Simunul a trecut prin Vest


Nisip din Sahara. Îmi amintesc din copilărie de o furtună de praf. Era ca o ceață, în timpul zilei însorite, iar soarele se vedea doar vag. Ni s-a spus de la școală să stăm acasă, cu geamurile închise…
Aprilie 2018 și fantoma simunului african a poleit mașinile în Vestul țării. Din Ungaria veneau mașini la fel de murdărite de nisipul saharian. Și se pare că este a doua furtună în acest an. La Timișoara multă lume și-a obturat ferestrele. La început nu mi-a venit să cred, concentrația de praf nu era vizibilă. Au apărut mașinile, nespălate de mai multe zile, cu dâre roșietice de praf. Localnicii cu ferestre mai puțin obturate se plâng că le-a intrat Sahara în odăi. Că oamenii cu boli pulmonare s-ar putea să aibă probleme.
Adevărul e că în anii copilăriei mele nu existau atâtea mașini. Abia acum am sesizat acest fenomen, văzând „poleiala” sutelor de automobile. Pe suprafețele verticale ale ferestrelor nisipul nu s-a depus vizibil. Dar pe cele orizontale și lucioase este clar că „simoon”-ul a format o coajă de nisip, de parcă mașinile ar fi venit de la vreun raliu în Australia. Informații despre nisip stereotipe curg pe internet, copy-paste, dar nimeni nu se mai ocupă serios de aceste probleme, cum ar fi poluarea africană, care poate cauza daune sănătății oamenilor și plantelor. Nu se știe exact ce microorganisme aduce acel nisip, poate chiar și boli africane, abolite în Europa. Poate veni și o ciumă, cum în secolele trecute au mai fost, probabil din aceeași cauză. La infinit însă trebuie să vedem la TV ce năstrușnicii mai fac țăranii demnitarizați din județul Teleorman, cum se întrece pentru prezidențiale coana Firea cu conul Dragnea, cum se mai duce în înalta societate israeliană premiera de la Videle. Nu ne mai pasă ce se întâmplă în lume, avem doar gaura noastră neagră, cu semidocții ei mereu în ascensiune. (Foto: mașină din Lugoj poluată de nisip din Sahara.)

Advertisements

Piramida Transamerica


Din goana mașinii…

Montaj- Piramida și un „flatiron”

 

SAN FRANCISCO
FOTO: E.L.Bureriu

 

Turnul care a depășit Piramida

 

Piramida Transamerica în centrul financiar din San Francisco este o clădire „postmodernă” de 48 de etaje și cel de-al doilea zgârie-nori din oraș. Înălțimea sa este depășită de Turnul Salesforce. Clădirea nu mai găzduiește sediul Corporației Transamerica, care s-a mutat în Baltimore, dar este încă asociată cu compania și este reprezentată în sigla companiei. Proiectată de arhitectul William Pereira, are o înălțime de 260 m și a fost terminată în 1972, când a fost declarată, ca înălțime, cea de-a opta clădire din lume.

Construcția a început în 1969. Transamerica și-a mutat cartierul general într-o clădire în format „flatiron” (celebrele clădiri înguste, triunghiulare de pe colțurile străzilor, existente la New York și San Francisco.)

Deși turnul nu mai este sediul Transamerica Corporation, el este încă asociat cu compania și este reprezentat în sigla companiei. Clădirea este emblematică pentru San Francisco și a devenit unul din multele simboluri ale orașului. Pereira s-a confruntat cu o opoziție în timpul proiectării și construcției și obiectivul a fost uneori menționat de către detractori ca „Ghimpele lui Pereira”. John King din San Francisco Chronicle a afirmat în 2009 că ea este „o imagine arhitecturală de cea mai bună calitate – una care se potrivește locului unde este amplasată, valoarea ei crescând odată cu vârsta”. King a scris, de asemenea, în 2011 că este „o clădire unică memorabilă, un triumf al neașteptatului, irealului și utilului simultan … Este o prezență și o personalitate care se afirmă într-o focalizare diferită cu fiecare unghi proaspăt, cu fiecare schimbare de lumină.”

A fost depășită în înălțime de Centrul Aon, Los Angeles, în 1974.

Clădirea se presupune că a fost ținta dorită a unui atac terorist, implicând deturnarea avioanelor, care a fost zădărnicită în 1995.

Restricțiile de utilizare a terenurilor, de zonare și parcelare au limitat numărul de metri pătrați de birouri care ar putea fi construiți pe lotul care se află la limita nordică a centrului financiar. (Alături, flash-uri din cable car și de pe cealaltă parte a golfului.)

Clădirea este o piramidă înaltă, cu patru laturi, cu două „aripi” pentru a găzdui un puț de ascensor la est și o  scară și un turn de fum la vest. Înălțimea de 212 de picioare (65 m) din clădire o constituie vârful. Există patru camere focalizate în cele patru direcții cardinale de la capătul acestui vârf, formând “Puntea Virtuală de Observare Transamerica”. Patru monitoare din hol, a căror direcție și zoom pot fi controlate de vizitatori, afișează vizionările camerelor 24 de ore pe zi. O punte de observare la etajul 27 a fost închisă: site-ul oficial al Piramidei spune că a fost închisă publicului în 2001, în timp ce New York Times a raportat că a fost închisă „la sfârșitul anilor 1990″. Mai târziu a fost înlocuită de puntea virtuală de observare câțiva ani mai târziu. Semnalul video de la „Transamerica” a fost folosit ani de zile de către postul local de știri TV pentru vizionarea live a traficului și a vremii în centrul orașului San Francisco. (Vedere de pe Russian Hills, din capătul Lombard Street.)

Partea de sus a piramidei Transamerica este acoperită cu panouri din aluminiu. În timpul sărbătorilor de Crăciun, în Ziua Independenței și în timpul comemorărilor din 11 septembrie, în partea de sus a piramidei este aprinsă o baliză strălucitoare, numită “Crown Jewel”(bijuteria coroanei).

„Ștefan cel Mare și Sfânt” al României


„A venit timpul să depăşim atitudinea puerilă, caracterizată de ideea: despre eroii noştri numai de bine, care se practică…” Mihai A. SEMEDREA, Toronto.

Nu, n-a venit timpul. Atâta timp cât Ungaria are un Stefan cel Sfânt, trebuie beatificat orice Ștefan de la noi, pentru a mai estompa faima sfântului din vecini. Mai ales că, la concurență cu maghiarii, românii au ajuns mereu pe locul doi. Și dacă am concura singuri, tot locul doi ne așteaptă. Probabil domnul Semedrea s-a inspirat din vorba germanilor: „Pe măsură ce timpul trece, străbunii noștri făptuiesc lucruri din ce în ce mai glorioase.”

