Cruțarea mieilor



De 4 iulie, Ziua Independenței Statelor Unite, când toată lumea își pune curcanul fript în cuptor pe mese, președintele Donau Trump a cruțat viața unui curcan, lăsându-i libertatea. Eu cred că nu a avut destui bani ca să-și cumpere un curcan, iar presa a făcut din asta un caz vizând actul de binefacere.
În acest an sute de mii de români nu vor pune pe mesele lor friptura de miel, ciorba de miel, grătarul de miel. Vor cruța viețile miilor de miei, care, dacă vor fi totuși măcelăriți, asta se va numi o mare fărădelege. Agnus dei, mielul Domnului de Paști va fi cruțat mai ales de pensionari, pentru care sângele curs ar însemna o hemoragie de bani din buzunarele lor sărace.
Nu din milă și dragoste de animale românii nu-și vor cumpăra mieii oferiți cu 25-35-40 lei/kg. Ci din sărăcie. Vor mânca prin reprezentanții lor, bogați și nesimțiți. Ca-n socialism.

Advertisements

Spre Marele Platou


L-am cunoscut mai bine pe colegul meu, Amfiloh, doar când, printr-o coincidență, am plecat împreună la o demonstrație, cu ai noștri, de la sindicat. Amândoi holtei, el ceva mai în vârstă, cu vreo șapte ani. Amfiloh este contabilul firmei la care lucrez. Ni s-a repartizat un traseu urmând să trecem din piața Universității, către sediul unui partid din Kiseleff și de acolo la Parlament. Un traseu lung. Aveam cu cine să discut în maratonul ăsta. Nu pricepeam pentru ce demonstrăm. Și de aici se declanșă totul.Amfiloh era, la servici, un om domol, corect. Avea doar o ușoară defecțiune trupească, la șira spinării, ceea ce îi dădea adeseori un aer de politețe, dusă până la umil. Era o adevărată mașină de calcul și îi domina pe toți cu precizia lui. De altfel, obișnuia să spună:- Azi puterea este a computerelor. Mâine va fi a noastră.A cui, asta nu se putea ghici cu ușurință. Nici nu încerca nimeni să afle. Băiatul ăsta era ușor ocolit și nu știu, dar mă simțeam mereu vinovat cu ceva față de el. Mă simțeam, oarecum în numele tuturor vinovat. Așa sunt eu câteodată. Și poate că asta m-a făcut să doresc să mă las dus pe Marele Platou…-Păi acum ai ieșit din comoditatea ta, surâse Amfiloh, aici nu ești acasă. Și cu mine ai sfeclit-o.Păi, cu toate că o propoziție nu se începe cu „păi”, însă s-o ia dracu` de propoziție, colegul meu era un ceas al disciplinei și ordinii. Cu timpul, desigur, mergând la pas alături de domnul cocoșat, am învățat să-i respect opiniile.- Te-ai bărbierit cu insistență azi, îmi spune. Ia zi, chiar te crezi mai urban mereu așa, proaspăt bărbierit ?- Să mă ia naiba, nu mă cred deloc ceva, în general. Nu caut  neapărat așa ceva.  Desigur, sunt de acord cu propriul meu trup…Sper să țin la drumeția asta. Scuze, cred că fiecare trebuie să fie de acord cu ceea ce i-a dat natura.  Asta în general. Singurul lucru pe care-l obținem în urma protestelor noastre este accesul liber la propria noastră persoană. Da, tot am avut intenția să ies azi în oraș, să casc gura după niște fete mai tinere decât doamnele alături de care demonstrăm. Dar, recunosc, e o chestiune deșartă și mizeră. La îndemâna oricui. A oricăror imbecili. Am venit aici, în fond, să protestăm, așa că ai dreptate. Dacă vrei, pot ieși la viitorul protest nebărbierit. Ce contează? Tot ne afundăm mâine în Marele Platou. Parcă așa s-a stabilit.