Hoții, din nou


Mi-a furat totul

În urma legislației PSD au ieșit din pușcărie o groază de indivizi, având cele mai colorate motive de încarcerare. O mare parte s-au reîntors după gratii, recidivând. Ce sens a avut ceaușista inițiativă? Să ne răspundă Dragnea. Probabil că el n-a trecut prin ce-am trecut și noi, cei mai puțin tineri decât domnia-sa. 

Dăduseră și ceaușeștii drumul unor deținuți. De re-umplură țara cu hoți. Pe la un 23 august știam prea puțin despre asta, căci altfel nu mă aventuram, cu bicicleta semi-curse, într-o destul de lungă călătorie, de la Timișoara la o cabană din Padeș. Adică plecarea în zori, pedalarea rapidă spre Lugoj, de acolo pe un drum prost care ducea la orașul Nădrag. Pe atunci mai exista acolo o fabrică, făceau lanțuri pentru industria minieră. Directorul fabricii îmi spusese odată, când i-am luat un interviu, „noi aici facem lanțuri mari și mici, pentru toată lumea”. Nu mi-a spus dacă și pentru deținuți.
Era zăpușeală și când am ajuns la cotitura spre munte, m-a tentat un pârâu limpede și rece, ca să fac o baie. Era bine, pustiu, natură curată. Când să trag bermudele pe mine, apărură trei inși. Îmi vorbiră destul de politicos, cerându-mi niște bani. „Nu trebuie să ni-i dai toți. Mai lasă-ți și ție. Noi venim de la miticica, din Mehedinți și n-am mâncat nimic de trei zile.” N-am ezitat să-mi scotocesc portmoneul, mai ales că am văzut la fiecare ins câte un cuțit de vânătoare la brâu. Mi-am pus restul de haine în rucsac și am șters-o rapid. A început, în fine, urcușul spre cabana-punct terminus.
-Dacă nu vă e cu supărare, unde intenționați să mergeți, mă întrebă un muncitor forestier care-și prăjea niște slănină lângă o cabană improvizată. Da, la „Căprioru`”, cu bițiclul e cam nu știu cum…Dar să aveți grijă, că văzui că sunteți singur, prin zonă s-au aciuit niște „băieți”, din ăia cu amnistia…Ne-au ocupat o cabană forestieră, ceva mai jos de aia turistică. Aveți grijă pe unde umblați, că s-ar putea să rămâneți fără mândrețea aia dă bicicletă…
M-au trecut fiori. Să plec înapoi, de aici, de la numai un kilometru de cabană? Fie ce-o fi. Ce-ar putea să se întâmple? Nu prea aveam bani, așa că…Mi-am luat bicicleta în brațe, o „Ukraină” ușoară, din aluminiu, și am urcat pe un drumeag noroios. Începea să se întunece. În preajma cabanei am privit cu atenție împrejurimile. Nici urmă de turist, pustiu, clădirea era luminată discret de la generatorul care se auzea bâzâind. Fie ce-o fi. Am intrat în clădirea de lemn. „Gestionarul” stătea cu o pușcă de vânătoare în poziție de tragere. Am ridicat o mână, în cealaltă păstrând bicicleta.
-…Și iacătă ni-s mai mulți acum, glumi omul de la cabană. Mâna jos, domnule, iacă, fac și eu pe paznicul de pușcărie. Numai bine ce ați venit, o să vă rog să serviți masa și să mergeți la culcare, că eu trebuie să opresc generatorul, ăsta de ne face lumină. Mai este un turist, care și-a lăsat mașina jos și doarme acum de obosit. Și o fată, năroadă, a trecut peste munte singură. Asta o primit amnistie și stă la bar cu niște sticle de bere…Va fi cam beznă, dar e lună plină. Aveți o cameră sus, la mansardă, plină de paturi goale…E mai sigur. De ce e sigur? Primesc mai nou niște vizite, bărbați care au zile multe de pușcărie în spate. Vin și-și iau băutură. Au văzut că am pușca mereu asupra mea. Sunt destul de liniștiți. Și-au găsit în vale, către Luncani, o cabană pustie, abandonată de forestieri, în care locuiesc și atâta tot. Se vede fumul ieșind de acolo, o să vi-l arăt dimineața. Nu știu de unde fac ei rost de alimente, că de lucrat nu cred să găsească pe aici ceva. Poate taie lemne, la forestieri…
I-am spus cabanierului că am în plan să cobor prin Luncani, ar fi fost prea monoton să cobor tot prin Nădrag. Iar de acolo spre Făget, unde aveam să fac un popas de o zi și apoi înapoi la Timișoara. Mi-a răspuns că există un drum ocolitor, pot evita cabana de jos pe o cărare a oierilor. Cu asta mi-am terminat ziua și urcam în odaia de sub acoperiș cărând bicicleta, încuiată, pregătindu-mi lanternele și desfăcând o conservă de costiță cu fasole.
După un timp lumina s-a stins, motorul nu mai vuia și o liniște ca la început de lume m-a învăluit. Jos cabanierul zdrăngăni un timp lacăte și lanțuri, închise obloanele de lemn și rămase de veghe. Îmi bate cineva la ușă tocmai când eram gata să intru sub pătură. Deschid și iată o tânără, lejer îmbrăcată, care-mi bagă lanterna în ochi și ține în mână o plasă cu sticle de bere.
-Apoi pe mine să mă scuzați, dar mi-e teamă să stau singură. Mai ales cu atâta bere. Poate v-a spus cabanierul…
-Da, poftim, e spațiu destul…
-Așa un băiat bronzat! Voi, orășenii stați mult la soare. Eu am stat cam mult la umbră, doar pentru că am furat dintr-un magazin. Și n-am mai văzut de mult băieți, așa, ca matale…Și sportiv.
I-am răspuns că nu-s deloc sportiv, dar că bicicleta face mușchi. Eram puțin consternat. Ea puse pe masa de lemn niște lumânări, că doar nu era să bem bere la lumina lanternelor. „Este grozav de cald și e deja miezul nopții”. „Ar trebui să ne bucurăm, suntem totuși la munte”. Dialogam prostii, banalități. „Ăla de jos nu ne aude, cred că doarme la intrare, în sala de mese, păzind. După ce băga în el o sticlă de coniac, l-am auzit sforăind asurzitor”, zise ea.
La un moment dat am deschis geamlâcul și am ascultat liniștea pădurii din jur. Mi s-a părut că aud pași, cineva dădea târcoale cabanei și se uita în interior, prin crăpăturile obloanelor. Pe bune, nu era fantezia mea. „O fi probabil unul din cei de jos, mai vrea băutură, dar cred că mergea pe mai multe cărări, semn că-și făcuse și ăsta plinul”. „A plecat repede, intrând în bezna pădurii. Acum, afară nu mai mișca nimeni…Doar noi doi”, spuse ea clătinându-se și atingându-mă fără sfială…
…A fost o noapte romantică. După vreo două ceasuri berea era terminată, fata dormea. Mi-am pregătit cuțitul de vânătoare, îl aveam de la tata, am urcat în patul scârțâitor și organismul meu tânăr mi-a oferit un somn cam lung…
A doua zi am observat că rămăsesem fără trening, bascheți și alte veșminte plus conservele. Rucsacul era acolo, gol. Noroc că îmi pun întotdeauna pormoneul sub pernă iar bicicleta era încuiată. Am coborât, desculț, doar în bermude și maiou.
Dimineața era însorită, cabanierul fierbea un „nechezol”. „Aia s-o cărat, a fugit pe fereastră, eu încă dormeam…Te-a lăsat fără blugi”, glumi el ca un cretin, în timp ce-mi pregătea merinde pentru drum. Niște friptură cu miros vechi, pe care, după ce-am plătit-o am și aruncat-o. Omul mi-a arătat drumul oierilor, mi-am pus rucsacul gol, doar cu un cuțit în el și am pornit-o în viteză la vale. Am pus frână doar când am ajuns în mijlocul unei turme, care cobora și ea. M-am atașat de cioban și i-am spus că am ceva emoții în legătură cu cei de la cabană. „Apoi, domnule, sunt și ăia niște necăjiți, vai de curu` lor. Dar putem merge, iac-așa, amândoi, mereuț, că s-ar putea să le vină în minte să-ți ia bicicleta…”
Jos, lângă sat, am găsit o lizieră, chiar lângă firul cel îngust al râului Bega, departe de case și oameni. Cabana cu „necăjiți” rămăsese undeva, în urmă, pe un deal, în pădure. M-am încredințat că nu fumegă și mi-am propus un popas.
Cerul fierbea din nou, așa că m-am așezat în iarba cea frumos mirositoare, la plajă…Mai să adorm, când am auzit glasuri. M-am trezit înconjurat de un grup de săteni, unii cu bâte, alții cu câte-o armă de vânătoare. „Cine ești dumneata și de unde vii? Să ne spui imediat, că vine și tovarășul milițian…Ești cu ăia din cabană?”
Nu știu de ce și-au putut imagina acei oameni că aș fi un „grațiat”. Aveau în față un tânăr  în bermude elegante, bronzat și care ședea pe roata din spate a unei biciclete scumpe. Doar nu intenționam să le fur găinile sau altceva. Mi-am scos toate legitimațiile și le-am arătat țăranilor, trecând de la unul la altul. Carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor, legitimația de presă internațională, cea de la redacție. Am citit pe fețele lor stânjeneala. Mulți nici nu știau ce reprezintă carnețelele alea, oricum nu erau ceva care să aducă a permis de „liberare”. Apoi mi-au urat „drum bun” și „aveți de grijă!”, eram, la drept vorbind, sătul de situația în care șeful statului și-a băgat națiunea, care națiune își lua singură măsurile pentru a-și păzi de hoții liberi avutul. Am pornit în viteză, fără frână, pe drumul care cobora aproape opt kilometri până la Tomești. N-am mai întâlnit pe nimeni pe acest traseu. Era ciudat de pustiu, în preajma zilei de 23 august…

