Enciclopedia Banatului – literatura


Crișu Dascălu (stânga) și cu mine într-o tabără de documentare a scriitorilor

Eram la San Francisco atunci când am primit un mesaj de la fostul meu coleg Crișu Dascălu, prin care mă ruga să-i trimit niște date biobibliografice pentru Enciclopedia care urma să apară la Filiala Academiei timișorene. În acest timp, aflând că mă învârt prin America, alți colegi elaborau dicționare în care nu mă pomeneau, crezând poate că nu mă mai întorc. Unora le face plăcere să-și omită colegii pe care nu-i suportă. Nu a fost cazul lui Crișu, cu care nu m-am mai văzut de decenii, dar care nu m-a uitat, ca alții, al căror nume mi-e și silă să-l amintesc.

În 2016 a apărut, ca prin minune, după ceva ani, costisitoarea operă, prima enciclopedie – secțiunea literatură – a acestei țări.  Este un prim pas către realizarea MARII ENCICLOPEDII ROMÂNE, care nu va fi o simplă sursă de informații, ci oglida spiritualității române. Prima cărămidă. Cu așa un teritoriu mare, cât are țara de la 1918 e mai greu cu o lucrare atotcuprinzătoare. Crișu Dascălu de la filiala din Timișoara a ACADEMIEI ROMÂNE: „ În anul 2009 am lansat proiectul unei „Enciclopedii a Banatului”, pe care am gândit-o însă de la început ca parte a celei pan-româneşti, fiind conştient că „Marea enciclopedie română” nu este posibilă decât prin însumarea unor lucrări parţiale, care să o pregătească. Am ales să realizăm o „enciclopedie” şi nu un „dicţionar” deoarece enciclopedia îşi asumă rolul de a informa, în vreme ce dicţionarul explică și comentează. Aşadar, enciclopedia are o prioritară funcţie informativă, iar pentru ca aceasta să devină efectivă, ei trebuie să i se alăture alte două: una corectivă, de descoperire şi de înlăturare a unor erori prezente în lucrări anterioare, pentru a se evita perpetuarea lor, şi una de actualizare a informaţiilor, prin luarea în considerare a unor surse mai recente sau descoperite pe parcursul redactării articolelor. Un alt rol al „Enciclopediei Banatului” este acela de a îmbunătăţi percepţia globală a acestei provincii, despre care încă se mai ştie prea puţin şi despre care sunt în circulaţie teorii şi opinii greu, dacă nu imposibil de acceptat. Populaţia românească, dintotdeauna majoritară aici, a avut mereu priviliegiul de a fi participantă la o societate multietnică, în care culturile şi civilizaţiile au interferat salutar, dar în care politicul a jucat adeseori un rol nefast. Aceasta face să existe un specific neîndoielnic al Banatului, pe care lucrarea are datoria să îl releve.”

CRIȘU DASCĂLU A UNIFICAT BANATUL, în granițele sale naturale, așa cum a fost el conceput prin proclamarea Republicii Banathia în 1918 și cum a fost dorit la adunarea de la Alba Iulia. „Enciclopedia are ca dimensiune temporală două epoci distincte: cea anterioară anului 1919, pentru care se ia în considerare întregul teritoriu al Banatului istoric, adică cel cuprins între Dunăre, Mureş şi Tisa, şi cea ulterioară acestui an, pentru care cercetarea are în vedere Banatul de Nord sau Românesc (excepţie făcând, totuşi, realităţile care îi privesc pe românii din Banatul de Sud sau Sârbesc). Pornindu-se de la constatarea că informaţiile ce urmau să fie prelucrate şi incluse în articole sunt inegal repartizate pe diversele domenii luate în considerare – arta, biserica, cultura tradiţională, economia, geografia, istoria, literatura, localităţile, presa, ştiinţa şi învăţământul etc.), ritmul de redactare a volumelor care urmau să trateze un singur domeniu ori domenii învecinate avea să fie, inevitabil, diferit. Astfel s-a luat decizia ca, într-o primă etapă, lucrarea să fie redactată pe volume ce vor fi publicate în ordinea terminării lor, urmând ca în etapa a doua să fie publicată în întregime, prin însumarea articolelor din volumele anterioare. În principiu, articolele tratează subiecte despre personalităţi, instituţii, evenimente, locuri şi localităţi, comitetele de coordonare a volumelor având libertatea de a adăuga alte componente ale acestora, precum şi liberatea de a structura articolele.” Așadar, literaturii bănățene îi vor urma și alte volume privind alte domenii de activitate. Enciclopedia apare sub autoritatea ştiinţifică a Institului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara, şi cu sprijinul Societăţii Enciclopedice a Banatului, prin care s-au asigurat sursele de finanţare. Pe lângă cercetătorii de la institut, care sunt puţini şi specializările lor nu acoperă decât în mică măsură domeniile luate în considerare, s-a apelat la un număr considerabil de colaboratori „externi” care de cele mai multe ori s-au implicat fără altă recompensă decât una moral-sentimentală, fără ajutorul cărora lucrarea nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit. Se cuvine făcută o menţiune, şi anume, faptul că până acum nu a existat un climat propice nici în Timişoara şi nici în filiale în ceea ce priveşte preocuparea pentru partea umanistă, prioritate având preocupările tehnice, ştiinţifice, cu rezultate de necontestat. Lucrurile s-au schimbat, în sensul că în filiale există tot mai mult grija pentru activitatea ştiinţifică, iar Academia intră tot mai mult în dialog cu oamenii interesaţi de evidenţierea aspectelor umaniste.La acest proiect au lucrat mulți oameni în vârstă, care au două mari calități; știu ce urmează să scrie și au încă entuziasmul necesar pentru a porni un asemenea proiect de anvergură. Din păcate, tineretul e prea puţin interesat de astfel de întreprinderi de natură culturală. ”CRIȘU DASCĂLU: „Doresc să menţionez excelenta colaborare pe care o avem cu Institutul Cultural al Românilor din Voivodina, cu sediul în Zrenjanin, condus de Costa Roşu, care a și fost ales membru de onoare al Academiei Române. Am lansat acest prim volum anticipând puţin aniversarea de 150 de ani a Academiei Române şi a 65 de ani de la înfiinţarea Filialei Timişoara. Speranța noastră este ca întregul proiect să fie finalizat în cel mult patru-cinci ani.”

