurt Lück de la Posen a explorat această înclinație către germani. În romanul său „Grazyna”, care este folosit în școlile poloneze ca instrument de învățare, Mickiewicz folosește termeni precum „psiarnia Krzyzakow” – pachetul de câini al Cavalerilor Teutoni. În romanul său, „Pan Tadeusz”, el scrie despre „toți președinții de district, consilieri privați, comisari și toți frații de câini”, iar în cartea sa „Trzech Budrysow” scrie despre „Krzyxacy psubraty” – „Cavalerii Crucii, frații câinilor”. Henryk Sienkiewicz, în romanul lui „Krzyzacy” (Cavalerii Crucii), folosește în mod repetat termenul abuziv „frați de câine”. Jan Kochanowski, în „Proporzec” (1569), numește Cavalerii germani de cruce „pies niepocigniony.” În paginile unuia dintre cele mai populare ziare, „Ilustrowany Kurjer Codzienny”, care a apărut la 20 aprilie 1929, în Cracovia: „Deplasați-vă cu nemții în spatele frontierei lor naturale! Să scăpăm de ei în spatele Oderului!” „Silezianul Oppeln este polonez la bază, la fel cum toată Silezia și toată Pomerania erau poloneze înainte de atacul german!”
„Vrem a absorbi toată Prusia de Est în Polonia și a extinde frontierele noastre vestice spre râurile Oder și Neisse, acesta este scopul nostru. Este în acest moment este o mare misiune a poporului polonez. ”
„Nu va exista pace în Europa până când toate țările poloneze nu vor fi fost restaurate complet în Polonia, până când numele Prusia va fi fost șters de pe harta Europei și până când germanii își vor fi muta capitala lor de la Berlin mai departe spre vest.”
În octombrie 1923, Stanislaus Grabski, care mai târziu a devenit ministru al cultului și instruirii publice, a anunțat: „Vrem să ne bazăm relațiile pe dragoste, dar există un fel de iubire pentru poporul nostru și un alt fel pentru străini. Țara poloneză este exclusiv pentru polonezi! ”
„Germanii din Polonia sunt suficient de inteligenți pentru a realiza că, în caz de război, niciun dușman pe teritoriul polonez nu va scăpa cu viață … Führerul este departe, dar soldații polonezi sunt aproape. ”
„Suntem gata să facem un pact cu diavolul dacă ne va ajuta în lupta împotriva Germaniei. Sângele german va fi vărsat în râuri precum toată istoria lumii nu a mai văzut până acum. ”
„Decizia Poloniei din 30 august 1939, care a stat la baza mobilizării generale, a marcat un punct de cotitură în istoria Europei, care l-a forțat pe Hitler să facă război într-un moment în care spera să câștige mai multe victorii nesfârșite”.
Heinz Splittgerber, în scurta sa carte „Unkenntnis oder Infamie ?”, citează o serie de surse poloneze care reflectă atmosfera din Polonia imediat înainte de începerea ostilităților. La 7 august 1939, „Ilustrowany Kurjer” a prezentat un articol „care descrie cu euforie provocatoare modul în care unitățile militare au continuat să tragă peste graniță pe teritoriul Germaniei pentru a distruge instalațiile militare și pentru a lua înapoi în Polonia arme și unelte ale Germaniei. Politicienii și politicienii polonezi au înțeles că acțiunile Poloniei vor conduce la război. Ministrul de externe Beck … a urmărit cu tărie planul însetat de sânge de a include Europa într-un alt război mare, deoarece ar presupune probabil câștiguri teritoriale pentru Polonia .” Citează aproximativ 14 de incidente în care soldații polonezi au traversat agresiv granița, distrugând case, împușcând și ucidând fermierii germani și ofițerii vamali. Unul dintre aceștia: „29 august: Birourile de Poliție de Stat din Elbing, Köslin și Breslau, Biroul Vamal Principal din Beuthen și Gleiwitz: soldați polonezi invadează teritoriul german al Reichului, atac împotriva casei vamale germane, staționate pe teritoriul german al Reich-ului. ”
Acestea și multe altele sunt lucrurile pe care trebuie să le iei în considerare înainte de a face acuzația greșită că Germania a fost cea care a început cel de-al doilea război mondial. Următoarele citate sunt adăugate aici pentru a arăta că nu numai Polonia s-a aplecat spre război împotriva Germaniei, dar și aliații Marea Britanie și Franța. Deși încă se crede că Primul Ministru Neville Chamberlain, pe 29 septembrie 1938 (München), a pledat sincer pentru pace, trebuie să se ia în considerare posibilitatea ca obiectivele sale reale să fie oarecum diferite. Doar cinci luni mai târziu, pe 22 februarie 1939, a lăsat pisica să iasă din pungă atunci când a spus în Blackburn:„… În ultimele două zile am discutat progresul acumulării armelor noastre. copleșitoare, poate chiar într-o asemenea măsură încât oamenii nu mai sunt capabili să le înțeleagă … Vapoarele, tunurile, avioanele și muniția se revarsă acum din șantierele noastre de docuri și fabrici într-un torent din ce în ce mai mare … ”
Max Klüver scrie: „Din numărul mare de dovezi care dau naștere la o îndoială dacă Chamberlain dorea de fapt pace, un element demn de menționat este o conversație [după adresa lui Hitler la Reichstag pe 28 aprilie 1939, WR] între consilierul șef al lui Chamberlain, Wilson, colegul Wölthat și Göring … Când Wohlthat a subliniat din nou convingerea că Hitler nu dorea război, răspunsul lui Wilson a fost o indicație a atitudinii fundamentale britanice care nu putea constitui o bază pentru negocierile între egali: „Am spus că nu am fost mirat să-l aud, spunând că, așa cum m-am gândit că Hitler nu poate să fi trecut cu vederea creșterile enorme pe care le-am făcut în pregătirile noastre defensive și ofensive, inclusiv, de exemplu, creșterea foarte mare a forțelor noastre aeriene.”