Maghiarii păstrează strâmbată crucea coroanei

Beatificarea lui Ştefan cel Mare, propusă în mediul actual românesc, adică transformarea domnitorului în „Sfântul Ştefan”, după modelul Ungariei, nu putea fi realizată decât în context internaţional, cu implicarea Papei. SZENT ISTVAN Stefan cel Sfânt al Ungariei măcar a creştinat un popor, chit că are crucea strâmbată pe coroană. Ştefan al nostru n-are nici măcar cruce pe coroană; sanctificarea lui s-a făcut după metoda Ioan Vodă cel Viteaz, Mircea cel Mare, botezuri comuniste, urmate de botezul BOR, tot provincial şi în afara Lumii. Botez păgân… Să ne scoborâm în „Istoria românilor în documente” de la Editura Corint din Bucureşti: „…Şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au POMĂZUITU spre domnie mitropolitul THEOCTISTU…(Nu acelaşi Teoctist din zilele noastre, n.n.)…Nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu se gătia…Şi-l prinse pe Pătru Aron şi-i tăie capul…om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat…” Arsese Brăila, aşa că primul pamflet politic din Regat e scrisoarea brăilenilor: „Ai tu omenie, ai tu minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala pentru un copil de curvă, fiul Călţunei…Dacă ţi-e fiu, lasă-l să fie, după moartea ta, domn în locul tău şi pe mumă-sa ia-o ca doamnă; cum au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu…iar de noi să te fereşti, căci de caţi duşmani, ai să-i găseşti. Şi aşa să ştii: domn avem, mare şi bun şi să ştii că pe capete vom veni asupra ta…” Documentul reflectă opţiunea majorităţii muntenilor pentru acceptarea suzeranităţii OTOMANE şi refuzul de a se alătura lui Ştefan. Este vorba de primul pamflet scris în spațiul spiritual românesc.

„A treia Europa”


0021. Un demers absolut inutil, o fantazare inexactă, un background cenușiu în care s-ar dori amestecate niște persoane fără certe vocații artistice, alături de câteva nume consacrate în spațiul spiritual occidental. „ Visând la Europa Centrală, paradisul pierdut” scrie Iulia Popovici , „Europa iluziilor pierdute” titrează cu aceeași nostalgie Tudorel Urian. La Timişoara, există o fundaţie, „ A Treia Europă”, asociată unui Centru de studii nostalgic și o biblie, „Mitteleuropa periferiilor”. Conform acestora e vorba de un spaţiu cultural, un „construct mental care sfidează geopolitica”. Adică nu există o delimitare precisă, ceea ce face ca întregul concept să atârne ca o planetă în neant, în timp ce ne-am fi așteptat să existe o suprapunere cu harta Puterilor Centrale.
2. Vom vedea cine i-a inspirat pe cercetători și în ce s-a transformat această inspirație. Asta în timp ce există o concepție globală, chiar după căderea zidului Berlinului și închegarea Uniunii Europene, conform căreia europenii sunt fie occidentali, fie estici, catolic-protestanți sau ortodocși. A treia cale nu există. E destul de ciudat faptul că grupul de cercetare se axează pe nisipuri mișcătoare. Cu umor Iulia Popovici declară că „însăși regina Angliei a vorbit despre Europa Centrală. Dacă ea spune că există, atunci chiar există. Că nimeni nu ştie cu precizie ce înseamnă, asta e cu totul altceva.” Tratativele de pace da la Paris din 1919 au demonstrat câtă geografie NU au cunoscut decidenții anglo-americani și francezi care au hăcuit continentul. Spre deosebire de acei militari încizmuiți până la brâu, există Michael Heim (SUA) care cunoaşte toate limbile Europei Centrale, Tom Judt e englez, stabilit în Statele Unite şi eurosceptic, Jacques Le Rider din Sorbona, germanist cu un interes special în cultura austriacă și Vladimir Tismăneanu . Autori ai unor studii privind spațiul spiritual vizat de regina anglă.
3. După dispariţia Imperiului habsburgic şi decăderea Vienei din drepturile sale de metropolă, conceptul de “a treia Europă” ar fi reintrat în actualitate ca alternativă la dualitatea Est-Vest. “Noi suntem evreii Europei”, spunea Milan Kundera în ceea ce pare a fi textul fundamental al central¬europenităţii – Tragedia Europei Centrale. Observăm că scrieri precum „Tragedia Germaniei” de Lucian Boia și aceeași tragedie germană din opera lui Thomas Mann sunt mult mai consistente decât cele ale autorilor din fostul imperiu habsburgic, adunați și comentați de purtătorii de drapel ai inexistentei Europa nr.3.
4. Kusturica declara că de când stă la Paris nu mai poate face filme, pentru că în Franţa, spre deosebire de Serbia, (care nu se găsește în centrul continentului, n.n.) nu vede nimic interesant pe stradă când deschide fereastra. Nu tu un Seselj, un Miloserbici, un Karadjic, un Zoran Bregovici…Ce s-ar mai distra astăzi, de când cu atacurile teroriste! Cineastul a fost inclus abuziv în Centrul continentului. Balcanii nu fac parte din acest spațiu, timișorenii n-au învățat nimic din lecțiile Tribunalului de la Haga.