Advertisements

Linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați ar putea fi refăcută


Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa în spatele frontului, la nici 200 km a unui aliniament puternic fortificat – linia Focşani-Namoloasa-Galaţi – prezenta pericolul transformării României într-un teatru de razboi. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din razboi prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Marian Popa, în „Istoria literaturii române de azi pe mâine” , a prevăzut o secţiune de istorie propriu-zisă, care, fără să se supere scriitorii, ar putea deveni o carte de sine stătătoare.
Despre actul de la 23 august se spun următoarele: „Cele 50 de divizii româneşti şi germane de pe linia Focşani-Nămoloasa PUTEAU FACE FAŢĂ  milionului de combatanţi ai mareşalului Jukov (…). De fapt, atunci s-a comis o trădare dublă – a românilor şi germanilor – , punându-se fără garanţii şi protecţie la dispoziţia sovieticilor întreaga economie a ţării (…) armistiţiul fiind o capitulare absolută, care ignoră orice convenţie internaţională…”
Dacă linia fortificată ar fi putut opune rezistenţa necesară (şi de altfel nu ştiu ce se fâţâia mareşalul prin capitală, în loc să fi fost la Nămoloasa până-n gât ), 23 VIII a fost, spune domnul Popa, rezultatul…„panicii”, pur şi simplu. În 1947 „s-a repetat ceea ce regele făcuse cu Antonescu”, abdicarea (celui „născut la 6,5 luni” ) făcându-se în prezenţa unui pistolet…
Marian Popa ne reaminteşte că Ardealul de Nord se dorea, prin voinţa localnicilor lui ucraineni, alipit la URSS! Molotov voia să instaureze comunismul peste tot, în spatele frontului, pentru protejarea ofensivei.
Evenimentele politice, care au determinat practic modificarile in raportul de forte de lupta prin actul de la 23 August ’44 au intrerupt efectiv planul de campanie prin care se executa o retragere controlata a trupelor Axei pe linia fortificata de cazemate Focsani – Namoloasa – Galati. Odata cu oprirea trupelor sovietice, pe acest aliniament, maresalul conducator Antonescu ar fi putut duce tratative convenabile cu Moscova pentru incheierea unui armistitiu.
Întoarcerea armelor în contra germanilor a zădărnicit planul acestora de a realiza pe lanțul muntos și în prelungire cu Nămoloasa-Galați o redută care poate ar fi schimbat soarta războiului.
Linia de apărare a fost ridicată pentru a face faţă unui atac rusesc, ştiindu-se că în Primul Război Mondial exista o tensiune între Romania şi „marele vecin” de la est. După ce n-a fost folosită  în cele două războaie, linia fortificată a mai și fost distrusă de ruşi în Al Doilea Război Mondial. Timpul a trecut, iar buncărele istorice au fost lăsate de izbelişte. În comuna Vînători sînt zeci de astfel de vestigii părăsite. După 1990 au fost retrocedate pămînturile şi, odată cu ele, oamenii s-au împroprietărit cu aceste cazemate militare. Cele mai multe sînt în curţile oamenilor.

Ar fi momentul ca această variantă a Liniilor Maginot sau Siegfried să fie refăcută, căci nu se știe dacă nu va putea fi folosită în fața inamicului de la răsărit.

Evenimentele politice, care au determinat practic modificarile in raportul de forte de lupta prin actul de la 23 August ’44 au intrerupt efectiv planul de campanie prin care se executa o retragere controlata a trupelor Axei pe linia fortificata de cazemate Focsani – Namoloasa – Galati. Odata cu oprirea trupelor sovietice, pe acest aliniament, maresalul conducator Antonescu ar fi putut duce tratative convenabile cu Moscova pentru incheierea unui armistitiu. Prof. Andreas Peter Ionescu, fost preşedinte al Filialei judeţene a Forumului Democrat al Ger­ma­nilor, are o viziune complet diferită faţă de a majorităţii românilor des­pre actul de la 23 August, pe care nu ezită să îl critice.

„De asta România nu e în Schengen!“
„Cum, aşa dintr-o dată? Mare trădare! Tot frontul a fost dat peste cap. Vedeţi, germanii au o vorbă: von Anfang bis Ende (de la început la sfîrşit). Românilor le convenea să primească Basara­bia, şi atît? Eu cred că de aceea şi acum în legătură cu Spaţiul Schengen Occidentul a zis: Ro­mânii nu sînt de încredere“, spu­ne etnicul german, care nu are încredere în mărturiile veterani­lor conform cărora nu ne puteam opune ruşilor după înfrîngerea de la Cotul Donului. El crede că se putea măcar întîrzia avansul Armatei Roşii pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi. „Pu­teau rezista acolo încă 3 luni, şi în acest timp ar fi fost gata ra­che­tele V1 şi V2, care puteau schimba soarta războiului. În loc de asta, a fost capturat atunci An­dreas Schmidt, şeful tineretu­lui nazist, care era sas şi care, desigur, a spus multe…”

Conștient de iminența și de forța atacului, Friessner precizează în memoriile sale (Verratene Schachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmacht in Rumanien und Unganrn, apărută la Hamburg în 1956) că era încrezător în capacitatea forțelor de apărare de a face față unei noi ofensive pe scară largă. Era însă îngrijorat de situația politică internă din România. Pe baza constatărilor făcute în sectorul operativ al grupului său de armate, devenise sceptic în privința devotamentului aliatului român.

Numeroși generali români își declaraseră deschis pesimismul în ceea ce privește capacitatea de a rezista în fața unei noi ofensive sovietice.  Starea de neîncredere și suspiciune între cele două comandamente se datora, iată, nu doar retragerii de pe frontul din URSS dar și atitudinii complet defetiste pe care o mare parte din corpul de comandă al armatei române îl împărtășea.
 Unul din conducătorii germani Wöhler s-a confesat: „impresia pe care o lasă trupele române este catastrofală”. 

Tovarăși, așa arată globul pământesc care va fi al nostru, sovietic. Aici sunt Statele Unite. Ce spuneți, tragem o fugă să le luăm și pe alea?

Schubert 8


Simfonia a opta de Schubert, cu doar cele două părți ale sale, pare perfectă așa cum e. Două emisfere care se completează. În prima apare o meditație existențială senină, în contrast cu o temă sumbră, zbuciumată, chiar violentă, o pendulare continuă între scurte momente de lirism și tema fatidică gravă, implicând o instrumentație îndrăzneață, în stilul lui Beethoven de a trata orchestra. Impetuoasa și în general luminoasa parte a doua surprinde prin fanfara care se impune puternic printr-o luptă între întuneric și luminozitatea care introduce concluzia, calmă, după care se pare că nu mai e nimic de spus. După un final nu mai există întoarcere. Simfonia trebuia să rămână așa. Primele două părți din simfonia a noua de Bruckner aduce mult a Schubert, doar că partea a doua parcă ar fi negativul schubertian, prin ambianța absolut sinistră vizând apropierea morții…Neterminata nu numai că e celebră, dar se pare că după ce Beethoven a introdus vocile, spărgând tiparul clasic, romanticul Schubert avea să inoveze cu simfonia în doar două părți. „A noua” a lui Bruckner împărtășea același destin. Sărind peste cifra 9, Mahler, care, de altfel a introdus liedul, altă inovație în simfonism, n-a terminat „a zecea”. Sonata 111 beethoveniană a fost lăsată doar în două părți. Ca o reacție în lanț, tradiția se destramă…După asta Schubert a mai trăit șase ani, totuși a afirmat că nu a terminat simfonia din lipsă de…timp. Dar există schiţa următoarelor 40 de măsuri din partea a III-a – un început de Scherzo – care arată totuși intenţia lui Schubert de a continua. Nu știm ce ar mai fi avut de spus, după ce totul a condus la concluzie. Și a apărut o cu totul altă simfonie, „cea mare, a noua”. Apoi, o nouă neterminată. În ultimele săptămâni de viaţă schiţa la pian trei mişcări din această simfonie a X-a. Neterminata rămâne un unicat, o culme a dramatismului trăirilor autorului, exacerbat de magnitudinea izbucnirilor orchestrale, anticipând era Wagner-Bruckner

Rătăcirea lui Nietzsche


Afinitățile elective sunt indiscutabile. Lecturile esențiale trebuie reluate, după un timp. Încă din facultate tradusesem poemele lui Nietzsche din contextul volumului ALSO SPRACH ZARATHUSTRA, ediție editată la Leipzig, vremurile însă n-au fost favorabile publicării lor. De mai bine de un deceniu, la Timișoara colegii mei au făcut ceea ce trebuia. Lucian Alexiu și-a deschis o editură de elită, în cadrul căreia și-a propus să publice ediția completă a operelor filosofului, tradus (nu tălmăcit) de Simion Dănilă care s-a retirat de la catedră pentru a-și dedica întreaga existență acestui project grandios. Pentru „denazificarea” textului, pe care intervenise copios sora filosofului, Elisabeth Foerster-Nietzsche, traducătorul a utilizat o ediție considerată curată, un copy-right vest-european. După această predoslovie, poate ar fi mai puțin necesar să adaug că m-am apropiat de muzica lui Wagner aproximativ la vârsta pe care o aveau doi dintre preferații mei, Nietzsche și Thomas Mann.