Și pe 27 aprilie 1939, Anglia și-a mobilizat forțele armate. Heinz Splittgerber îl citează pe Dirk Bavendamm, „Roosevelts Weg zum Krieg” (Ullstein-Verlag, Berlin 1989, p. 593), care scrie: „De vreme ce Anglia nu a introdus încă o recrutare universală în timpul perioadei de pace, aceasta a reprezentat practic o declarație de război împotriva Germaniei. Din 1935 până în 1939 (înainte de izbucnirea războiului), cheltuielile anuale ale Angliei pentru materiale de război au crescut de peste cinci ori “.
În 1992 și 1993, Max Klüver, un alt istoric german, a petrecut cinci săptămâni la Registrul de evidență publică din Londra, cautând documente care, după cincizeci de ani erau acum deschise cercetătorilor. El scrie în cartea sa „Războiul nimănui”: „Cât de puțin s-au îngrijit britanicii de Danzig și de independența poloneză despre care se presupune că a fost pusă în pericol. Este un cazus belli rău, însă este puțin probabil ca germanii să accepte mai puțin decât o soluție totală a problemei Danzig. Dar o astfel de înțelegere ar fi o afacere rea pentru Anglia.” Klüver : „Am afirmat clar: în interesul propriu britanic, problema Danzigului nu trebuie rezolvată. Garanția britanică pentru Polonia însă a întărit polonezii în încăpățânarea lor.” Profesorul american Dr. Burton Klein, economist, a scris în cartea sa „Pregătirile economice ale Germaniei pentru război “: „Germania a produs unt și tunuri dar mai puține tunuri decât se presupunea în general. Starea generală a economiei germane de război … nu era aceea a unei națiuni orientate spre războiul total, ci mai degrabă a unei economii naționale mobilizată la început doar pentru războaiele mici și locale restricționate.”. Trebuie doar să comparăm observațiile domnului Klein cu ceea ce domnul Bavendamm a scris despre pregătirile britanice pentru un război major în același timp, iar imaginea neclară care este pictată de istorici devine mult mai transparentă: germanii nu au fost cei care au provocat WW2.
În afară de Chamberlain, au existat și alții în poziții puternice și influente în Anglia, care erau mult mai exprimați de dorințele lor. Winston Churchill, de exemplu, a spus în fața Camerei Comunelor din 5 octombrie 1938: „… dar nu poate exista niciodată o prietenie între democrația britanică și puterea nazistă, acea Putere care respinge etica creștină, care dă naștere spiritului de agresiune și cucerire, care dă puterea și plăcerea pervertită de persecuție și folosește, după cum am văzut, cu brutalitate nemilos amenințarea forței criminale “.
Hitler, desigur, știa foarte bine acest lucru. În Saarbrücken, la 9 octombrie 1938, el a spus: „… Ar fi fost necesar ca domnul Duff Cooper sau domnul Eden sau domnul Churchill să vină la putere în Anglia în loc de Chamberlain și știm foarte bine că scopul acestor oameni ar fi să înceapă imediat un nou război mondial. Nici nu încearcă să-și ascundă intențiile, ei îl declară deschis … ”
După cum știm cu toții, guvernul britanic al lui Chamberlain a dat Poloniei garanția că Anglia va veni în ajutorul ei dacă Polonia ar trebui să fie atacată. Aceasta a fost la 31 martie 1939. Scopul său a fost de a incita Polonia să-și escaladeze pregătirile.
S-a întâmplat așa cum s-a planificat: Anglia a declarat război Germaniei la 3 septembrie 1939, dar nu și Uniunii Sovietice, care a atacat Polonia, și aceasta este suficientă dovadă că intenția Angliei (și a lui Chamberlain) era în primul rând să facă război împotriva Germaniei. Astfel, cel de-al doilea război mondial a fost aranjat de o complicitate între Marea Britanie și Polonia, era războiul Angliei și Poloniei. Polonezii nu erau decît pretextul. Unii dintre ei au știut și acest lucru – de exemplu, Jules Lukasiewicz, ambasadorul polonez la Paris, care la 29 martie 1939 i-a spus ministrului de externe de la Varșovia: „Este naiv, de asemenea, nedrept să sugerăm unei națiuni aflate într-o poziție precum Polonia, să compromită relațiile cu un vecin atât de puternic ca Germania și să expună lumea la catastrofa războiului, pentru alt motiv decât dorințele politicilor interne ale lui Chamberlain. Ar fi chiar mai naiv să presupunem că guvernul polonez nu a înțeles adevăratul scop al acestei manevre.”
Zeci de ani au trecut de când Polonia și-a dorit războiul. Germania a pierdut în Polonia suprafețe suplimentare. Astăzi, aceste regiuni nu pot fi comparate decât cu greu cu ceea ce au fost inițial. Casele, fermele, infrastructura, agricultura, chiar digurile râului Oder se descompun. Ajutorul financiar din Germania merge în Polonia ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între cele două țări. Cei 2.000.000 de germani rămași în continuare în Polonia sunt în mare parte uitați de frații lor din vest. Ei au suferit acum aceeași soartă ca și alți germani în Polonia: „În vremurile anterioare, scopul era deja de a eradica germanii. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, germanii catolici din Bamberg care și-au urmat episcopul și imigrați în Polonia după ciumă au fost polonizați, li s-au refuzat serviciile bisericești germane, mărturisirea germană și catehismul german și au fost reeducați să devină polonezi. Până în timpul Primului Război Mondial, acești germani din Bamberg deveniseră atât de bine polonizați încât, costumele tradiționale de Bamberg, pe care tocmai le purtau și pentru care erau încă numite “Bamberki”, nu mai puteau vorbi germană “.