Advertisements

N-am flămânzit la Flămânzeni


Au trecut timișorenii…

Când filiala noastră scriitoricească a primit o invitație să mergem la Livezile, în județul Mehedinți, pentru comemorarea 1907-1977, colegul nostru Laurențiu Bobleanță, cu pseudonim Cerneț, căruia îi spuneam „Lorin”, s-a împotrivit cât a putut. Nu voia ca noi să vedem, ce? Lorin era din satul Cerneți, din zonă și cunoștea ceea ce ar fi vrut ca noi să nu cunoaștem. Denumirea inițială a destinației noastre era de fapt Flămânzeni, locul unde s-au încheiat ostilitățile din 1907, în Oltenia trăgându-se și cu artileria, care a ras sate întregi de pe fața pământului. România veche abundă în sate numite Flămânda, Flămânzi, Flămânzeni, oglindind „prosperitatea” regatului. Socialismul a rebotezat satul. Cu atât mai curioși ne-a făcut Lorin, mai ales pe cei ce nu fuseserăm încă în Oltenia. Cultura ne-a dat un autobuz și am ajuns în satul Livezile. Cam tot ce știam despre acele locuri s-a adeverit. Am văzut porci legați cu lanțul de picior și haite de câini. Pentru mobilizarea publicului la șezătoarea literară au fost amplasate pe clădirea căminului cultural difuzoare și s-a dat drumul benzii sonore a unui film. Muzica și replicile filmului bubuiau în difuzoare, lumea a aflat că se întâmplă ceva la cămin și s-a adunat în număr mare, umplând sala. Metodă ingenioasă. Am fost întâmpinați de autorități și mai ales de inițiatorul acțiunii culturale, un învățător care era și poet. Noi eram vreo șapte, în frunte cu șef-redactorul revistei Orizont, Ion Arieșanu, am citit versuri și proză în fața unui public entuziasmat și cultivat. A fost o surpriză de proporții pentru noi mai ales prestația acelui învățător, inițiatorul acțiunii, care a recitat niște versuri proprii foarte bune. Sper că a reușit, în această viață, să devină ceea ce merita – un apreciat scriitor. La sfârșitul șezătorii am fost poftiți în biroul directorului de cămin, la niște pui fripți, ba chiar arși bine de tot, s-a mâncat cu mâinile, după obiceiul pământului. Un foarte bun fotograf amator ne-a imprimat pe peliculă, trimițându-ne ulterior pozele. Spre mulțumirea lui Lorin, am fost cu toții entuziasmați că-n locurile cunoscute pentru răscoală și unde s-a tras cu tunul în oameni, au crescut din nou alte generații, care, chiar în contextul socialist, sau mai ales în acel context, că astăzi nu mai garantez că mai persistă acolo așa ceva, exista un real interes pentru literatură și curiozitatea de a vedea cum arată oamenii care scriu. Timișoara era, desigur, cel mai apropiat oraș cu adevărat cultural, de acea zonă, uitată de lume.