- Mâine, în Platou? Ce să căutăm noi mâine în Platou? Lasă, te rog, romantismele astea, că sunt sătul de ele la „vrâsta mia”. Toată firma noastră e plină de romantici. Nu știu de unde v-a adunat fostul director, că sunteți unul și unul…N-am răspuns. Însă opinia îmi aparține. Deci pot pleca unde vreau și n-o să dau socoteală nimănui. Pentru mine Marele Platou este o abstracțiune, dar simt că acolo ne vom împlini cu adevărat. Va fi o zi în care n-o să mai demonstrăm degeaba, ca acum. Căci nu știu dacă v-am spus, dar nici azi nu va ieși nimic. Demonstrația e un sport…-Nu înțeleg de ce pretind unii că trebuie să luăm o atitudine, am întrebat brusc. Facem asta mereu și tot nu…-Este o datorie civică. Uite, de pildă, ieșitul ăsta afară, în piața publică. Nu știu cum să-ți spun, este o metodă de socializare.-De un an și ceva tot socializăm. Purtăm tot felul de lozinci, le schimbăm. A spus nu știu cine că în Universității n-are sens…-Ba are. Este ceva simbolic. Este un spațiu emblematic, dacă înțelegi ce e asta. Emblematic. Dă bine la aspect. Trebuie urmărit un anume traseu.-Da, și pe Kiseleff iese chelbosul ăla și ne spune că problema e la Parlament. Și toată lumea se năpustește pe Bulevardul Victoria Socia…-Să nu mai spui așa, se rățoi la mine Amfiloh. Știu că o spui cu năduf. Nu avem nevoie de năduf. Am simțit asta acum un sfert de secol, în mulțimea aia de la Timișoara.-Și ce s-a ales? Praful de toate instituțiile. Cred că și acolo vă trimitea câte unul, ba la casa parohială, ba la județ, ba la operă. În timp ce alții spărgeau vitrine.-Da` știu că ți-ai fi dorit să spargem vitrine. Nu ți se potrivește protestul tăcut și n-ai chef să cari niște lozinci.-Asta cu lozincile, care mereu se schimbă, e o treabă ca jocul cu cartonașe al copiilor de grădiniță. Ai văzut ce se mai agită mass media la filmat lozinci. Fiecare se duce apoi la postul de la care primește bani.-Dar e normal, zise Amfiloh. E normal.-Și mass media câștigă ceva din marșurile noastre. Care sunt tăcute, pașnice și gratuite. De la Ștefan cel Mare românii tot în marșuri o duc și tot nu le iese nimic. Căci ălora nu le pasă. Ne trimit de la Ana la Caiafa. Ne indică piste false, ținte false și apoi, în spatele geamurilor râd de noi. Noi, cei care suntem mereu și mereu aceiași. Credem că se rezolvă ceva.-Ploaia de azi ți-a stricat tot cheful, zi-i mai bine așa. Parcă n-ai ști ce sănătos e să te plimbi. Dăcât să stai în fața televizorului și să-ți facă alții treaba.-…În timp ce tu te joci cu telefonul, cu aprinsul telefonului la un semn al nu știu cui. Știi ce, am nostalgia Marelui Platou.-Și eu, dar tu nu știi ce înseamnă să demonstrezi spre Platou. Acolo se termină toate. Sau Totul. Acolo sunt toate împlinirile pentru care clamăm. După ce ajungi acolo, nu mai există marșuri, plimbări, proteste.-Și nu ne dorim acest lucru?-Nu, zise categoric Amfiloh. Noi nu umblăm pentru a ajunge undeva. Spunea Goethe, „Călătorim spre a călători”. Viața e un marș continuu, revendicările noastre nu tind spre împlinirea lor, căci nu ni le va împlini nimeni. Așa e dat, de secole, cum bine ai spus.-Cum ar veni, nu putem spera la nimic. De ce nu ne-am dori atunci Marele Platou? E singurul loc unde te poți împlini. Cam pe unde crezi că e asta?-În tine însuți, spuse decis Amfiloh.-Atunci, dacă totul e în zadar, eu rămân.-Rămâi cu bine…(Din romanul în lucru „Amfiloh”, care nu va apărea)