Nu numai că minoritatea germană de astăzi este în Polonia în pericol de a-și pierde identitatea; același lucru s-a întâmplat și cu faimosii germani din trecut. Veit Stoss, care s-a născut la Nürnberg și a murit acolo, este acum numit Wit Stwosz, numai pentru că în 1440 în Cracovia a creat celebrul altar înalt din Marienkirche. Nikolaus Kopernikus, cunoscutul astronom german, este acum numit Mikolaj Kopernik. El a trăit în Thorn, nu a vorbit niciodată un cuvânt polonez și a publicat lucrările sale în limba latină. Strămoșii lui erau toți germani. În Germania nu există niciun fenomen comparabil. Polonezii care au emigrat în Germania încă mai poartă numele lor polonez, și nimeni nu le face presiuni să le schimbe. Sunt considerați germani și sunt.
Udo Walendy, în „Adevărul pentru Germania”: „Șovinismul polonez nu cunoaște limite. Lumea a trecut prin cel de-al doilea război mondial, în mare parte datorită Poloniei și gustului ei pentru terenuri care aparțin altora. Unele dintre aspirațiile pe care le-a realizat în 1945 sugerează că ar mai fi multe dorințe poloneze. Chiar și astăzi, Cehia și Slovacia sunt pe listă. După cum a scris Adam Mickiewicz: „Dar fiecare dintre voi are în sufletul său semințele viitoarelor drepturi și amploarea frontierelor viitoare”. În ceea ce mă privește, ca germană, sunt cu totul de acord cu ceea ce a scris Freda Utley în 1945, după ce a vizitat Germania distrusă: „Propaganda de război a ascuns adevăratele fapte. În caz contrar americanii ar putea să-și dea seama că înregistrarea germană nu este mai agresivă decât cea a francezilor, britanicilor și olandezilor, care au cucerit imperii uriașe în Asia și Africa, acasă compunând muzică, studiind filosofia și ascultând poeții lor. Nu cu mult timp în urmă, germanii erau, de fapt, printre popoarele cele mai „iubitoare de pace” ale lumii și ar putea deveni din nou, având în vedere o lume în care este posibil să trăiască în pace.
Guvernul polonez a urmărit o politică foarte rigidă față de minoritățile naționale, care a dus pe mulți Volksdeutsche să emigreze în Reich-ul german. După semnarea în ianuarie 1934 a pactului german-polonez de neagresiune, presa a fost instruită să nu raporteze negativ despre Polonia. Acest lucru s-a schimbat din nou în timpul crizei din primăvara anului 1939. În următoarea campanie de presă atitudinea negativă față de statul polonez și populația sa a fost exprimată pe două nivele. La primul nivel politic, statul polonez a fost numit „stat de pradă” sau „stat sezonier” care nu reprezenta decât o marionetă a Marii Britanii și a Franței. Acest lucru a făcut aluzie la pierderea teritoriului în 1919. Acest lucru a numit practic dreptul Poloniei la existență discutabil.
La cel de-al doilea nivel, propaganda nazistă s-a legat cu resentimente foarte vechi față de poporul polonez. A fost deseori caracterizat ca fiind popor întârziat și incapabil de realizări culturale. Populația rurală era bună, dar stupidă și o caracteriza mediul de simplitate primitivă. Într-o lege militară „Descrierea geografică militară a Poloniei,“ Statul Major General german de la 1 iulie 1939, a descris populația poloneză, după cum urmează: „Polonezii: temperament sanguin, spirit pasionat, foarte ospitalier, dar foarte nepăsător și inconsecvent. […] Poporul polonez are un sentiment de înalt nivel al naționalității și o nevoie de recunoaștere care nu este lipsită de sentimente de inferioritate față de germani. Șovinismul puternic se găsește în toate clasele populației și este exprimat în alte grupuri etnice ca dispreț, polonizare și represiune. […] Educația folk nu este de nivel înalt în Polonia. Ea scade foarte mult de la vest la est. Acest lucru se aplică și la nivelul cultural întreg. Soldatul polonez este, probabil, cel mai prost din Europa, în afară de România. ” În ianuarie 1940, aceste opinii într-un eseu din revista emisă de Statul Major General al armatei „Military Science Rundschau” au fost din nou rezumate. În eseul „Polonezii în judecata personalităților istorice” a fost încercat să se dovedească prin citări ale figurilor istorice că statul polonez nu avea dreptul să existe. Au fost izbitoare citatele din Frederic cel Mare din 1773: „apreciați polonezii așa ca aroganți, dărăpănați și de rasă inferioară.“
Dar și Biserica Catolică din Polonia a fost ținta propagandei național-socialiste, „purtător de agitație națională este, în general, clerul catolic.“ Inamicul statului polonez în propaganda nazistă a constat din patru aspecte, și anume guvern, național, rasial și biologic:
Statul polonez a fost intolerabil ca urmare a Tratatului de la Versailles; Polonezii sunt iresponsabili și amenință Reich-ul german.”
Britanicii își freacă mâinile mulțumiți. Ar fi o idee, nu se exclude, să mai plătească Germania ceva polonezilor, că tot o duce bine. UK are din nou premier femeie, cum a avut și atunci când Margaret Thacher, cea cu războiul din Malvinele pline de broaște țestoase, se încrâncena cum că „uite, cum scot iarăși capul germanii. I-am bătut de două ori și ei sunt din nou bine”. Numai că WW II a fost, de facto pierdut de Marea Britanie, care nu și-a atins nici unul din scopuri. Fără ajutor din afară nu știm cine ar mai fi realizat BREXIT-ul actual, gest penibil și de prea lung metraj. Cât despre polonezi, sunt vizibil deranjați de opiniile UE despre problemele lor cu justiția și spiritul dictatorial. Probabil domnul Katchinski a și uitat că l-a pierdut pe fratele său în Rusia, unde avionul prezidențial a fost probabil atins de o rachetă. Și de aceea personal Putin, specialist în probleme de terorism s-a auto-pus în fruntea unei comisii de anchetă a aircrash-ului.


