Recenzie pentru monografia „Brecht” a lui Romul Munteanu


Autorul era încă student, cu capul plin de scriitori germani

Un eseu mai vechi, apărut în revista Orizont-stil vechi, adică înainte de 1972, dar reprezentând preocupările mele de teorie, istorie și critică literară de atunci, ca student în anul cinci la Universitate, cu stângăcii inerente…

ROMUL MUNTEANU: -BRECHT-
Mai puțin frecvent în discuțiile despre teatrul nou din ultimul timp, Bertolt Brecht se află totuși pretutindeni în noul teatru; în cel nedeclarat epic, în cel absurd. Ba chiar și în lirica frustă prevertiană, în metodele regiei moderne. Fenomen fundamental, așadar, Brecht reclama de mult discuții extinse, nu atât sub formă de prezentare epică a biografiei și operei, de portret, cât și o interiorizare a momentului brechtian la modul comentariu, eseu, detașată de fiorii primei informații.
Seismograf lucid al unor evenimente, Brecht nu trebuie totuși privit ca exclusiv produs al evenimentelor. Marilor bărbați ai Germaniei artistice din această epocă le este comună și o anumită atmosferă temperamentală, acea luciditate și aparentă detașare înțeleaptă, acel echilibru realizat prin concilierea artistului cu omenescul, al preferinței pentru viață și mă refer aici la un Feuchtwanger, Brecht și mai ales frații Mann. E o generație trecută prin flacăra albăstruie a romantismului întârziat, detașată însă de wagnerianism, de morbiditatea copleșitoare, de cultul eroismului inutil și dezinteresat, detașată de romantismul tristanesc, o generație interesată de crearea unui nou romantism văzut prin Goethe (Lotte la Weimar) sau Galileo Galilei. Folosirea mitului se transformă la ei în utilizarea livrescului, metodă pornită nu din detașarea de faptul cotidian (Brecht a dovedit aderența sa la evenimente), ci din dorința moralizării prezentului prin evidenta și parabolica aducere în prim plan a unor fapte din istorie. Această aparentă detașare implică un plus de luciditate, o candoare pierdută în folosul îndreptării unor grave impedimente sociale. Livrescul lui ThomasMann evoluează de la motivul germanic spre acela universal. La Brecht se petrece același lucru. Lărgirea sferei corespunde interesului omului modern pentru viața întregii planete. Orice avangardism se exclude din intențiile acestei generații (care descoperă veacul XX fără a-l căuta cu ostentație), lucru demonstrat mereu de încercările încadrării într-o tradiție, în căutarea unor corespondențe, antecesori, tendințe umeniste în trecutul îndepărtat: toate acestea vor fi valorificate în noul spirit al intereselor veacului XX. Livrescul brechtian nu se opune așa-zisei creații pure, ci trebuie văzut ca o tendință generală de a stabili legături între epoci și popoare conform principiului „am dreptate, căci au mai zis-o și alții”. Pe de altă parte, o acumulare lucidă de idei parcă așteaptă un pretext arhicunoscut pentru a se exterioriza și mai puternic, pentru ca din interpretarea însăși să rezide noul, necunoscutul sub forma înșelătoare dar accesibilă a cunoscutului. Și lirismul Brechtian e o realitate, versurile sale o dovedesc. Detașarea de tine însuți, din dragoste pentru ceilalți, implică transfigurarea materiei poetice în adâncimea ei, lucru aparent invizibil, efect care se poate numi detașare, disimulare, epicizare. Umbra elevată a lirismului, a prezenței artistului, deci, planează sub forma crispării și cristalizării verbale, a umorului sec, care înseamnă atitudine. Brecht și-a propus singur distanțarea, dar a căutat să contracareze, să atenueze efectul neobișnuit al acesteia printr-o omenească intimizare a textului dramatic. Un aspectt al problemei e prezența Song-ului, caracterul revuistic care colorează ceea ce s-a numit didactic morală. Ca și la Thomas Mann (Goethe), epicizarea nu exclude prezența autorului sub formă de personaj (Galilei), prezență contaminată de „ceea ce sunt/ ;ceea ce aș dori să fiu, ceea ce cred că ar trebui înfăptuit pe pământ”. Iată o replică dată evazionismului subiectivist. Teatrul lui Brecht nu e un teatru al extremelor, cum nici lirica lui nu este. El n-a venit prin surprindere, ci firesc, calm, copleșitor, ca orice necesitate. Exagerările didacticiste nu înseamnă eșecul metodei (e știut că în secolul trecut s-a format un front necesar de artiști ai spiritului moralizator, pus în slujba umanismului care, răsărit, ia amploare). Omniprezentă, ca și la ceilalți confrați, muzica la Brecht devine personaj principal, îndulcește replica uscată iar replicile sunt uneori uscate tocmai pentru că sunt text de câtec, prin urmare simple, nepoetice, dar substanțiale, elementare, adevărate. O artă necandidă, o artă prin suferință, neascetică însă, care se bucură de sine, echilibrat lucidă, legată de tradiții, dar profund novatoare.
Contaminată de tonul teatrului epic, monografia lui Romul Munteanu urmărește cronologia scriitorului german, realizând în tehnica basoreliefului, de planuri prime și secunde o ritmică înlănțuire de fapt biografic și artistic, prezentând-o uneori ca strict determinat unul de altul, ceea ce nu e potrivit întotdeauna. Romul Munteanu face operă de informare, el subliniază la detaliu conținutul, comentându-l scurt pe parcurs, cu unele concluzii la sfârșitul fiecărei piese, simetric. Nu știu dacă teatrul brechtian nu e prea cunoscut cititorului român ca să nu reclamăm considerații mai sintetice (de ce nu eseistice?). Romul Munteanu se adresează unor neinițiați. Foarte afectiv sunt redate secvențe din biografia (epică) a lui Brecht. Criticul mărturisește că n-a intenționat o mai atentă raportare asupra liricii brechtiene. E drept că, în versiune românească, Brecht n-a beneficiat de un „Hundert Gedichte”, ci de o broșură al cărei conținut nu însumează și o sensibilă traducere, ea netransmițând acel acel substrat puternic transfigurat și grotesc, eclectic, de care vorbeam. Totuși, fără lirică, privită ca un întreg (într-un capitol separat, eventual), ist Brecht kein Brecht (Nich echt).
Autorul monografiei nu și-apropus să discute pe larg despre teatrul/efectul distanțării, fenomenul fiind consemnat succint și la obiect. Nume proeminente din teatrul cotemporan sunt menționate fugar. Probabil o raportare asupra contribuției dramaturgului german la crearea teatrului nou, ca subiect în sine ar putea avea loc într-un studiu separat. Stilul e sobru, neîncărcat, brechtian. Am fi dorit însă mai ales reflexul transfigurat, încălzit, al faptelor, decât faptele în sine.
LUCIAN BURERIU

Advertisements

Protest


PUȚIN A MAI RĂMAS

O să trăim puținul care ne-a mai rămas,
Ascunși în lașitatea aceasta milenară,
Lipsiți de demnitatea protestului, acas`,
Sperând în van și capra vecinului să moară.

Om mai trăi-n absență, mereu în compromis,
Refuzul integrării în crâncena prostie
A celor ce dictează,-ntr-o țară încă vie
Experimentu-acesta falit, de neadmis.

Și degradarea firii o vom trăi, treptat,
Sprema schilodire a minții-ncrezătoare.
În apatia vremii, treptat, o lume moare
Cu trupu`- ascet, de orice dorințe-abandonat.

Și imbecilii cinici ne trag, cu ghiare reci,
Spre haosul – scenariu pe care-l dirijează,
Furându-ne și munca, strivind ultima rază.
Români, să trecem Styxul spre lumea cea de veci!

De vom fi slabi, muri-vom cu pumnu-n buzunar
Și singuri, fiecare, frustrat în apatie.
Un zero-șef rânji-va-n cuțit și din pahar
Peste o malnutrită de suflet Românie.

Lucian Bureriu

Activiștii de ieri, activiștii de azi


Activistul Eugen Florescu era, într-adevăr, revoltat că revista Orizont nu e destul de îmbâcsită de ideologie ceaușistă. Vinovatul era, desigur, redactorul-șef al publicației, Ion Arieșanu. Vrând să demonstreze că se poate mai bine, Florescu i-a adus la redacție pe redactorul-șef al ziarului german Nikolaus Berwanger, pe atunci încă un bun comunist, încă nu figise în Germania și pe scriitorul Ilie Purcaru de la București ca să ne arate cum se face un număr de revistă ca lumea, ideologizată temeinic. Arieșanu a fost trimis în concediu pentru moment. Din revista concepută de florești și purcari bineînțeles că a ieșit un mare fâs, a fost cea mai prost număr din câte știu.