Satul fără somn


Noaptea oamenii nu dorm, ci fac zgomote înfiorătoare pentru a îndepărta mistreţii/gliganii de lângă/din lanurile cu porumb, folosind conserve goale, înșirate pe sârmă. Dacă te-mpiedici de un cablu d-ăsta te prăvălești în prăpastie. Se folosesc și puşcături de carbid. Nu ai voie să tragi cu arma în agresorii cu colţi de argint pentru că o lege  îi protejează. 

Ocoalele silvice agreează mai mult animalele decât oamenii. Lumea nu ştie că mistreţii sunt stăpânii recoltelor zonelor de deal din preajmă. În schimb, dacă se găseşte un vânător străin, care plăteşte în valută forte, poate vâna chiar şi pe loturile particulare, ale oamenilor. Ce mai contează? Vânoasa populaţie bănăţeană a dispărut, cătă uoraş, or cătă progagie. Or vinit oameni din Nord. Macăr gogie dă tot feliul dă inşi. Banatul  este tolerant, aici însă e vorba de o interesantă imigrare internă. Săraci din nordul ţării, cam cu copii, cam cu nevoi, cam fără ocupaţie au cumpărat/ocupat case şi pământuri în satul pustiu. Foarte bine, veţi spune.

Părinţii acestor oameni voiau, în al doilea război, când Ardealul de Nord încă nu se întorsese la România, să treacă cu arme şi bagaje, cu teritoriu cu tot, la glorioasa Uniune Sovietică, recte Ucraina. Ce trădare, veți spune, pe bună dreptate. Au acceptat România Mare iar când se ivi tratatul Ribentrov-Mollotropp, se întoarseră cu fața spre Est și cu dosul spre Vest. Acuma, lasă că e bine şi-n Banat. Vreo treizeci de copii nu mai trebuie să facă naveta în satul de alături, că un senior, născut în satul ăla s-a luptat până la moarte să le construiască o şcoală. Părinţii se ocupă cu storsul prunelor, le beau ţuica toată ziua; satul este beat, grădinile bântuite de gliganii cu colţi de argint. Se trăieşte din alocaţiile copiilor. Copiii au ajuns să aibă bani şi să le cumpere alcool părinţilor. Oaminii aiștia sunt prolifici, se înmulţesc mai abitir decât bănățenii; viitorul este al lor, în această parte  a Banatului. Calitatea lor umană nu este cine ştie ce. Nu se compară cu aceea a micilor chiaburi români, făloşi, de anțărț, când au refuzat să intre în colectivă. Iar de când cu noii localnici, căminul cultural a ars, primăria la fel. Se mai ţine o biserică de lemn, monument arhitectonic, sprjinit de cozi de mătură şi de fundurile grase ale matroanelor înghesuite. Noii etnografi vor stabili că casele localnicilor nu poartă stilul zonei de interferenţă a Banatului cu Ardealul, ci a Maramureşului cu Ukraina. Aici, la poalele frumosului deal Gurguleu şerpuieşte majestuos pârâul Icui.  Au trecut pe aici ziarişti, au scris despre sat. „Despre şcoală, altă dată”. Dar despre școală nu s-a mai scris însă niciodată, cu toate că are buda-n fundul curții.

(Dintr-un roman care nu va apărea)

Muzica absolută


Primul compozitor din lume, Wagner este cel care a pus la punct orchestra mare. Un instrument introdus de el este tuba wagneriană, care acoperă spațiul virtual dintre corn și tubă. La indicațiile sale belgianul Adolph Sax a construit acest instrument, mai puțin utilizat decât binecunoscutul saxofon, dar prezent în simfoniile lui Bruckner. O inovație, considerată de Wagner esențială pentru arta sa este drama muzicală, făcând astfel o concesie teatrului și vocii umane, această labilă fațetă a muzicii, pe care a încercat s-o instrumentalizeze. Evoluția discursului vocal este adesea paralel și discordant față de orchestrație, rareori suprapunându-se acesteia, adică folosind-o ca acompaniament. Importantă pentru evoluția muzicii este și wagneriana melodie infinită, preluată uneori de postwagnerieni. Leitmotivele, apărând mereu prelucrat, se transformă în caracteristici pentru personaje, plăcuțe personalizate. Utilizează adevărate tabule de motive, ceea ce poate apărea convențional la un moment dat dar și o mare inventivitate. Temele cu variațiuni, în care a excelat Beethoven, îmbracă la Wagner o nouă formă, dar se poate spune că în forma lor clasică lipsesc, total preluate de motivele menite a sugera, a face aluzii și a caracteriza personaje. Refuzul baletului este o mare calitate a lui Wagner care nu admite această gimnastică exhibiționistă în operele lui. Păcat că s-au găsit acum regizori dornici să acopere cu trupuri umane în mișcare acele minunate fragmente orchestrale, care atestă virtuțile de simfonist pe care compozitorul și le-a neglijat, din păcate, și prin care, dacă facem abstracție de motivele-plăcuță de identificare a unor acțiuni sau personaje, se apropie mai mult de muzica absolută.

Fără nicio a atracție pentru scenă, austriacul Bruckner este, nu numai cel mai important simfonist al lumii, dar și cel mai apropiat de muzica absolută care îl individualizează integral. Alături de o iscusită folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută dispare în vecinătatea vocii umane. Introducerea acesteia în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Bruckner pară să-și fi dat seama de asta și de aceea îi surclasează pe Beethoven, Wagner și Mahler.

Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner. Idiomul lui tonal este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, asceză, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, el atinge punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru nu apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii bruckneriene. „Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la „a patra” a lui. Cu toate acestea nota romantică este inexistentă. O monocromie cenușie nu lasă pătrunderea sentimentelor poluante și frivole. Extrem de caracteristică pare o manifestare negativă față de wagnerianism, mai bine-zis față de lipsa de puritanism al lui Wagner, cu toată experiența lui extraordinară cu muzica titanului de la Bayreuth, din care a rămas doar o mică influență asupra instrumentației, ochestra modernă statuată de el, prezența „tuburilor/tubelor-Wagner”. Nu există urme wagneriene în munca lui Bruckner, cu excepția unor motive ce țin de „melodia infinită”, devenită metodă de lucru și pentru postwagnerieni ca Mahler și Richard Strauss.

Așa-zisele „școli naționale” muzicale au scos la iveală „bogățiile folclorului” din diferitele zone periferice ale Europei. Lipsa de viziune individuală, utilizarea colajului, citatului au dus, cu timpul, spre o subțiere a acestor modalități de expresie artistică. Factorul esențial care a contribuit la punerea în umbră a acestor jocuri etnice, cu toată culoarea lor adusă în obrajii clasicismului, a fost asaltul romantismului, cu cortegiul de personalități care au creat influențe, altele decât cele ale nostalgiei identitare, apoi valul modernității expresioniste, în context postbelic, aducând fațete tragice și expresive care au corodat tonalitățile tradiționale, ba chiar și modurile populare. Atonalismul, dodecafonismul au devenit apanajul unui club exclusivist de compozitori, având în comun doar noile mijloace de expresie, agresivitatea acestora. În ansamblu, față de aspectele depersonalizării individului din perimetrul școlilor naționale, arta modernă se sprijină pe forța unor personalități singulare. 