Somnolența fanariotă


România este puternic tarată de reminiscenţe medievale.  Există boieri locali în provinciile de-socializate și incapabile de capitalism. Anumite legi nu pot guverna cum trebuie,  ies la iveală vechile racile ale somnolenţelor fanariote.  Se conturează, cu această ocazie, iată, chiar și meteorologic, diferenţa dintre cele două insule mari ale acestei ţări,  Vestul și existența cadastrului, acolo unde mult-hulita administraţie austro-ungară a aranjat lucrurile în privinţa proprietăţii funciare şi Estul unde domină încă inexistenţa unei evidenţe. Bine, exclamă unii, dar ce-au făcut cei de după Cuza, apoi maiestăţile-lor, întregitorii înregitori, căci comuniştii, evident n-au avut asemenea interese. S-au îmbătat  de teritorii pe care nu puteau să le administreze, după ce nu putuseră guverna ca lumea nici sărăcia din principate. Cu demnitari prea mici pentru o ţară prea mare; aşa se explică şi întinsele zone în care populaţia nici nu mai ştie între care din războaie trăieşte, fără electricitate, fără radio şi adesea fără alfabet. Dar vor avea internet. Se guvernează întrucâtva pe acolo? Trăim din promisiuni electorale care nu se pot onora, nu numai din vina guvernanţilor, ci din pricini aproape imemoriale, cu tradiție medievală în vechiul regat. Transplantul lipsei de civilizaţie estice ne-a fost adus însă și în Vest, drept răsplată pentru jertfa patrioților peneriști. Simple diferenţe de cadastru. Centralismul este nedespărțit de România, cu capitala ei monopolistă și cuibușor de nebunii al îmbogățiților cu zornăit de cătușe. E greu cu distanţele astea enorme, zeci de ore până în capitală, la mare sau la Iaşi. Mai repede ajungi pe coasta Pacificului. Un principat mai micuţ, aşa cam ca Ungaria , Austria sau Helvetia s-ar mai putea administra, dar e mai greu cu o Românie cât Polonia, dacă nu şi mai mare! Nu ştim dacă un regionalism, din păcate, atât de blamat de cei care n-au destul „exerciţiu de democraţie”, ar fi mai bun; se vădeşte că vlădicile locale n-au moştenit vocaţia administrativă austriacă. Regiunile sunt guvernate de nişte diletanţi care ar fi făcut cu greu faţă unei dezvoltări inegale, cu toată infrastructura pozitivă, moştenită de la Imperiu. Aşa, cadrele mai  de nădejde pleacă toate la Bucureşti pentru a guverna şi acolo se lasă influenţate de  spiritul dâmbovițean. În absenţa unei soluţii viabile, pe moment asta este. Că numai cadastru nu pot împrumuta cei din vestul ţării celor din Est. Nici mintea pe care au avut-o cândva când Banatul și Ardealul mai erau în capitalism…Adică înainte de Primul Război Mondial.

Penibilul Khomeini


CHARLIE HEBDO

Regimul ayatolahilor se apropie de sfârșit. În fine, Reza Pahlavi, urmașul regelui detronat în 1979 de Khomeini, își dorește înapoi regimul monarhic, care pornise spre modernizare, occidentalism și democrație. Asta dacă va reuși o nouă revoluție regală.

Șahinșahul Mohammad Reza Pahlavi Ariamehr  preconizase un stat de secol XX, bine înarmat totodată și, pe atunci, în relații bune cu Statele Unite. Și se recăsătorea cu o studentă, Farah Diba, colegă cu fiica monarhului, ambele își făceau studiile superioare la Paris. Dar tot aici, la Paris se afla, în exil, în suburbia Neauphle-le-Chateau, cel ce avea să devină ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini. Cel ce se reîntorcea în Iran aducând revoluția islamică iar luminata monarhie iraniană se transforma în republică islamică.

„Cei care studiază jihadul vor înţelege de ce Islamul vrea să cucerească întreaga lume. Toate ţările cucerite sau care vor fi cucerite de Islam sunt marcate pentru salvare eternă. Se vor afla sub legea lui Allah (…) Islamul spune: tot ceea ce este bun există datorită sabiei şi în umbra sabiei! Oamenii nu pot fi făcuţi ascultători fără sabie!”. Aceste teze aparţin ayatollahului Khomeini. El este cel care a contribuit decisiv la răsturnarea şahului şi a fost fondatorul regimului islamic din Iran. Cine l-a protejat pe Khomeini după ce nu a mai fost acceptat nici de turci nici de Saddam Hussein? Franţa este ţara tolerantă, în care s-a „dezvoltat” Khomeini, iar intelectualii de stânga au fost prietenii săi. Autorităţile din Franţa nu l-au deranjat cu nimic, deşi toată lumea îi cunoştea pregătirile revenirii în Iran. Iată, abia azi lumea s-a deșteptat și dorește moartea actualului ayatolah, care, de altfel a afirmat că trebuie ascultat uneori și glasul poporului…Trump este de partea revoltatului popor iranian și împotriva înarmării acestui stat cu arma nucleară.

Feregeaua revenea în Iran iar buldozerele înlăturau asfaltul de pe șosele, pentru ca dreptcredincioșii să pășească pe nisip, ca pe vremuri. Dacă ar fi doar asta. Dar șahul a fugit la americanii lui, guvernul modern al lui Shahpour Bakhtiar era demis.

„Voi lovi cu piciorul dinții lor”, spunea Khomeini. Ziare au fost închise, o nouă constituție fu elaborată în Iran. Se cerea revenirea șahului pentru judecare și execuție. Până atunci are loc cunoscuta criză a ostaticilor americani din ambasada SUA. Se lansau din Iran de-acum atacuri la adresa MARELUI SATAN. Khomeini credea ca un leninist în posibilitatea exportului de revoluție islamică. Saddam Husein, dintr-un Iraq cu majoritate șiită invadează Iranul, profitând de situația precară a militarilor noului stat. Pe Saddam îl ajută țările Golfului Persic, URSS, Occidentul. Dar Iranul mai avea armele șahului, importate din SUA și după aproape un deceniu războiul se termină fără a fi finalizat.

Khomeini emite o fatwa pentru asasinarea lui Salman Rushdie, indian, care lansa cartea VERSETELE SATANICE, o blasfemie la adresa Islamului. Cu toată libera exprimare ocrotită de Occident, Rushdie a regretat public tipărirea cărții. Cu toate astea a rămas în picioare ordinul ayatollahului adresat fiecărui musulman de a-l trimite în iad pe autor. Deocamdată traducătorul în japoneză a cărții a fost ucis, nu se știe de cine. În Iran se interziceau pantalonii scurți și alcoolul, cenzura este la televiziuni. Populația evreiască a scăzut simțitor din țară.