Am aflat o veste bună, aceea că satrapul Eugen Florescu s-a stabilit în San Francisco, California, la copii. Poate-l voi întâlni vreodată pe Embarcadero.

Prozatorul timișorean, exclus și el din redacția ziarului local după revoluție, Teodor Bulza scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid și din instituțiile culturale, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…”
Corneliu Vadim Tudor, despre harababura revoluționară a Timișoarei: „Claudiu Iordache a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi huligani notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri. Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“.

Miodrag Milin, un istoric al evenimentelor din 1989: „Cu Orizontul, altă nostimadă: sediul era bun, revista necesară, dar… cu “puri­ficări”. De ele s-a ocupat Vasile Popovici, care-şi făcuse mână de ga­zetar prin UASCR şi era finul poe­tului Anghel Dumbrăveanu, redactor-şef adjunct al revistei. Ca dovadă a ruperii de trecut, el şi-a debarcat naşul de cununie din fruntea pu­blicaţiei scriitorilor bănăţeni.”
Despre „a doua bătălie care s-a dat a fost pentru sediul fostului organ de presă al PCR”, i-a povestit personal Vasile Popovici is­toricului Milin… „Era foarte uşor să strângi o mulţime atunci, puteai să faci în orice moment o co­loa­nă de 200-300 de oameni care să te urmeze, era acolo lume care aş­tepta te miri pe unde, inclusiv în zona magazinului Bega mare. Am putut să strângem o mulţime de câteva sute de oameni, ne-am îndreptat Monoran şi cu mine spre (ziarul, n.n.) Renaşterea, am debarcat acolo, i-am adunat (cu ce drept, nu-mi pot da seama nici acuma!) pe redactorii care erau în sala de consiliu, şi i-am pus să-şi scrie demisia. Ocupaţia s-a făcut în numele revoluţiei… şi reto­rica revoluţiei franceze mergea ne­maipomenit. Cert este că oamenii aceia erau paralizaţi. Şi că noi nu eram şi aveam un sens al dreptăţii în numele căreia acţionam.” Rețineți, vă rog, mărturisirea lui Popovici, că nu știe nici acum cu ce drept a făcut toate astea și că nu avea un sens al dreptății în numele căreia să acționeze astfel.
Un anumit fenomen era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară erau două „tabere”, adică scriitorii, înțelegeți, vă rog, corect acest cuvânt, e vorba de autorii de poezie și proză. Ceilați „auxiliari” sunt, să zicem, în barca unei critici literare. De fapt e vorba de oameni lipsiți de harul beletristicii, al creației, cărora în schimb li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației locale, „a noastră”, în primul rând. Textierii, comentatorii, recenzenții sau cum mai doriți să le spuneți s-au revoltat în privința condiției proprii, nu doreau să se mai simtă obligați să comenteze cărțile noastre, să facă foiletonistică la margine de revistă. Au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite. Cu timpul au scos și cărți, la concurență cu scriitorii. Sigur, unele din aceste cărți au valoarea lor necontestată. Dar nu sunt beletristică.
Tagma creatorilor era în anii optzeci și cea mai fragilă, trebuind să răspundă comenzilor politice, să gireze cu numele lor cunoscute, tot felul de materiale festiviste. Tocmai aici au atacat, cu prilejul revoluției, clanul cenușiilor comentatori, mai puțin expuși comenzilor „sociale”. Iar dacă și ei au scris texte de pagina întâi, obligatorii în socialism, puteau să apară cu pseudonime sau cu inițiale.

„Compromișii” erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării din redacții, pradă oprobriului masei de „revoluționari”. Au învins cei din tabăra „cenușiilor”, a textierilor fără vocații artistice. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de acești oportuniști, bine grupați, solidari în mediocritate, dar suficient de abili pentru a-și aroga teritorii în filosofie, în alcătuiri de dicționare, culmea, vizând tocmai scriitorii. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în aceste dicționare din rândul prietenilor sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea, devenind lingăii marilor „textieri”.
Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau, pe care-i invidiau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. O parte din noi ne-am găsit un alt destin, în străinătate. Ar fi trebuit să ne ocupăm legal de acești, americanii le-ar spune „criminali”.
…Și iată cum începe, în 1990 și treaba la noua revistă literară. Condica de prezență e ținută la secret și o semnează doar noua gardă. Cei nedoriți, care continuau să vină la lucru fără să li se dea ceva de făcut și fără să știe unde e condica, au fost puși în fața faptului împlinit: un număr suficient de mare de absențe, motivând desfacerea contractului de muncă. Noii șomeri au plecat, și-au deschis firme particulare, urmașii activisto-securiștilor hrănindu-se în continuare, copios din banii publici, în redacție, la Universitate, în străinătate cu tot felul de burse.
„Toată puterea sovietelor!” Toate titlurile universitare, toate posturile de conducere, toate ciolanele au fost împărțite frățește de noul val.

România s-a spart atunci în două. Acea parte exclusă din pozițiile din care ar fi putut deveni cu adevărat utili noilor vremi și parveniții, dintr-o rasă mediocră. O totală, bulversantă absență a criteriilor valorii umane a existat și în socialism. Beizadelele satrapilor de atunci au devenit satrapii de acum. Desigur, în forme mai „elevate, occidentale, multilingve”. Dar tot aia e. Încercând să se integreze în ambianța generată de răul ce proliferează, aducând profit de la stat unei minorități parvenite, ceilalți devin servitori, victime, ca în celebrul „Sindrom Stockholm”, care descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Foștilor redactori, „compromiși”, li s-a luat dreptul de a publica în fosta lor revistă, care a rămas totuși a Uniunii Scriitorilor. Dar această retragere silită din societatea românească de azi mi-a adus o compensație prin stabilirea fiului meu în California. Am devenit și bunic între timp. Iar cel mic este, har domnului, un „Born in the USA”!
ERWIN LUCIAN BURERIU
San Francisco 2009

Menuhin


On Sunday, the 23rd of March 1969, the famous Yehudi MENUHIN,  the great violin artist, held a concert in the Modern  (now, Capitol concert hall) together with the Menuhin Festival Orchestra  from London. Born as a precocious child in 1916 in New York, he held his first concert at the age of 7 years with the San Francisco Symphony Orchestra. Thus Menuhin is considered to be one of the greatest (if not the greatest) violinists of the 20th century, having an almost 70 years long career, one of the most prestigious in the history of music.
The London guests had arrived in Timisoara on the evening of Saturday, the 22nd of March. The rehearsal before the concert took place in the concert hall of the “Ion Vidu” Music School, where the  Menuhin Festival Orchestra rehearsed the string and two horns Sonata, that was composed by  John Nicholas MAW in 1966. The distinguished guest wrote into the music school guestbook: “I congratulate Timișoara for this music school with one of the most beautiful concert halls I have ever known”. Later on he declared to the newspaper journalist Erwin Lucian BURERIU that this concert hall was “the best in Europe”.
The Sunday concert had the following opus in its repertoire (with Yehudi MENUHIN as a lead player):
– The Concert no. 5 for violin and orchestra in a major  K.W. 219  Das Türkische  by Wolfgang Amadeus MOZART;
– The Concert for two violins and string orchestra (Op. 77) by Arnold MALCOM (together with Robert MASTERS, the concert maestro of the “Menuhin Festival Orchestra”);
– The Romance no. 2 for violin in F major  (Op. 50) by Ludwig van BEETHOVEN;
Then, with Menuhin as a conductor, the London orchestra also played:
– The Symphony no. 5 in B flat major  (D. 485) by Franz SCHUBERT;
– The Overture to the opera  Armida  (Dramma eroico in tre atti) by Joseph HAYDN.
The Timisoara public was thrilled to hear the strings of the famous violinist, because Yehudi MENUHIN  has been playing on a Soil  Stradivari 1714 since 1950 and  in the opinion of many informed listeners, this is the greatest sounding Stradivari of them all. In 1986 the violin was bought by Itzhak PERLMAN for about 600.000 pounds.
Doru MURGU wrote in the concert review among other appreciative words: “The violinist discovers himself like a rare interpreter, in whom the splendor of profound self-knowledge combines with the logic of a thinker who has rigorously elaborated his entire edifice”. The London guests left on the same evening … the next day they had a concert at Sala Palatului in Bucharest.

„Dispari!”