„CÂND AU VENIT SOLDAȚII”.  Miriam Gebhardt a publicat la Munich în 2015 această  carte care

Als die Soldaten kamen von Miriam Gebhardt

sugerează că nu numai rușii, dar și soldaţii americani ar fi violat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.  Miriam Gebhardt, cunoscută în Germania pentru o carte despre feminism, a publicat recent o nouă lucrare controversată, în care dezbate rolul Americii în istoria Germaniei postbelică, scrie „Der Spiegel”. Cartea analizează agresiunile sexuale, săvârşite de soldaţii celor patru puteri victorioase, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Din răzbunare? Pentru ce răzbunare? Sunt convins că din lipsă de educație, sau mai grav, din barbaria care-i opusul civilizației. Instincte bestiale cu o falsă glazură de civilitate occidentală.)
Gebhardt estimează că soldaţii americani ar fi violat 190.000 de femei germane, până în anul 1955, când Germania de Vest şi-a recâştigat suveranitatea. Violurile ar fi avut loc la câteva luni după ce americanii au invadat, să zicem, „cucerit” Germania.
Autoarea se bazează pe documentele unor preoţi bavarezi, care ar fi consemnat faptele reprobabile în anul 1945. Arhiepiscopul din Munich şi Freising le-a cerut clericilor catolici să ţină evidenţa avansului Aliaţilor şi arhiepiscopia a publicat fragmente din documente, la o distanţă de câţiva ani. Michael Merxmueller, un preot din satul Ramsau scria la 20 iulie 1945: “Opt fete au fost violate, unele chiar în faţa părinţilor”. Un alt preot, Alois Schiml, din Moosburg, scria la 1 august 1945: “17 fete au fost aduse la spital, după ce au căzut victime agresiunii sexuale, în repetate rânduri”. Cea mai tânără victimă menţionată în documentele istorice avea şapte ani, iar cea mai în vârstă, 69 de ani. Așa un apetit pentru…victorie aveau glorioșii masculi. Gebhardt compară comportamentul soldaţilor americani cu brutalitatea Armatei Roşii.
Alţi cercetători au mers mai departe, afirmând că, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii americani ar fi fost responsabili pentru incendierea unor biserici, uciderea unor civili italieni, a unor prizonieri de război germani şi agresarea sexuală a unor femei, chiar şi când au traversat Franţa.
În ciuda acestor afirmaţii, soldaţii americani erau, desigur, consideraţi mult mai disciplinaţi decât cei ruşi sau francezi.   Gebhard spune că 5% dintre “copiii războiului”, născuţi de femeile nemăritate din Germania de Vest şi Berlinul de Vest, până la mijlocul anilor 1950, au fost “o consecinţă a violului”. 1.900 dintre aceşti copii ar fi ai soldaţilor americani. Puritatea rasei a devenit o amintire. Gebhardt estimează că, în medie, au existat 100 incidente de viol, raportate la fiecare naştere.
O altă estimare, oferită de profesorul american de criminologie Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol în care au fost condamnaţi militarii americani, vizează 11.000 de asemenea incidente, comise până în noiembrie 1945. Cartea lui Gebhardt este importantă din altă perspectivă: timp de mai multe decenii, s-a crezut că soldaţii americani nu ar fi fost nevoiţi să comită asemenea violuri, deoarece femeile se ofereau singure pentru anumite avantaje, ceea ce e fals. “Nu există nici o menţiune concretă, nici o mărturie publică, nici o scuză”, scrie Gebhardt. S-ar putea ca actualele generații din Germania să fie mai puțin ariane precum cele dinainte de cel ce al doilea război mondial…(Sigur, nici nu contează mitul arian, eu însumi fiind o corcitură german-maghiar-evreu-român, având în sânge toate calitățile acestor rase. Numai că această combinație a fost liber-consimțită.)
Nu doar sovieticii au comis crime sexuale. Dacă existența unor asemenea fapte era cunoscută, nu se știa amploarea fenomenului. Care era atribuit aproape în exclusivitate soldaților sovietici. Anglo-americanii au fost scuzați, la adăpostul disprețului față de victime, altă ipocrizie propagandistică.
Săptămânalul german Focus notează: „Oamenii, și mai cu seamă istoricii, au presupus la vremea respectivă că femeile au profitat de pe urma acestor contacte”. Istoricii isterici. Să profiți de pe urma unui viol? Într-o conferință la Berlin, cercetătoarea germană a arătat cum imaginea soldaților lui Stalin, aruncându-se asupra femeilor fără apărare s-a impregnat în imaginarul colectiv: „Ce nu se știa era că în alte părți ale Germaniei, ceilalți soldați aliați, au violat nemțoaice în același fel”. Potrivit calculelor făcute de cercetătoarea germană de la Universitatea din Konstanz, sovieticii au comis efectiv 590.000 de violuri, din cele 860.000 înregistrate, iar americanii 190.000 de violuri (asupra nemțoaicelor, desigur), francezii (50.000) și britanicii (30.000).
Radioul german Deutschlandfunk subliniază faptul că administrația practic nu mai exista și că majoritatea victimelor au preferat să tacă din rușine. Unele s-au sinucis. Lucrarea „Când au venit soldații” se bazează pe o sumă de arhive neexploatate: documente militare, relatări ale preoților sau cereri de avort. Doamna istoric menționată a reușit să pună mâna pe 500 de rapoarte adresate de preoții bavarezi Episcopiei din München în care sunt consemnate abuzurile soldaților americani și, „ocazional”, francezi; violuri, adesea în grup, în aproape toate satele. Preoții vorbesc despre o veritabilă „vânătoare de femei și de fete”, violate și uneori ucise după aceea. Mulți copii germani aparțin unui total de 1900 de tați americani.
Săptămânalul Der Spiegel afirmă: „Dacă numărul de victime ar fi atât de ridicat, este aproape sigur că au existat mai multe rapoarte despre aceste violuri în arhivele spitalelor sau ale autorităților sanitare, sau rapoarte ale martorilor oculari.” Care au dispărut? Publicația conchide că Miriam Gebhardt este „incapabilă să prezinte dovezi suficiente”. Der Spiegel, parcă aservită cu forța intereselor propagandei aliate, face apel la o altă estimare, cea a profesorului de criminologie american (!) Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol judecate în tribunalele militare americane. Lilly a ajuns la o cifră mult mai mică, de 11.000 de agresiuni sexuale. Evident că americanul nu putea ajunge la o cifră mai mare. Cine pe cine prostește? Occidentul n-a luat-o razna de tot. Iată, se ajunge la concluzia că  „Este timpul pentru o anchetă serioasă”. Dacă cifrele sunt contestate, presa germană recunoaște totuși că lucrarea lui Miriam Gebhardt sparge un mit într-o țară care are probleme să vorbească despre suferințele sale.
Cotidianul „ Tageszeitung” salută însă lucrarea, estimând că „este timpul pentru o anchetă serioasă”, la fel ca săptămânalul „Focus”, care laudă „analiza profundă a evenimentelor, a căror umbră se întinde până astăzi”. Dacă armatele aliate au pedepsit multe dintre aceste violuri, până acum nu a existat o recunoaștere oficială a fenomenului și, cu atât mai puțin, scuze oficiale, subliniază Miriam Gebhardt.