5. Tudorel Urian observă că „raţiunile de ordin politic au făcut ca în România să se vorbească prea puţin şi niciodată în vorbe măgulitoare despre spaţiul politic şi cultural al Europei Centrale. Politica unei ţări preponderent ortodoxe, a cărei sărbătoare a întregirii este direct legată de ceea ce se numeşte tragedia Europei Centrale, aflată apoi în zona de influenţă a Uniunii Sovietice nu putea privi decît cu resentimente şi complexe spre un spaţiu pe care istoria oficială îl identifica drept sursă a tuturor primejdiilor imaginabile.” Iarăși o eroare, corectată de Lucian Boia, care vede în spațiul balcanic primejdia cea mare, nicidecum în Europa Centrală și mai ales în Germania.
6. Imediat după căderea regimului comunist, la Timişoara (probabil oraşul din România cel mai ancorat la realitatea culturală central-europeană) a luat naştere grupul de cercetare „A treia Europă”, coordonat de Cornel Ungureanu, autor al cărții „Mitteleuropa periferiilor” (PERIFERIA, IATĂ O REALITATE OPTIMĂ PENTRU SPAȚIUL LOCUIT DE ROMÂNI), Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi -Simlovici. Deci ne aflăm în Mitteleuropa periferiilor. Dacă pentru Milan Kundera Europa Centrală era un spaţiu foarte bine conturat din punct de vedere religios, geografic şi politic, pentru Cornel Ungureanu el se defineşte în primul rînd ca un spaţiu cultural, în centrul căruia se află Viena. Aparţin acestui spaţiu „Robert Musil, Franz Kafka, Jaroslav Hasek, Konrád György, Miroslav Krleja, Vasko Popa , Andrei ( se scrie de fapt ANDREAS, degeaba românizați! ) A. Lillin, Franyó Zoltán, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran sau Petre Stoica, toți aderând (sau aberând, n.n.) la spiritualitatea Vienei (…) La sfîrşitul anului 1913, puteau fi zăriţi în celebra Café Central din Viena, aşezaţi la mese diferite, înconjuraţi de prieteni sau de adepţi, de tovarăşi, de tineri rebeli sau de artişti famelici, Freud, Lenin, Hitler, Stalin, Troţki, Stefan Zweig (…); la doi paşi era Hofburgul, reşedinţa bătrînului împărat, care se pregătea să sărbătorească şapte decenii de domnie” (p. 378). Menționez că ar fi trebuit lărgită aria celebrităților cu Stefan George, Georg Trakl, Hugo von Hofmannsthal, expresionismul întinzându-se însă și spre artele care nu-i sunt confortabile autorului cărții. Blaga a văzut acolo picturile lui Kokoshka. Iar la muzică nu se pricep deloc comentatorii spațiului Mitteleuropa. Cred că postwagnerienii Anton Bruckner și Gustav Mahler țin și ei de Viena. Ca și expresioniștii Arnold Schoenberg, Alban Berg, Webern. De ce nu și bănățeanul Bartok Bela? Suntem de acord că Viena a produs o copleșitoare cantitate de cultură nobilă pe metrul pătrat, incomparabil cu alte locuri din lume. Însă fără Lillin sau Petru Stoica. Fără Rebreanu, Slavici sau un Blaga, cel care nici măcar nu a fost expresionist – a se vedea din ce sentiment tragic  al înfrângerii derivă expresionismul austriac. Blaga trăia în lumea victorioasă a României Mari, fără prea multă tristețe existențială…Perceptibilă eventual la pro-germanistul Arghezi. De unde și până unde aceste selecții subiective și incomplete?
7. Un adept al E3 afirmă șăgalnic: „El însuşi produs cultural al Mitteleuropei periferiilor, Cornel Ungureanu îşi priveşte cu iubire personajele”. Nu știam noi cu ce mare vienez (născut la Zăgujeni ) locuim în periferica noastră Timișoară. Și comentariul curge: „C.U. este un critic sentimental şi tonul său dobîndeşte adesea accente de melancolie tipice literaturii post-imperiale.” BINE CĂ NU E ȘI RUDĂ CU FRANZ JOSEPH! ESTE O EXAGERARE SĂ SE MEARGĂ PÂNĂ LA IDENTIFICAREA UNUI COMENTATOR CU PERSONALITĂȚILE COMENTATE. Și textul mitteleuropean relevă un alt personaj controversat: „Vedeam zilnic trecînd prin Timişoara un bătrîn înalt, distins, cu un păr alb, nepermis de lung pentru vârsta lui”. Nu e chiar Liszt Ferenc, ci Andreas A. Lillin, căci despre el vorbește acest nostalgic E3. Acest hippie senior este autorul celebrului roman proletcultist „Jetzt da das Korn gemahlen” și al unui volum de amintiri din copilărie, „Măștile”, deci nu este defel reprezentativ pentru așa-zisa Mitteleuropa. Obsedat de extremismul german, Lillin mi-a adus odată la redacție un material conținând o filipică la adresa lui Thomas Mann pe care îl făcea pur și simplu nazist. A trebuit să refuz publicarea acelor tâmpenii, probabil datorate senectuții. În acele vremuri tânărul critic C. Ungureanu îl detesta pe Lillin, care era pe atunci redactor în resortul de critic literară la Orizont. Acuma, că i-a luat locul, poate să-l vorbească numai de bine…Admiratorii spun că „cartea lui Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, este o minunată saga”…saga și desaga…
8. Scriitorii sunt deobicei personalități de sine stătătoare. Nici măcar un curent declarat, ca expresionismul, nu-i poate aduna în același cenaclu. Comună le este doar ambianța social-politică, nu și modalitățile expresiei artistice. Nu suntem la colhoz. Cât despre URSS, aceasta nu a bolșevizat complet valorile Europei Centrale până la a crea o nouă percepție despre ceea ce a aparținut dintotdeauna spiritului occidental. Struțo-cămila Estului mitteleuropean s-a realizat doar pe plan geopolitic. Desigur, nu sunt de ignorat acei scriitori români pe care desființarea imperiilor i-a transformat sufletește, insuflându-li-se în schimb ambianța oriental-balcanică a Moldo-Valachiei (Rebreanu, de ex.)
9. Intervin peste un interviu cordial pe care și l-au luat reciproc Adriana Babeți Simlovici și Cornel Ungureanu. Adriana Babeti: Pentru ca acest numar al revistei noastre (Orizont, n.n.) participa la campania de lectura Timisoara citeste Timisoara, initiata de Fundatia „A Treia Europa” si de „Orizont”, m-am gândit ca nu ar fi deplasat sa includem autori care imortalizeaza, evident, în moduri diferite, Timisoara.

Cornel Ungureanu: Evident! Ce ma uimeste la statistica noastra este faptul ca s-a scris enorm, ca exista multa, foarte multa literatura despre Timisoara.

Erwin Lucian Bureriu: Evident! Ce mă uimește este lipsa voastră de sensibilitate vizavi de romanul meu „URAGANUL DE FIER”, o carte despre spațiul spiritual timișorean, despre Canalul Bega și multiculturalitatea noastră, despre familiile mixte, din care fac parte și eu, având descendenți germani, maghiari și evrei. Carte cenzurată de colegul meu Ion Marin Almăjanu pe când era director al editurii Facla, apărută după revoluție, dar izbindu-se de tăcerea voastră, dragi colegi, suspectă. Am fost un scriitor între voi, care ați fost și ați rămas simpli spectatori ai creației. Greșeala este că și acum vă imaginați destinul vostru de comentatori, deasupra truditorilor scrisului.
În ce privește poezia mea, critica a observat că e vorba de un expresionism. L-am adulat pe Georg Trakl. Apoi afinitățile elective m-au purtat spre Kafka și Thomas Mann. Spre muzica lui Wagner și Bruckner. Locuiesc, da, la periferie, dar această provincie pedagogică nu ne-a determinat să renunțăm la modelele noastre occidentale.