Și într-o bună zi, recent, rana s-a redeschis. Pe canalul Mezzo triumfa CARMEN de Bizet, nu oricum, ci ca într-un fel de sărbătoare națională, la umbra turnului Eiffel, unde pe o estradă iluminată în cel mai dulce stil kitsch, cânta o impecabilă orchestră și un cor minunat, în fața unei imense mulțimi. Câțiva tenori, probabil neobișnuiți cu microfoanele de astronaut, sau pur și simplu dintr-o programare genetică defectuoasă falsau, pe porțiuni sau integral, utilizându-și plămânii în stilul de urlatore mediteranian, radicând din nou în actualitate problema utilizării vocii umane în muzică. De această Carmen, vorba lui Nietzsche, mă voi apropia întotdeauna purtând mănuși.

A-l lua în serios pe filosoful bolnav (nu de wagnerianism sau de bizetism) este categoric un anacronism. Se pare că Nietzsche nu-l cunoscuse deloc pe contemporanul său, wagnerianul Anton Bruckner care a rămas până azi cel mai impunător simfonist și care, pe bună dreptate ignoră vocea umană în monumentalele sale construcții. Cochetăria antiwagneriană a filosofului este sancționată de însăși evoluția muzicii. Odată statuată solid, riguros, de Richard Wagner, marea orchestră modernă rămâne o frumoasă moștenire a romantismului târziu, ruperea bicefalei tonalități major-minor este preluată și ea, culminând în expresionism, împărțirea operei pe arii, despre care Wagner în OPERA ȘI DRAMA observă că sunt de fapt vechile cântece populare, aceste mici loturi de subzistență e înlăturată de melodia infinită (admirabil preluată de Mahler), orchestra se eliberează din modesta misiune de servitor-acompaniator al prestației vocale. În consecință, wagnerianismul este dus mai departe, nu de simpli imitatori, ci de personalități marcante ca Bruckner, Gustav Mahler, Richard Strauss, apoi de expresionismul austriac cu Arnold Schoenberg, Alban Berg, Webern. Ar fi fost interesant cum ar fi comentat Nietzsche această posteritate wagneriană. Încercarea de a-i găsi un opozant în persoana lui Johannes Brahms a trecut, chiar la vremea sa aproape nevăzută. Dar să-l dislocuiești pe venerabilul de la Bayreuth cu insignifiantul Bizet, asta înseamnă o reîntoarcere în istorie, o nu prea inocentă punere la punct a tot ce însemna progres. Filosoful devine personaj în romanul DOCTOR FAUSTUS de Thomas Mann, scriitorul îl iubește pe Adrian Leverkuehn, așa cum Nietzsche l-a iubit pe Wagner, însă Adrian, intrând sub incidența aceleiași boli trupești devine geniul decadent. A-l prefera pe Bizet în locul lui Wagner înseamnă decadență. Cât despre limbajul orchestral al lui Adrian, acesta e dodecafonismul. Aici a intervenit puțin ofuscat Schoenberg, Thomas Mann trebuind să introducă la începutul romanului nota explicativă, cum că dodecafonia nu e un rău în sine iar personajul său o utilizează malefic, dar e vorba totuși de o ficțiune. S-a zâmbit mult pe tema asta, în fond Schoenberg se pare că nu prea a înțeles bine, a luat-o personal, or scriitorul, el însuși un bun componist, a reinventat atonalismul, adăugând de la sine elemente pe care expresioniștii nici nu le puteau folosi, ele depășind posibilitățile instrumentelor…

Ne-am fi așteptat ca broșura lui Nietzsche să conțină un mai extins eseu muzicologic privitor la CARMEN. Cred că un bun simț instinctiv a funcționat, iar filosoful nu i-a acordat prea mult spațiu lui Bizet, un simplu pretext de discuție, care nici nu merită să fie luat prea în serios. Bizet n-a lăsat imitatori, urmași, un club, o ȘCOALĂ. CARMEN, spune Nietzsche, „este amabilă și nu-mi provoacă sudori. Bizet mă face fecund. E o muzică veselă. Mă refer la caracterul ei meridional, ardent.Trebuie să mediteranizăm muzica. Reîntoarcere la natură, la sănătate, la voioșie, la tinerețe, la virtute”. O.K. și cam atât. Două pagini ipocrite, în care Nietzsche pretinde că a descoperit chiar sensul existenței. Să ne dezbrăcăm de civilizație și probleme, haideți să întinerim, alergând prin valurile calde ale Mediteranei. (Fără să vreau mă zgribulesc gândindu-mă cum s-a dezindustrializat România, cum ne întoarcem la peizanism, apter și acefal, la un simulacru de cultură – enterteinment facil și strident vopsit, ipocrit ca o cocotă pariziană). Și câte schele s-au ridicat pentru construirea libretului, Henri Meilhac și Ludovic Halevy, iluștri necunoscuți muncind la transformarea unei nuvele de Prosper Merimee în libret. În timp ce DRAMA MUZICALĂ era construită doar de Wagner printr-un imens proiect anterior elaborat pentru întregul fluviu al operelor, cu text propriu, conceput cu virtuți de poet. Terminând ditirambii dedicați muzicii franceze (puțină și în genere mediocră (poate cu excepția unor izbucniri de-ale lui Berlioz! ), așadar Bizet rămâne undeva în urmă pentru ca Nietzsche să-și continue acțiunea pasional-distructivă a operei celui despre care, mai în tinerețe afirmase: „…viața noastră este aceea pe care Wagner a strămutat-o printre stele?” Thomas Mann afirmase, în stilul nitzscheean, că „muzicianul are un fel sănătos de a fi bolnav și un fel morbid de a fi eroic” – o chintesență a filipicelordin DER FALL WAGNER.
„…trebuie să-l studieze în primul rând pe Schopenhauer, trebuie să pună în versuri cel de al patrulea volum din LUMEA CA VOINȚĂ ȘI REPREZENTARE. Binele pe care Wagner îl datorează lui Schopenhauer este inestimabil. Filozoful decadenței l-a redat lui însuși pe artistul decadenței”. „El a îmbolnăvit însăși muzica”. Luați o pastilă Bizet. „Și lumea nu se ferește! Puterea lui de seducție atinge miracolul, tămâia fumegă în jurul lui, săracii cu duhul s-au lăsat convinși. Maladia însăși poate fi un stimulent pentru viață, dar trebuie să fii destul de sănătos pentru acest stimulent”. (Vezi Thomas Mann!) „Nimic nu-i mai periculos decât o melodie frumoasă? Pasiunea – sau gimnastica urâciunii pe coarda enarmonicului. Să îndrăznim să fim respingători! Să nu facem niciodată plăcere. Am reveni la un rău secol optsprezece…Am o aversiune împotriva teatrului, această artă pentru mase. În teatru devii popor, gloată, idiot – wagnerian”. Acel teatru, mai degrabă prezent la Bizet era privit de Wagner, prin conceperea dramei versus operă, ca o modalitate de a face muzica să transmită idei. „Melodia infinită duce la denaturarea simțului ritmic, a dansului. Fără dans nu există pentru mine înălțare sufletească și beatitudine”. Într-adevăr, la Paris Wagner a fost primit ostil de către membrii jockey-club-ului, care doreau să-și vadă pe scenă balerinele preferate. „Orice muzician onest îi spune astăzi NU. Muzica, spunea el, este un mijloc. Scopul este drama. Drama?…Trebuie suprimate pasaje întregi din opera lui, are prea mult inutil, arbitrar, de prisos. Îi lipsește vocația necesarului.”
OPERA ȘI DRAMA de Wagner este o lucrare complexă, îndelung explicativă, dorindu-se ușor de înțeles și o expunere de motive. Iată câteva idei ale compozitorului: „ Din dorința de fast a oamenilor distinși și pentru a se obține o variație a plăcerilor, cantatei dramatice i s-a adăugat baletul. Dansul și melodia dansului, preluată și imitată tot mai arbitrar după dansul și melodia cântecului popular, cum a fost aria de operă după cântecul popular, s-au adăugat, cu lipsa de maleabilitate și incapacitatea de fuzionare a tot ce-i natural, activității cântărețului, într-o aglomerare a unor elemente total lipsite de legătură. Nici recitativul n-a luat naștere în operă dintr-un real impuls spre dramă, acest fel de cântare vorbită a apărut în biserică, folosită pentru recitarea versetelor biblice…Importantă a fost revoluția lui Gluck împotriva bunului plac al cântărețului. În felul acesta a fost combătută mania de a plăcea, indecentă și lipsită de sentiment a cântărețului virtuoz. Aria, recitativul și piesa de dans se mențin cu totul închise în sine, la fel de lipsite de legătură, deși alăturate în unele opere…Caracteristic este că s-a dezvoltat la Paris, înaintea unui public cu totul nemuzical în sine, mai mult un fel de vorbire bine ordonată, strălucitoare, decât un conținut plin de simțământ…Privind opera serioasă (seria, n.n.) franceză, așa-numita operă dramatică, Rossini a recunoscut cadavrul fastuos, căruia nu-i mai putea da viață nici chiar Spontini…La francezi era prețuit cupletul umoristic sau sentimental, niciodată latura pasionată tragică. Francezul nu este făcut să-și lase sentimentele sale total absorbite de muzică, el trebuie în același timp să poată vorbi și dansa…Pentru a înviora scena pustie din jurul cântărețului de arii, în scenă a fost adus poporul, nu acela care dăduse naștere acelui cântec, ci masa dresată docil, mărșăluind în cadența muzicii de operă. Corul cu caracter de masă al operei noastre moderne nu este altceva decât mașinăria de decoruri a teatrului, silită să meargă și să cânte, fastul mut al culiselor transpus într-un zgomot plin de mișcare…” După câte se vede, acel camion pornit spre împărăția cerurilor, cum se spusese despre Wagner, avea un stil incisiv apreciabil, aproape de un inteligent pamfletar. Pentru a justifica necesitatea apropierii muzicii de cuvânt era invocat Beethoven. „Numai datorită imboldului muzicianului de a privi poetul în ochi…poetul se simte împins spre însoțirea cu eternul feminin al artei sunetelor.” Asta nu l-a impresionat pe wagnerianul Bruckner, care a făcut tocmai cale-ntoarsă, redând muzicii pure ceea ce era al ei.
…Așadar, leitmotivele și temele, reprezentând fie motivul părinților, voința lui Loge-zeul focului, porunca lui Wotan, murmurul pădurii, călătoria lui Siegfried pe Rhin (AMURGUL ZEILOR) au fost asemuite de criticii francezi cu cartea Bottin de telefoane. ..Dincolo de miștocăreală, ele sunt folosite ca o artă a insinuării, acolo unde cuvintele nu mai au glas, se ivesc, instrumental, aluziile, amintirile, Wagner le spune gânduri. O inovație superbă. „Drumul poetului poate duce dincolo de filosofie pentru realizarea gândului în senzorialitate. Melodia versului poetului realizează gândul, adică transformă senzația neactuală reprezentată din gând într-o senzație actual perceptibilă cu adevărat. Melodia unui vers, rămasă în domeniul amintirii, devine capabilă să producă noi senzații, de data asta ele prezentându-se ca manifestare a muzicii pure. Muzica nu poate gândi, precum poezia, poate însă produce gânduri…”
Marile înfruntări s-au stins de mult. Și amintirea unui Wagner cam antisemit și sosirile Fuehrerului la festivalurile de la Bayreuth. Germanii au destulă muzică pentru întreaga planetă. Nu le-a reușit counter-culture, le-au lăsat pop-rockul anglo-americanilor. Ruinate de război, teatrele au fost refăcute, în cel mai modern și adecvat stil, încă dinaintea renovării clădirii de la Bayreuth. Orchestrele germane sunt absolut formidabile. În aproape toate orașele există aparatul artistic care produce restituiri, de la renascentism, baroc, la romantism-timpuriu, târziu, postromantism, expresionism. Prezicerile de Casandră ale lui Nietzsche, privitoare la sfârșitul muzicii prin drama muzicală nu s-au împlinit. Bietul filosof ar rămâne însă înmărmurit privind montările futuriste, costumația, LOHENGRIN ieșind din scenă cu lebăda din plastic sub braț. În rest, Wagner Bruckner și Mahler se cântă mult, ca într-o revenire la epoca în care s-a născut curentul muzical cel mai impresionant, parcă pe măsura acestui secol.