 


PRAHA GOTICKA /desen de L.Bureriu/

Desenul autorului

Relația mea cu Praga e una de tip special. În preferințele mele sentimentale de acum e pe locul doi, după San Francisco. Am dorit să refac traseul pe care au ajuns strămoșii mei tocmai în fostele teritorii imperiale, actualmente românești. Praga este orașul din care a venit străbunicul meu german sudet, Johann Jankowszky. A sosit în capitala Ungariei și aici a avut loc  căsătoria, la Budapesta, cu fiica grofului de Vilagos, străbunica mea maghiară, Soos. Acolo se năștea și bunica mea, Katarin. Din păcate, tatăl ei a murit de pneumonie, după ce băuse o bere prea rece.

Prin anii șaptezeci făceam o adevărată navetă spre Europa Centrală, depozitara acelei părți din biografia mea care nu convenea, pe atunci, în România. Parcurgeam distanța dintre gările Kelety și Nyugati, îmbătându-mă cu splendoarea imperială a capitalei maghiare, orașul meu de trabzit, luând apoi expresul spre lunga distanță către orașul de aur, în care mă simțeam ca acasă, mereu la hotel Meteor și la biroul Organizației Internaționale a Ziariștilor, din Pariszka Ulica, în Stare Mesto – orașul vechi. (Metroul se construia abia atunci…). Cu obligatoriul peregrinaj la locul unde ardeau mereu lumânări în amintirea lui Jan Palach.

În acel moment românii erau bine văzuți în fosta Cehoslovacie, pentru gestul de a nu achiesa la invazia din 1968, când militarii sovietici, majoritar asiatici, se holbau consternați la mirajul quasi-occidental al urbei Praha-goticka și se mirau, în catedrală, cum dintr-un difuzor ieșea, la cerere, vocea unui ghid, și în rusește… Nu mă foloseam de bruma de simpatie stârnită de pașaportul românesc (pentru scurt timp, după poziția României la invadarea Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia) pentru că aveam plăcerea vorbitului în germana pe care o știa cam oricine. Cu toate că autoritățile cehe deportaseră brutal și masiv populația germană după al doilea război mondial, inslusiv pe sudeții mei, nu apartenența la cel de al II-lea Reich, ci aceea la Austro-Ungaria a implantat slavilor care nu aveau încă țară, o genă germanică, așa că unui turist neamț i se răspundea firesc, politicos, peste tot.

Minus la sediul unde se organiza Festivalul de jazz. Tinerii acelui nucleu tare își etalau doar englezeasca. Probabil tot din ostentație naționalistă față de germani, dar nu le ajungeai cu prăjina la nas și pentru simplul fapt că britanicul Bob Vallis acceptase să concerteze în subterana Sala Lucerna. Am primit totuși bilete gratuite pentru o săptămână (mă legitimasem, aveam pe carnetul OIJ, de jurnalist internațional legitimat, noua viză, cehească) și am avut revelația sălii underground. În subteran, într-un spațiu cât cel al unui de operă, cu balcoane.

Ambianța festivalului internațional era una foarte diferită de disciplina și modestia străzii. Mulți tineri, mai ales străini, care dacă n-aveau scaune ședeau pe rucsacuri, erau și unii hippie autentici. Pe hol era o expoziție cu producturi ale firmei Supraphon și un bar unde se fuma și se bea whiskey. Se circula, era o mișcare browniană în timpul spectacolelor. Cred că am picat cam prost. Obișnuit cu ambianța jazz-clubului timișorean, unde se producea mult free-jazz occidental, tocmai la Praga, unde mai patrulau încă militari sovietici în civil, scena era invadată de un jazz-band din Moscova, îmbrăcat în alb-chelner, cu un repertoriu clasic american din anii patruzeci. Așa că am urcat scările și drumul către Hrad, spre berăria Waldstein…

De atunci a venit revoluția de catifea, Havel și memorabilul discurs al fostului Obama către praghezi. Am descoperit în California firma Tesla și dozele cu American Budweiser. Probabil că acum Cehia e din nou un land, după ce a lăsat să se desprindă relicva Tratatului de Pace aberant și nedrept de la Paris din 1919 – Slovacia. Iar Praga, unde încă din anii pe care i-am evocat se începuse săparea metroului, acuma acesta e gata. Dar e mai tânăr cu vreo două secole față de acela din Budapesta.

Desenele mele reprezintă un colaj cu porțiuni din orașul veechi, Stare Mesto și ulița aurarilor, prinsă de zidul Hradului.


Macron pe stadion. Franța învinge!  Memento,  Poincare la țarul Nikolai II în 1914. Neliniștitoare orice vizită a unui președinte francez la Moscova.

Este încă în discuție dacă emisia de dioxid de carbon e cauza schimbărilor climatice. Planeta a mai trecut prin asemenea schimbări, în decursul mileniilor. Dacă intră într-o nouă fază, asta nu se datorează, probabil doar industrializării. Dezindustrializarea României după 1989 nu i-a adus fericirea.
Să ne amintim cum Franța, după Primul Război Mondial a ocupat Ruhrul, pentru că avea nevoie de cărbune. De cărbunele german. Probabil că și azi președintele Macrou e gelos pe bogățiile subterane ale Germaniei. Dacă SUA a procedat tranșant, doamna cancelar oscila în tangouri languros europene, între DA și NU.