A.B.: Am însa convingerea ca tema culturii central-europene, asa cum am început sa o investigam acum 10 ani, într-un proiect de grup, „A Treia Europa”, stimulat de Mircea Mihaies, nu s-ar fi lasat descoperita altundeva în România decât la Timisoara, asa cum am imaginat-o noi. Initial ca proiect pedagogic si stiintific, dar si ca proiect cultural. Tinerii care s-au ocupat cu precadere de studiul literaturii (Marius Lazurca, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Daciana Branea, Sorin Tomuta, Tinu Pârvulescu, Ciprian Valcan, Szekernyés János, Ioan Peianov, Balász Imre, Eleonora Pascu, Laura Cheie, Aranka Bugy, Adina Costin, Gabriela Glavan, Cristina Cheveresan, Dana Chetrinescu, Dumitru Tucan, Sorin Cucu si câti altii), dar si cercetatorii maturi, începând cu Andrei Corbea, Jacques Le Rider, Kazimierz Jurczak, Vasile Popovici, Ioana Both, Smaranda Vultur si noi doi, cu totii putem depune marturie pentru ideea de mai sus.

E.L.B.: Este cu adevărat impresionant cum se adunară, în jurul nucleului tare, atâția adepți ai existenței în grup, sectă,  cenaclu. Revoluția culturală a MĂTURAT vechea strânsură intelectualicească, forțând intrarea în scenă a noilor păpușari care agită idei sau fantome de idei, ocupând tot spațiul tipografic finanțat de stat și Uniunea Scriitorilor. Sunt autoproclamații TINERI SCRIITORI ȘI ZIARIȘTI, descoperitorii unui continent nou și mai ales inexistent.

C.U.: Ai dreptate. Dar, spre deosebire, de pilda, de ceea ce au facut grupurile de antropologie-istorie orala (al Smarandei Vultur) sau cel de sociologie, prin studiile Gabrielei Coltescu sau Alin Gavreliuc, ca sa nu mai vorbim de istoricii afiliati fundatiei (Valeriu Leu, Victor Neumann, Vasile Docea), noi nu am focalizat suficient Timisoara.

A.B.: Nu mai vorbesc despre suita de numere tematice realizate pentru „Orizont”. Interesant de stiut ar fi ce impact real are în restul tarii aceasta vizibilizare a Timisoarei, care, pentru noi, e o chestiune de constiinta civica si culturala, fara sa avem o clipa senzatia ca am face apologia unui provincialism ulcerat de orgolii si frustrari.

C.U.: Cred ca, în majoritatea cazurilor, stradania noastra e bine perceputa, desi la început au fost voci care ne-au amendat cu suspiciune.

E.L.B.: E de mirare suspiciunea? E de mirare că, în locul lui Petre Stoica nu vorbiți mai degrabă despre Nicolae Breban. Descendența sa este germană iar afinitățile sale țin de extremele Est-Vest, adică Dostoievschi și Thomas Mann.

10. Care este, de fapt, A TREIA EUROPA? În mod categoric SPAȚIUL BALCANIC. Și acesta îndeobște cel al fostei Iugoslavii. O foarte bine definită zonă geopolitică, se sustrage de la normele europene. Lucian Boia, în TRAGEDIA GERMANIEI oficiază o exonerare a Puterilor Centrale, atrăgând atenția asupra incompatibilității europene a Serbiei cu Europa. Nu acceptă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. S-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism. Tot răul a pornit de atentatul de la Sarajevo, un impuls contra unui imperiu bine consolidat economic și cultural, dintr-o persistentă invidie, dintr-un complex de inferioritate asiatic.
Lucian Boia: “Ar fi naiv să ne închipuim că Serbia era mai binevoitoare cu naţionalităţile decât Austro-Ungaria. I-a lipsit, ca peste tot în Balcani, cultura acceptării diversităţii etnice şi a identităţii minoritare…Despre Bosnia orice discuţie este inutilă; recentul genocid ar fi fost de neconceput sub stăpânirea austro-ungară. Austro-ungarii discriminau, dar nu masacrau. Trebuie spus că Serbia (ca şi Croaţia, de altfel) a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă iesit din comun.”
Se adaugă aici, ca o reconfirmare a imperialismului Serbiei Mari, încurajat de pacea wilsoniană. Mai târziu Tito avea să-i ceară lui Stalin teritorii, doleanțe stopate de dictatorul asiat. Au urmat însă odioasele măceluri gestionate de fostul președinte Miloșevici, războiul religios/schismatic, sancționat în mod necesar de bombardamentele NATO. La ce ne putem aștepta dinspre Balcani? La câte o surpriză, cum a fost recenta admisie a migranților dinspre Serbia spre Occident. Maghiarii au fost primii care au ridicat un gard de apărare a civilizației apusene, în vreme ce, așteptând inutil să fie inclusă în UE, Serbia, aparent tolerantă față de migranți, trimitea teroriști, ca-ntr-un război cu Europa; nu mai era Gavrilo Princip, erau musulmanii kamikadze.
Ce fel de artă emană din această a treia Europă? Nu există grupuri de cercetători sau fundații care să studieze fenomenele culturale de acolo. Străbat în afară câteva mostre de literatură cu iz naționalist și antiamerican. O muzică stranie, poluantă, cu aspect oriental. O Lepa Brena…Un exemplu de kitsch agresiv, o bulibășeală insuportabilă – muzica/zgomotul lui Goran Bregovici. Aproape de neînțeles sunt afinitățile românilor cu aceste manifestări „artistice”. Prosârbismul valah se explică prin afinitățile cu spațiul balcanic al Estului României…Dar despre asta, altă dată.
11. „Mitteleuropäischer Wirtschaftsverein” (Central European Economic Association) was established in Berlin with economic integration of Germany and Austria–Hungary (with eventual extension to Switzerland, Belgium and the Netherlands) as its main aim. Another time, the term Central Europe became connected to the German plans of political, economic and cultural domination. The “bible” of the concept was Friedrich Naumann’s book Mitteleuropa in which he called for an economic federation to be established after the war. Naumann’s idea was that the federation would have at its center Germany and the Austro-Hungarian Empire but would also include all European nations outside the Anglo-French alliance, on one side, and Russia, on the other. The concept failed after the German defeat in World War I and the dissolution of Austria–Hungary. The revival of the idea may be observed during the Hitler era.
12. In 1927 the Central European countries included: Austria, Czechoslovakia, Germany, Hungary, Poland and Switzerland. Italy and Yugoslavia (Romania, n.n.) are not considered to be Central European because they are located mostly outside Central Europe.