Condamnarea la uitare
Există, desigur, o vocație a comentariului; accepția acestui cuvânt este cuprinzătoare, aici fiind loc pentru critica literară, mai ales, dar și pentru eseistica nu neapărat în relație cu creația propriu-zisă. Revistele scriitorilor devin din ce în ce mai cenușii, spațiul acordat comentariilor devenind parcelat în rubrici permanente. Policromia publicațiilor mai vechi includea mai ales peisajul variat al poeziei, prozei și altor genuri. Parcă dintr-o obligație moștenită, actualele pagini mai includ și mostre de literatură, care sunt bine ascunse și parcă se jenează că își permit să ocupe spațiu în oceanul cenușiu al vorbăriei monotone. Ferească sfântul să denigrez aici emulația colectivă a celor ce nu scriu poezie sau proză, ci fac altceva, probabil mult mai folositor, alegând bobul de neghină, sau cel puțin așa se crede, făcând un joc secund din materialul deja existent. De ce nu scriu beletristică, e treaba lor; fie dintr-un oarecare dispreț pentru creațiile de prostă calitate, fie dintr-un motiv pe care nu-l vor recunoaște niciodată, absența vocației de creator. Seniorii cu adevărat profesioniști ai criticii literare, foiletoniștii care au trudit decenii întregi, săpând adânc în fenomen și care au format generații noi de critici, pare că au scăpat fenomenul din mână. Foiletonismul se practică rar, dată fiind și anarhia de pe piața cărților și operându-se inerenta selecție subiectivă, în afara criteriilor valorice stabile. Care se pare că sunt inexistente la ora asta. Fenomenul era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară, în redacție sau în areal erau două „tabere”, adică scriitorii și ceilați, cărora li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației. Textierii, comentatorii, recenzenții sau cum mai doriți să le spuneți s-au revoltat în privința condiției proprii, nu doreau să se mai simtă obligați să comenteze, și mai ales pe un ton colegial, cărțile noastre, prin note la margine de revistă. Nicolae Manolescu o spune explicit: „…nu ei, tinerii, sunt la mâna noastră, a bătrânilor, nici invers, ci aceia care nu scriu sunt la mâna celor care scriu!” Foiletonistica e disprețuită deoarece tinerii critici nu vor să se identifice cu generațiile de creatori, sau mai plastic spus, dacă tot sunt „promoții”, atunci să stea cei ce scriu în clasele lor; „a șaptea”, „a opta” etc. Supra-critica se vrea deasupra forfotei haotice a fenomenelor creației, emițând opere vaste, cu care să se impună. Cu toate că foiletonismul critic ar corespunde însuși ritmului dezvoltării literaturii moderne. Prestigiul criticii moderne l-a dat tocmai foiletonistica, începând cu modelul Saint-Beuve. Avem o tradiție prestigioasă în acest domeniu. Pompiliu Constantinescu remarca: “O colectie de foiletoane e o sinteză fragmentată”. Este imposibil să nu-l citez iarăși pe Nicolae Manolescu:„… Tinerii critici au transformat exerciţiul critic într-o bătălie generaţionistă, lăudându-şi congenerii fără măsură şi negându-şi, tot fără măsură, predecesorii. Ceea ce, în loc să stimuleze emergenţa unei noi şi valoroase literaturi, a condus la o confortabilă platitudine de gaşcă. Și, totodată, la dispariţia acelor repere valorice pe care doar referinţa la operele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat le-ar fi putut oferi. În al doilea rând, într-un mod tot aşa de inexplicabil, cei mai promiţători tineri critici au abandonat, pur şi simplu, exerciţiul hebdomadar şi mensual, retrăgându-se în liniştea academică.” Putem adăuga aici faptul că, în cele din urmă critica și foiletonismul nu se află în relații antagonice, ele mai degrabă au țeluri convergente.
Aflați în teritoriul nimănui, tinerii critici au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite, au scos cărți, la concurență cu scriitorii. Nicolae Breban le spune „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar”.
Tagma mai veche a creatorilor era și cea mai fragilă, trebuind să răspundă și comenzilor politice, aici fiind punctul lor slab. Criticilor nu li s-a cerut așa ceva pentru simplul motiv că nu era nici o cerință în acest sens. „Compromișii” erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării, pradă oprobriului vremurilor care au venit. Ei sunt marii învinși. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de cei ce ocupau teritorii în afara creației. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în dicționare din rândul prietenilor, mai vechi sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea.
Foarte interesant este fenomenul marginalizării generației șaptezeciste. Ioana Diaconescu spune: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice si morale.” Petre Anghel: „Generaţia ’70, sau promoţie, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai curată din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial…Cei din generaţia 60, complexaţi de… lipsa de complexe a generaţiei `70, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie… Scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; „generaţia ’70 a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea generaţiei ’70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură…Generaţia ’70 a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe… Scriitorii generaţiei ’70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară…În sfârşit, specificul promoţiei 70 poate fi văzută şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după.”
Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: „Scoală-te ca să mă aşez!” Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”
Colecția „Luceafărul” a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Încă în acele vremuri s-au găsit voci care spuneau că așa ceva nu se poate. Contrazise de Demostene Botez: „În ultimul timp s-au ridicat unele obiecțiuni cu privire la valoarea lucrărilor publicate în colecție. Este drept că, de la o vreme apar cam multe volume de poezii semnate de debutanți. Dar tot atât de adevărat e că valoarea acestora, în medie, este mai ridicată ca înainte. Nu putem aplica acestei tinere pleiade în continuă și succesivă afirmare, vorba inversată a cronicarului: „mulți, dar proști”, căci în realitate ei sunt și mulți și buni. Media volumelor apărute marchează un nivel artistic destul de ridicat, și care justifică cele mai mari speranțe, – unele din ele sigure…Debutanții de astăzi sunt cu mult superior celor antebelici, ale căror încercări erau deseori de o mediocritate dezolantă, chiar și la unii care și-au făcut mai târziu loc în istoria literară. De multe ori, un debutant de azi valoreazâ cât un respectabil scriitor de ieri.
Mintea tinerilor este mult mai scuțită astăzi, sensibilitatea lor mult mai înercată, modelele de urmat mult mai numeroase și mai valoroase, mijloacele de expresie artistice mult mai bogate și mai variate. Platforma de lansare deci, îi proiectează mult mai sus. Cine urmărește regulat critica literară, va constata câ în aproape toți acești poeți, criticul, oricât de sever, găsește un accent personal, ceva de relevat, ceva care definește o sensibilitate, un har, un poet…”
Colecția copilăriei literare a fost sistată din motive politice. Nu înțeleg din ce motiv, în zilele noastre, e sistat interesul pentru generația șaptezecistă. „Arzând etape” critica, mai mult sau mai puțin tânără, ne condamnă la uitare. Chiar în plină activitate fiind, se pare că, odată cu vârsta a slăbit și puterea noastră de a rezista. Am rezistat în dictatură și probabil ne-am închipuit că aterizăm într-o democrație consolidată cu valoroasa noastră contribuție. E mai grav decât „Scoală-te ca să mă aşez!” Cel mai adecvat îndemn, pe care cu umilință îl primim din partea tinerei critici este „Dispari!”
LUCIAN BURERIU