„După cum a spus clar preşedintele, Statele Unite se vor retrage dacă nu putem participa în termeni mai favorabili pentru ţara noastră”, a spus purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Sarah Huckabee Sanders, care a susţinut  aceeaşi idee într-un mesaj în reţeaua Twitter: “Poziţia noastră faţă de acordul de la Paris nu s-a schimbat. @POTUS (acronim pentru President of the United States – preşedintele SUA) a fost clar, SUA se retrag dacă nu obţinem termeni pro-americani”.

Multă lume, inclusiv  Macron ar vrea ca SUA să se întoarcă într-un trecut îndepărtat. Francezii uită că America a jucat un rol esențial pe două fronturi, Pacific și Europa, tocmai datorită industriei.
Marele naiv, Obama, are și el idei anti-Trump, uitând de gafele pe care le-a făcut ca președinte: „Națiunile care aleg să rămână sub incidența Acordului sunt cele care vor avea cele mai multe beneficii. (Dezindustrializare, șomaj etc. N.n.). Cred că Statele Unite ar fi trebuit să rămână „în fruntea haitei”. ( Șeful haitei este chiar Macron? N.n.). Și să protejeze generațiile viitoare și singura planetă pe care o avem”, a precizat Barack Obama. O singură planetă avem, momentan. Dacă tehnologia americană avansează în acest ritm, s-ar putea să avem mai multe planete…
În privința mediului mai existau în California și păreri divergente față de industrializare. Dar trecutul a fost plin de nereușite, cum a fost povestea fabricilor de panouri solare. Ca şi cum nu era de ajuns că acestea sunt prea scumpe pentru a scoate profit din electricitate, a mai apărut o problemă. Ele erau prea ieftine pentru a le aduce producătorilor profit din vânzare. Producătorii de panouri fotovoltaice din Europa şi America mergeau la ora aceea pe pierdere, din cauza competiţiei chinezeşti pe o piaţă care nu prea exista…A fost și cauza vizitelor lui Obama la fabrica Solyndra din Fremont, San Francisco Bay Area. Ea s-a pus pe picioare inclusiv cu ajutorul unui împrumut guvernamental de jumătate de miliard de dolari, în 2009, când anunţa că în 2-3 ani electricitatea din surse solare va fi mai ieftină decât cea produsă din cărbune. Obama a vizitat compania de mai multe ori şi a dat-o ca exemplu pentru cele peste 1000 de „joburi verzi” create. Numai că Solyndra nu a mai fost rentabilă și şi-a anunţat insolvenţa. Fabrica a trebuit să înapoieze banii guvernului, tocmai în timpul campaniei de realegere a lui Obama, pentru a fi folosiți cu acest prilej. Trimișii din Washington scotoceau și pe la manageri acasă după bani…Unul din punctele tari ale președintelui de atunci se dovedise a fi un fiasco.

Obama a lăsat în urmă „un dezastru”, afirmă Trump. Nu e chiar dezastru. Sub cupola fostei Solyndra sportivii amatori și profesioniști joacă tenis sau fotbal. Obama n-a salvat planeta, dar o fostă fabrică e bună și ca sală de sport. UN DEZASTRU, vorba lui Trump.

Iată-l pe vigurosul strângător de mâini și fan al echipei național-africane de fotbal, presedintele Emmanuel Macron, care a fost cel care a condamnat actiunea americanilor și a început bancurile „băiețiste” pe contul de Twitter al ministerului francez al Afacerilor Externe, unde a fost postat un video prin care Casa Alba este ironizata cu o parodie, din care reieșea tocmai inversul deciziei americane. Jocuri ca la grădiniță, KinderGarden.

E suficient să vedem că nici Germania n-ar fi de acord cu Acordul de la Paris. Ne aduce în amintire ocuparea Ruhrului de către francezi, care i-au lăsat pe germani să moară de foame, după marea înfrângere din WW I. Reocuparea Ruhrului a trebuit să fie făcută cu arma în mână. „Alte măsuri este necesar sa fie adoptate in combaterea modificărilor climatice”, a declarat Angela Merkel.
“Noi stim ca Acordul de la Paris este un inceput. Noi stim totodată ca potrivit angajamentelor actuale, nu vom atinge obiectivul de doua grade (Celsius) sau 1,5 grade” Celsius, a subliniat ea. E clar.
Când si cum va elimina in mod treptat Germania cârbunele sunt probleme-cheie in negocierile in vederea formării unui nou Guvern, a declarat ea, fără să precizeze dacă sustine un termen ferm, relateaza The Associated Press. Activisti de mediu au indemnat-o pe Merkel sa anunte ca tara renunță la carbune in cadrul negocierilor de la Bonn. Dar Germania nu poate renunța, ar însemna să renunțe Lumea la Germania. Și la SUA.
Germania produce in prezent aproximativ 40% din electricitate arzând cărbune, iar cancelarul in exercitiu a recunoscut miercuri că utilizarea acestui combustibil fosil foarte poluant este unul dintre motivele din cauza caruia tara nu-si va atinge obictivele cu privire la emisii până in 2020.
Merkel a recunoscut ca negocierile cu Verzii si liberalii pe tema renuntarii la carbune vor fi “dure”.
Presedintele german Frank-Walter Steinmeier a sugerat, anterior, ca Statele Unite ar putea să revină in anii următori asupra deciziei de a se retrage din Acordul de la Paris. Alt președinte naiv. Alt Obama. Lupta impotriva incălzirii globale, este dificil de oprit, a apreciat seful statului german.