13. O a treia Europa a fost, cel puțin din punct de vedere geopolitic statul Republica Banathia și ar fi urmat statul Transilvania. Republica bănățeană a fost proclamată înaintea Republicii Ungare. O formațiune statală într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci, dar în contextul în care Europa Centrală monarhiile se transformau în republici social-democrate. A fost prima de acest fel din Europa Centrală. Ideea acestei formule statale era aceea de a păstra Banatul între granițele naturale, Mureș-Tisa-Dunăre-munți, în integralitate. Acesta a fost nu numai un deziderat maghiar-german, ci și o dorință a românilor. Provincie a Ungariei, Banatul era o entitate cu o personalitate distinctă, acea jumătate montană era și bine industrializată, bogată în huilă, fier și mai târziu în uraniu. Jumătatea de câmpie era fertilă, bine organizată de pe vremea colonizării realizată de habsburgi. Poseda cea mai densă rețea de căi ferate de pe continent. Multietnic, Banatul arăta ca un land central-european. Conștiința de sine a locuitorilor îi făcea să se identifice, după 1918, cu aspirații autonom-statale. Conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate, în tonalitatea toleranței tradiționale, față de apartenenţa etnică a locuitorilor, un gest nobil care a fost apreciat în contextul stării de confuzie în cazul populaţiei germane, considerată înfrântă într-un război pe care nu ea l-a declanșat și care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate…
Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul penerist Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoarea maghiară, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. Reșița germană susținea Banathia. “Manifestul şvăbesc” cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, în fond, același lucru îl cerea și Adunarea de la Alba Iulia, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. Care n-a avut loc. Conform realității, Lucian Boia consideră că nici faza de la Alba Iulia nu a fost un plebiscit.
Balcaniada unităţilor militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918, ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă. În felul acesta a fost balcanizată o treime din Banat. Regatul român a balcanizat apoi și ceea ce a mai rămas din regiune.
În zadar Colonelul Antonescu, prezenta un document la Conferința Păcii, 1919: “Nu putem renunţa la Torontal pentru că regiunea a constituit una şi aceeaşi provincie. Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două judeţe ale Banatului care n-au putinţa să facă agricultură…Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Motivele invocate de sârbi sunt neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Din punct de vedere etnic, a se vedea majoritatea pe care o au românii în întregul Banat. Din punct de vedere militar Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui conflict militar între noi şi sârbi fiindcă, trupele de acoperire concentrate în acest spaţiu ar risca să fie aruncate în Dunăre şi Tisa după numai o zi…În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele. Un viitor conflict armat nu este exclus şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.”
DOMNUL MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”: “Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o.”
Țărănistul SEVER BOCU a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă poate da loc la aşa ecrescenţe. Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

14. Există și o Europă a familiilor mixte. În România mică acestea erau mai mult rezultantele căsătoriilor între neamuri ortodoxe ori musulmane. Ele aparțin, așadar Estului. Ardealul și Banatul sunt zone ale căsătoriilor dintre români și maghiari, germani, evrei sefarzi. Așadar europeni occidentali, până în 1918, după care a urmat balcanizarea acestor regiuni și asimilarea dorită de statul român pentru a-și demonstra sorgintea național-unitară, după modelul francez, grecesc etc. Este un fapt mai puţin dorit și consemnat, dar productul literar-artistic al acestei categorii de indivizi ar reflecta în modul cel mai original conflictul lor sufletesc, afinitățile elective, înclinația spre o rasă sau alta. Multiculturalitatea este o comoară încă nevalorificată, nedeslușită, pentru ea nu există criterii speciale de valorizare, iar în abisul psihologic al artiștilor din această categorie nu a pătruns nici un instrument al cercetătorilor vreunei fundații. Au făcut ceva în acest sens mai degrabă scriitorii înșiși, ca exemplarul Thomas Mann. Oamenii cu sânge amestecat. S-ar putea ca ei să aibă, în acest fel, vaccinul antinaţionalist şi să devină populaţia majoritară a teritoriului sau ţării.

15. Și de ce n-ar fi A Treia Europa acel cordon sanitar, impus de pacea de la Paris, ca tampon între bolșevismul sovietic și Occident, adică Iugoslavia, România Mare, Polonia, Cehoslovacia? Un spațiu geopolitic, care și-a demonstrat virtuțile fracționându-se, mai mult sau mai puțin violent. Ar fi interesant ca obiect de studiu, pentru istorici, sociologi, dar și pentru prefațatori și comentatori de literatură și arte. Frământările interne ale intelighenției acestor state, unele fără o existență anterioară, altele sfâșiate de seisme naționale au avut, fără îndoială rezultante originale, adică opere lipsite de un precedent în lumea modernă. Oameni totodată scriitori și politicieni, de la Havel la scriitorii naționaliști sârbi, iată un material interesant pentru o fundație sau group de cercetare !
EPILOG. Așadar, privită cu detașare, din exterior, prezența unui spațiu spiritual central-european devine o iluzie privată, adepții ei creează o diversiune. Tipic pentru România post-revoluționară în care modalitatea de a străbate în viață este asocierea în grupuri de acțiune, studii, fundații. Nu e considerată viabilă existența personalităților în afara clanurilor. Asocierea este emblema existențelor mediocre. Harul creației individuale nu mai valorează nimic într-o lume lipsită de criterii valorice. A treia Europa, cel puțin în Vestul teritoriului românesc actual este găselnița unui grup de intelectuali fără deosebite vocații artistice, cu un trecut apropiat de activismul comunist, autori de texte adecvate perioadei socialiste, slujbași-condeieri în domeniul viclean al criticii literare, legați prin funcții de un stat centralizat. Ca să fiu meschin, ca dânșii, îmi voi aminti de acei foști colegi de redacție care, pentru a-și publica opera trimiteau editurilor din București colete cu țigări sârbești Vikent și mezeluri de Comtim, mană cerească în acele vremuri. Decăderea beletristicii a făcut loc acestor iscusiți prezentatori, comentatori, recenzenți, fără pedigriuri imperiale și ADN-uri multiculturale, care vor să reprezinte resturile spirituale ale împărăției.

La „Simfonia lalelelor”, fetița de 3 ani din Pitești a făcut gimnastică pentru doamna Dăncilă



… VINE ȘI GENERAȚIA CARE STĂ ÎN CAP. Din dragoste de Dragnea și Dăncilă, defilați cu cei mici,  să nu aveți nici suflet, nici milă. „Dă-te peste cap, fetițo. Te privește tovarășa. Care-ți va da la sfârșit o foaie verde ș-o lalea.” (Mai bine i-ar fi dat o ciocolată, lătăreața ministressă. Sau un Euro.)