Așa a arătat Teatrul/Opera din Timișoara în vremea imperiului. Fațada a rămas desfigurată

Urmașii lui Gustav Mahler


Neterminata și reconstituita Simfonie a zecea, în sala Concergebouw, sub bagheta lui Yannik Nezet-Seguin. În prima parte, violele susțin o melodie infinită, de un lirism disonant pe alocuri; un andante lung și trist, interpretat doar de viole duce către o expozițiune a primei teme lente de către coarde. urmând o altă temă, mai veselă. Muzica se pierde iar violele repetă tema introductivă. Cu puține variațiuni începutul este repetat și dezvoltat cu o intensitate ascendentă. pătruns brusc de o monofonie alarmantă, apoi imensa orchestră se apropie de tăcere, într-un tempo foarte încetinit. Sunt de recunoscut materiale din alte lucrări, în partea a doua, dinamică, dansantă, în care străbate ironia, în dialog contrastant cu lirismul. Scurt – finalul alămurilor. Nimic neliniștitor în partea următoare, părând o continuare a celorlalte, fără surprize. Mici izbucniri ale alămurilor. Urmează frământări, tulburări, „disperare purpurie” (o expresie dintr-un poem al meu dedicat lui Mahler), revenire melodioasă, afectivitate lucidă într-un „adios” dureros, un punct în forte-fortissimo, întrerupt, ca la Bruckner, dintre corzi se ridică brusc alămurile, dar sunt tromboni și corni în surdină, continuă fluxul corzilor, din nou o izbucnire a disperării, aproape atonală, un strigăt dezarticulat de spaimă, o muzică diabolică. Urmează particularitățile unui scherzo, ce are un caracter oarecum hărțuit. Versiunea lui Cooke finalizează partea cu o coda interpretată de percuție și se intră direct în ultima parte. Unii îl consideră ca fiind ultimul „scherzo de groază” al lui Mahler, curgând încet spre-o resemnare. Prin surprindere ne ia, pe fundalul aproape imperceptibil al unei orchestre în afara oricărei tonalități predominante, toba mare care sparge liniștea cu monofonia ei de artilerie, singură bubuie, ca o lovitură de cord, la intervale neregulate, de unsprezece ori. Așa ceva n-am mai auzit… Tuba acoperă discret registrele celorlalte instrumente, apoi urmează precipitări de învingător învins, în minor, oboaie și clarinete s-au ridicat spre cer „și cornul cel funebru, al adormirii sună” (din același poem personal), multă harpă într-o melodie de adio (se cam repetă cei care au pretins a completa simfonia, folosind „materialul clientului”, în contextul nefast al evenimentelor din familia lui Mahler). Nu moarte, ci transfigurare, prelungită la nesfârșit, o izbucnire finală și apoi brusc tăcerea orchestrei minute în șir, în timp ce dirijorul își coboară treptat mâinile. Liniștea funerară. Nu există ceva mai zguduitor. În absența compozitorului, care a lăsat terminată, inclusiv orchestrată doar o parte din cinci, schițe disparate urmând a fi recuperate în timp și astfel s-a născut simfonia a zecea. Sunt comentarii, la acea parte zgomotoasă, că ea nu sună deloc a Mahler, mai degrabă a Richard Strauss sau Bartok Bela. De aceea, unii cercetători califică reconstrucțiile lui Cooke și alții ca ineficiente…Totuși, acea bătaie uscată a tamburului există în schițe. Mahler a fost inspirat de tobele unei procesiuni funerare pe care a văzut-o de pe fereastra hotelului său din New York, care a produs, potrivit Almei Mahler, o mare agitație.
În prima sa versiune, Cooke a trebuit să inventeze mișcarea finală, dar datorită materialului furnizat de Alma Mahler, a descoperit că partea aceasta a fost deja dezvoltată (sub forma unei schițe) în prima fază. Urmând procesul celui de-al doilea scherzo, Cooke a reconstruit entrails-ul mișcării, aderând la forma schițată. În acest context, sunetul funeral și brutal al tamburului menționat anterior atinge niveluri enorme, sinistre, întrerupând de până la cinci ori pasiunea în creștere. (Asta în varianta dirijată de Yannik Seguin. În cea londoneză a lui Rattle am numărat unsprezece lovituri…). Ce s-a întâmplat?
În anii 1940 entuziastul mahlerian american Jack Diether a încercat să încurajeze câțiva compozitori să finalizeze lucrarea, Shostakovich, Schönberg și Britten, toți trei puternic influențați de lucrările lui Mahler, dar niciunul nu a acceptat. De ce nu? Au strâmbat din fețele lor fine? Mă așteptam ca măcar Schönberg să o facă, dar probabil că suferea de un exces de personalitate, care l-a și determinat și pe Thomas Mann să explice, inutil, în „Doctor Faustus” că sistemul dodecafonic utilizat de personajul Adrian nu e satanic…Munca reconstituirii a fost apoi preluată de muzicologi din Statele Unite, Germania și Regatul Unit. Clinton Carpenter a finalizat o versiune în 1949, prima ei interpretare având loc abia în 1983. El însuși a considerat lucrarea sa mai degrabă o „completare” decât o „versiune pentru interpretare”. Tot o completare de Joseph Wheeler se realizează din 1953 până în 1965. Deryck Cooke și-a modificat și el ideile de câteva ori, rezultând o versiune finală, de fapt la a patra încercare. Compozitorul american Remo Mazzetti Jr. consideră versiunea lui Wheeler ca fiind cea mai apropiată stilului orchestral târziu al lui Mahler, opusă celor ale lui Carpenter și este mai puțin „intervenționist” decât Cooke: a făcut modificări doar unde interpretarea era imposibilă. Efectul este diminuat față de alte versiuni, deși a amplificat secțiunea alămurilor mai mult decât Cooke. Sir Simon Rattle a dirijat versiunea Cooke cu Filarmonica din Berlin. În fine, Remo Mazzeti a propus o versiune în 1989, premiată de Jesús López Cobos în 1999, iar în 2001 regizorul Rudolf Barshai și-a anunțat propriul aranjament, care a stârnit comentarii laudative, devenind cea mai prestigioasă reconstrucție.
Bruno Walter: „Mahler are multe afinități cu Bruckner, dar un studiu comparativ încă nu a fost făcut. Simfoniile lor se aseamănă , în esență, prin teme diatonice și contrapunct. S-au alăturat în mod direct amândoi la tradiția clasică. Polifonia lui Mahler abordează mai complex, îndrăzneț, și trasee foarte individuale. În privința influenței clasicilor, drumul duce la Schubert. Asocierea lor este întărită, printre altele, prin fundamentele armoniei lor, stilul lor de cadență și (toate abaterile) în pofida fondului lor de simetrie și structurilor periodice regulate. Chiar și mai târziu Mahler, indiferent în ce zonă de îndrăzneală formală și armonică a mers, a menținut structura periodică clară și o fundație tonală fermă.”