Blogul tău, „ A T L A N T I D A ”, pare să fi avut mai mult trafic decât de obicei! 31 de vizualizări pe oră – 2 de vizualizări pe oră în medie
Un vârf în statisticile tale


Subliniem cîteva afirmaţii, care nu mai necesită comentarii. Francezul Gobineau a fost primul rasist, abordând problema „inegalității raselor”și inventând apologia sângelui arian. În timpul serviciului diplomatic (1849-1877), a scris „Eseu despre inegalitatea dintre rasele umane”, în care susținea superioritatea rasei albe faţă de celelalte şi îi definea pe arieni (popoarele germanice) ca membrii unei rase care au atins apogeul civilizației. De asemenea, afirma că societățile albe prosperă atâta timp cât nu intră în contact cu rasa neagră sau galbenă, iar în cazul în care o asemenea imixtiune s-ar produce, rasa albă ar fi coruptă. Britanici și canadieni urmează. Stewart Chamberlain opiniază: „Dacă nici o naţiune nu e pură rasial, ea se poate rasa prin segregaţie”. Apoi, într-un târziu – germanii. Ratzel măsoară craniile, studiază conformațiile lor, apoi Wilser descrie „Dolicocefalul blond”. O Întreagă teorie. Germanii nu sunt mai antisemiţi decât francezii sau ruşii. Germania nu e mai imperialistă decât Anglia sau Franţa. Naţionalismul francez nu e mai puţin arzător ca pangermanismul.

DEUTSCHE WELLLE ne informează că la noi, în anul 2013, fusese adoptat un amendament la Art. 4  care elimina cuvântul „rasă”.
Nu am aflat nici până astăzi dacă eliminarea „rasei” a fost un act cu temeiuri bine gândite sau nu. Dar putem totuși presupune că autorul amendamentului se inspirase din ambianța ideologică a stângii occidentale care contestă „rasei” orice temei biologic, considerând-o un pur construct cultural. În orice caz, după un vechi obicei de a-i imita pe francezi, românii preluau una din promisiunile de campanie ale lui François Hollande, care e pe cale astăzi să devină lege sub noua administrație Macron.

FRANCEZII RĂMÂN FĂRĂ RASĂ. MUSTRĂRI DE CONȘTIINȚĂ PENTRU OPINIILE LUI GOBINEAU? PENTRU ÎNDELUNGATA SEGREGARE DIN VREMEA CÂND AVEAU COLONII? Adunarea Națională a votat în unanimitate eliminarea cuvântului „rasă” din Constituția Franței. Candidatul François Hollande spusese în 2012: „Rasa nu are ce căuta în cuprinsul Republicii. De aceea voi cere a doua zi după alegerile prezidențiale suprimarea cuvântului „rasă” din Constituție!”. România „a ratat” posibilitatea de a inova în materie de constituționalism european.
Dar nu este sigur că sunt cu adevărat motive de regret, căci problema rasei rămâne, în ciuda votului politic unanim, puternic controversată.
Oare dacă termenul nu mai există, realitatea pe care o desemna va înceta la rândul ei să existe? Ce-i drept, francezii nu au înlăturat cu totul referința termenului „rasă”, căci cuvântul „origine” a rămas să acopere singur toate diferențele posibile. Câtă vreme „rasă” evocă atâtea straturi de sentimente și raportări omenești resimțite astăzi cu stânjeneală și dezgust, suprimarea cuvântului ar părea să-i redea omului „inocența” pierdută. Sau, cu alte cuvinte, eliminiarea cuvîntului „rasă” din Constituție ar eradica de la sine „rasismul”!
Pare cel puțin naiv. Și dacă nu există „rasism”, toate plângerile unora sau altora că sunt dezavantajați din cauza culorii pielii sau formei ochilor ar putea rămâne fără ancoră legală. Vechiului „rasism” i se va spune pur și simplu altfel? Nici nu ar fi de mirare, căci există astăzi o mare apetență pentru inovație terminologică.
Va fi urmată Franța și de alții în viitor? „Modelul francez” va părea ridicol. Ce folos că ai suprimat un cuvânt, dacă te vezi nevoit să pui în locul lui zece! Dacă în loc de „rasă”  pui „origine africană”, „asiatică”, ”meridională”, ”tropicală”, ”sud-est europeană”, într-o enumerare practic interminabilă, nu ai realizat niciun progres. La vremea lui Obama în State nu era de dorit să spui „negru”, ci „afro-american”.
LA FRANCEZI a elimina cuvântul rasă echivalează cu ștergerea unui întreg trecut colonial, a unei întregi istorii europene cu care francezii – și occidentalii în general – dau impresia că nu mai găsesc căi de conviețuire. Între inițiativa aceasta a revizuirii Constituției și politica migraționistă există o legătură intimă, căci ambele par nutrite de același sentiment de culpă nevindecabilă.
Și devine cu această ocazie mai limpede și care sunt originile diferenței de percepție între Est și Vest, între vechile marile puteri coloniale și celelalte națiuni europene, în materie de migrație. România era cât pe ce să inoveze prima în materie de „rasă”, a fost doar dintr-o „imitație sincronistă”, adică din vechea înclinație românească de a adopta pe negândite tot soiul de forme fără fond. (După Deutsche Welle și alte surse de informație.)

****************************************************************************************************************************

AFRICA FRANCEZĂ A ÎNVINS la campionatul fotbalistic! E viva Africa!

Echipa afro-franceză, „fără rase”: MBAPPE, MANDANDA, KIMPEMBE, MENDY, KAMI, SIDIKE, UMTITI, NZONZI, MATUIDI, POGBA, DEMBELE, FEKIR…78,3%dintre jucătorii din lotul Franței sunt migranți. Procentul de migranți din întreaga Franță este de aproximativ 6,8% din numărul total al populației de 67 de milioane de locuitori.