Lingăii din vechiul regat al regimului Dragnea-Dăncilă sunt pe poziție. Lingăii tuturor regimurilor care s-au scurs de mai mult de o sută de ani. Parveniți și prăpădiți,  acestea sunt cele două clase sociale valachicești dintotdeauna. Piteștenii fac festivaluri cu lalele, când singura țară a lalelelor e Olanda. Mai potrivit ar fi fost un festival al ciulinilor, al scaieților, cu o gală a câinilor vagabonzi.

„Simfonia Lalelelor la care participăm cu mult drag şi mândrie argeşeană. „MÂNDRIE ARGEȘEANĂ”. Un eveniment marcant pentru toată suflarea piteşteană „SUFLAREA PITEȘTEANĂ”, la care copiii merg cu entuziazm şi mândrie (să-și dea suflarea? N.n.) pentru dragostea faţă de judeţul „DRAGOSTEA PENTRU JUDEȚUL” în care s-au născut şi defilează „ÎN CARE S-AU NĂSCUT ȘI DEFILEAZĂ”cu multă nerăbdare şi plăcere în faţa tuturor nu numai în faţa autorităţilor. Dragii mei, aceste fetiţe sunt mândria tuturor argeşenilor, fetiţe care au scos din anonimat o disciplină sportivă mult apreciată de oameni, mult apreciată de părinţii care doresc să-şi vadă copiii defilând în faţa a mii de oameni.”

Vai de fundul vostru. Vă băgați și copiii în față, să-i vadă cucoana prim-sinistru, Drăgilă sau Dăncilă, semidocta care abia citește de pe foaie. Cum zicea Vadim despre Elena, „Este fiica prea iubită/A acestui brav popor/De luceferi străjuită/Și de steagul tricolor/E Dăncilă Ceaușescu/Suflet nobil și vibrant/Mamă bună, om politic/Și periculos savant./Înțeleaptă-i este fapta/Năzuind spre viitor./Tot cu cinste stă în dreapta/ Lui Dragnea-Conducator.” (Foto sus)

Măcar nu vă vindeți copiii, isteților! Așteptați până când Dragnea va muta capitala la Ierusalim.

Regina Maria, cu steagul ridicat…


Lucian Dronca ne relatează: „La Conferința de Pace de la Paris din 1919 delegația română a primit întăriri când regina Maria, acompaniată de trei servitoare durdulii, a sosit cu trenul regal. Regina a vorbit fermecător peste tot; a atras atenția asupra muncii sale din timpul războiului.  ”Pur și simplu am mers, o Doamne! pur și simplu am mers oriunde mă chemau și aveau nevoie de mine peste tot”. A fost, spunea ea cu modestie, ”un fel de drapel ridicat pentru țara mea.” A fost un eveniment fericit că moștenitorul tronului României s-a căsătorit cu nepoata reginei Victoria a Angliei. Ferdinand era încet, timid și prost; ea era drăgălașă, vivace și adulteră. Noii săi supuși găseau aceasta atrăgător. Iubiții ei îi includeau pe John Boyle, impetuosul milionar canadian din Klondike și cumnatul lui Brătianu, care era tatăl, se spunea, a tuturor copiilor ei cu excepția celui care a devenit dezastruosul rege Carol (al II-lea, n.n.).
Era de asemenea foarte extravagantă. Călătoria ei la Paris a fost la fel de importantă pentru a face cumpărături, precum Elena Udrea, cât pentru a face servicii țării ei. ”România”, declama ea, ”trebuie să aibă Transilvania, de asemenea și Basarabia. Și cum ar fi dacă, din lipsa unei rochii, o concesie ar fi pierdută?” Pe soțul ei, regele, îl ignora; pretindea că o scrisoare trimisă de el la Paris care conținea instrucțiuni a fost ”aproape imposibil de citit dar întrucât prima propoziție menționa că avea deplină încredere în ea nu a mai încercat să citească restul scrisorii.”
Din apartamentul de la Hotelul Ritz, s-a pornit să îi cucerească pe cei puternici. A încercat să îl convingă pe Foch, cu ceva succes, să trimită arme României, în aparență pentru lupta acesteia împotriva bolșevismului. L-a flatat pe House, care o găsea ”una dintre cele mai fermecătoare personalități dintre toate femeile de viță regală pe care le-am întâlnit în Vest.” Ambasadorul britanic la Paris a luat cina cu ea: ”Cu adevărat este cea mai plăcută femeie și dacă nu ar fi atât de simplă ai crede că este foarte încrezută.” Ea l-a întrebat pe Balfour cu drăgălășenie dacă ar trebui să vorbească cu Wilson despre cumpărăturile ei recente sau despre Liga Națiunilor. ”Începeți cu Liga Națiunilor”, a sfătuit-o el ”și încheiați cu cămașa roz. Dacă vorbiți cu Lloyd George, începeți cu cămașa roz!”
Lloyd George o găsea ”foarte frivolă, dar o femeie foarte inteligentă”. Clemenceau era amuzat de ea. I-a vorbit însă deschis, totuși, despre faptul că nu îi plăcea că România a făcut pace separată cu inamicul și despre antipatia sa pentru Brătianu. Când a acuzat că România vrea partea leului din Banat, Maria i-a răspuns cu șiretenie jucăușă: ”de aceea am venit să îl văd pe vărul ei, Tigrul.” Clemenceau a replicat imediat: ”Un tigru nu a avut niciodată un pui de la o leoaică.”
Marele ei eșec a fost Wilson. L-a șocat la prima lor întâlnire vorbind despre dragoste. Grayson, doctorul lui Wilson, confirma: ”Nu am auzit niciodată o doamnă să vorbească despre astfel de lucruri. Cu adevărat nu am știut unde să ma uit, atât eram de stânjenit.” Maria s-a autoinvitat apoi la prânz, ”împreună cu unul sau doi dintre domnii din anturajul meu”. A sosit cu o jumătate de oră mai târziu cu un anturaj de zece persoane. ”Cu fiecare moment de așteptare”, menționa un alt invitat, ”puteam vedea din modul cum se lăsa falca președintelui că o parte din România va fi secționată”. Regina a crezut că prânzul s-a desfășurat foarte bine; într-adevăr, considera că timpul pe care l-a petrecut la Paris a însemnat mult pentru ajutorarea poporului său. ”Am argumentat, am explicat, am rupt nenumărate lănci în apărarea lui. I-am dat țării mele o față.”
Ea ar fi putut să fie sfătuită mai bine să petreacă mai mult timp în compania subordonaților marilor oameni. Pe 18 martie, Comisia pentru probleme românești a împărțit premiul care îl reprezenta Banatul, cu treimea vestică trecând la Iugolavia și cea mai mare parte a ce rămânea la România. A dat de asemenea Iugoslaviei aproape un sfert din Baranya și cu mult peste jumătate din Backa la capătul vestic al Banatului. Experții americani, preocupați ca întotdeauna de principiul etnic, au insistat pe o zonă predominant maghiară în jurul orașului Szeged care rămânea la Ungaria. La 21 iunie, în ciuda protestelor pasionale ale românilor, Consiliul Suprem a acceptat recomandările. Iugoslavii au cauzat probleme pentru scurtă vreme refuzând să evacueze o insulă pe Dunăre care a fost acordată României și în toamna lui 1919 au existat momente de tensiune între Iugoslavia și România în Banat. Abia în 1923 cele două țări au acceptat cu reticență să respecte ceea ce s-a decis la Paris.
Cu toate acestea, noua linie pe hartă nu putea să împartă populația exact. Aproape 60 000 de sârbi au fost lăsați în România, în vreme ce 74 000 de români și aproape 400 000 de unguri au rămas la Iugoslavia. În noua lume a statelor organizate pe principii etnice care a triumfat în centrul Europei, situația unor astfel de minorități nu era liniștitoare. Prea adesea membrii acestora erau tratați ca intruși, chiar dacă se aflau acolo de secole. Atât România cât și Iugolavia au urmărit politici de asimilare. Iugoslavia în cele din urmă și-a grupat teritoriile care le moștenise de la Ungaria în Voievodina; Belgradul conducea cu o mână de fier. Sârba a fost declarată limbă administrativă; semnele pe magazine trebuiau să fie în alfabet chirilic, deși grafia latină putea fi folosită atâta vreme cât era plasată dedesubt; concertele trebuiau să includă un anumit număr de piese sârbești; ziarele și manualele de școală erau strict cenzurate.”