La moartea lui Khomeini are loc devastarea cadavrului, fiecare credincios dorind să păstreze o părticică din învățătorul lor. A fost necesară o nouă înhumare…(1979)

O bijuterie de orășel în Ungaria


Turistul român își dă seama, abia ajuns dincolo de frontieră, că prețurile sunt ajustate în funcție de venituri, iar la acest capitol stăm cam de două ori mai prost decât Ungaria. România a rămas în urmă faţă de Polonia, Cehia sau Ungaria. Salariile minim şi mediu sunt cu 50% mai mari sau chiar duble în aceste ţări.  Adevărul este că am călătorit de nenumărate ori în Ungaria și Cehoslovacia și în regimul trecut. Dintotdeauna puterea de cumpărare a românilor era și atunci mai proastă decât a celorlalți. Am cunoscut minunata capitală Budapesta, dar nici un orășel de provincie. (Printr-o minune apărea prin 2003 la Editura Corint din București monografia UNGARIA, o broșură a profesorului Szavai Janos de la Sorbona, care ne spune cum “triplarea teritoriului României” a afectat, după WW1, mai ales Ungaria, “căreia i-au fost amputate 71% din teritoriu şi 61 % din populaţie s-au acordat Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi României, teritorii locuite de unguri”. După Trianon, aşadar, cinci milioane de unguri s-au aflat în zone compacte în ţările nou constituite. Mihaly Karolyi, aristocratul premier, a preluat atunci o putere democratică în Ungaria, cedată însă Comunei maghiare, condusă de Kuhn Bela. “Forţele contrarevoluţionare ale amiralului Horthy, împreună cu armata română i-au pus capăt în anul 1919”.Nagy Imre, conducătorul revoluţiei anticomuniste din 1956, care face cinste Ungariei, a fost, pur şi simplu spânzurat, ca şi fruntaşii germani după WW2. Românii s-au oferit voluntar să-l ţină în detenţie pe revoluţionarul maghiar. Franco a dorit să trimită trupe în ajutorul maghiarilor, dar n-avea avioanele necesare; le aveau, în schimb, americanii, în bazele din Spania, dar n-au fost de acord să le dea în folosinţă franchiştilor. Poate că dacă o făceau, Nagy ar fi câştigat, în lupta cu blindatele lui Hruşciov …Budapesta voia, și asta se vede, să ia locul Vienei, să devină capitala imperiului. Spectacolul panoramic al metropolei este impresionant. Însă, după câte mi-a relatat un funcționar al consului onorific maghiar din Timișoara, se pare că tocmai orașele mici au cunoscut o dezvoltare deosebită în Ungaria, după 1989.Știam despre Mako faptul că există acolo multe case de vânzare mai ieftine decât în zona Timișoarei.Mako este orașul…cepei. Studiez cultivarea usturoiului și cepei în lume.  Un oras mic din Franta se considera capitala usturoiului. Insula Wight are si ea un festival al usturoiului. Makó este renumit pentru ceapa și usturoiul său. Dar și pentru Attila József sau Joseph Pulitzer, Jozsef Galamb (creatorul Ford-T). În 2004 orașul Makó a câștigat primul loc în concursul „Cel mai înfloritor oraș din Ungaria” în 2005 a fost premiat cu argint în Europa. Hagymaház/Hagymaticum este un complex de clădiri în stil ultramodern unde sunt și celebrele băile termale.Pentru mine – o surpriză totală. Dar de la Timișoara până la frontieră drumul e lung și plicticos, prin localități sumbre, decăzute de la revoluție încoace. Calea ferată, una din cele mai rentabile pe vremea imperiului, care trecea la Cenad podul de peste Mureș, a fost tăiată după tembelismul din WW1, din podul aruncat în aer se mai păstrează doar pilonii. Regiunea Csongrad și județul Timiș își doresc refacerea vechii, tradiționalei legături și redeschiderea punctului de frontieră al Cenadului (în momentul de față acesta se numește impropriu „Cenad”, fiind deviat spre vest cu vreo zece kilometri. De fapt acolo este Kiszombor). Maghiarii își propun și să sape un șenal navigabil pe Mureș între Arad și Szeged, după modelul canalului lor Tisza-Duna. Nu-mi doresc aici însemnări de ghid touristic, ci un pic de polemică. Într-o zi de toamnă oarecare peisajul parcă doarme în picioare. Obosit de-atâta sezon estival, tricolorul românesc atârnă sfâșiat ca o zdreanță pe catarg, la frontieră, semn că nu-i a bună. În timp ce așteptăm la control, văd un lanț de trăgători pe teritoriul maghiar, apropiindu-se de fâșia ce îi despărțea de România. Nu, nu vânau migranți, trăgeau în fazani sau iepuri, chiar în proximitatea clădirilor vămii. Mișto. În fața noastră o Dacia 13oo ne gaza copios. Pornim și iată-ne „în străinătate” și imediat peisajul se schimbă, apar ogoare impecabil arate și în paralel cu șoseaua, despărțit cu o fâșie de iarbă, un bike-lane, nu ca acelea din California, încadrate în carosabil. Pe stânga apare rurarul Kiszombor, cu clădiri asemănătoare construcțiilor țărănești din Banatul de pustă, purtând pecetea acelor arhitecți ai fostului imperiu. Trecem podul rutier ultramodern, lipit de unul „clasic”de cale ferată și intrăm într-un oraș parcă alcătuit din  clădirile baroc sau jugendstil, edificii ale administrației sau învățământului, aparținând înfloritoarei perioade imperiale; în ambianța noilor edificii futuriste, opera arhitectului Makovecs Imre. (MAKOvecs…) Populația calmă, nestresată și amabilă ne arată că nu suntem în România, cea mereu nervoasă, vulgară și obraznică.Ceea ce nu veți vedea în țara noastră – grija pentru…nevăzători. Aceștia au în tot orașul piste pe care pot umbla fără bastonul alb, pipăind doar cu talpa pantofului porțiunile de preumblare cu dungi în relief sau peroanele din stațiile de autobus cu aceleași reliefuri, rotunde. Pistele de biciclete, rasteluri de parcare în fața fiecărui magazin.  Țărănismul etalării mașinilor lipsește, sunt preferate bicicleta sau comodele vehicole electrice pe patru roți de bicicletă, silențioase și conduse mai ales de seniori, sau mai pe românește, de „bătrâni”, de „boșorogi”.De fapt, tricolorul nostru zdrențuit, de la frontieră e un fel de opincă oltenească, precum se pretinde că au arborat militarii români pe parlamentul ungar.