Golful


Nimic nu este standard în SFBA. Când vorbim despre o deltă, deobicei ne imaginăm un fluviu care se pierde în mare prin mai multe brațe. În acest caz este chiar invers, înspre Golful San Francisco se îndreaptă, venind uneori de la mari distanțe, din munții Sierra Nevada, un păienjeniș format din nenumărate cursuri de apă de diferite dimensiuni. În vremuri imemoriale acestea au umplut imensa groapă tectonică, scufundarea solului rezultată din mișcările seismice, mult sub nivelul Oceanului, cu care nici nu comunica la început. S-a format inițial un lac cu apă dulce care, după ce s-a umplut, s-a deversat în Pacific prin îngusta strâmtoare Golden Gate. Spre deosebire de Sudul Californiei, arid, deșertic, este aici apă din abundență, navigabilă aproape în totalitate. Fără hartă, GPS sau vedere aeriană nimeni nu-și poate imagina, în ansamblu, forma Deltei. Practic suprafața acesteia nu poate fi cuprinsă decât prin survol. Nenumărate mici aerodroame înlesnesc transportul în zona deltaică în care metroul nu are acces.
Arealul Golfului San Francisco este o câmpie alungită, extrem de locuită, în mijlocul căreia e situat cel mai mare luciu de apă intern. Zona numită Peninsula, între Ocean și Golf ridică micii Cordilieri pacifici, urcând spre Nord, către metropolă, secondați în paralel cu o San Andreas submersă. La Est de câmpie se ridică diferite falii, în spatele lor Sierra Nevada creează un back-ground diferit, acolo sunt munții propriu-ziși. Mergând pe malul Golfului spre Est, acesta se îngustează și se lărgește de câteva ori, rezultând alte suprafețe mari de apă, San Pablo Bay, Suisun Bay, Sherman Lake, apoi un estuar alungit care înseamnă locul de vărsare al rîurilor Sacramento, care vine dinspre Nord, unde se află capitala statului, cu ape de dimensiunea unui fluviu, American River, St. Joachin River dinspre Sud. La rândul lor aceste artere colectează alte nenumărate râuri cu zeci de nume pe care nu are rost să le înșir. Interesant e faptul că această uriașă construcție naturală urmează un traseu curbat, trebuind să ocolească masiva alcătuire geologică a muntelui Diablo. Mergând de la Richmond spre amfiteatrul de concerte de la Concord am trecut pe lângă foarte frumoase yacht-cluburi, alături de care bărcile de diferite dimensiuni plutesc, precum mașinile în garaje, în adăposturi acoperite, care le feresc de briza care bântuie aproape permanent. Vizavi de noi, peste ape, în Sonoma County, mii de elice albe se roteau folosind foarte eficient energia eoliană. Probabil adâncimea acestor deja obsedante ape este considerabilă, din moment ce treceau, în amonte, spre Deltă, vase de mare tonaj, probabil îndreptându-se spre Sacramento. Evident că totul este canalizat cu grijă olandeză, îndeosebi fluviul (nu știu de ce pentru americani totul este River, chiar și aceste grandioase cursuri, evident fluviale!) Sacramento având faima unor cumplite inundații. În anotimul să-i zicem ploios (dacă acele discrete picături se pot numi ploaie), dar și în urma topirii puținelor zăpezi din munți, chiar și râulețele care seacă de tot vara devin surprinzător de voluminoase. De aceea sunt diguri aproape disproporționat de înalte, sau cel puțin așa mi s-au părut mie, iar sistemele de avertizare, inclusiv telefoane, sunt presărate la dstanțe nu prea mari unele de altele.
Delta este croită parcă de un dumnezeu numai al Americii, care a supradimensionat totul. Acest rai al vapoarelor, de la cele fluviale, gen Mississippi, cu zbaturi roșii la pupa sau în ambele borduri, la cele oceanice, la yachturi sau vaporetto-urile pentru turiști, cu tendă parasolară, insule, rezervații naturale îți pot consuma o viață întreagă. Multă lume își remorchează bărcile și de la un anumit punct mașinile sunt lăsate să se odihnească, locul lor fiind luat, pe bună dreptate, de ambarcațiuni…

„Orice am face, tot nu ne iese”


În volumul ROMÂNIA ÎN ETERNITATE, Mircea ELIADE însuși adoptă față de perioada de după Primul Război Mondial, considerată de mulți istorici drept un „exemplu de progres și dezvoltare economică”, o poziție critică prin care clasa politică este vinovată de consecințele subdezvoltării, iar nu societatea în ansamblul ei. Acești politicieni nu sunt totuși picați din altă lume, ci sunt rezultante ale voinței celor ce le-au dat puterea în mâini.

Din păcate rândurile scrise în anii treizeci aduc foarte mult cu ceea ce se poate vedea în țara membră a Uniunii Europene de azi și este rezultatul extinderii putredei administrații moldo-valahice și în teritoriile imperiale acaparate după primul război mondial. Dar să-l citez pe Eliade:

“Se ţes cele dintâi escrocherii politice, cele mai incerte aristocraţii ministeriale, cele mai demagogice personalităţi, care au învăţat arta îmbogăţirii rapide. Timpuri optime pentru fraudă, corupţie, cinism.
Simplul fapt al participării directe la viaţa politică şi administrativă exclude posibilitatea oricărei înnoiri, constituind o treaptă josnică, un nivel moral degradant. Oraşele româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii…
Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii. România s-a trezit peste noapte ca o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învârtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariatele de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate LEPĂDĂTURILE VIEŢII POLITICE, toţi veneticii, toţi linguşitorii, toţi imbecilii cer dreptul de a gândi prin ei înşişi, libertatea personalităţii.
Au fost promovate în primele rânduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspăimântătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi ca atare în funcţii.”

Conform lui Lucian Boia,  ” Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.

Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50? Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi. În Occident fractura socială nu era aşa de mare pentru că populaţiile erau alfabetizate într-un procent mai mare şi aveau acces la cultură. Noi ne tot comparăm cu Bulgaria astăzi, dar Bulgaria interbelică, deşi la nivelul de sus este mai puţin performantă decât România, la nivelul de jos stă mai bine. La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc.

Cât de conştient a fost românul mediu statistic în 1948 de schimbarea de regim, de la monarhie la republică? Cei mai mulţi nu aveau cultură politică. Au resimţit-o ca pe o cotitură doar cei care aparţineau elitei intelectuale, dar cei mai mulţi români nu erau elite. E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist. Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului.

Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora. Poartă o vină perioada interbelică pentru asta? Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? S-a încercat în 1920 o reformă agrară şi ţăranii au fost împroprietăriţi, dar erau prea mulţi ţărani şi prea puţin pământ. S-a pus la punct şi un sistem de învăţământ prin intermediul lui Spiru Haret. Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? “Orice am face, tot nu ne iese.”

Potențialul nelimitat al terorismului/Orient & Balcani


Nu americanii au provocat divizarea suniţi-şiiţi. Separarea a început în anii de după moartea lui Mahomed, când un grup de musulmani l-au ales calif pe Abu Bakr, tovarăş al lui Mahomed, iar un alt grup, mai restrâns, a considerat că succesor ar trebui să fie Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al lui Mahomed. Musulmanii care au crezut, şi cred, că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuţi ca suniti, iar susţinătorii lui Ali au primit numele de şiiti. De-a lungul secolelor, tensiunile dintre cele două curente religioase au fost alimentate de Hadith (învăţăturile şi tradiţiile moştenite de la Mahomed) în care profetul spunea: “Ummah, comunitatea mea, va fi divizată în 73 de secte…. dintre care doar una va supravieţui.” Inevitabil, atât suniţii, cât şi şiiţii pretind că sunt singura sectă pur islamică. Diviziunea a fost la început motivată politic şi a evoluat într-o adevărată mişcare religioasă, deşi nu sunt mari difenenţe de credinţă, iar în mai mult de un mileniu, sciziunea a făcut ca fiecare dintre cle două curente religioase să-şi dezvolte propriile culturi, doctrine şi şcoli de gândire. În fiecare dintre grupările religioase sunt moderaţi sau extremişti. Între suniţi şi şiiţi există însă mai multe dispute în interpretarea mai multor pasaje cheie din Coran şi din Hadith, spusele lui Mahomed, şi asupra identitătii lui Mahdi, mântuitorul musulman care urmează să vină. Sectarismul suniţi-şiiţi care pare să sfâşie Orientul Mijlociu e doar un instrument folosit în moderna rivalitate politică dintre Iranul şiit şi sunita Arabie Saudită şi deşi analiştii politici consideră că pericolul unei confruntări directe între cele două puteri regionale este limitat, furtuna diplomatică şi efectele sale economice pot duce la destabilizarea uneia dintre cele instabile şi mai militarizate regiuni de pe glob.