„Arta fugii” în pușcărie


 

A fost o pură întâmplare, am fost trimis de studioul de radioteleviziune, unde lucram, pentru a aduce  niște streifuri de muzică simfonică. După o zi întreagă de copiat am avut ideea să mă delectez cu un concert la sala Radio. Invitatul serii era dirijorul filarmonicii clujene, Erich Bergel, iar spre norocul meu în program figura și dificila, ciclopica simfonie a VIII-a de Anton Bruckner. Ca orice conductor respectabil el a dirijat fără partitură și într-o excelentă formă fizică. După apogeul monumental al acelei penultime simfonii bruckneriene m-am grăbit spre culise, cu intenția de a-i lua un interviu tânărului dirijor. Spre surprinderea mea, acesta stătea întis pe o banchetă, un medic îi lua tensiunea sub privirile îngrijorate ale soției.

În fine, Bergel mi-a stabilit o întâlnire pe a doua zi, la hotelul Ambasador. Aici cei doi soți mi-au făcut o primire amicală, de parcă ne-am fi cunoscut de mult. Cu modestie maestrul nu vorbi aproape nimic despre sine. A fost destul să-mi declar pasiunea pentru Wagner-Bruckner-Mahler și dialogul a curs firesc, Bergel vorbindu-mi ca de la egal la egal. Mi-am păstrat un streif cu înregistrarea magnetică a convorbirii. Parcă aveam o presimțire că nu ne vom mai vedea.