Dragele noastre ciori


Presa  anunţa o absolut „ingenioasă” acţiune în forţă a vânătorilor sportivi împotriva imensului stol de ciori care poposeşte, la oră fixă, în arborii marelui parc. Bietele zburătoare n-au nici o vină că nu ştiu să folosească toaletele ecologice. Dar porumbeii parcă ştiu? E posibil ca stolurile de porumbei să depăşească numeric pe acela de ciori. Monumentele istorice ale oraşului trebuie curăţate periodic din cauza frecventării lor de către porumbei. Acum măcar există acele dispozitive electronice care le alungă. Dar cu ani în urmă ele nu existau. Bietele ciori preferă copacii, spre deosebire de colegii de zbor, hulubii, care frecventează în fel şi chip aceste muzee în aer liber, fără ca vânătorii să aibă iniţiative în ceea ce-i priveşte. Deci, discriminare…O sută de vănăCIORI trebuiau să se prezinte în parc. Sesizând, probabil, ridicolul situaţiei, n-au venit decât câţiva. Ziarişti eram mai mulţi. Curgeau primele interviuri: „…Strategia noastră este aceea de a speria colonia şi de a o determina să nu mai terorizeze oraşul şi să plece în afara lui. Trebuie să le şocăm pe ciori…” Cum poate fi şocat un instinct multisecular, asta nu prea ştiau purtătorii de arme.  După o oră de aşteptare, iată şi stolul; parcă în expectativă, prudent, se opreşte pe antenele de televiziune ale clădirilor nu prea îndepărtate de parc. Antenele se clatină, totul este negru de atâtea ciori, croncănitul lor acoperind alte zgomote urbane. La oră fixă păsările şi-au luat zborul spre parc, spre…casă. Se filma în delir, blitzurile fulgerau. Bubuiturile sinistre ale armelor făceau victime în aer. Se prăvăleau peste noi păsările. Apoi, ca într-un film de groază, urmă AGRESIUNEA; zburătoarele se aruncară în jos, asupra noastră, croncănind, cu ciocuri precum cuţitele. Ne-am pus braţele pe ochi, unii se aruncară la pământ. Era ca în filmul PĂSĂRILE lui Hitchkock. ”Terminaţi!”, se auziră ţipete adresate vânătorilor. Şi ne-am „cărat” de acolo, fiecare pe cont propriu, cu televiziuni cu tot. Oraşul era întors pe dos din cauza împuşcăturilor, crezând că s-a întors revoluţia…De atunci ne-au devenit simpatice şi aceste brave şi zvelte zburătoare; vârstnicii, care dau pâine porumbeilor deobicei, au decis să vină şi în parcul central, împărţind din sărăcia lor şi ciorilor, acestor fiinţe care, probabil, din dragoste pentru oameni, vor să fie cât mai aproape de aceştia, chiar în centrele circulate agresiv de maşini. Sunt convins că niciodată concitadinii mei nu vor mai atenta la vieţile bietelor fiinţe care, în necunoştinţă de cauză, continuă să ne iubească, să ne considere protectori..

V-ați sfințit mașina?


Profesor de religie privind binecuvântarea pentru a participa la titularizare

 

 Cineva vrea să ne oprească de la cultivarea spiritualității medievale, de la tradițiile noastre ancestrale. Occidentalii care se cred deștepți pentru că la ei buda nu e-n fundul curții și nu cad copiii în hazna. Dar avem noi ac de cojocul lor, printr-o devoalare în presă și o permanentă cruciadă cu elementele certate cu religia…La noi familiile își pun, adesea speriate, problema ce ar putea păți copiii lor care nu ar frecventa orele de religie. În România, stat laic, religia a devenit aproape obligatorie. Ferească dumnezeu să declari în public că ești necredincios!