 

Exces de memorialistică


Redacția Orizont în anii optzeci

 

Teoria literară română a fost destul de săracă în definirea completă a memoriilor și jurnalelor, mai ales că aceste două specii ale scrierilor autobiografice se întrepătrund adesea, au vieți paralele în cazul aceleiași scrieri. „Însemnări asupra evenimentelor la care a participat cineva ori care s-au petrecut în timpul vieții cuiva” sunt memoriile. Și iar, „însemnările zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa” sunt jurnalele. S-a descoperit chiar un gen – autobiografic – pe lângă cele trei existente, care are o frontieră comună cu acestea. În toate încercările de postare în manualele școlare lipsește definirea ficțiunii, element esențial pentru existența creației literare. Referitor la aceste forme ale desfătărilor autobiografice, se pare că la noi ele au proliferat în perioada post-comunistă, oferind material despre întâmplările prin care a trecut națiunea sub regim totalitar.
La modul general, s-ar părea că asistăm la o formă de îmbătrânire a culturii. Este un moment nespus de trist atunci când viața și creația devin simple memorii, mărturisiri, jurnale. Ajungem în acel punct mort, în care nu se mai nasc scenarii, în care îți dai seama de inutilitatea elaborării unui project de roman sau a conturării unui volum de versuri închegat, rotund. De la o anumită vârstă autorii încep să ne spună cum au scris romane, părând că această specie e pe cale de a ceda spațiu mărturisirilor subiective.
Găsim în arta seniorilor, eseul infinit, jurnalul de bord, în care scriitorul se agață de propria-i creație de odinioară, singurul reper concret pentru el, care, în mod paradoxal este însăși ficțiunea, arta, fantezia creatoare. Cred că foarte aproape este momentul în care cititorul nu se va mai apropia nici de aceste umbre ale scriitorului care, în absența mirajului inspirației se hrănește din sine, într-o monodie fără sfârșit, într-o melodie infinită…
Desigur, jurnale se pot scrie la orice vârstă, pot răsări albume de amintiri. Aici nu mai poate fi vorba de literatură, jurnalul ignoră ficțiunea. Totodată nu se poate ști cât de multă autobiografie există într-o scriere care se vrea cu caracter autobiografic. Nu întotdeauna ne putem încrede în sinceritatea mărturisitorului. Dacă nu sunt biografii inventate, atunci jurnalele, memoriile pot avea valoare documentară, nu literară. Aici nu mai există criterii ale valorii artistice.
„Este vremea memoriilor şi a confesiunilor. Scrierile memorialistice reprezintă astăzi o industrie şi această industrie se află în plin avânt. Toată lumea scrie memorii, confesiuni, autobiografii, poartă convorbiri sau dă interviuri; şi toată lumea citeşte memorii, amintiri, confesiuni, autobiografii, convorbiri şi interviuri. Genul memorialistic, dacă i se poate spune aşa, este probabil genul dominant al acestui sfârşit de veac; romanul, în orice caz, a fost detronat, întâietatea nu-i mai aparţine. Pofta de spovedanie în public se dovedeşte la fel de insaţiabilă ca şi foamea publicului de spovedanii şi dezvăluiri.” (Mircea Iorgulescu, Ispita memorialistică, în Caiete critice, nr. 1-2 din 1987). Foarte interesant spus, doar că declinul romanului nu a fost încă demonstrat la modul general, el putând fi constatat la anumiți scriitori, atunci când vârsta înaintată le diminuează puterea de a-și imagina, de a controla ficțiunea. Nici foamea publicului pentru mărturisiri nu depășește un interes firesc pentru lucrurile nefirești. Real este mai degrabă interesul cultural scăzut ca și facilitatea accesului la informații oferită de internet.
Ispita memorialistică rămâne un apel la instanța posterității. Până la urmă lăsarea în suspensie reprezintă finalul oricărui roman. Iar după ce a creat misterul, autorul scrie o deconspirare, încercând astfel să atragă din nou atenția și să prelungească destinul operei sale în viitor.
Mircea Eliade a simţit că nu mai poate scrie decât la persoana întâi, „că orice altfel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-ar avea sens”. Camil Petrescu citește, la un moment dat, doar memorii („neliterare”) și îl interesează valoarea lor documentară, psihologică și socială. Lui Thomas Mann i se părea mai interesant să ne relateze Cum am scris Doctor Faustus, decât să se ocupe de un nou roman? O adevărată andropauză a creației. Subtitlul Romanul unui roman nu-și mai avea sensul, evenimentele istorice la care participa autorul în exil și modalitatea de a se documenta interesează mai puțin, ficțiunea nu mai există. Eventual preluăm informația cum că personajul Adrian a fost creat după modelele Nietzsche și Schoenberg. Romanul unui roman nu mai este un roman în oglindă, ci necrologul său.
Nu numai Thomas Mann crede că a scris un nou roman (în completarea celui faustic). Nicolae Breban se întreabă: „Nu cumva încerc să fac din propria mea autobiografie un roman?” Un asemenea scriitor crede că pe ce pune mâna devine roman. Dacă Animale bolnave a fost scris pe baza unui model real, oferit de autorități pentru combaterea misticismului criminal, ficțiunea este susținută în această perioadă creativă de un tânăr scriitor. Mai nou, în traversarea senectuții Breban pare a fi mai bun memorialist – eseist decât romancier. Dialogurile devin interminabile, eseurile nu mai sunt romane. Hipertrofierea eului unor autori poate deveni obiect de studiu de laborator, material documentar de nișă. Varianta îmbătrânirii romanului e similară cu părăsirea unei bărci prea vechi. Mircea Cărtărescu nu e încă la vârsta lui Thomas Mann sau a lui Breban când inaugurează o specie, se pare, nouă, aceea a jurnalului-fluviu, adică mai multe cărți, pe bandă rulantă.
Dar există viață și dincolo de literatură, din dorința de a comunica direct cu publicul. Poate cea mai onestă posibilitate de încheiere a operei. Muzicienii nu au acest privilegiu. Lucrările lor neterminate nu mai găsesc justificări și atunci, în unele cazuri alți compozitori încearcă să le continue, căutând posibilitatea unor finaluri în schițe și intenții rămase în suspensie. În confesiunea, destăinuirea, spovedania noastră, a scriitorilor se va vedea cât de mult am mințit public și ne-am mințit pe noi înșine, cât de mult am trișat destinul în operele noastre. O viață, în fascinația egoistă a ficțiunii și în figurile de stil concepute, fără mărturisiri sincere și aruncând pe spinarea personajelor ceea ce am avut de ascuns în adâncul sufletului nostru, am trăit în literatură. Frumos, sublim și adesea cu aplauze. Când începe însă spovedania, publicul începe să iasă afară din sală.