Marc Lynch, profesor la George Washington University şi specialist în problemele Orientului Mijlociu, analizează situaţia din Orientul Mijlociu în articolul său intitulat “Why Saudi Arabia escalated the Middle East’s sectarian conflict” , iar vechea dispută teologică nu este văzută drept cauză principală a actualelor conflicte. Jurnalistul Mehdi Hasan de la Al Jazeera explică sugestiv într-un video că această veche ură religioasă este un mit şi explică cum politic a condus la actualele violenţe şi haosul din Orientul Mijlociu, acum extins la scară globală.
Regatul Arabiei Saudite este o moharhie absolută, este cea mai mare ţară arabă, ocupă mai mult de 2 milioane de km pătraţi din Peninsula Arabă şi 90% , din cei 30 de milioane de lucuitori, sunt suniţi. Republica Islamică Iran o suprafaţă suprafaţă ceva mai mică, are doar 1.6 milioane de km pătraţi, dar o populaţie de 75 de milioane, din care are 95 % sunt şiiţi. Relaţia Iran-Arabia Saudită a fost una de rivalitate încă din 1979, odată cu ascensiunea economică bazată pe petrol a Arabiei Saudite sunite şi Revoluţia Isalmică din Iranul şiit, pe care acesta a încercat printr-o politică externă agresivă să o exporte în întreg Orientul Mijlociu. Un an mai târziu, Iranul intra într-un război de 8 ani cu Irakul vecin, de asemenea majoritar şiit, dar unde clasa politică conducătoare era sunită, iar Saddam Hussein se temea că va fi înlăturat de la putere de exportul de revoluție din Iran şi de asemenea avea ambiţia ca Irakul să devină principala putere militară şi economică din zonă. Deşi Iranul era de departe cel mai puternic stat din zonă, iar armata iraniană, a cincea din lume din punct de vedere al efectivelor şi echipării războiul s-a încheiat cu retragerea Iranului din zonele ocupate,
Actualmente insurgenţa irakiană continuă, alimentată de rivalităţile dintre şiiţi şi suniţi.
În 2011, în contextul Primăverii Arabe, începea şi războiul civil din Siria, alimentat şi el de rivalităţi sectare, între preşedintele Bashar al-Assad şi apropiaţii săi aparţinând sectei şiite alawite şi grupările insurgente din ţară, inclusiv grupul terotist Statul Islamic cu aderenţi de origine sunită, şi care a generat una dintre cele mai mari crize umanitare din istorie.
Tot Primăvara Arabă i-a permis Iranului să agite şi situaţia în Bahrein, unde majoritatea şiită e condusă de un emir sunit, să creeze agitaţie în zona şiită de la Marea Roşie din Arabia Saudită.
Dar şi Arabia Saudită a acţionat în Yemen pentru eliminarea preşedintelui cu susţinere hutită şi preluarea controlului în statul din Golf, urmată de un război sectar cu multe prezenţe jihadiste, în care Al Qaeda şi-a consolidat controlul şi pozițiile. Şi războiul civil din Yemen a devenit un proxy war, cu Iranul susţinându-i pe rebelii şiiţi hutiţi care au alungat guvernul domunat de suniţi, în timp ce o coaliţie condusă de Arabia Saudită încearcă să reinstaleze o conducere sunită. Aşadar, tensiunile dintre Arabia Saudită şi Iran se reduc la lupta de a fi o putere dominantă în Orientul Mijlociu şi la faptul că fiecare dintre cele două state reprezintă cele curente principale ale credinţei islamice…

Actorul afro-american Bill Cosby afirmă: ” Am lucrat din greu de la 17 ani. Sunt sătul să mi se tot spună că Islamul e „Religia Păcii” când în fiecare zi pot citi zeci de relatări cu musulmani care îşi omoară surorile, soţiile şi fiicele pentru „onoarea” familiei; sau despre musulmani care manifestează violent pentru cea mai mică ofensă; sau despre musulmani care omoară creştini şi evrei fiindcă nu-s „credincioşi adevăraţi”; sau despre musulmani care ard şcolile de fete; sau despre musulmani care omoară cu pietre victimele violurilor, pe care le consideră „adultere”; sau despre musulmanii care le taie fetiţelor mici clitorisul şi labiile vaginului; toate acestea în numele lui Allah, fiindcă Koranul şi Legea Islamică le impune să facă asta.
Sunt sătul să mi se tot spună că trebuie fim toleranţi cu alte culturi” şi deci trebuie să lăsăm Arabia Saudită şi alte ţări arabe să îşi folosească banii din petrol ca să finanţeze moschei şi şcoli islamice care răspândesc ura contra ne-musulmanilor în Australia, Noua Zeelandă, Regatul Unit, SUA şi Canada. Şi asta în timp ce nimeni care trăieşte în Arabia Saudită sau alte ţări arabe nu are voie să construiască vreo biserică, vreo sinagogă sau vreo şcoală religioasă, care să înveţe lumea despre dragoste şi toleranţă….
…Da, sunt al dracului de sătul. Dar, de asemenea, sunt fericit că am 74 de ani. Fiindcă nu am să ajung să văd lumea pe care o fac oamenii ăştia. Îmi pare rău doar pentru nepoata mea şi pentru copiii ei. Mulţumesc Domnului că-s pe drumul către El şi nu invers!”