Sunt orașe în care se practică un comerț stradal cu obiecte de cult. Se sfințesc mașini. Biserica ortodoxă se opune cu înverșunare încinerării, SE VÂND INDULGENȚE. Primești o hârtie pentru iertarea păcatelor. Se spune că biserica este la fel de coruptă ca și societatea românească.

Michael Shermer, editorul revistei Skeptic Magazine, a declarat despre realitățile românești:

„Am descoperit ca educatia stiintifica este predata la un nivel rudimentar, am fost socat de cat de multe referiri la religie sunt in manulele scolare. E gresit, daca vrei religie te duci la biserica, daca vrei stiinta, te duci la scoala. N-ar trebui amestecate, nu este loc pentru amandoua in scoala. Mă aflu in România pentru a promova stiinta, educatia stiintifica si sa incerc sa grabesc schimbarile care trebuie sa se produca in sistemul educational. Guvernul trebuie sa se ocupe de treburile politice, sa faca legi bune, sa vegheze sa fie respectate. De ce se implica in treburi legate de religie? N-ar trebui sa construiasca biserici, cei care se ocupa de biserica ar trebui sa stranga bani si sa construiasca biserici. Aveti o religie dominanta in Romania, ortodoxia, si se poate sa va convina faptul ca guvernul da bani pentru constructia de biserici. Dar daca islamul va deveni religie dominanta in Romania?

Sa nu ne pacalim, nu exista educatie stiintifica in Romania, exista indoctrinare religioasa. Romania este eminamente o teocratie, la fel ca societatile din evul mediu, sau ca Iranul si Irak-ul. Viitorul oricarei democratii moderne consta in stiinta si tehnologie, in inginerie, in matematica. Daca predati in continuare religie cum veti putea inainta in stiinta?

Veniti in America, faceti cunostiinta cu cei care se ocupa de educatia stiintifica Caltech, la universitatile mari americane si o sa vedeti ce li se preda. Stiinta ar trebui pretuita pentru ceea ce face, e practica, e de folos. Avem teoria germenilor care provoaca boli. Nu ne mai ducem la vraci sa puna lipitori pe noi, sau nu mai apelam la tratamente care se practicau in Evul Mediu. De ce sa folosesti religia la tot cand ai stiinta? Este prostesc.”

Nu se duc la biserică. Populaţia rezidentă din Palo Alto, San Francisco Bay Area este cea mai educată din ţară, cu cea mai mare densitate de inteligenţă tehnico-ştiinţifică pe metru pătrat din lumea modernă. Include mari porţiuni din complexul universitar Leland Stanford, este incubatorul pentru Silicon Valley, cu Hewlett Packard, Tesla Motors, High-Tehnology Companies Apple, Google (cu anexa Muzeului computerelor), Facebook, Sun Microsistems…O adevărată lucrătură a diavolului. Aici necredincioșii au propriul post de radio, emisiuni la televiziune. Universitatea Stanford a fost construită în 1876. Pe o mare întindere în jurul ei s-a impus din start o prohibiţie antialcoolică, localnicii denumind oraşul „Temperance Town”. Oricum, în întreg arealul golfului se consumă cel mai puţin alcool din lume şi nu se fumează aproape deloc. Încă la începutul veacului XX localnicii au început să inventeze. Întâi tubul cu vacuum şi oscilatorul electronic. Pe Addison Avenue am descoperit şi garajul în care a fost conceput Hewlett Packardul, care a generat dezvoltarea industrială din Silicon Valley. Numărul mare de şcoli au clasat oraşul pe locul doi în SUA. Palo Alto este „most expensive college town in USA” în 2010. O maree de tineri studioşi. Aici se găsesc NASA, Amazon, Hewlett Packard, Ideo, Palo Alto Medical Foundation, SPACE Systems, Tesla Motors, Tibco Software, Xerox, Nokia, Samsung, Lockheed Martin, Skype, Apple, Bell(regional), P.A.Internet Excange, Cisco, Gartner, Google, Microsoft şi câte or mai fi…Totul elaborat de marea conspirație globalistă, de homosexuali, liftele (sau lifturile) păgâne, sataniști, feisbuciști, ateiști, monștri antihriști, în acest oraș fără biserici, dar plin de fabrici. Asta în timp ce România dezindustrializată oferă omenirii doar aer curat, devenind GRĂDINA MAICII DOMNULUI. Plină de bisericuțe și cimitire în care chiar și decedați monahii  mai fac minuni vindecătoare în locul spitalelor, care devin fabrici ale morții. După statistici nu chiar recente, o treime dintre tinerii americani și 10% dintre cei cu vârste peste 30 de ani se declară fără afiliere religioasă. Procente care au crescut rapid în ultimii cinci ani, într-o țară cu tradiție religioasă. Rezultatele sondajului Pew relevă faptul că numărul ateilor sau al persoanelor care nu aparțin niciunei confesiuni este în creștere. Potrivit Institutului de Cercetări Pew Research Center’s Forum on Religion&Public Life, numărul persoanelor care se declară atee, agnostice sau fără afiliere religioasă nu a fost niciodată atât de ridicat. 