Descoperirea de sine


Descoperirea de sine este cel mai fascinant fenomen din viața omului. În primul rând senzația că, abia începută, viața nu are un termen limitat. De aici – pierderea timpului, ratarea unor șanse cu adevărat folositoare. Persoane care se simt îndrumătoare, intervin permanent cu „tradiționale, folositoare și necesare” atenționări, datorită cărora aspirantul spre maturitate se simte deposedat de inițiativele personale. Considerat mereu un neajutorat, adolescentul este mereu orientat spre „căile cele bune”, ca un handicapat. În cazul unei inteligențe ieșită din comun, aceste direcționări sunt absolut inutile. În cazul „micii persoane”, exemplar „reușit” din toate punctele de vedere, părinții se simt proprietarii unei valori, unei bijuterii personale. La rândul său, adolescentul aspirant la maturitate este tot mai conștient de sine, are tentația independenței, a fireștii senzații că-și aparține sieși. Dintr-un fel de modestie care mi se inocula forțat, a trebuit să cred că nu era cine știe ce de capul meu. Asta a fost curată ipocrizie. Care a avut un rezultat opus. Oglinda venețiană, pe care o priveam tot mai ades, mi-a șoptit ceea ce părinții nu mi-au spus, nu știu de ce, pentru că știam de la alți tineri scriitori că mamele lor le insuflau ideea că sunt cei mai deosebiți din lume. Ambele „formule” de educație au instigat la atitudini personale de narcisism. Așa ajungem să ne comparăm cu alte persoane pe criterii estetice. Iar această formulă subiectivă ne paște la toate vârstele. Văd asta la unii colegi, seniori, extaziați de propriile persoane. Dar nu-i condamn. Ceea ce putea fi, în vremuri normale, interpretabil prin judecățile lui Freud, este acaparat de timpurile morbide pe care le trăim. În această țară criteriile valorii sunt compromise, prin inexistența lor, de mult timp. Ranchiuna, invidia, răutatea, spiritul de mahala fac ca omul să nu se mai manifeste în plenitudinea sa. Candoarea dispare repede, omul trebuie să-și facă singur dreptate. Vremuri similare or fi fost și atunci când Walt Whitman scria poemul verslibrist „Cântec despre mine însumi”. Dar nu era nimic egoist în acel „Mă sărbătoresc și mă cânt”, pentru că poetul adăuga că prin tot ce are mai bun vrea să aparțină toturor. Nu, n-au fost vremuri similare. Egoiștii noștri ar spune: ceea ce aparține tuturor, trebuie să-mi aparțină doar mie. De aceea, din moment ce nimeni nu-ți oferă atenția care ți se cuvine, datorită prestației care s-ar încadra în ceea ce este valoare, necesară unei societăți normale, atunci vii și-ți iei singur din castronul comun. Cine nu înțelege asta, cine e slab, va ceda repede. O spune mai bine Victor Hugo:

„Ceux qui vivent, ce sont ceux qui luttent;

Ceux dont un dessein ferme emplit l’âme et le front.(…)

Ceux dont le coeur est bon, ceux dont les jours sont pleins.