În 1971 dirjorul clujean a reușit să plece în Germania. Ulterior aveam să aflu cu cine am avut privilegiul să împart câteva ore în orașul cenușiu și zgomotos. Fusese închis într-o minunată pușcărie românească pentru că a cântat la orgă muzică sacră și cântece germane, considerate de diștepții de la secu piese din repertoriul fascist. La liberare, dirijorul orchestrei clujene, după Antonin Ciolan, a fost reangajat, în bătaie e joc ca simplu orchestrant. Așa că i-a prins bine susținerea lui Herbert von Karajan, dincolo de cortina de fier. Conduce Internationale Bayreuther Jugendfestspiele, devine profesor de dirijat și educație orchestrală la academia de arte în Berlinul de Vest, dirijor principal al Societății Simfonice din Budapesta. A dirijat 160 de orchestre în 35 de țări. I-a fost refuzată revenirea în România ca dirijor-oaspete. Abia în 1990 reușește acest lucru.
Fratele dirijorului, scriitorul Hans Bergel fusese coleg de detenție cu Eric și ne relatează: “În cele două luni pe care le-am petrecut împreună am vorbit aproape numai despre „Arta fugii“ de Bach. Am fost martor la ultima fază a cercetării sale neîntrerupte, pe care a continuat-o în celula închisorii şi despre care a declarat că „nu va fi încă multă vreme finalizată“. Avea pe de rost în minte lucrarea. Cu bucăţile de mortar desprinse din perete desena în fiecare dimineaţă un portativ pe învelitoarea cenuşie a patului şi îmi explica până la detaliul celei mai mici figuri şi succesiuni de note dovezile tezei sale, la care adăuga mereu altele noi. Din cauza hranei neîndestulătoare eram atât de slăbiţi încât la anumite intervale ne opream, incapabili să mai vorbim. Dacă unul dintre noi îngenunchea, celălalt trebuia să îl ajute să se ridice, pentru că nu aveam destulă forţă ca să ne ridicăm singuri; memoria ne slăbise în asemenea măsură încât ne aminteam doar cu efort cele mai simple lucruri. Nu o dată am observat cum, cu ochii închişi, cu gesturi abia schiţate, Erich dirija. Fenomenala sa memorie muzicală, care l-a făcut capabil de a memora mai târziu în jur de o sută douăzeci de simfonii, pe care putea să le dirijeze la cerere în orice moment, nu l-a lăsat la nevoie nici o secundă în barbarele condiţii de detenţie, oferindu-i o punte de supravieţuire.”
Scriitorul Romulus Rusan a publicat în 1998 la „România liberă“ un emoţionant text in-memoriam care conţinea printre altele următoarele fraze: „Povestea prietenilor că, în singurătatea celulei, dirijase tot timpul, reproducându-şi concertele în gând. Memoria, această comoară intimă a fiecărui deţinut politic, se concretiza, în cazul dirijorului, nu în fapte, ci în armonii. Memoria l-a ajutat să traverseze acel infern, care, în ciuda suferinţelor, sau tocmai prin ele, ajută arta să strălucească.“
Din nou Hans Bergel: “Am fost despărţiţi; am fost dus în celula colegilor mei de proces. Ani întregi nu am auzit nimic unul despre celălalt. Pentru că în toţi acei ani nu a existat nici un contact cu membrii familiei, nu am ştiut nimic nici despre soarta lor. Erich a lucrat în jur de un an la defrişarea stufului în lagărul Periprava. După cum am aflat, concentrarea sa spirituală era dedicată exclusiv partiturilor. Când a fost eliberat în 1962, avea în urma sa trei luni de detenţie izolată în fortul subteran nr. 13 Jilava din Bucureşti – unde, fără să ştim unul de celălalt, am fost închişi în celule aflate faţă în faţă – şi şapte luni de detenţie izolată în închisoarea din Oradea. Se mişca în zilele de după eliberare, după cum mi-au relatat martorii, cu încetineala unui om anesteziat şi avea nevoie de minute pentru a înţelege o întrebare scurtă şi a răspunde. Totuşi finalizase în linii mari lucrul la analiza formală şi structurală a „Artei fugii“. Se stabilise din nou în Cluj şi primise de la direcţiunea Filarmonicii, al cărei strălucit dirijor fusese cu doar puţini ani înainte, ca în bătaie de joc, postul prost plătit de trompetist de rezervă.”
Realizând orchestrarea „Artei fugii” (trebuie spus că există mai multe variante de orchestrație a acestei opere în alb, aparținând mai multor compozitori), Erich Bergel i-a încredinţat-o lui Mandeal pentru Filarmonica din Bucureşti, conştient fiind că în Germania demersul său nu ar trezi ecou din cauza „strâmbăturilor din nas ale atoateştiutorilor”. Maestrul Mandeal consideră încă şi dânsul că „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” şi „scrisă pentru sine”, necesitând orchestraţie ca să nu rămână „o creaţie de muzeu”, deşi acceptă ipotetic orga pentru o interpretare mulţumitoare.
Orchestrația lui Bergel a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice și, în consecință, un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea modernă, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii” nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă, spune acum Mandeal, mai ales că această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, „sunetul epocii”. Faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie în „Arta fugii” şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia eronată că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstracțiunea in varianta Bergel „umanizeaza” lucrarea, afirmă Mandeal și putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră.
Presa a sesizat că interpretarea ansamblului de sub bagheta lui Cristian Mandeal este inainte un act cultural. Dirijorul a afirmat că lucrarea are o „enormă forţă latentă“ dată tocmai de faptul că este o abstracţiune. „Gîndirea e debarasată de orice fel de anexă şi se poate desfăşura în deplinătatea libertăţii sale pure, nefiind cenzurată de nici un fel de restricţie, aşa cum orice instrument impune prin parametrii sonori diverşi pe care îi conţine şi de care un compozitor trebuie să ţină seama în permanenţă. Miracolul e cu atît mai mare cu cât, în general, sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un moog synthesizer, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.
Bach ajunsese stadiul în care “vedea” sunete pure, în abstract. Personal nu am de ce să cred că apropierea de divinitate, odată cu vârsta și de ce nu, cu moda, determină mutația stilistică și conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner. Vitalitatea cmpozițiilor de tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Ca în perioadele albe ale unor pictori (Grigorescu), ca în domolirea instinctuală și lungirile abstracte, devitalizate ale unor opere literare (Glassperlenspiel de Hermann Hesse). Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstracțiune. Sunetele pure, după mine reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvertete de Beethoven, cele două părți ale simfoniei neterminate de Anton Bruckner, comentarea superdimensionată a sonatei 111 de către Thomas Mann.) Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creației autorilor, anticipează (conform unor comentatori) direcții noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul.
(Orchestratorii au revigorat opere care s-ar fi pierdut. Între ei, Stockowski, Bergel, Rahmaninov, Ravel…)
…Mă aflu din nou, prin 1988, în sala unde pe podium urma să urce, de data asta Cristian Mandeal pentru a dirija tot simfonia a opta de Bruckner, “Apocalipsa”. Am deja o frumoasă colecție discografică în care integrala Bruckner, în interpretarea filarmonicii clujene dirijată de Mandeal a ajuns la vinilul numărul șapte. Nu-l cunoscusem până atunci pe dirijor. Am simțit nevoia să-i iau un interviu pentru revista Orizont. Integrala Bruckner o depășea, ca timp înregistrat, pe cea a lui Beethoven cu George Georgescu. Era o operă grandioasă, comparabilă poate doar cu demersul lui Iosif Conta de a dirija stil oratoriu Tetralogia lui Wagner. Știam că orchestra din Cluj primise din partea statului instrumente noi, cumpărate din Occident. Că imprimările fuseseră realizate în domul catolic din Cluj, cu excepția simfoniei “Romantica”, “trasă” în sala de marmoră a Casei Scânteii. Devenisem brucknerian de tot, într-un club imaginar ai cărui membri, pe atunci puțini la număr, cel puțin în România, îl consideră pe Bruckner regele simfoniei. (Eram sigur că domnul Mandeal este un brucknerian). Nu sunt nici acum de acord cu unii muzicologi care încearcă să descifreze în simfoniile acestui adulator al lui Wagner momente sacre ale contemplării divinității, sentimente de prosternare creștină în fața lui dumnezeu, alături de momentele inspirate din dansurile tiroleze, în care, în ritmul muzicii populare se fâțâie rochițele în ormă de umbrelă ale dansatoarelor. Domnii aceia se pot delecta comentând astfel rapsodiile enesciene, dar nu mai departe. Unicitatea lui Bruckner este greu acceptată. O asemenea muzică nu s-a mai scris și nu se va mai scrie niciodată. Un monument al sigurătății, un strigăt al unei disperări cosmice. Simfoniile sunt reprezentative pentru secolul instrumental, vocea umană nefiind preluată nici măcar ca efect instrumental. Debussy i-a descoperit valențe barbare, poate nici prea departe de adevăr. Arhitectura pieselor este perfectă, cu o dezvoltare treptată și ingenios articulată spre o culminație covârșitoare. Am admirat întotdeauna acele contraste sonore derivând din acele respirații surprinzător oprite înaintea atacurilor majestuoase, emise prin tutti al orchestrei-gigant. Sunt un fan al tuburilor Wagner folosite de Bruckner, o inovație care combină flighornul cu trombonul…
…Lam întrebat pe domnul Mandeal dacă e un brucknerian. Nici pomeneală de așa ceva, mi-a răspuns dânsul. “Eu dirijez orice…”
Aveam să aflu asta mai târziu, după 1989. Despre colaborarea celor doi ardeleni, Bergel-Mandeal. Amândoi genii uitate la ei în țară, în acești ani de criză electorală.
Între timp s-au imprimat și simfoniile 8 și 9. Vinilurile s-au transformat în compact-discuri. Purtând ecoul natural al domului din Cluj, capodoperele celui mai mare simfonist al tuturor timpurilor au fost captate pentru eternitate de către interpreții din România. Este momentul să spunem că în această țară au existat și momente bune, în care cultura a vibrat la unison cu cele mai alese valori mondiale.

comment:

Excelent material. Doct, sensibil, viabil!

Onu