 

Mahler 8/10


Mahler
Seguin (Canada)
Dudamel(Venezuela/SUA)

Neterminata și reconstituita Simfonie a zecea, în sala Concergebouw din Amsterdam am ascultat-o sub bagheta lui Yannik Nezet-Seguin, un conductor excentric și serios. Reconstituită după schițele compozitorului, este o melodie infinită pe alocuri; un andante lung și trist, interpretat doar de viole duce către o expozițiune a primei teme lente de către coarde. urmând o altă temă, mai veselă. Muzica se pierde iar violele repetă tema introductivă. Cu puține variațiuni începutul este repetat și dezvoltat cu o intensitate ascendentă. pătruns brusc de o monofonie alarmantă, apoi imensa orchestră se apropie de tăcere, într-un tempo foarte încetinit. Sunt de recunoscut materiale din alte lucrări, în partea a doua, dinamică, dansantă, în care străbate ironia, în dialog contrastant cu lirismul. Scurt – finalul alămurilor. Nimic neliniștitor în partea următoare, părând o continuare a celorlalte, fără surprize. Mici izbucniri ale alămurilor. Urmează frământări, tulburări, „disperare purpurie” (o expresie dintr-un poem al meu dedicat lui Mahler), revenire melodioasă, afectivitate lucidă într-un „adios” dureros, un punct în forte-fortissimo, întrerupt, ca la Bruckner; dintre corzi se ridică brusc alămurile, dar sunt tromboni și corni în surdină, continuă fluxul corzilor, din nou o izbucnire a disperării, aproape atonală, un strigăt dezarticulat de spaimă, o muzică diabolică. Urmează particularitățile unui scherzo, ce are un caracter oarecum hărțuit. Versiunea lui Cooke, pentru că pe aceasta am audiat-o, finalizează partea cu o codă interpretată de percuție și se intră direct în ultima parte. Unii îl consideră ca fiind ultimul „scherzo de groază” al lui Mahler, curgând încet spre-o resemnare. Prin surprindere ne ia, pe fundalul aproape imperceptibil al unei orchestre în afara oricărei tonalități predominante, toba mare care sparge liniștea cu monofonia ei de artilerie, singură bubuie, ca o lovitură de cord, la intervale neregulate, de unsprezece ori. Așa ceva n-am mai auzit… Tuba acoperă discret registrele celorlalte instrumente, apoi urmează precipitări de învingător învins, în minor, oboaie și clarinete s-au ridicat spre cer „și cornul cel funebru, al adormirii sună” (din același poem), multă harpă într-o melodie de adio (se cam repetă cei care au pretins a completa simfonia, în contextul nefast al evenimentelor din familia lui Mahler). Nu moarte, ci transfigurare, prelungită la nesfârșit, o izbucnire finală și apoi tăcerea orchestrei minute în șir, în timp ce dirijorul își coboară treptat mâinile. Liniștea funerară. Nu există ceva mai zguduitor. În absența compozitorului, care a lăsat terminată, inclusiv orchestrată doar o parte din cinci, schițe disparate urmând a fi recuperate în timp și astfel s-a născut simfonia a zecea. Sunt comentarii, la acea parte zgomotoasă, că ea nu sună deloc a Mahler, ci mai degrabă a Richard Strauss sau Bartok Bela. De aceea, unii cercetători califică reconstrucțiile lui Cooke și alții ca ineficiente…Totuși, acea bătaie uscată a tamburului există în schițe. Mahler a fost inspirat de tobele unei procesiuni funerare pe care a văzut-o de pe fereastra hotelului său din New York, care a produs, potrivit lui Almei Mahler, o mare agitație.

În prima sa versiune, Cooke a trebuit să inventeze mișcarea finală, dar datorită materialului furnizat de Anna Mahler, a descoperit că a fost dezvoltată în prima fază. Urmând procesul celui de-al doilea scherzo, Cooke a reconstruit entrails-ul mișcării, aderând la forma schițată. În acest context, sunetul funeral și brutal al tamburului menționat anterior atinge niveluri enorme, sinistre, întrerupând de până la cinci ori pasiunea în creștere. (Asta în varianta dirijată de Yannik Seguin. În cea londoneză a lui Rattle am numărat unsprezece lovituri…). Ce s-a întâmplat?

În anii 1940 entuziastul mahlerian american Jack Diether a încercat să încurajeze câțiva compozitori să finalizeze lucrarea, Shostakovich, Schönberg și Britten, toți trei puternic influențați de lucrările lui Mahler, dar niciunul nu a acceptat. De ce nu? Au strâmbat din fețele lor fine? Mă așteptam ca măcar Schönberg să o facă, dar probabil că suferea de un exces de personalitate, care l-a și determinat și pe Thomas Mann să explice, inutil, în „Doctor Faustus” că sistemul dodecafonic utilizat de personajul Adrian nu e satanic…Munca reconstituirii a fost apoi preluată de muzicologi din Statele Unite, Germania și Regatul Unit. Clinton Carpenter a finalizat o versiune în 1949, prima ei interpretare având loc abia în 1983. El însuși a considerat lucrarea sa mai degrabă o „completare” decât o „versiune pentru interpretare”. Tot o completare de Joseph Wheeler se realizează din 1953 până în 1965. Deryck Cooke și-a modificat și el ideile de câteva ori, rezultând o versiune finală, de fapt la a patra încercare. Compozitorul american Remo Mazzetti Jr. consideră versiunea lui Wheeler ca fiind cea mai apropiată stilului orchestral târziu al lui Mahler, opusă celor ale lui Carpenter și este mai puțin „intervenționist” decât Cooke: a făcut modificări doar unde interpretarea era imposibilă. Efectul este diminuat față de alte versiuni, deși a amplificat secțiunea alămurilor mai mult decât Cooke. Sir Simon Rattle a dirijat versiunea Cooke la Filarmonica din Berlin. În fine, Remo Mazzeti a propus o versiune în 1989, premiată de Jesús López Cobos în 1999, iar în 2001 regizorul Rudolf Barshai și-a anunțat propriul aranjament, care a stârnit comentarii laudative, devenind cea mai prestigioasă reconstrucție.