Ceux-là vivent, Seigneur ! les autres, je les plains.(…)

Car le plus lourd fardeau, c’est d’exister sans vivre.

Verslibrism și secțiunea de aur


Lucruri absolut esențiale sunt lăsate la oparte, în creația poetică, azi pare să primeze orgoliul celui care produce versificație. Simplul fapt că scrie poezie a devenit singurul criteriu al valorii, nu mai contează tradiția imensă a poeziei, tehnicile sale nu mai sunt respectate, de parcă astăzi am deprinde scrisul și cititul. Personalitățile care se afirmă acum sunt în cea mai mare parte niște diletanți. Conținutul, ideatica, mesajul par să fie niște anacronice obligații. Poetul contemporan nu mai are obligații. Poate singura este aceea a ignoranței în privința tehnicii redactării gândirii sale, care ar putea fi chiar artistică. Dar punerea în pagină a devenit parcă o practică dedicată doar a celor ce fac fotoculegere, a tehnoredactorilor. Pare-se că nu prea mai interesează o anumită arhitectură a textului, așa cum are deobicei și muzica, începutul ca punct de atac, pentru captarea atenției, momentul culminant și apoi tehnica finalurilor, adeseori aducătoare de poantă, de concluzie, care trebuie să fie surprinzătoare, șocantă. E considerată depășită cu o sută de ani era versificației în metru fix, așa-zisă clasică, toată lumea acceptă verslibrismul, acea invenție whitmaniană, dar fără să cunoască tehnicile speciale ale versului liber, care ar trebui să fie o serie de violente inovații, muzicalitate internă, succesiune de frazări frumos sonorizate, cantabilitate sau stridențe cu intenție și câte altele. Unii verslibriști dovedesc o incapacitate de a simți melodicitatea curgerii, potențialul viril al verbului. Ei lasă propozițiile să atârne, să curgă cu jet întrerupt aleator. Prozaismul curtează tot mai des versul liber, care pășește eliberat de canoanele rimelor inteligente, adică acelea în care nu este admis să aduci substantiv cu substantiv, verb cu verb, sau facila întrebuințare a gerunziului. Frugalitatea liricii care-și zice în tot felul, de la post-expresionistă la post-modernistă se încarcă adesea cu expresii vulgare, autorii crezând că-și exprimă astfel un fel de protest, de cele mai multe ori fără adresă și malnutrit.
Dan C. Mihăilescu: „Există multă maculatură poetică, în care versul liber nu este o formă de expresie legitimă în raport cu ceea ce vrea și simte poetul, ci este un refugiu al neputinței și lipsei de talent a unuia sau altuia care ar vrea să fie poeți, dar nu sunt în stare să scrie poezie.”
Nicolae Manolescu în Despre poezie: „Se vorbeşte totodată de la un timp de postmodernism. E drept, prea puţin sau deloc în legătură cu poezia. Termenul, folosit întâia oară de către urbaniştii americani şi într-o accepţie destul de precisă, a câştigat teren în ultimele decenii, ajungând până la a defini o atitudine şi o epistemă deosebită de cea modernă, dar n-a fost aplicat sistematic la poezie, în momentul de faţă, confuzia continuă să fie destul de mare în privinţa postmodernismului şi există cam tot atâtea păreri câte capete şi-au pus la contribuţie materia cenuşie. Să mai spun că postmodernismul este definit, în aceste condiţii, într-un mod absolut contradictoriu şi că uneori aceleaşi argumente servesc la concluzii opuse?”
Verslibriștii se privează singuri de șansa pe care o oferă poezia în metru fix, niciodată depășită și anacronică. Mirela-Ioana Dorcescu, în studiul hermeneutic apărut în acest an în volumul Hermeneia subliniază metoda impusă de soțul ei pentru analiza de text. În România, primul scriitor care s-a ocupat prezența acestui număr în operele poeților români este Eugen Dorcescu, în urmă cu patru decenii în cartea sa Embleme ale realității (București, Ed. Cartea Românească, 1978 ). Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretică și practică, era aceea de a inova, de a diversifica și înnobila critica literară autohtonă. Mirela-Ioana Dorcescu: „Care este materialul poetic supus determinărilor numerice? Aparent, doar cel sonor. Eugen Dorcescu propune o analiză a expresiei fonice a textelor, concepută în mai multe etape: stabilirea măsurii versurilor; determinarea cadenței naturale a poemului, rezultată din modul de combinare a silabelor neaccentuate și a celor accentuate. Atunci când rezultatul acestor operații este 1,6, sau un număr foarte apropiat se constată existența secțiunii de aur în construcția respectivei poezii.”
Autoarea cărții ne pune pe gânduri. Desigur, statutul de capodoperă al unui poem nu poate fi acordat doar în urma împărțirii numărului de silabe neaccentuate cu numărul celor accentuate, făcând abstracție de gradul de profunzime al textului respectiv, de ceea ce numim uneori mesajul poetului, filozofia din gândirea sa, tot ce ține de instrumentarul criticii literare. Autorul poate ajunge inconștient la secțiunea de aur, însă travaliul său artistic presupune o cunoaștere profundă a tehnicilor de versificație, o virtuozitate în manevrarea cuvântului și o conștiință de sine, în plenitudinea personalității sale artistice. Din experiență proprie pot confirma faptul că materialul lexical poate ajunge la o maximă concentrare a densității sale, suportând constrângeri asumate, adesea convenții autoimpuse și o siluire ascetică în evitarea expresiei difuze și verbiajului, atât de frecvente în verslibrism. Punerea în pagină a unor asemenea texte presupune o înclinație temperamentală spre muzicalitatea rezultată din sonoritatea cuvântului bine temperat. E greu de crezut că asemenea performanțe se pot realiza fără o cunoaștere teoretică și practică a tehnicilor versificației.
Interesantă propunerea lui Eugen Dorcescu de a considera numărul de aur un argument pentru demonstrarea statutului de capodoperă al operei poetice, observă autoarea: „certifică armonia raporturilor dintre forme, idei și tot ceea ce înseamnă performanță poetică la nivel de excelență.”
Eugen Dorcescu abordează ritmurile poemelor „O, mamă…” de Mihai Eminescu și „Izvorul” de Lucian Blaga. Deci ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur.
O contribuție esențială, realizată printr-o demonstrație simplă, o aduce autoarea găsind și pentru zilele noastre și în imediata apropiere, creații care atestă perfecțiunea, având în comun cu marii poeți români cifra magică rezultată din raportul silabelor neacccentuate cu cele accentuate și asta chiar în poeziile lui Eugen Dorcescu sau Șerban Foarță. Alături de texte sunt prezentate, cu competența filologului profesionist, schemele (scheletele) acestora, măsurate riguros. Poetul Dorcescu a exersat, conștient de sine, mai mult de patru decenii, tehnici pe care le-a observat cu atenție la poeții noștri importanți. De pildă, observă autoarea, pe Dorcescu l-au preocupat rimele rare. În lirica românească au excelat în acest sens Ion Barbu și Tudor Arghezi. Poetul timișorean utilizează rimele rare în două variante, sincategorială, constituită din lexeme care aparțin aceleiași părți de vorbire și heterocategorială, alcătuită din lexeme cu încadrare morfologică diferită. (Desigur, varianta a doua este mai dificil de realizat, dar oferă un plus de surpriză.)
Și iată că există printre noi poeți ale căror lucrări se pot numi capodopere, poeți în viață, geniali. Versificația lor nu este o continuare a clasicismului stil Alecsandri, ci este o formulă modernă, care aduce multe noutăți în privința raporturilor dintre cuvinte, generând o muzicalitate aparte și încărcându-se de sensurile actuale ale secolului XXI.