Idiomul tonal al ambilor este lipsit de erotism. Înclinați adesea spre patos, tragism puternic, și extremele emoționale ale rostirii, ei ating punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru rareori apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii lor. Ceea ce consider un factor indubitabil wagnerian este, la Mahler, iscusita folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută însă, după mine, dispare în vecinătatea liedului. (Vezi Mahler, n.n.). Introducerea liedului în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. 

„A OPTA” LA CARACAS
Dirijorul Gustavo Dudamel a reunit ambele părți ale „familiei sale muzicale”, Filarmonicile pe care tânărul genial le conduce în  Los Angeles și Orchestra Simón Bolívar  din Caracas – alcătuită din colegii săi absolvenți ai lui „El Sistema”, două orchestre, două orașe, două țări, nouă și jumătate simfonii în proiectul „Gustav Mahler” dedicat comemorării compozitorului, la care s-au cântat toate simfoniile. Dar interpretarea Simfoniei a opta la Caracas a fost un eveniment. Două sute de instrumentiști, douăzeci de soliști vocali, două mii de coriști.
„A fost o provocare imensă”, explică Deborah Borda, președintele Filarmonicii din Los Angeles, unde Dudamel a fost director de muzică din 2009. „Nu există nici o îndoială că el are carisma, magnetismul și adâncimi remarcabile ale înțelegerii artistice, dar Gustavo este, de asemenea, un lider vizionar. A fost extraordinar să vezi oameni din două țări, două orașe și două orchestre unite într-o viziune pozitivă pentru viitor, pentru cultura lor, pentru comunitățile lor, prin muzică”.
„Este ca și cum ai zbura un Airbus 380″, spune Dudamel cu un zâmbet, „iei mulți oameni cu tine”.
Pe scena din Caracas, în ciuda unor medii și împrejurări diferite, muzicienii venezueleni și omologii lor americani păreau să se bucure de acest schimb de exeriență. „A fost o plăcere să cântăm cu colegii noștri venezueleni”, se entuziasmează Joanne Pearce Martin de la orchestra din Los Angeles. „Am format prietenii minunate și de lungă durată, sunt o grămadă de muzicieni atât de exuberanți, încât au un spirit minunat și generos și, bineînțeles, Gustavo ne inspiră pe toți cu energia sa incredibilă”.
„Trebuie să fii foarte recunoscător vieții”, spune Dudamel, „să aibă șansa de a face o simfonie ca a opta Mahler în aceste condiții. Nu este doar un mare muzical, ci un mare eveniment uman”.

Comentatorii taie și spânzură


Lucian Bureriu

Există, desigur, o vocație a comentariului; accepția acestui cuvânt este cuprinzătoare, aici fiind loc pentru critica literară, mai ales, dar și pentru eseistica nu neapărat în relație cu creația propriu-zisă. Revistele scriitorilor sunt din ce în ce mai asemănătoare, spațiul acordat comentariilor devenind parcelat în rubrici permanente. Policromia publicațiilor mai vechi includea mai ales peisajul variat al poeziei, prozei și altor genuri. Acum literatura trebuie să apară doar în cărți, ceea ce este destul de costisitor pentru autori. Parcă dintr-o obligație moștenită, actualele pagini mai includ și mostre de literatură, care sunt bine ascunse și parcă se jenează că își permit să ocupe spațiu în oceanul comentariilor monotone. Ferească sfântul să denigrez aici emulația colectivă a celor ce nu scriu poezie sau proză, ci fac altceva, probabil mult mai folositor, alegând bobul de neghină, sau cel puțin așa se crede, făcând un joc secund din materialul deja existent. De ce nu scriu beletristică, e treaba lor; fie dintr-un oarecare dispreț pentru creațiile de prostă calitate, fie dintr-un motiv pe care nu-l vor recunoaște niciodată, care este absența vocației de creator. Seniorii cu adevărat profesioniști ai criticii literare, foiletoniștii care au trudit decenii întregi, săpând adânc în fenomen și care au format generații noi de critici, pare că au scăpat fenomenul din mână. Foiletonismul se practică rar, dată fiind și anarhia de pe piața cărților și operându-se inerenta selecție subiectivă, în afara criteriilor valorice stabile. Care se pare că sunt inexistente la ora asta.
Fenomenul era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară, în redacție sau în areal erau două tabere, adică scriitorii și ceilați, cărora li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației. Textierii, comentatorii, recenzenții sau cum mai doriți să le spuneți s-au revoltat în privința condiției proprii, nu doreau să se mai simtă obligați să comenteze, și mai ales pe un ton colegial, cărțile noastre, prin note la margine de revistă.
Nicolae Manolescu o spune explicit: „…nu ei, tinerii, sunt la mâna noastră, a bătrânilor, nici invers, ci aceia care nu scriu sunt la mâna celor care scriu!” Foiletonistica e disprețuită deoarece tinerii critici nu vor să se identifice cu generațiile de creatori, sau mai plastic spus, dacă tot sunt promoții, atunci să stea cei ce scriu în clasele lor; a șaptea, a opta etc. Supra-critica se vrea deasupra forfotei haotice a fenomenelor creației, emițând opere vaste, cu care să se impună. Cu toate că foiletonismul critic ar corespunde însuși ritmului dezvoltării literaturii moderne. Prestigiul criticii moderne l-a dat tocmai foiletonistica, începând cu modelul Saint-Beuve. Avem o tradiție prestigioasă în acest domeniu. Pompiliu Constantinescu remarca: “O colectie de foiletoane e o sinteză fragmentată”.
Este imposibil să nu-l citez iarăși pe Nicolae Manolescu:„… Tinerii critici au transformat exerciţiul critic într-o bătălie generaţionistă, lăudându-şi congenerii fără măsură şi negându-şi, tot fără măsură, predecesorii. Ceea ce, în loc să stimuleze emergenţa unei noi şi valoroase literaturi, a condus la o confortabilă platitudine de gaşcă. Și, totodată, la dispariţia acelor repere valorice pe care doar referinţa la operele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat le-ar fi putut oferi. În al doilea rând, într-un mod tot aşa de inexplicabil, cei mai promiţători tineri critici au abandonat, pur şi simplu, exerciţiul hebdomadar şi mensual, retrăgându-se în liniştea academică.” Dar, în cele din urmă, critica și foiletonismul nu se află în relații antagonice, ele mai degrabă au țeluri convergente.
Aflați în No Man`s Land, tinerii critici și nu numai au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite, au scos cărți, la concurență cu scriitorii. Nicolae Breban le spune „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar”.
Tagma mai veche a creatorilor era și cea mai fragilă, trebuind să răspundă și comenzilor politice, aici fiind punctul ei slab. Criticilor nu li s-a cerut așa ceva pentru simplul motiv că nu era nici o cerință în acest sens. „Compromișii” erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării, pradă oprobriului vremurilor care au venit. Ei sunt marii învinși. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de cei ce ocupau teritorii în afara creației. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în dicționare din rândul prietenilor, mai vechi sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea.