Președintele Macron suporter


ACESTA ESTE, DE FAPT, HOTELUL ÎN CARE A STAT FORMAȚIA

ACESTA ESTE, DE FAPT, HOTELUL (în Los Angeles) ÎN CARE A STAT FORMAȚIA

Există și în San Francisco un HOTEL CALIFORNIA (fotografia nu-mi aparține)

Am publicat în 2014 volumul de eseuri „Hotel California”, nu pentru că aș fi locuit într-un hotel, ci pentru că mi-a plăcut piesa semnată de formația „Eagles”. După cum mi-a plăcut. California. Evident că francezii de la LE FIGARO nu pe mine mă atacă (la drept vorbind, mi-ar fi făcut plăcere, cartea mea fiind californiană fiind etalată și la Paris, la o expoziție internațională…), ci pe fericiții compozitori, care, sunt convins, au avut în ureche o piesă a groupului britanic Jethro Tull, „We Used To Know”. (Soloul de ghitară din centrul piesei chiar că se potrivește!…). E îndeobște cunoscut faptul că francezii, genetic vorbind, nu prea au vocații muzicale în general, iar înclinații spre pop-rock și alte specii counter-culture chiar deloc. Așa că ceea ce au scris mai jos e o bârfă:
„Celebra piesă Hotel California, compusă de Glenn Frey, nu are surse atât de romantice pe cât s-ar putea crede. Faimosul hotel este de fapt un centru de dezintoxicare pentru alcoolici și drogați”, relatează „LE FIGARO fr. Cultural”: ” La chanson qui dure plus de six minutes, un record pour l’époque, retrace en effet la fuite d’un individu, enfermé entre les quatre murs d’un hôtel, qui s’avère en réalité un centre de désintoxication dont il ne pourra jamais sortir. Comme le chantait l’artiste: You can check out any time you like/ But you can never leave (Tu peux quitter l’hôtel quand tu veux/ Mais tu ne pourras jamais partir).
Cine nu este atent la text poate crede că “Hotel California” este un loc idilic unde se ajunge cu părul în vânt, pe vreme însorită, complet liber. Grupul a ales de altfel o fotografie a luxosului Beverly Hills Hotel din Los Angeles pentru coperta albumului său. Dar titlul, deși pare foarte romantic, ascunde realitatea mult mai sumbră a unui om copleșit de o patimă nebunească. Piesa, care durează peste șase minute, record pentru perioada când a fost lansată, povestește fuga unui bărbat, închis între cei patru pereți ai unui hotel, care se dovedește a fi de fapt un centru de dezintoxicare din care nu va putea ieși niciodată. “Poți ieși din hotel când vrei,/ Dar nu vei putea pleca niciodată”, cântă membrii grupului.
Patima devorantă a naratorului nu este exprimată explicit. Potrivit lui Don Henley, celălalt membru fondator al Eagles, textul piesei “reflectă perfect spiritul epocii, o perioadă de mari excese în California și în mediul muzical”.
Se pare că naratorul este și victima drogului si alcoolului. “Please bring me wine…/We have’t had that spirit here since 1969” (Adu-mi vin, te rog…/Nu am mai avut astfel de alcool din 1969), spune textul.”
SURSA TRADUCERII ESTE AGERPRES/(AS — autor: Lelia Bretan.)
Stimata doamnă de mai sus, a tradus acest text franțuzesc la modul stigmatizant, poate nu e sensibilă la frumusețea inegalabilă a acestui song, poate cel mai minunat din toată istoria pop-rock.
Este o minciună sfruntată varianta franceză. Hotelul în care s-a compus piesa există în realitate, am fost informat în acest sens, și adevărul, în nocturnă, e fotografiat în acest material .
Piesa a fost compusă de Don Felder, chitaristul trupei în perioada 1974-2001, (de care nu amintește sursa franceză), plus Don Henley şi Glenn Frey, în 1977. Este Povestea unui călător obosit care devine prizonierul unui hotel luxos din California. În anul 2008, Don Felder povestea despre faptul că că Don Henley şi Glenn au avut cea mai mare contribuţie asupa părții lirice. “Toţi trei ne îndreptam într-o noapte, cu maşina, spre Los Angeles. Niciunul dintre noi nu era din California, dar era imposibil ca în momentul în care intri în acel oraş să nu fii ameţit de luminile lui şi de imaginile hollywoodiene. Toate încep să ţi se învârtă în cap laolaltă cu visele pe care le ai. De acolo a plecat totul”, a declarat acesta.
Acești domni nu sunt întrutotul autorii. Despre linia melodică s-a spus, foarte exact, că e foarte asemănătoare cu cea a piesei „We Used To Know”, din 1969, a trupei Jethro Tull. Se poate verifica pe YouTube, dacă nu aveți un disc cu britanicii. Această formație a concertat împreună cu Eagles într-un turneu, înainte ca aceștia să înregistreze „Hotel California”, iar liderul Jethro Tull, Ian Anderson a declarat, într-un interviu pentru BBC, mai mult glumind, că încă aşteaptă beneficii materiale pentru folosirea drepturilor de autor pentru ea. În declarațiile oficiale, Anderson nu a făcut niciodată referire la un plagiat. Băieți buni…
Adevărul este că varianta Eagles este mult mai evoluată din punct de vedere instrumental, a fost lucrată în studio timp de 8 luni, în căutarea hitului perfect.”S-a întâmplat să ne închidem în studio și câte două, trei zile, trăgând piesa de nenumărate ori de la capăt. Aveam o masă de ping-pong, un frigider, role… ce ne mai trebuia?”, a relatat Don Felder, acest celebru purtător a unei guitare Gibson Les Paul. Cu acest super hit, Eagles a câștigat premiul Grammy pentru cea mai bună piesă a anului 1977, ceremonie la care membrii trupei nu s-au prezentat pentru a-și ridica premiul, deoarece Don Henley nu împărtășea ideea de competiție. Din păcate, la începutul lui 2016 a murit Glenn Frey: „Guitariste et membre fondateur du groupe emblématique du rock californien des années 1970, celui qui avait composé Hotel California a succombé à une pneumonie à l’âge de 67 ans. Nous l’avions rencontré en 2013. Bon vivant, Glenn Frey revenait d’un séjour gastronomique à Paris: «J’adore la cuisine d’Alain Passard» nous avait-il expliqué d’emblée.” S-a întâmplat cu toate că adora bucătăria franceză…

arhive

July 2018
M T W T F S S
« Jun    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Archives

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea Timișoara. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara. Îi apar cărți de poezie, proză și eseistică. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1968. A publicat eseuri și beletristică în țară, Germania, Canada, SUA. Este activ în presa de specialitate.

View Full Profile →

Advertisements
%d bloggers like this: