Interviu cu fiica lui Gala Galaction

Eram la frontieră pentru un reportaj radio, la vremea inundațiilor din `70 și chestionam impresiile turiștilor. Am imprimat pe reportofon câțiva germani, foarte impresionați de ceea ce au văzut. Un sârb mi-a urlat în microfon că-i place Rumunija, că salama coșta mala. Un nesimțit. De barieră s-a apropiat un Volkswagen și, cu permisiunea vameșilor am venit repede, cu microfonul în mână și am solicitat, în germană, câteva cuvinte. O doamnă între cele două vârste a ieșit afară și mi-a spus că putem vorbi în românește. „Sunt una din fiicele preotului Gala Galaction, sunt căsătorită în Italia și am venit în țară cu soțul meu ca să aducem ajutoare pentru sinistrați, de fapt o sumă de bani. România este țara mea, aici e înmormântat tatăl meu…”
Am rămas impresionat. Discuția mea cu fiica marelui scriitor a fost difuzată la radio București, pentru străinătate și tradusă în mai multe limbi. Gestul a fost totalmente uitat. A rămas doar în memoria mea.

Advertisements

“Capitalismul” boschetar

 

Capitalism adevărat a existat prima dată în Banatul imperial. Literalmente a fost colonizat și populat un teritoriu cu virtuţi potenţiale, care cereau muncă, inteligenţă. S-a venit cu proiecte ferme, cu modelul olandez de sistematizare a cursurilor râurilor. Cu experimente agricole care au generat ştiinţă şi supraproducţie. Capitalismul bănăţean a luat sfârşit după terminarea primului război. Cu toate că s-a folosit de realizările capitaliste din Vestul ţării, România, încercând să iasă din medievalism, şi-a instalat în teritoriile dobândite aceeaşi administraţie coruptă şi fanariotă pe care o cunoaştem bine. Între cele două războaie a mai fost şi criza mondială, aşa că nici nu mai putea fi vorba de o viaţă plină de satisfacţii capitaliste: împărţirea măruntă a pământului, conform principiilor ferdinandiste a răsplătirii soldaţilor valahi, unele mici făbricuţe, toate astea n-au dus la nimic stabil, necum la instalarea unei tradiţii, care să poată constitui azi un fundament al dezvoltării capitaliste. Dacă în spaţiul fostelor Puteri Centrale se insinua social-democraţia (vezi şi în Banat, Republica lui Roth), Germania, Ungaria şi Austria au terminat repede cu aventura roşie, reluând capitalismul pe aripa dreaptă. URSS comasa evul mediu cu socialismul, România cea Mare comasa evul mediu cu un capitalism primitiv, pe care-l impunea şi Transilvaniei şi Banatului. Nici socialismul, ce ni s-a diktat după al doilea război, n-a fost la noi unul reuşit, nici măcar ca în ţările estice, care aveau o tradiţie social-democrată activă, axată pe cultul echităţii, civilitate şi progres. Dintr-un punct de vedere putem fi liniştiţi: spaţiul acesta pe care-l “blocăm” pe continent nu va mai fi revendicat niciodată de nimeni. Vom fi izolaţi, ni se vor impune frontiere stricte, virtuale, desigur, cum în altă parte nu există.

Ghettoizarea e liber-consimţită, asumată. Nu mai avem nici măcar energia de a protesta împotriva condiţiei de boschetar al Europei. Probabil un guvern roșu  va introduce iarăși cartelele și va mai înființa niște cantine ale săracilor, social-democrate.

Balconul Operei

Actuala fațadă, susținută de revoluționari

Fațada inițială

Unii „timişoreni” doresc ştergerea memoriei arhitectonice din vechiul centru istoric!
Periodic revine în dezbateri felurite problema modificării faţadei Operei în spiritul originalului, semnat de vienezii Helmer şi Fellner. Aceiaşi arhitecţi au ridicat un asemenea edificii şi la Oradea, Szeged rămase nemodificate de vremuri, dar şi în Odessa şi Cernowitz, peste care au trecut revoluţia leninistă şi două războaie, dar sovieticii au cârpit găuri de bombe şi obuze refăcând edificiile în stilul german, „duşman”.

Niciunde în lume n-a răsărit un asemenea monstru de amestec arhitectonic ca Opera timişoreană. Nu zic că, dacă ar fi să refacem centrul jugendstil al oraşului, ar mai trebui nişte demolări absolut neplăcute; nu se mai poate face nimic pentru cele două blocuri socialiste şi catedrala stil Hârlău  care s-ar potrivi în alte contexte, ca şi vechea politehnică sau primăria chiar. Bucuroasă, exultantă, România Mare şi-a implantat clădirile-ripostă la stilurile occidentale deja prezente în oraşul nostru nebalcanic.
În sfârşit, imediat după revoluţia din 1989 s-a pus şi problema refacerii faţadei de Mogoşoaie trântită de Duiliu Marcu, cel care a fost influențat de arhitectul lui Mussolini, peste clădirea wilhelmină. Nu s-au găsit bani, însă iată că acum unii fac infarct dacă va urma demolarea balconului. De parcă ar fi numai problema balconului.

Nu este cazul să minimalizăm rolul pe care acest balcon kitsch l-a avut în prezervarea libertăţii  în acele zile ale eliberării de sub comunism. De acolo cuvântau către popor diveriți revoluționari în 1989. Dar, scuzaţi-mă, domnilor, dacă s-a ivit prilejul să facem acum o restauraţie inteligentă, nu trebuie să scăpăm prilejul. Au existat şi alte momente importante în viaţa urbei noastre, rămase fără balcoane comemorativ-aniversare, precum revoluţia din 1848; de la asedierea cetăţii Temesvar de către revoluţionarii maghiari au rămas doar nişte proiectile înfipte în ziduri și care stau bine acolo, la vedere; de la intrarea armatei române în oraş, în 1919, n-a rămas nici o mărturie, măcar o placă de marmură. Sigur, balconul trebuie păstrat, dar eventual în curtea Muzeului Banatului, iar pe faţada Operei trebuie implantată o placă. Puneţi acolo, dacă doriţi, şi numele “balconiştilor” care au făcut ravagii post-revoluţionare printre oamenii din conducerile unor mari întreprinderi dar și din cultură. Acum, când poate că guvernul social-democrat ar accepta, dacă i s-ar propune, un act de dreptate arhitectonică, nici un fel de opozanți nu pot avea o justificare, decât sub forma unei îndărătnicii inexplicabile. Un fronton istoric austriac ar putea fi refăcut cu bani europeni, dacă ar dori românii. Dar ei nu vor. Vă spun ceva: faţada vieneză este mai europeană decât asta din prezent, cu arcadele-i orientale. De ce nu-şi dau seama de acest lucru cei ce susţin: „…dacă desfiinţezi acest simbol, ai desfiinţat orice ţine de ultimii 29 de ani de libertate”(…) „nici un timişorean nu poate fi de acord cu dărâmarea balconului…” Facem un referendum? „Balconul va rămâne!” Ba nu va rămâne; după dispariţia noastră, peste o sută de ani, clădirea va fi refăcută. „Simbolul democraţiei din România nu poate să dispară, dincolo de orice canon de stil sau hotărâre a autorităţilor…”

Democraţia are nevoie de ceva mai mult decât de simboluri. Apoi un CANON DE STIL este un motiv serios,  sunt convins că domnii arhitecți de azi ai municipiului sunt cei mai în măsură să îl susţină. Şi dacă ar veni o hotărâre din capitală, păi să zicem, na, în fine, vine şi ceva bun de colo de sus. Că de Duiliu Marcu, săracu, ce să mai spun. Zău, nu mai inventaţi probleme, că avem destule. Aș fi bucuros dacă o propunere pe care timişorenii au făcut-o în 1990, dar de care nu vă mai amintiţi, ar fi preluată acum de capitală, cu preţuirea valorilor vieneze, Helmer şi Fellner. De ce zâmbiți? Noul ministru al culturii, doamna prim-ministru europeizană, scuze, europeizată până-n măduva oaselor, n-ar fi de acord cu așa ceva, dacă ar veni propunerea „din teritoriu”? Să nu rămână clădirea asta cu lipitura de pe fațadă, în contrast cu aripile laterale, singura nerefăcută din palmaresul de patruzeci de clădiri pentru teatru pe care îl au cei doi vienezi. Hai, că deja vorbesc degeaba…Salut!

Primul bust al lui Grozescu

În comuna asta bănățeană cu locatari olteni, cu ceva ani în urmă, comlăuşenii, dimpreună cu culturnicii judeţeni socialişti, deciseseră înfiinţarea unei societăţi culturale. Nu se putea fără dezvelirea unui bust al poetului local Iulian Grozescu. Dar cum aşa ceva nu s-a fost sculptat în ţară sau peste hotare, localnici isteţi găsiră prin hrubele conacului fostului grof macedo-maghiar Nako bustul de bronz al unui grof ungur, mustăcios şi cu favoriți. „Băi, ăsta e leit-poleit Iulian al nostru; îi dăm jos favoriţii cu dalta, îl mai văpsim cu vax dă sobe şi poate să vină tovul prim-secretar”.

N-a venit prim-secretarul, ci șeful de la cultură, cu un ciopor de ziariști și scriitori dupe el. În sunet de fanfară fură primiţi culturnicii timişoreni. Era iarnă, dar un detașament de pionieri stătea înșiral în spatele bustului, îmbrăcați numai în cămăși albe, dar vizibil îmbrăcați bine dedesubt cu cojocele. Primarul făcu inaugurarea, cearşeaful fu zmucit, soclul provizoriu, de lemn, se clătină, dar Grozescu-Grofescu nu se prăbuşi.

Peste ani şi ani falsul bust de poet avea să fie înlocuit cu o sculptură de-a profesionistului Victor Gaga. Ar fi interesant de ştiut ce s-a întâmplat cu „originalul”, cu bustul grofului, care, probabil, e mai onest şi mai valoros decât poetul, considerat şi criminal. Dar crime au săvârşit şi strămoşii lui Grozescu, care au îngrozit populaţia sârbă din localitate, pe care au alungat-o din sat ca să le ia locul, sub ochii îngăduitori ai imperatorului austriac…Tot aici, la Comloșul Mare fuseseră colonizați de către habsburgi „vinituri” din Alsacia și Lorena, dar azi numai crucile lor poartă nume nemțești și franțuzești. Au rămas nepoții lui Ciocănel, șeful tribului de olteni, sârbii mutându-se ceva mai la Nord…

Satul fără somn

Noaptea oamenii nu dorm, ci fac zgomote înfiorătoare pentru a îndepărta mistreţii/gliganii de lângă/din lanurile cu porumb, folosind conserve goale, înșirate pe sârmă, dacă te-mpiedici de un cablu d-ăsta te prăvălești în prăpastie. Se folosesc și puşcături de carbid. Nu ai voie să tragi cu arma în agresorii cu colţi de argint pentru că o lege  îi protejează.  Ocoalele silvice agreează mai mult animalele. Lumea nu ştie că mistreţii sunt stăpânii recoltelor zonelor de deal din preajmă. În schimb, dacă se găseşte un vânător străin, care plăteşte în valută forte, poate vâna chiar şi pe loturile particulare, ale oamenilor. Ce mai contează? Vânoasa populaţie bănăţeană a dispărut, cătă uoraş, or cătă progagie. Or vinit oameni din Nord. Macăr gogie dă tot feliul dă inşi. Banatul  este tolerant, aici însă e vorba de o interesantă imigrare internă. Săraci din nordul ţării, cam cu copii, cam cu nevoi, cam fără ocupaţie au cumpărat/ocupat case şi pământuri în satul pustiu. Foarte bine, veţi spune. Părinţii acestor oameni voiau, în al doilea război, când Ardealul de Nord încă nu se întorsese la România, să treacă cu arme şi bagaje, cu teritoriu cu tot, la glorioasa Uniune Sovietică, recte Ucraina. Ce trădare, veți spune, pe bună dreptate. Au acceptat România Mare iar când se ivi tratatul Ribentrov-Mollotropp, seîntoarseră cu fața spre Est. Acuma, lasă că e bine şi-n Banat. Vreo treizeci de copii nu mai trebuie să facă naveta în satul de alături, că un senior, născut în satul ăla   s-a luptat până la moarte să le construiască o şcoală. Părinţii se ocupă cu storsul prunelor, le beau ţuica toată ziua; satul este beat, grădinile bântuite de gliganii cu colţi de argint. Se trăieşte din alocaţiile copiilor. Copiii au ajuns să aibă bani şi să le cumpere alcool părinţilor. Oaminii aiștia sunt prolifici, se înmulţesc mai abitir decât bănățenii; viitorul este al lor, în această parte  a Banatului. Calitatea lor umană nu este cine ştie ce. Nu se compară cu aceea a micilor chiaburi români, făloşi, de anțărț, când au refuzat să intre în colectivă. Iar de când cu noii localnici, căminul cultural a ars, primăria la fel. Se mai ţine o biserică de lemn, monument arhitectonic, sprjinit de o coadă de mătură şi de fundurile grase ale matroanelor înghesuite. Noii etnografi vor stabili că casele localnicilor nu poartă stilul zonei de interferenţă a Banatului cu Ardealul, ci a Maramureşului cu Ukraina. Aici, la poalele frumosului deal Gurguleu şerpuieşte majestuos pârâul Icui.  Au trecut pe aici ziarişti, au scris despre sat. „Despre şcoală, altă dată”. Dar despre școală nu s-a mai scris. S-au împiedicat de numele ctitorului, pe care-l detestă. Tracii.

L-am cunoscut pe Yehudi Menuhin

 

YEHUDI MENUHIN MI-A OFERIT UN AUTOGRAF

YEHUDI MENUHIN MI-A OFERIT UN AUTOGRAF

„1714 Soil Stradivari” la Timișoara (1969) ? Nu-mi vine să cred. Cine-și duce în turnee lungi și periculoase o asemenea vioară? Nu cred nici că Ion Voicu a venit la Timișoara cu un Stradivari. (I-am luat un interviu, de față era și Mădălin Voicu, foarte tânăr, îl acompania pe tatăl său în dublul concert de Bach. Dar vioara Stradivari nu se afla lângă el în tip ce discutam.). Putea să țină vioara zăvorâtă într-un seif, decât să vină cu garda de corp după el. Când ia masa într-un restaurant sau merge la toaletă, un purtător de Stradivari își lasă la garderobă vioara?
În  1969, a concertat la Timișoara celebrul Yehudi MENUHIN,  împreună cu Menuhin Festival Orchestra din Bath. Născut în 1916 la New York, copil precoce, primul concert l-a susțiut la vârsta de 7 ani cu San Francisco Symphony Orchestra, Menuhin este considerat a fi unul dintre cei mai mari (dacă nu cumva a fost cel mai mare!) violoniști ai secolului XX, cu o carieră de aproape 70 de ani, una dintre cele mai prestigioase din istoria muzicii. Mărturisesc că, nemaiauzind până la ora aceea o vioară Stradivari, n-am observat nici o particularitate deosebită a instrumentului și nu cred că publicul și-a dat seama că ar suna altfel. Eram cu toții atenți la interpret și la virtuozitatea lui.
Repetiția dinaintea concertului a avut loc în sala de concerte a liceului de muzică Ion Vidu, unde Menuhin Festival Orchestra a repetat Sonata pentru coarde și doi corni compusă în 1966 de John Nicholas MAW. În cartea de impresii a școlii distinsul oaspete a scris: „Felicit Timișoara pentru această școală de muzică cu una dintre cele mai frumoase săli de concert pe care le cunosc.”  Cred că din revista Orizont anumite surse au preluat părți din articolul pe care l-am publicat cu acest prilej. Concertul a avut loc în sala Capitol, cea cu acustică îndoielnică și sală de cinematograf toată săptămâna, în afară de sâmbătă seara și duminică dimineața, când se țineau concertele. Am găsit pe un blog mărturii ale întâlnirii mele cu Menuhin, preluate din presa vremii deci. Iată: „Mai târziu, avea să-i declare ziaristului Erwin Lucian BURERIU că sala aceasta este „cea mai bună din Europa.”
Din păcate, sala liceului de muzică a ars puțin după revoluția din 1989. Și imprimarea interviului meu, bine pusă în fonoteca de aur a studioului de radio, unde lucram, a dispărut…
Concertul timișorean ne-a prezentat un Yehudi MENUHIN în postura de solist, dar și dirijor. Se întorcea spre orchestră și folosea arcușul în postură de baghetă. Era iarăși ceva nou pentru noi. Iată repertoriul:
-Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră în La Major K.W. 219 Das Türkische de Wolfgang Amadeus MOZART;
-Concertul pentru două viori și orchestră de coarde (Op. 77) de Arnold MALCOM (împreună cu Robert MASTERS, concert-maestrul „Menuhin Festival Orchestra”);
-Romanţa nr. 2 pentru vioară în Fa major (Op. 50) de BEETHOVEN;
Apoi, avându-l pe Menuhin la pupitru, orchestra britanică a mai cântat:
-Simfonia nr. 5 în Si bemol Major (D. 485) de Franz SCHUBERT;
-Uvertura la opera Armida (Dramma eroico in tre atti) de Joseph HAYDN.
Publicul timișorean a întâmpinat cu legitimă emoție întâlnirea cu  faimosul vilonist, mai ales că, din anul 1950, Yehudi MENUHIN cânta pe vioara 1714 Soil Stradivari.  „In the opinion of many informed listeners, this is the greatest sounding Stradivari of them all.” O fi. În 1986, vioara va fi cumpărată de Itzhak PERLMAN pentru circa 600.000 de lire sterline.

AMBASADORUL

Adevărat, purtam ceva barbă pe atunci

…Un coleg, care lucra la Cultură, m-a sfătuit să-mi prezint lucrările de artă grafică alb-negru în cadrul unei expoziții. Pentru asta mi-a oferit un spațiu în holul Teatrului Maghiar-German. Și pot să spun că am avut ceva vizitatori, ba chiar câțiva dornici să-mi cumpere tablourile. De prost, am refuzat să vând ceva. Nu mă puteam despărți de acele desene în peniță, cu tuș negru pe carton. Majoritatea au îngălbenit în timp și au aterizat în tomberon…Oricum, din momentul ieșirii în expoziție mi-am făcut mulți amici printre artiștii plastici profesioniști.
Tot ei m-au invitat la un eveniment ce avea să-mi marcheze existența de redactor la studioul timișorean de radioteleviziune. În anii optzeci am participat, așadar, la ceva formidabil pentru România de atunci, o expoziție itinerantă de arte plastice reprezentând copii ale unor lucrări care aveau ca temă colonizarea Vestului american. La vernisaj au participat personalități de vază din cadrul Ambasadei SUA, ambasadorul Sir Richard Davis-Jr, atașatul cultural și delegați din partea organizatorilor. Păstrez și azi programul de sală de atunci, care cuprindea fotografii color după picturi, sculpturi și grafică, alături de prezentarea evenimentelor care au determinat aceste faimoase demersuri artistice. Păstrez imprimarea pe reportofon a prezentatorului:
„…Ne-am bucura să constatăm că expoziția noastră oferă imagini familiare vizitatorilor, întrucât, noi, americanii, recunoaștem contribuțiile numeroase pe care poporul țării dumneavoastră le-a adus civilizației Americii de Nord”, ne spunea atunci, cu politețe și curtoazie Mitchell A. Wilder, director la Amon Carter Museum of Western Art, Fort Worth, Texas. Este doar un fragment din prezentare. A existat și o a doua înregistrare, interviul cu ambasadorul, care însă mi-a fost confiscată. (Amănunte – mai încolo…)
În paranteză fie zis, după vernisajul care a avut loc la Galeria din centrul orașului, artiștii plasticieni din oraș i-au invitat pe oaspeții americani la sediul filialei lor. Dintre ziariști, am fost invitatul lor preferat. Acolo ne-am cunoscut mai bine cu oaspeții iar anturajul ambasadorului a scos la iveală niște sticle de whiskey…Plasticienii m-au prezentat unui foarte inteligent atașat cultural cu care am discutat, dumnezeu mai știe ce, dar știu că am evocat o expoziție expresionistă belgiană, pe care o văzusem recent la București și atașatul a avut ceva de spus despre modernitatea acelor europeni și despre europenismul fără echivoc al tablourilor americane expuse la Timișoara, aparținând unei epoci în care se lucra în tehnica altui secol, a realismului fotografic. Atașatul m-a luat de braț și m-a prezentat lui Sir Richard Davis-Jr. Ambasadorul vorbea bine românește și se declară, bine dispus, gata să-mi vorbească în microfon. Nu puteam refuza așa ceva, așa că răul s-a produs. S-au spus câteva impresii despre publicul românesc, despre talentul deosebit al plasticienilor timișoreni, despre aspectul occidental al orașului…„Numai că s-a imprimat și zgomotul paharelor, surâse ambasadorul. O să refacem imprimarea, dacă doriți. Vă aștept mâine la 11, la hotel Partizanul. OK?”
A doua zi, la studio, m-am prezentat la director și i-am spus clar și cu părere de rău că ambasadorul s-a oferit să-mi vorbească pe bandă de reportofon. Nicolae Oprean a rămas încremenit, pe gânduri, apoi a chemat tehnician să-mi copieze reportofonul. Intre timp a vorbit la telefon cu cineva din județeana de partid. Apoi tipul de la județ a vorbit cu Comitetul Central etc. „Trimiteți banda la noi prin poșta specială (a Securității, n.n.) și luați interviul punând întrebările pe care vi le trimitem noi, cu acordul șefului statului”. „Păi mă duc atunci”…„Nu te duci niciunde, mi-o reteză Oprean, se va duce tovarășul Ieran.” (Ăsta era redactor-șef adjunct și secretar pcr, n.n.). Ieran s-a dus la hotel, dar spre norocul lui, ambasadorul tocmai ieșea mânios că i se furase o servietă…diplomat. Uitase de interviu, așa că rămânea de trimis la București doar banda cu clinchet de pahare…În aceeași zi m-a contactat la studio un tânăr ofițer de securitate care m-a chestionat politicos despre discuțiile pe care le-am avut cu atașatul. Nu era nimic rău. A urmat însă o mare adunare la Județ, în sala galbenă, cu toată presa, în care s-au dezbătut noile teze din aprilie și etica profesională. Colegii de breaslă au fost puși să mă umple de zoaie, ba șeful meu de secție mi-a adus și incriminarea că…port barbă, cauza pentru care nu-mi reușise transferul la televiziune și propune desfacerea contractului de muncă. Trebuie spus că interviurile cu ambasadorii erau aprobate direct de Ceaușescu. Pe atunci secretar cu propaganda era la Timișoara chiar Ion Iliescu. S-a ridicat și a tras concluziile în ceea ce mă privește. „Îl cunosc pe tovarășul, a avut realizări remarcabile la inundații. Să-l lăsăm să lucreze!”
Așa că am primit doar un vot de blam și mi-am continuat o lungă activitate în presă…Desigur, Sir Richard Davis-Jr nu a cunoscut această consecință a discuției noastre amicale.