Marginalizații


Foarte interesant este fenomenul marginalizării generației șaptezeciste. Ioana Diaconescu spune: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice si morale.” Petre Anghel: „Generaţia ’70, sau promoţie, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai curată din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial…Cei din generaţia 60, complexaţi de… lipsa de complexe a generaţiei `70, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie… Scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; generaţia ’70 a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea generaţiei ’70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură…Generaţia ’70 a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe… Scriitorii generaţiei ’70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară…În sfârşit, specificul promoţiei 70 poate fi văzută şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după.”
Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: „Scoală-te ca să mă aşez!” Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”
Colecția „Luceafărul” a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori șaptezeciști, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Încă în acele vremuri s-au găsit voci care spuneau că așa ceva nu se poate. Contrazise de Demostene Botez: „În ultimul timp s-au ridicat unele obiecțiuni cu privire la valoarea lucrărilor publicate în colecție. Este drept că, de la o vreme apar cam multe volume de poezii semnate de debutanți. Dar tot atât de adevărat e că valoarea acestora, în medie, este mai ridicată ca înainte. Nu putem aplica acestei tinere pleiade în continuă și succesivă afirmare, vorba inversată a cronicarului: „mulți, dar proști”, căci în realitate ei sunt și mulți și buni. Media volumelor apărute marchează un nivel artistic destul de ridicat, și care justifică cele mai mari speranțe, – unele din ele sigure…Debutanții de astăzi sunt cu mult superior celor antebelici, ale căror încercări erau deseori de o mediocritate dezolantă, chiar și la unii care și-au făcut mai târziu loc în istoria literară. De multe ori, un debutant de azi valorează cât un respectabil scriitor de ieri.
Mintea tinerilor este mult mai scuțită astăzi, sensibilitatea lor mult mai înercată, modelele de urmat mult mai numeroase și mai valoroase, mijloacele de expresie artistice mult mai bogate și mai variate. Platforma de lansare deci, îi proiectează mult mai sus. Cine urmărește regulat critica literară, va constata că în aproape toți acești poeți, criticul, oricât de sever, găsește un accent personal, ceva de relevat, ceva care definește o sensibilitate, un har, un poet…”
Colecția copilăriei noastre literare a fost sistată în anii optzeci din motive politice. Nu înțeleg de ce, în zilele noastre e sistat interesul pentru generația șaptezecistă. „Arzând etape” critica, mai mult sau mai puțin tânără, ne condamnă la uitare. Sare din generația șaizecistă direct la cea optecistă. Chiar în plină activitate fiind, se pare că, odată cu vârsta a slăbit și puterea noastră de a rezista. Am rezistat în dictatură și probabil ne-am închipuit că aterizăm într-o democrație consolidată cu valoroasa noastră contribuție. De care aproape că s-a uitat. Să fim în clar că ieșitul la pensie nu înseamnă scoaterea din societate, asta în Statele Unite și în lumea civilizată în general, nu e cazul României, Călare pe situație, oportuniștii de după revoluție au parcelat cu titlu de permanență spațiul revistelor care formal aparține tuturor scriitorilor în viață, Spiritul de gașcă funcționează și în acest domeniu. Închei repetând minunata observație: „Scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei.” Așadar nu suntem niște „decreței”, precum o bună parte din cei aflați la tabloul de comandă astăzi. Să nu credeți că nu există între aceste două tipuri umane deosebiri de civilizație și cultură.

Fenomenul Arghezi


Am impresia că nu suntem preocupați în suficientă măsură de comentarea (prin prisma celor mai recente concepții, recepte si percepții) tuturor valorilor intelectual-artistice care au contribuit la crearea limbii române moderne ca instrument literar. Să fi intrat Arghezi în conul de umbră al unei ușoare dizgrații? Poetul nu e de vină dacă un imens spațiu tipografic s-a dedicat „problemei-Eminescu”; e bine că se discută, în fel și chip, dar uneori subiectul amintit e scăpat de sub control, fie printr-o adulare albă, fără sinuozități, fie printr-o simfoniettă a detractorilor.
Aparatul critic are alte preocupări: re-masterarea trecutului apropiat s-a atrofiat. Într-o discutie despre limba română, cu „Zoom” pe virtuțile ei literare, în plină eră a afirmării limbilor internaționale, nu pot lipsi Arghezi și mai recele-palid Ion Barbu, matematicianul. Sângele lui Arghezi este însă cald. Expresivitatea scrierilor sale este încă prima în top. Inegalată. Sper să nu sufere prea tare fanii (dacă mai există asa ceva) lui Blaga, dar (fac puțină literatură comparată?) asa-zisul său expresionism este mai mult un mit. Tânărul filosof a văzut la Viena ceva picturi de Kokoshka, însă primul război nu i‑ a imprimat unui poet român sentimentul înfrântului, dezastrul și tragedia asumate de expresioniștii austrieci, perdanți. Blaga – un prea vag expresionist. Într-o Românie victorioasă și mare.
Arghezi se situează de partea extremă a „germanofililor”, considerând că totul e un „Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă, doamnele Brătianu, Bibescu…Vinovata principală e Anglia”. De fapt Arghezi detestă alăturarea armatei române celei rusești imperiale. După război el se va considera înfrânt, fiind încarcerat, ca și Slavici, pentru „colaboraționism”. Antantofilii jubilarzi i-au catalogat injurios și subiectiv pe colegii lor din tabăra înfrântă. „Florile de mucigai” oferă, conform sârbofilului Iorga, ceva „scabros”, „cel mai ordinar limbaj”. El nu putea înțelege transfigurarea suferinței celui proscris, tragismul destinului celor ce au gândit ca Arghezi, trăind sub aceeași aură a înfrânților.
Sumbrele agonii expresioniste ale unui Georg Trakl, poetul în haine militare, puteau fi proprii și țărilor române, mai ales în perioada marilor înfrângeri de pe front. Poezia argheziană a fost caz singular, în România nu a existat un grup compact de poeți și muzicieni expresioniști ca în Austria. Până la recunoașterea oficială, Arghezi și-a avut propriul destin dramatic pe care și l-a trăit cu un rar, la ginta noastră, simț al tragicului. Dincolo de tematic, de frescă murală de un mare inedit expresiv în peisajul liricii noastre din acea epocă, poetul impune regulile unui nou joc în poezie, aruncând în derizoriu clișeele și inventând o limbă ca un fagure de fiere. După mareșalul rimelor și verbului revolutionar, este o prostie, impietate și lipsă de profesionism să mai rimezi substantiv cu substantiv, verbele la gerunziu și alte „facilități” de versificație. Prin violență si expresivitate limba literaturii argheziene s-a îndepărtat de posibilitatea traducerii; dar a invitat româna pe piscurile accesibile doar forței marii inovații. Mediocritățile literare se folosesc de aceeași limbă precum crainicii de televiziune. Trăind un secol mediocru, ne vom ascunde prin stufărișul memoriilor si comentariilor, ferindu-ne de lecția drastică a genialului Arghezi. Și numai el mai poate demonstra cum că limba română nu este pe cale de a se desființa și că e de o mare fortă și expresivitate. Calități ce-i conferă vitalitatea necesară supravietuirii între limbile utilizate de alte genii, de pe alte coordonate geografice. Arghezi nu ne-a creat o limbă „compatibilă” și ușor vandabilă, ci una a unei cetăți inexpugnabile. Dar poezia nu i-a fost suficientă, pamfletul își iese din matca versului bine strunit pentru a se face proză. Prea puțini știu că nu doar baronul von Killinger a fost amendat, memoria istoriei literare trăind comod cu acest conflict, de altfel având niște cauze subiective și nu neapărat una marcat antigermană. Arghezi îl face, în 1915 pe Take Ionescu, „un maimuțoi, care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice, pe obraji”, antantiștii fiind „forțe tâmpite și mocirloase”. Mai dur va fi în noiembrie 1917, in „Gazeta Bucurestilor”: „Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declanșarea războiului, nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prințese de ospiciu”. A trebuit să mai treacă ani buni până când contextul social l-a recunoscut ca pe întâiul poet al țării, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, după ce Arghezi s-a lăsat atins de aripa proletcultismului. Dar nici cântările omului sau evocările cu iz epic ale anului 1907 nu l-au îndepărtat de scriitura sa impecabilă și de neconfundat.