Fotografia de mai sus reprezintă capodopera distructivă a mașinii de război sârbești. În fața ruinelor moscheii se găsește o mașină ONU aparținând olandezilor. Când au aflat de masacrul de la Srebrenica, săvârșit în perioada în care trupele ONU olandeze se găseau în zonă, întreg guvernul olandez a demisionat. Sultanul Erdogan, bârfindu-i pe olandezi, a tras o minciună, cum că occidentalii poartă vina pentru ceea ce au făcut sârbii. În parte are dreptate, bombardamentul NATO se putea face mai devreme…
Simultan cu aniversarea NATO s-a instituit la Belgrad comemorarea celor două luni de bombardamente ale forțelor aliate conduse de președintele Bill Clinton. În timp ce în spațiul fostei Iugoslavii se agitau lozinci naționaliste, contextul a provocat și comentarii nepotrivite despre eventuale similitudini ale situației din Balcani cu cele ale retrocedării Crimeii către Rusia. Pe tonalitățile celui mai autentic panslavism, reîncălzit după un secol de la Primul Război Mondial, unele glasuri ale Rusiei se întreabă cum a fost posibil un bombardament NATO în plin centru al Europei, eveniment unic după 1941 și comparat cu atacarea Belgradului de către trupele Wehrmachtului. Ca și cum n-am ști ce s-a întâmplat cu desprinderea în forță a națiunilor federației balcanice, cu masacrul, unic și el pentru Europa postbelică. Dinspre Est se încearcă, parcă scoasă din context, diabolizarea pactului Nord-Atlantic.
PRIMII LOCUITORI DIN KOSOVO AU FOST TRACO-ILIRII, STRĂMOȘII ACESTORA ȘI DINTOTDEAUNA PE ACEST PĂMÂNT. Slavii au venit în secolul VI și au cerut pământ și apă. Ei erau și sunt susținuți de panslavismul rusesc care a dărâmat Europa în 1914. Lumea în general recunoaște statalitatea kosovară.
La activitățile internaționale unele state între care și România au decis, la vremea fostului președinte, că poate participa și Kosovo, dar fără însemne statale. Așa că nu mai eram în rând cu Statele Unite sau Germania. Dar avem drept de VETO împotriva unui stat, care, fie vorba-ntre noi, de mult folosește dolarul pe piața internă.
Pe durata bombardamentului românii le-au acordat azil albanezilor din Iugoslavia lui Miloșevici, președintele Constantinescu a fost de acord, prin consult popular, cu avioanele americane și acțiunea în forță a NATO de pe teritoriul României. Drept sancțiune sârbească, vecinii au lăsat țevile sparte ale combinatului Pancevo să polueze grav Dunărea, cu scurgeri otrăvitoare.
Astăzi Serbia duce dorul Uniunii Europene și ar fi dispusă s-o lase mai moale cu kosovarii. Dar nu și reprezentanții României, care nici azi nu are păreri. Nu de mult eram și împotriva aderării Croației catolice la UE.
O oarecare doamnă se crede foarte specialistă. Elena Guskova, specialist în istoria Balcanilor: „Acum când aruncăm o privire asupra evenimentelor petrecute cu ani în urmă observăm că este vorba despre folosirea forţei militare pentru pedepsirea neascultătorilor. Aceasta este prima lecţie. A doua lecţie şi cea mai importantă este că în Iugoslavia nimic nu a fost întâmplător. A fost o operaţiune planificată pentru distrugerea unui stat multietnic şi interconfesional cu scopul perfecţionării tehnicilor corespunzătoare…”
Se poartă polemicile cu citatele trunchiate, așa că n-o să mai citez teoriile abracadabrante ale SPECIALISTEI, care trage o linie dreaptă între Iugoslavia de acum 15 ani și anexarea Crimeii, de fapt la revenirea Crâmului la patria-mamă, după cedarea ei de către Hrușciov, drept recompensă pentru teroarea stalinistă. Un prim punct îl putem accepta, acela al pedepsirii neascultătoarei Iugoslavii de către NATO. Însă DISTRUGEREA STATULUI MULTIETNIC ȘI INTERCONFESIONAL a săvârșit-o Iugoslavia însăși, mai bine-zis naționalismul nazist sârb al criminalului de război Miloșevici, cu acoliții lui. I-a luat dumnezeul pravoslavnic memoria doamnei Guskova. E drept, până la tratativele de pace de după Primul Război Mondial e mult timp.
S-a uitat că tocmai INTERVENȚIA STATELOR UNITE în războiul european a dus la dezechilibru și la câștigarea acestuia de către Antanta. Tocmai WILSON, președintele SUA a fost în măsură să dicteze noua configurație a statelor europene. Iugoslavia este statul artificial, rod al demersului SUA, care a dat, poate fără să vrea, panslavismului ceea ce își dorea. Pentru ce ar veni Clinton să clintească din loc unul din imperiile create tocmai prin voința Americii? Când au greșit Statele Unite, în 1917, când, printr-o pace injustă s-au slobozit fascismul și comunismul, creând și Iugoslavia, sau în 1999, când au sancționat tocmai tendința destrămării creației lor pe meleaguri balcanice? Vă las pe dumneavoastră să decideți. Oricum, vorbele doamnei din Rusia Marusiei sunt antiamericane.
“Agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei în penultimul an al secolului al XX-lea a devenit unul din actele finale ale campaniei de mulţi ani a Occidentului împotriva acestui stat balcanic puternic. Bombele şi rachetele care cădeau noaptea asupra Belgradului, Priştinei şi altor oraşe sârbe au încheiat formarea noii hărţi a Europei de Est”, a oftat expertul Aleksandr Bovdunov. Era creat un focar de tensiune care împiedica Iugoslavia să se evidenţieze în calitate de centru geopolitic independent, iar în al doilea rând, erau suprimate şi distruse forţele care puteau deveni un aliat al lumii ruse. În primul rând Serbia şi sârbii. Nu întâmplător, în acest conflict SUA şi Europa care se afla sub controlul lor i-au susţinut mai întâi pe croaţi, iar apoi au adoptat decizia privind distrugerea statului sârb, reducerea la maximum a influenţei lui în Balcani pe calea începerii conflictului din jurul Kosovo”.
Nu putem fi de acord. Nu bombele au reconfigurat frontierele spațiului ex iugoslav, ci tendința centrifugă a popoarelor dominate de conducerea centralizată a Belgradului. Cât despre centrul geopolitic aliat al lumii ruse, de fapt o Serbie mare, este de notorietate, după constituirea federației după Primul Război Mondial, continuarea acțiunilor lui Tito în vederea extinderii teritoriului. În 1945 la Moscova iugoslavii îi cer lui Stalin teritorii din Ungaria, Carynthya austriacă, din prelungirea Sloveniei, cu Klagenfurt cu tot, peninsula Istria cu Trieste, Pola şi Fiume din Italia. Gata să se unească cu Bulgaria lui Dimitroff, anexând şi Albania. Delegații iugoslavi au vorbit la Moscova despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui Tito, o populaţie exclusiv sârbească (!)…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, neținând cont de Tratatul de la Versailles, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru fabricile de oţel şi fier, care ne sunt atât de necesare”, clamau delegații. Din Grecia mai doreau Macedonia şi Salonicul. Ca atare Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: sârbii “…vor avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situaţie fiind absurdă”.
Între pagubele colaterale ale NATO în bombingul asupra Belgradului miloșevician a fost și atingerea ambasadei Chinei. Teoria conspirației ne spune că lucrurile n-ar fi fost o pură întâmplare. Presa americană făcea mare tapaj în privința celor petrecute la Casa Albă între președintele Bill Clinton și angajata Monica Lewinski. Taman dincolo de Ocean, în bunkerele din Belgrad și probabil la ordinul soților Miloșevici, antiamericanismul serb turna un film satiric, o parodie pornografică după cum și-au închipuit realizatorii că s-au petrecut evenimentele din Biroul Oval. Pelicula nu a rulat la vreun cămin cultural, ci a fost difuzată pe toată planeta, la inițiativa doamnei Miloșevici, proprietara studioului, prin intermediul unui satelit chinezesc de telecomunicații. A doua zi, ce să vezi, dintr-o regretabilă eroare o bombă atingea ambasada chineză din Belgrad. N-or fi fost chinezii chiar panslaviști, dar și-au dat seama că unele prestări de servicii contra cost pot să coste.
Sub semnul mâniei pigmentată tot cu ceva pornografie s-a desfășurat și la Timișoara o manifestație a școlarilor liceului sârbesc din localitate, îndreptată împotriva NATO, a lui Bill Clinton personal, cu pancarte pe care scriau slavonește niște texte imposibil de reprodus. Sub președinția domnului Constantinescu, se poate considera că demonstrația juvenilă, la a cărei pregătire își adusese contribuția și PRM-ul local era și anti-românească din moment ce s-a strigat KURAȚ ROMANIA! Nu mi-a tradus nimeni lozinca și cred că e intraductibilă…Școlarii nu au rezolvat problema bombardamentelor asupra unei Iugoslavii cuprinsă de dezmățurile carnagiului.
Demonstrațiile anti-NATO din Serbia au indus sentimentul că acele triste evenimente din Balcani sunt încă active în memoria unor colectivități. Reîncălzite de situația din Ucraina și de coincidența cu aniversarea NATO, considerată drept un afront…Slavopravnicii poate nu știu, că în 1916 sârbii au avertizat: “Dacă nu veniți cu noi, vom face pentru regele vostru un al doilea Sarajevo”‘. Brătianu s-a conformat. În 1919 au ocupat Timișoara și nu voiau să mai plece.
În 1945 Petre Groza și cu fiul său au fost la Pancevo să-i roage pe sârbi să plece din Jimbolia și să ne lase Banatul timișean. Au avut succes, că era și Stalin de acord. Pe vremea lui Ceaușescu, turiștii iugoslavi aveau prioritate la cozi și pur și simlu goleau Timișoara, lăsându-și mormanele de ambalaje pe stradă.
În 1989 consulul Atanațkovic făcea naveta între răsculații timișorani și Beograd. În golul de putere, c-o armată retrasă în cazărmi se încerca o eventuală trecere a Banatului la Iugoslavia…De când am participat la congresele ASTRA, împreună cu vlahii din Sud, colegii nu m-au mai publicat la Orizont, revista la care am lucrat totuși 20 de ani, probabil ca să-i facă plăcere unui parlamentar timișorean sârb.
2. Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile. U.D.B.-a titoistă şi-a introdus agenţii în conducerea Uniunii Culturale Democratice Slave a folosit şi librăria Cartea Iugoslavă. Această librărie fusese deschisă la Timişoara prin grija guvernului R.P.R. pentru a înlesni dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei iugoslave din România. Directorul librăriei, Bora I. şi directorul adjunct Zoran V., executori camuflaţi ai uneltirilor titoiste aveau fiecare reţeaua lor de spionaj. Goriţa T., funcţionară la această librărie, desfăşura de asemeni o intensă activitate de spionaj. Delegaţia iugoslavă în Comisia Dunăreană de la Orşova şi Comisia de Navigaţie Fluvială Iugoslavă din Timişoara îndeplineau şi ele rolul de agenturi de spionaj titoiste, fiind înţesate cu ofiţeri U.D.B. Acţiunea subversivă pentru anexarea Banatului românesc la Iugoslavia a continuat şi după demascarea criminală a acestor agenturi (1945)…
RUSIA nu mai importă alimente din Europa, excepție făcând produsele oferite de SERBIA. Această țară care cochetează cu intrarea în Uniunea Europeană, deocamdată își reia traseul panslavist. Televiziunea ROSSIA 24 a prezentat un reportaj despre fabrica sârbească de lactate, evidențiind un produs al cărui nume a fost preluat de la păstorii aromâni și vlahi, SRPSKA BRÂNZA. Brandul brânzei, cuvânt mai vechi decât populațiile slave din zonă, pare să provină de la populațiile care au precedat, nu numai venirea slavilor, dar și cea a romanilor în zonă.
Așa ajunge brânza românească în Rusia, pe filieră sârbă.
Pentru a se răzbuna pe români și pe Europa în general, sârbii ne trimit grupuri de imigranți sirieni ilegali.
Potențialul terorismului din lumea contemporană este practic nelimitat.

Legende


„THE BEACH BOYS”, californieni și printre altele autorii piesei „GoodVibrations”, la care s-a lucrat mult în studio și a făcut furori în epoca de glorie a contra-culturii sunt încă activi, dau concerte, împlinind și ei o jumătate de veac de activitate.

Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la New York David Clayton-Thomas.  Am primit discul apãrut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian. Mai bine…prea târziu decât niciodatã. El era un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Pe vremuri îi difuzasem formatia la radio, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu folosirea unui număr impresionant de suflători, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil” (mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum David.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv.

“METALLICA”. Spre amuzamentul membrilor formației, primul lor disc, din 1981, apare cu o greșeală de tipar, “Mettallica”. „Băieții” se reunesc la San Francisco, la inițiativa bateristului de origine daneză Lars Ulrich, alăturându-se mișcării “Heavy Metal” din San Francisco Bay Area. Fenomenul acesta muzical se asociază curentului “Underground”. Genurile asimilate de “Metallica” au fost “Speed”-ul și “Thrash”-ul. Soundul special, inconfundabil este dat de particularitatea folosirii corzilor instrumentelor, de practicarea “riff”-urilor. Problemele lor intime le-au scos porecla “Alcoholica”. Au evoluat totuși cu seriozitate, devenind una din cele mai bune formații din lume, mai ales după unele ieșiri, la New York sau în turneul european. Cu toate că s-au stabilit la Los Angeles, ei au colaborat fructuos cu Filarmonica din San Francisco, elaborând și albumul “Symphony&Metallica”, în 1999. Preferata mea, mai presus de piesele lor aggresive este balada “The Unforgiven”, pe care am difuzat-o deseori din studioul radio, până mi s-a adus observația că nu iubesc muzica „ușoară” românească. Aveau dreptate. N-o iubesc.