Bruno Walter: „Mahler are multe afinități cu Bruckner, dar un studiu comparativ încă nu a fost făcut. Simfoniile lor se aseamănă , în esență, prin teme diatonice și contrapunct. S-au alăturat în mod direct amândoi la tradiția clasică. Polifonia lui Mahler abordează mai complex, îndrăzneț, și trasee foarte individuale. În privința influenței clasicilor, drumul duce la Schubert. Asocierea lor este întărită, printre altele, prin fundamentele armoniei lor, stilul lor de cadență și (toate abaterile) în pofida fondului lor de simetrie și structurilor periodice regulate. Chiar și mai târziu Mahler, indiferent în ce zonă de îndrăzneală formală și armonică a mers, a menținut structura periodică clară și o fundație tonală fermă.”

Idiomul tonal al ambilor este lipsit de erotism. Înclinați adesea spre asceză,  spre patos, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, ei ating punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru rareori apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii lor. Ceea ce consider un factor indubitabil wagnerian este, la Mahler, iscusita folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută însă, după mine, dispare în vecinătatea liedului. (Vezi Mahler, n.n.). Introducerea liedului în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Și Bruno Walther adaugă: „Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”

Dirijorul Gustavo Dudamel a reunit ambele părți ale „familiei sale muzicale”, Filarmonica din Los Angeles și Orchestra Simón Bolívar – alcătuită din colegii săi absolvenți ai lui „El Sistema”, două orchestre, două orașe, două țări, nouă și jumătate simfonii în proiectul „Gustav Mahler” dedicat comemorării compozitorului, la care s-au cântat toate simfoniile. Dar interpretarea Simfoniei a opta la Caracas a fost un eveniment. Două sute de instrumentiști, douăzeci de soliști vocali, două mii de coriști.

„A fost o provocare imensă”, explică Deborah Borda, președintele Filarmonicii din Los Angeles, unde Dudamel a fost director de muzică din 2009. „Nu există nici o îndoială că el are carisma, magnetismul și adâncimi remarcabile ale înțelegerii artistice, dar Gustavo este, de asemenea, un lider vizionar. A fost extraordinar să vezi oameni din două țări, două orașe și două orchestre unite într-o viziune pozitivă pentru viitor, pentru cultura lor, pentru comunitățile lor, prin muzică”.

„Este ca și cum ai zbura un Airbus 380″, spune Dudamel cu un zâmbet, „iei mulți oameni cu tine”.

Pe scena din Caracas, în ciuda unor medii și împrejurări diferite, muzicienii venezueleni și omologii lor americani păreau să se bucure de acest schimb de exeriență. „A fost o plăcere să cântăm cu colegii noștri venezueleni”, entuziasmează Joanne Pearce Martin de la orchestra din Los Angeles. „Am format prietenii minunate și de lungă durată, sunt o grămadă de muzicieni atât de exuberanți, încât au un spirit minunat și generos și, bineînțeles, Gustavo ne inspiră pe toți cu energia sa incredibilă”.

„Trebuie să fii foarte recunoscător vieții”, spune Dudamel, „să ai șansa de a face o simfonie ca a opta de Mahler în aceste condiții. Nu este doar un mare muzical, ci un mare eveniment uman”.

Nickname


Denumirea completă a municipiului este THE CITY AND COUNTY OF SAN FRANCISCO, nu aberația „Frisco”. Există orașe numite Frisco în Alabama, Colorado și Texas. Singurul Nickname al orașului este City. Dacă, de pildă, newyorkezii sau isteții din Los Angeles îi spun Frisco, vine și replica din San Francisco: „Nork” pentru NY. Herb Caen, celebrul gazetar de la San Francisco Chronicle a adunat un morman de porecle la adresa orașului său. De pildă, „SanfranSISCO”, „San-Fran-CIS-Co”, „San Fran”. Ceea ce ar părea azi o glumă sinistră, nu era pe vremea lui, încă. Adică „BAGHDAD/BY/THE/BAY”. Baghdadul de pe golf. Asta din cauza multor neamuri venite acolo, ca în orașul asiatic, multilingv. Ca și orașul californian.
Aeroporturile californiene, și nu numai, au Nickname-uri ca SFO, LAX. Orașul, având un aspect apropiat de metropolele europene mai era denumit „Parisofthewest”, Parisul Occidental. Spre deosebire de Roma, există aici 43 de dealuri. Aurul i-a lăsat porecla de GOLDENCITY, ceața veșnică aceea de FOG CITY. Orașul în care domul primăriei este mai înalt decât Capitoliul DC din Washington se mai numește The City by the Bay, orașul de pe golf. El este printre primele 10 orașe moderne din lume.