APĂRUT ÎN „CONFLUENȚE LITERARE” ȘI „ARMONII CULTURALE”

Despărțire de București


În 1972 acționa cu putere minirevoluția culturală a lui Ceaușescu. După debutul meu editorial din 1968 am avut cronici favorabile în presa din capitală și în Timișoara. Am publicat și în reviste, versuri, muzicologie, eseuri pe diverse teme. Dar din 1972 s-au modificat relațiile mele cu presa, s-a schimbat orientarea editurilor, urmând şi pierderea (deliberată) a manuscrisului meu la Editura Albatros; redactorul Elis Buşneag, la Editura pentru Literatură, unde voiam să public o nouă carte de versuri, mi-a spus că a doua se publică la altă editură. Urmă eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu considera manuscrisul meu „prea puţin patriotic” şi restituirea unui roman satiric ( cu adresă la activismul politic). Despre felul imbecil în care am fost tratat la Albatros a scris, cu regrete sincere Mircea Sântimbreanu în memorialistica sa postrevoluționară, dând vina pe o doamnă redactor.
Am avut un dosar favorabil pentru transfer de la radio în Televiziune, în resortul cultural. Acolo fiind, mi-aș fi putut face relaţii, pile, o carieră. Am dat un telefon lui Ion Arieșanu, un vechi prieten, aș putea să spun, să-i cer o părere. Se înființa la Timișoara noul format săptămânal al revistei Orizont iar el, ca redactor-șef mă chema în această redacție. Și așa m-am transferat, preferând supărarea văcarului pe sat şi o viaţă de anonimat într-o provincie care a fost cândva o strălucită regiune a unui imperiu civilizat şi redutabil. 
Am fost cândva „de-al lor”, în sensul că Bucureștii îmi plăceau, pe atunci, puteam face realmente multe pentru breasla mea. La un tânăr de nici treizeci de ani s-au răţoit conu’ Zaharia Stancu, Elis Buşneag, Nicolae şi Mircea Ciobanu, Ştefan Augustin Doinaş ( cu cronicile lui împotriva şaptezeciştilor) ilustrul „coleg” trimiţând la gunoi tot ce a scris generaţia mea între anii 1967- 71, cu serialul său despre „beția de cuvinte” și „moda literară”. Manevra, ochestrată politic, urmărea desfiinţarea colecţiei disidente Luceafărul, ai cărei redactori i-au lăsat în ploaie pe cei ce mai băteau insistent la porţile unui debut. Noi eram de vârsta celor de la Beatles (bietul George Harrison era cu un an mai tânăr decât mine), sau Pink Floyd, dar, graţie stalinismului valah ne vedeam excluşi din Europa, în care ne chinuim să ajungem şi azi. Nu se poate spune că nu am încercat să parchez în spaţiul ultracentralizat al României, în capitală. M-am întors acolo doar foarte târziu, pentru VIZA necesară plecării în Statele Unite, la familia fiului meu. 