Ieșirea “la aer” a lui Alan Parsons m-a frapat. De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Orchestra simfonică este astăzi înlocuită cu o serie de sintetizatoare…

Tânărul „inginer assistant” de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, London, tocmai îi făcea oameni pe „Beatles”, cu ultimul lor LP, „Abbey Road” și pe „Pink Floyd” cu “The Dark Side of the Moon”. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit composer și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat nu de mult, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. E vorba de celebrul „ALAN PARSONS PROJECT”, de o melodicitate pregnantă, dar, spre deosebire de David Foster, care e un clasic al muzicii pop, Alan Parsons și compozitorii pe care i-a luat colaboratori, Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc., păstrau melodicitatea dar și dinamismul de pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în 1990. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. “I Robot”(1977), “Pyramid”(1978), “Eve”(1979), “Eye in the Sky”(1982), “Stereotomy”(1985), “Vulture Culture”(1985), “Gaudi” (compus de Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), “Freudiana”(Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), “On Air”( compus de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita “Day After”, “The Eagle”, “Shadow of the lonely Man”, “Silence and I”, “Step by Step”, “Days are numbers”, “Closer to Heaven”, “Little Hans”(stil Beatles), “Far Away”, “Destiny”, “Blue, blue Sky”…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu pe stadioane), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
În concertele date în Los Angeles, în Germania sau Columbia, la senectute,  se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare. Colaborarea cu alți instrumentiști, session, face ca binecunoscutele piese să sune altfel. Dar au ieșit, în fine, la lumina rampei, din cutia magică a playerului. Conservele preparate în nopțile lungi ale imprimărilor de studio au fost, în fine, deschise. Ele arată muzica așa cum se produce ea în fața publicului. Voi prefera întotdeauna asceza rece a studiourilor, pentru că acolo se poate obține totul. Alții preferă variantele live, eventual imprimările direct din concert, care pot fi bune. Asta mai ales în zilele noastre, când agregatele digitale retușează din mers muzica derulată pe scenă și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce digitalizarea și aparatura computerizată de acum realizează mult mai ușor. Trăind două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare, muncind mai puțin la mixer și mai mult la instrument.

Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci și ceva de ani, unul dintre cei mai importanți și prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la L.A. Largest Area. Notabile colaborãri cu formatia Chicago și vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experiența de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de „Chicago” în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist și bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film și au devenit celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã porțiuni aducând a concerte de pian, poate amintind de Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce aș numi stilul american, marcat de accentele modale specifice jazzului. În acestea din urmã parcã orchestrația este mai complexã, subtilã și de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, la fel de melodicul Alan Parsons, care a lucrat în variate stiluri pop, aparținând curgerii a peste trei decenii. O muncã pentru eternitate. Foster locuiește destul de modest, în comparație cu alți excentrici din Hollywood. Aparițiile sale în public adună încă săli pline, ca și pentru Parsons. A îmbătrâni frumos este posibil, încă, din păcate, doar în Statele Unite.

A trăit la Los Angeles SCOTT McKENZIE, emblematic pentru curentul hippie, interpretul vocal al piesei imnice, devenită hit universal, “San Francisco (Be Sure To Wear Flower In Your Hair)”. Răpus la 73 de ani, celebrul guitarist, vocalist & songwriter, exponent al mișcării “Flower power”, a lansat compoziția lui John Phillips, solist la “The Mamas and the Papas”, în 1967, ca piesă dedicată mișcării protestatare a tinerilor de atunci. Numele adevărat al lui McKenzie era Philip Wallach Blondheim, născut în Florida în 1939. Colaborator al californienilor “Beach Boys”, an de an și-a dedicat spectacolele veteranilor de război din Vietnam. Vom reține din ambianța zbuciumată a generației post-beatnice, incomodă pentru autorități, disparițiile misterioase (chiar suspecte uneori) ale lui James Dean, John Fitzgerald Kennedy, Marylin Monroe, Elvis Presley, Jimmy Hendrix, Jennis Joplin, beatnicul Kerouak, Martin Luther King, John Lennon (scrisese tocmai songul “Give Peace a Chance”). Hippies s-au reunit la San Francisco, preluând controlul districtului Haight-Ashbury. Se contura “Frisco (cuvântul e considerat azi de unii pejorativ) Sound” cu formații ca “Jefferson Airplane”, “Country Joe& The Fish”, “It`s A Beautiful Day”. Guru al comunității era considerat beatnikul Allen Ginsberg, poet al “Renașterii spiritului San Francisco”. Fugari din toată lumea, adoptând un mod de viață anti-burghez, folosind LSD, lăudată în piesa “Lucy In The Sky With Diamond”, compusă de Lennon și McCartney, sau marijuana, s-au stabilit în pădurile de pini gigantici și se întruneau des în parcul Golden Gate, mai spațios decât Central Park-ul newyorkez. Mișcarea a intrat în vria declinului, după ce Manson a ucis-o pe actrița Sharon Tate. Moartea mișcării a fost celebrată la San Francisco prin incendierea în public a simbolurilor purtate în timpul celebrelor marșuri ale păcii. Fantoma muzicală a curentului s-a păstrat la festivalurile internaționale de la Monterey, Woodstock (aici mai ales în prima variantă, reluarea târzie a spectacolelor Woodstock nu mai avea același sens), sau în insula britanică Wight. Până azi coabitează cu generațiile tinere spiritul NEW AGE.

Marele bassist, membru fondator al group-ului „Pink Floyd”, acum câțiva ani se afla într-un mega-turneu mondial. La San Francisco el a concertat în amfiteatrul „AT&T Park”, cu vedere spre golful interior. Scena, largă de 500m a refăcut celebrul zid al spectacolului „The Wall”, de la Berlin, 1990. Waters este un imaginativ, ansamblând cu fantezism simbolic o artă sincretică. Muzica sa își adaugă elemente concrete pentru a avea o mai mare putere de sugestie.
În anii șaptezeci „Pink Floyd” era promotor al rockului progressiv și totodată al stilului psychedelic. Cei trei titani, Waters, Gilmore și Richard Wright imprimau în studiourile Abbey Road din Londra celebrul hit „The Dark Side of the Moon”, versurile aparținându-i în exclusivitate lui Waters. La mixer erau doi ingineri de sunet, Alan Parsons și Geof Emerick, care au imprimat și ultimele două LP-uri ale Beatlesilor.
În studiourile Abbey Road, virtuozitatea muzicienilor s-a suprapus cu aceea a inginerilor.
Diferențele de caracter și stil interpretativ i-au separat pe Waters de Gilmore. Ei au păstrat însă repertoriul și spiritul „Pink Floyd”, chiar dacă multă vreme acest nume a fost asoc iat cu personalitatea lui Gilmore și inconfundabilul său stil meditativ, altul decât dinamismul militant al lui Waters.
„The Wall” nu a fost compus anume pentru zidul Berlinului, dar în acel moment al dărâmării lui, desigur că automat compoziția a fost asociată cu momentul politic. Este vorba de o operă de rock progressiv în care Waters-textierul compozitor pune problema singurătății, alienării și polarizării puterii în lumea modernă. Opera a ieșit în relief la Berlin, unde a avut loc cea mai mare montare de până atunci a unui spectacol muzical. Interpreții soseau pe motociclete, zidul din mari elemente din plastic se edfica și în final se dărâma în timp ce muzica se derula continuu. Waters își duce acest simbol cu sine. Este marca personalității sale, a făcut istorie. De aceea și la San Francisco a fost montat pe scenă zidul alb. Seniorul Waters este într-o formă bună, ca întotdeauna, înalt și slab proporțional. Într-o bună tradiție anglo-americană, o întreagă industrie a asigurat sound-ul concertului, în imensa scoică a tribunei și proximitatea apei, elemente ideale pentru o acustică perfectă. Yachturile au constituit și ele o bună locație pentru public. Reflectate de tribună, sunetele au traversat golful spre țărmul celălalt, unde sunt portul și orașul Oakland.
Waters este și californian, mai nou. Locuiește și pe coasta de Vest. Este cel mai bun popas pe care îl poți face în viață la vârsta aceasta.
Mereu preocupat de evenimentele lumii, Waters a scris texte și a compus piese despre masacrul din Tienanmen, Revoluția Franceză, războaiele din Golf sau Iraq, devastatorul tsunami asiatic, încălzirea globală iar lista ar putea continua.
Concertul din  San Francisco a promovat „The Wall”, cea mai mare realizare a sa. Din subtilitățile tehnice utilizate la acest concert, în 2012, amintesc utilizarea unei duble quadrofonii, asigurarea unei sincronizări acustice pentru tot publicul, indiferent unde ar fi fost poziționat, pentru asta aranjarea boxelor s-a făcut pe trei rânduri. Dacă te-ai fi aflat, de pildă, în partea stângă a tribunei, difuzoarele din față nu ți-ar fi obturat auzul. Dimpotrivă, efectul stereo s-a propagat egal și sincron. La un moment dat Waters a cântat cu el însuși, cu vocea tânărului Waters, imprimată în 1990, efectul fiind absolut inedit.