Însemnări de rocker


Lucian Bureriu

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul Counter-Culture s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, precum jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi.
În redacția Studioului de radio Timișoara, între 1968-1972, am luat câteva sancțiuni pentru „difuzarea excesivă” a hiturilor pop-rock anglo-americane, de altfel și pentru relațiile mele cu formațiile timișorene; am scris și texte pentru group-ul rock „Stelele” (azi emigrat în Germania). Începând din 1972 am avut câțiva ani, la noul meu loc de muncă din revista Orizont, în rubrica Recording un spațiu generos de comentator al noului fenomen și a lipsit puțin ca însăși Filarmonica bănățeană, în urma înțelegerii mele cu dirijorul Nicolae Boboc să conlucreze cu „Phoenix”…Ocazie ratată din vina unor orgolii provinciale. Exact în anii în care Alan Parsons, celebru pentru Projectul său, era încă inginer de sunet la studiourile londoneze Abbay Road, imprimând „Pink Floyd” și „Beatles”, îl imprimam și eu pe Nicu Covaci la mixerul studioului nostru provincial. Abia în 2009, în San Francisco Bay Area aveam să particip la concertele de jazz și rock ale preferaților mei…
A fost o emoționantă, pentru mine întâlnire cu formația „Chicago”. În fonoteca studioului timișorean găsisem doar câteva piese. Nu mi-a fost ușor să străbat prin cenzură și restricții. De fapt mă atrăgea în mod deosebit ceea ce consideram pe atunci o inovație la „Blood, Sweat & Tears” și „Chicago”, interferența cu jazzul, utilizarea brass-ului.
Și iată că în California i-am ascultat pe cei din „Chicago”, laolaltă cu mai puțin cunoscuții pentru mine „Doobie Btrothers”, în amfiteatrul din Concord, orașul natal al lui Dave Brubeck, celebrul jazz-man (nu departe de San Francisco), numit „Sleep Train Pavillion”. Amfiteatru amenajat într-o „scoică” situată între falii tectonice ramificate din San Andreas Fault; ambele formații evoluând în același concert, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la debut. Impresiile au fost deosebite, inclusiv frigul nocturn ce ne-a invadat dinspre Pacific, în plină vară și excesul sonor al boxelor. Noroc că într-o sală din Burbank i-am ascultat cântând singuri, fără grupuri de deschidere…
Seniorii de la „Doobie Brothers ” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim. Grupul s-a format timp de peste patru decenii, desăvârșindu-și un repertoriu compus încă în primii ani de activitate. Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu patru ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat, de pildă, un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele trei vedete ale formației, Simmons, Johnston și McFee au evoluat în rafinament, aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice.
Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic, parcă păstrate în Vestul Californiei de pe vremea primilor căutători de aur. Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster strident. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, slade guitar, grupul brass „The Memphis Horns”… Capodopere ale seniorilor formației: „ Long Train Runnin`”, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…Acești californieni reprezintă la ora asta cea mai numeroasă formație americană. Hiturile clasice pop-rock de acum 30-40 de ani, pe lângă faptul că sunt nemuritoare, s-au tocit pe la coate de atâta audiție, de la original, la variante de tot felul, videoclipurile punând capacul pe acest ilustru tomberon cu vechituri. Mă refer la cele elaborate în arealul britanic sau american, de pe Coasta de Est. New York-ul a obosit deja, cu tot cu industria lui de enterteinment. Celebritățile migrează în Vest, spre clima mediteraniană a Californiei și spre facilitățile infinite pe care le cuprinde zona pacifică, între San Francisco și Los Angeles. Ele vin încoace aducând bagajul creației de-o viață. Însă brusc, în ambianța care mai amintește eroica și adesea sumbra migrație spre Vest de acum două sute de ani, creatorii longevivi mai trăiesc o viață, reînnoindu-și repertoriul în ambianța sălilor de spectacol, studiourilor de sunet, civilizației computerului, aflată la doi pași, în Silicon Valley…
„Doobie Brothers”, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area au imprimat la Burbank live și digital. În piesele lor strălucește adeseori filonul unor vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara. Omenirea le-ar fi pierdut cu desăvârșire. Nu numai europenii ascultă aceste piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu de care nu știu mare lucru. „Doobie Bross” nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, s-au păstrat în statul natal. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase și primitive ecouri. Dar în afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys au adăugat micului group de acum câteva decenii, o întreagă orchestră jaaz-rock, funcționând în toate registrele, modernizat cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și rock-ul alb, cu aluzii country al celor de la „Doobie”. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica lor. N-am văzut pe la concerte alte rase decât cea caucaziană. Piesele „Doobie” nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel, utilizează însă sunetul ghitarei orizontale, slade guitar. Piesele sunt foarte frumoase, melodioase . Însă le lipsește kitsch-ul care globalizează omenirea. În ascunzătoarea lor pacifică, „Doobie Bross” păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale care nu mai există niciunde, însă care, în mod paradoxal reprezintă autentic, așa cum au fost acum două sute de ani, neamurile venite din toată lumea pentru a se îmbogăți și a implanta civilizația pacific-americană. Este atât de vie această muzică, încât spectatorii californieni o fredonează împreună cu orchestranții.

Populația urbană a țării noastre


Președintele Academiei, Ion Aurel Pop observă exact cum că orașele din Vest, Satu Mare, Oradea, Arad Timișoara nu erau populate de români, înainte de Primul Război Mondial. Și, precum într-un manual școlar din epoca socialistă, având aceleași neschimbate concepții, naționalistul academician adaugă că românii n-aveau acces în orașele acestea care era să rămână în afara României Mari, cu tot cu populația  germano-maghiară, venită aici prin cucerirea unor teritorii așa-zise românești. Separarea s-a făcut din motive mai mult religioase, Hinterlandul fiind majoritar românesc, ortodox. În primul rând domnul academician uită că și o grămadă de sate erau populate tot de invadatorii „străini”, că nu erau toate satele românești. Că abia după război au venit la oraș românii, demonstrând că majoritatea a creat statul național. A uitat să spună că acești germano-maghiari erau aici de când e lumea (exagerez intenționat!) și că ei au creat o civilizație superioară celei din principate, care măcar să fi rămas până azi. Românii au venit și au confiscat averile orășenilor, compensațiile oferite de stat fiind minime. Dacă orășenii au fost alungați din orașele pe care le-au construit, asta între cele două războaie, după 1945 a venit partea a doua, plecarea germanilor, evreilor și în parte a maghiarilor devenind politică de stat, aceeași, dar cu față socialistă. Ceaușescu a adus aproape cu forța sătenii la oraș, așa că puritatea etnică a sporit. Numai că nimeni nu ia în considerare acele exemplare umane care sunt rezultate din familiile mixte, amestec, corcituri. Suntem chiar mai mulți decât românii pur-sânge, dacă există și așa ceva. Poate spune cineva că n-a avut vreun strămoș ungur, evreu, tătar, armean etc.?

Puteți fi liniștit, domnule Pop, treptat casele clădite de orășenii germano-maghiari devin ruine, în Timișoara, de exemplu

Feminismul de război


Fac parte din generaţia ’70, alături de cei ce s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei fiind concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei

Când scria despre complexele pe care le-ar avea femeile vizavi de genul masculin, FREUD ar fi putut să observe, și n-a făcut-o, că marea compensație care li s-a dat femeilor a fost o medie de vârstă mai mare decât a bărbaților. Numai și pentru asta merită să uiți de orice complexe. Viața e mai presus de toate, lungimea ei, desigur. Contrare vieții sunt războaiele.

Cât de milostivi față de familie, femei și copii au fost statele înhămate în cele două războaie mondiale? Desigur, bărbații sunt principalii vinovați și ratați în această afacere macabră. Democrații ipocriți de azi, care fac caz de relele tratamente aplicate femeilor în unele state musulmane chiar nu au dreptul să se erijeze în sfinți. Indiferent despre ce război mondial e vorba (da, nu mă sfiesc să spun că și în Germania celui de al treilea Reich) femeile germane au fost protejate din start. Evident că au existat consecințe colaterale, rezultate din bombardamente sau escaladarea rasismului. Dar germanii pot fi mândri că nu și-au exploatat femeile precum celelalte popoare. În numele falsului feminism și-al „egalității de gen”, femeile germane nu s-au înrolat ca rusoaicele, n-au robotit în fabrici de armament ca englezoaicele, franțuzoaicele sau americancele.