Cărți dispărute


PRIMUL RĂZBOI MONDIAL N-A AVUT LOC,  autor Lucian Bureriu/propusă de Excelsior, respisă de o secțiune a Ministerului Culturii.

Timp de un deceniu am urmărit o serie de documente, în majoritate nu de mult desecretizate. Constat cu uimire că multă vreme istoria a fost în fel şi chip cenzurată, măsluită şi ticluită. Cu oarecare timiditate câţiva istorici români şi străini, riscând etichetarea de REVIZIONISM, în accepţie peiorativă, au ieşit cu cărţi în care trecutul este reconsiderat, cu riscul de a deveni incomod pe alocuri. Am considerat Primul Război Mondial ca fiind cel dintâi experiment al omenirii aflată într-o schimbare radicală. A fost spulberată tradiţia conflictelor regionale, încheiate fără schimbări esenţiale de putere. Au fost zguduite din temelii relaţii socio-politice care păreau aşezate ca pe vecie. Eriniile malefice s-au dezlănţuit scăpând oricăror prudenţe, lăsându-se manevrate cu diletantism şi stângăcie. Însăşi încheierea păcii a generat cu uşurinţă a doua conflagraţie, precedentul fiind deja creat.
Dacă în anumite locuri din lume s-a mers cu curaj pe linia devoalării adevărurilor acestui eveniment, degajându-se factori reziduali pe care-i resimţim şi în prezent, nefiind întotdeauna conştienţi de aceştia, consider că istoriografia noastră a rămas în urmă, înseşi manualele şcolare aducând mereu aceleaşi clişee pe care le-am deprins încă din anii socialismului. Adesea autorii acestor manuale esenţiale în formarea intelectuală a tinerelor generaţii, chiar că par a fi uitat unele fapte, omisiunea fiind o confortabilă formă de a escamota asperităţile peisajului.
Nu mi-am permis interpretări fanteziste, cu atât mai puţin cultivarea teoriilor conspiraţioniste. Am conferit totuşi o anumită unitate manuscrisului, depistând liantul unor etape din dezvoltarea evenimentelor, cu consecinţele de rigoare, aşa că nu ofer o simplă culegere de texte sub genericul reportericesc NO COMMENT. Respect, totodată, libertatea citatelor, fără să le încalc drepturile îndreptându-le pe un anumit făgaş, aşa că nu poate exista un proces de intenţie.
Nu contest că există un exerciţiu al fanteziei în acest CE-AR FI FOST SĂ NU FIE? Și există suficiente argumente în sensul că au fost multe intenţii şi forţe care ar fi putut ţine sub control vremurile. Numai dorinţa popoarelor de afirmare naţională nu puteau şi nu aveau nici un interes să dezlănţuie acest imens tăvălug radical. Explozibilul potenţial al temelor şi variaţiunilor acestui război trebuie manevrat cu grijă, dar şi exhumarea documentelor autentice şi adesea trecute cu vederea este un act recuperator. Şi cu o răbdare de arheolog, am încercat să le menţin IN SITU, fără părtinire pentru o parte sau alta a frontului.
Nu va fi niciodată destul ceea ce s-a scris despre întâia conflagraţie mondială şi nu facem decât să completăm materialul existent cu eventuale ultime descoperiri. În spaţiul nostru spiritual cărţile au tiraj mic şi dispar repede, aşa că, pe lângă descoperirile proprii, am utilizat şi citate din aceste opere perisabile.
Sondajele de opinie pe care le-am făcut, fie direct, fie utilizând Internetul, au fost întru totul favorabile punerii sub reflectoarele dezbaterii publice şi cunoaşterii larga tematică pe care o declanşează subiectul acestui manuscris.
P.S. Editura îl propune în acest Proiect pe Lucian Bureriu, scriitor, bun cunoscător al fenomenului de multiculturalism, specific Banatului, critic şi neobosit cercetător al istorie naţionale, preocupat de a nu lăsa să „cadă” în uitare opere şi nume meritorii,  care îşi dedică o bună parte din timp în a aduce / readuce pentru cititori, dar nu numai, în discuţie aspecte încă nelămurite, neclare, neştiute de marea majoritate a populaţiei. Eseu, pagini de jurnal, memorii sun instrumentele alese de scriitor pentru a ne oferi lucrarea Primul Război Mondial n-a avut loc.

P.P.S.-ul autorului. N-a fost să fie. Poate la schimbarea Ministerului.