„Fără femei, nu va exista o victorie!”, era simbolica declarație a „stăpânului inelelor”, premierul britanic David Lloyd George, stricat la cap și cinic, în 1915. Lasă-le să se bată și ele, să scoată ochii inamicului cu ghiarele vopsite cu ojă! Se vede că adevărata civilizație nu exista tocmai în ograda „aliaților”, vorba lui McNamara, „dacă n-am fi fost victorioși, am fi fost NOI cei judecați ca criminali de război, căci asta am fost, criminali de război”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă după terminarea celui de al doilea război mondial germanii ar fi emigrat? Ar fi lipsit de pe hartă unele state profitoare. Orașele le-au fost distruse aproape în totalitate, cam ca prin Siria actualmente. Armata roșie, dar și aliații au dat iama în populația de femei. Dacă femeile germane și-ar fi luat bocceluțele, migrând prin Austria, Ungaria, Serbia, Turcia, spre Siria, cu milioanele? Nu au făcut asta. S-au pus pe lucru ATUNCI. Au avut de înlăturat ruinele, fiece cărămidă mergând din mână în mână. Chiar și în această situație, statul le-a răsplătit munca. În mare parte femeile au reconstruit Germania, care a mai și făcut plăți către Israel, mai mult de 60 miliarde de euro, dar și către alte state. Germancele n-au lăsat în spate ruinele, plecând în lume. Și-au cărat destinul, renăscând din propria cenușă.
Musulmanii, după ce și-au distrus trecutul și orașele, au purces în pribegie spre Mecca occidentului, devastat și reconfigurat, sosind, așadar la masa gata pusă. Asta vorbește mult despre diferențele de mentalitate.
Germanii au fost alungați din Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, au plecat din România, vânduți de țara natală, nu către țările sunite și șiite, ci înspre vechiul lor spațiu spiritual.
Dacă femeile britanice, franceze, americane și sovietice (chiar și româncele) au tras la șaibă ajutând trupele aliate să obțină victoria, în schimb femeile din Germania și Austro-Ungaria au muncit ca sclavele după război. Au mai suportat și violurile glorioaselor armate învingătoare. (Despre violurile săvârșite în Germania de către migranți ce să mai vorbim?). De la grijile pentru familie, au trecut prin rușine și munci patriotice. Prin persecuții de tot felul. Prin denazificare…
…Am păstrat o carte de care se leagă copilăria mea. Scrisă în 1934 de Johanna Haarer, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”. Este o lucrare de știință popularizată și se referă, desigur, la tehnicile pe care o femeie, nu neapărat germană, trebuie să le folosească în puericultură. Evident, nu e o carte politică, ea fiind difuzată în toate țările unde existau comunități germane, mama mea făcând parte din minoritatea germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”). A primit-o de la Grupul Etnic din Lugoj, (care nu era format numai din naziști, cum trăncănește propaganda noastră, moștenind pe cea socialită), unde locuia împreună cu bunicii mei materni, în anul nașterii mele (puțin înainte de cel al bătăliei de la Stalingrad). Tatăl meu, român, în Garda Regală, se afla în Crimeea și a primit permisiunea să se întoarcă, să mă vadă. ( Și, spre norocul lui nu a mai participat la „întoarcerea armelor”) …În fine, subliniez că în cartea Johannei Haarer nu era nici un accent rasist, nu se vorbește nici de Sonnenkind și alte aberații de-ale lui Himmler. Am fost crescut după acel manual pentru mame și nu erau acolo texte soldățești, cu „Erika” sau „Lilly Marlen”, ci foarte utile sfaturi practice. Comunitatea le-o oferea chiar și româncelor, gratuit. Opinia publică românească de azi, din bezna necunoașterii, continuă să creadă că Grupul Etnic German se ocupa doar de politică nazistă. E o prostie de zile mari. E adevărat că existau unele avantaje, Berlinul avea grijă de familiile combatanților, asta cel puțin în primii ani de război. Veneau bani și pachete cu ce trebuia. După 1945 mama mea a scăpat de deportare în URSS printr-un act care adeverea faptul că soțul ei a fost militar român. Altminteri, anii în care ea era casnică pentru a-și vedea de familie s-ar fi dus pe copcă printr-un periplu sclavagist în Siberia. Ce mai sibiriac aș fi devenit la trei ani…Johanna Haarer s-a pensionat în 1965.
FĂRĂ FEMEI ? A rămas celebră nesimțita dar realista declaraţie „Fără femei, nu va exista o victorie”. Britanicii își dau cu presupusul că în Germania, deşi femeile au fost mobilizate în industriile de război, lucru fals, ele au fost plătite şi tratate destul de prost şi s-au retras foarte repede, pentru a-şi pune forţa de muncă în serviciul familiilor lor. (Spre deosebire de englejii care, vezi-doamne, ce bine le mai plăteau pe doamne!) În realitate nu prostul tratament le-a lăsat pe femeile germane în cele două războaie mondiale acasă, la familie, la copii, asta fiind propagandă, ci acea batjocorită de alte neamuri concepție germană conform căreia femeia trebuie să aibă în vedere bucătăria, copiii și biserica, acel „K.,K.,K.”. Statul acasă al femeilor germane nu este o invenție a celui de al doilea război, ci o tradiție, a unei civilizații avansate. Este aproape sigur că una dintre cauzele majore ale pierderii războaielor de către germani a fost absența femeilor alături de bărbați.
E de punctat faptul că prima conflagraţie mondială nu a fost declanşată de Germania, ci de Austro-Ungaria, dar numai în urma acțiunii teroriste a sârbilor. Germanii au fost mai degrabă târâţi în acel conflict. O spune și Lucian Boia în „Tragedia Germaniei”. Lipsirea de colonii a generat nemulţumiri adânci în foarte numeroasa societatea germană şi o dorinţă accentuată de revanşă. Despăgubirile de război, restricţiile economice impuse de alte state depăşeau înzecit culpa Germaniei. Au încetăţenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene şi-au manifestat tendinţele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, şi-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.
În 1914, şeful guvernului francez, Rene Viviani a făcut apel la femeile de la ţară să-i înlocuiască pe câmpul muncii pe cei care sunt pe câmpul de bătălie. Era perioada secerişului şi era vital ca recolta să nu se piardă. Multe femei au fost nevoite să facă munci grele, luând uneori chiar locul cailor rechiziţionaţi, şi să administreze singure exploatațiile agricole. Numărul femeilor care munceau pe brânci, chiar gravide, se ridica la 800.000. Ele au condus și tramvaie, devenind simbolul intrării femeilor într-un sector masculin. La începutul lui 1918, în jur de 400.000 de femei munceau în uzinele de război franceze, un sfert din mâna de lucru din acest sector. “Lucrul unei muncitoare-turnătoare de obuze era epuizant. Fiecare obuz cântărea şapte kilograme. La o producţie normală, 2.500 de obuze treceau în decurs de 11 ore prin mâinile unei asemenea muncitoare. În condiţiile în care ea trebuia să ridice de două ori fiecare obuz, rezultă că femeia ridica pe zi 35.000 de kilograme”, scria în „La voix des femmes”, jurnalista Marcelle Capy, care a lucrat timp de câteva săptămâni într-o uzină de armament. Greu, desigur, mai greu decât să-ți ridici picioarele în french cancanuri la Moulin Rouge. De fapt ele lucrau deja mult înainte de 1914, la acea dată fiind recenzate 7,7 milioane de femei active profesional, adică 36% din totalul populaţiei active, mult mai mult ca în Marea Britanie, unde în 1918 în uzinele de război britanice, mâna de lucru feminină ajunge la un milion de muncitoare. Şi în Canada femeile au lucrat în fabricile de muniţie sau pe şantiere navale.
La sfârşitul războiului, femeile au fost rugate să se întoarcă la casele şi la muncile lor tradiţionale sau în familie, dar se produsese deja o schimbare fundamentală de mentalitate, şi femeile „aliate” au revenit pe piaţa muncii în anii care au urmat, feminizând locurile de muncă din agricultură, industrie şi comerţ, făcând carieră practicând profesii liberale. Cea mai belicoasă femeie pe care o cunosc a fost premierul de fier, Margaret Thacher și războiul ei în Malvine împotriva broaștelor țestoase…
Multe femei s-au implicat benevol pentru a-i susţine psihologic sau moral pe combatanţi, unele „s-au întreţinut” cu soldaţii de pe front, altele au suţinut spectacole în faţa soldaţilor britanici şi francezi, ca americanca Elsie Janis, sau au însoţit trupele ca „scriitoare”, distrând trupele în fel și chip, cum a făcut de exemplu americanca patrioată Ella Wheeler Wilcox. SUA şi Marea Britanie au avut campanii publicitare susţinute intens, în special prin afişe, care încurajau înrolarea şi multe femei s-au şi alăturat forţelor. Româncele pilotau avionete sanitare.
În Statele Unite, în timpul Marelui Război, peste 30.000 de femei au purtat uniformă şi au avut aceleaşi însemne militare şi statut ca şi al bărbaţilor. În Marea Britanie peste 80.000 de femei s-au angajat în unităţile feminine auxiliare ale armate. Femeile-pilot nu au fost recunoscute oficial, din discriminare sau alte motive. Hélène Dutrieu a servit în forţele aeriene franceze, prinţesa rusă Eugenie Shakhovskaya a fost pilot de recunoaştere, Lyubov A. Golanchikova a fost pilot de test, iar prinţesa Sophie A. Dolgorukaya şi Nadejda Degtereva au zburat în misiuni de recunoaştere ale aviaţiei ruse. În Canada a existat un compartiment special creat pentru femei, în cadrul Forţelor Aeriene Regale, ca mecanici de avion.
Multe femei s-au şi deghizat şi au purtat uniforma bărbaţilor pentru a putea servi în armată, de pildă ţărănci din Serbia, englezoaice, franţuzoaice, ucrainience sau trăgătoarele de elită din Turcia. Cele mai multe combatante au luptat pe frontul din Rusia unde, în 1917, au fost înfiinţate “batalioane feminine ale morţii”, la iniţiativa Mariei Bocikariova, o ţărancă devenită soldat.
…După cel de al doilea război mondial (WW2), obiectivul de cea mai mare însemnătate pentru Germania era refacerea vieţii economice, politice, sociale, culturale etc. Ţara întreagă era un uriaş morman de ruine. Pe lângă toate acestea, în zonele vestice se adăpostiseră milioane de germani strămutaţi din fosta Prusie Orientală, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria. Aceşti dezrădăcinaţi se ridicau în 1947 la cifra impresionantă de nouă milioane. Desigur, că măsurile luate de comandamentele aliate nu puteau suplini nici pe departe eforturile pe care trebuia să le facă germanii înșiși pentru a salva de la pieire marea naţiune germană.