Nu credeam niciodată că voi ajunge să întâlnesc celebritățile americane. Din întâmplare am auzit că în Concord (fostă Todos Santos), San Francisco Bay Area s-a născut Dave Brubeck, în 1920…E un orășel cochet, nu departe de celebrul Mount Diablo (toți sfinții lângă muntele diavolului!). Când am fost în San Francisco Bay Area Brubeck mai trăia și era încă activ. Am participat la un festival de jazz la San Jose, în 2009, unde concertase Brubeck și fiii săi.

Compozitorul francez DARIUS MILHAUD i-a fost profesor lui Dave Brubeck. Ceea ce nu se spune în Calendarul muzicii universale al lui Jack Bratin, apărut la București în 1966, cum a ajuns în America, o vom spune aici. Născut în 1892 la Aix-en Provence, compozitorul francez este de origine evreiască. A făcut parte din Grupul celor 6, între care Arthur Honegger și Francis Poulenc, influențați de Jean Cocteau. Devine profesor la Conservatorul din Paris. Conform lui Bratin, compozițiile lui Milhaud sunt „controversate”. Or fi fost la vremea aceea, când modernismul său devine incomod pentru antisemiții fasciști din Franța, iar mai târziu, pentru respirația otrăvită a comunismului sovietic, revărsată peste continent. I se recunosc merite în stăpânirea contrapunctului politonal. Expresionismul austriac, încă după primul război, dezvoltase utilizarea politonalității și atonalismului, dodecafonia nu era invenție franceză. Sub influența, nerecunoscută de Bratin, a muzicii expresioniste a evreilor din Austria, Darius Milhaud evoluează sub zodia modernismului postbelic. Și iată-l pus în postura de a emigra în Statele Unite, în 1940, fapt cu totul ignorat de autorul Calendarului. Compune muzică de film și de radio, muzică simfonică și…de jazz. Muzică pentru orgă, pian și unde Martenot. Instrumentul Ondes Martenot, realizat în anii treizeci este capabil să creeze efecte de glissandi, descoperă zone sonore nemaiauzite și ar putea figura ca strămoș al sintetizatorului lui Moog. Piese pentru noul instrument au mai scris și Olivier Messiaen, Pierre Boulez și Jolivet. O adevărată fascinație a fost acest profesor de la Mills College din Oakland (vizavi de San Francisco) pentru tânărul Dave Brubeck. Ca și personalitatea lui Arnold Schoenberg, de altfel. Părintele dodecafoniei îl instruise și el pe Dave. Bătrânul continent influența muzica americană, încă dinainte de terminarea războiului mondial.
În mod cert, stilul jazzului și muzicii de jazz-simfonic compuse de Brubeck stau sub zodia modernismului european. Dave a impus, sub influența profesorilor săi, un jazz neconform cu cel practicat de afro-americani. Jazzul alb provine din această, la început, colaborare a nativului american cu ceea ce au adus spiritual emigranții, continuând ca o notă foarte personală a lui Dave. El rămâne unul din dinozaurii jazzului modern şi un mare fan al coastei Pacificului. În Anglia trăieşte o parte din familia sa, fiii săi, muzicieni. De la Johann Sebastian Bach, doar jazzmanul Dave Brubeck a mai întemeiat aşa o mare familie de muzicieni. Guvernatorul Schwarzenegger i-a dedicat o sală la Muzeul de Istorie din Sacramento, iar Condoleeza Rice l-a numit „Benjamin Franklin al muzicii”. Dave Brubeck a devenit, acum câțiva ani, istorie…

Concert în California

Se pregăteau, în penumbră, jigodiile, să pună mâna pe putere


Găurile gloanțelor au fost păstrate. Degeaba le păzesc porumbeii. Odată și odată se va afla totul. A fost împușcat și Monumentul Ciumei, ridicat de austrieci

PAGINI DE REVOLUŢIE LA TIMIŞOARA

„Și pentru a fi siliți să credem că a fost revoluție, siluitorii istoriei au siluit până și Constituția României, în al cărei preambul valorile universale ale democrației ar rezida din idelurile Revoluției din decembrie 1989”, asta e opinia lui AUREL I. ROGOJAN, autorul cărții despre Iulian Vlad, șeful securității ceaușiste. Încă se mai dorește, conform teoriei conspirației, să se inducă mulțimii neinformate ideea unei lovituri de stat. O fi fost așa ceva, dar la București. Răscoala populară a fost declanșată la Timișoara. Acest oraș, mereu lăsat în umbră de toate guvernele dâmbovițene. Timișoara, care a adus dintotdeauna cele mai mari contribuții la buget, va fi capitală culturală europeană.

FERESTRE DESCHISE. Plutea în eter Marea Schimbare din Europa de Est. Timişorenii, aspirând spre statutul de oameni moderni şi informaţi, îşi instalaseră antene sofisticate; nu mai prea ascultam plăpândele emisii de două ceasuri ale Televiziunii noastre. Aveam privilegiul aşezării geografice şi evenimentul căruia îi consacram multe ore, îndreptând antenele spre Budapesta şi butonând emisiunile vecine, reprezenta „revoluţia de catifea” de acolo. Transmisiile în direct din Parlamentul pe care, după primul război mondial trupele române arboraseră tricolorul şi o opincă, erau urmărite nu numai de cunoscătorii limbii maghiare. A fost impresionant când un imens drapel, înalt cât clădirea, a fost ridicat, încet şi solemn, ca pecetluire a schimbării regimului; stema socialistă fusese decupată şi rămăsese o gaură prin care bătea vântul. Mai târziu Monica Lovinescu avea să elogieze revoluţionarii noştri pentru „originalitatea ” actului de a decupa stema. Dar noi, timişorenii, ne-am inspirat după modelul vecinilor, iar extirparea stemei a fost adoptată ulterior în ţară. Ştiind de existenţa unei păduri de antene îndreptate spre alte canale decât Bucureştii, Ceauşescu a sugerat ca ele să fie date jos, lucru tergiversat şi lăsat baltă, căci ar fi implicat o armată întreagă de demolatori. Şi vântul de libertate a continuat să ne fâlfâie perdelele, în noapte…
TULBURĂRI, AMĂRĂCIUNI ŞI PRIMEJDII. Organizaţia de partid a scriitorilor timişoreni şi-a trimis delegatul, poetul Anghel Dumbrăveanu, la ultimul Congres. La întoarcere acesta ne-a povestit cum fuseseră percheziţionaţi delegaţii la intrare, să nu aibă arme asupra lor. Apoi urmă decepţia: conform evenimentelor din ţările vecine, aşteptam ca preşedintele să-şi anunţe demisia. Acceptul continuităţii, „realegerea” lui Ceauşescu ne-a făcut să ne direcţionăm, în aceeaşi seară antenele spre alte posturi.
FOAMETE DE SĂRBĂTORI. Marele combinat „Comtim”, cel mai mare tăietor de porci din Europa, trimitea zilnic maşini pline cu pachete de bunătăţi, la partid, securitate, miliţie, unde erau distribuite gratuit. Noi, ziariştii aveam acces la bufetul PCR, unde se aduceau produse fabricate în premieră, mostre pentru export, ale combinatului, minunăţii cum n-a văzut Uniunea Europeană; se făceau cozi interminabile, delegaţii „de la centru” aveau întâietate, intrau în faţă şi cumpărau totul. Localnicii se mai luptau pentru nişte şniţele, care, chipurile, trebuiau consumate în incintă, nu duse acasă, familiei. Ajunsesem să furăm din propriile farfurii, la bufet, acele bucăţele de carne, să le punem în hârtii, să le dosim în buzunare şi să le ducem copiilor. Astea au fost „avantajele” presei în 1989, pentru care am fost invidiaţi de populaţia care stătea la cozi pentru picioare cu ghiare – „Adidaşi” şi şorice. Într-o zi a intrat un politruc de București și a întrebat în gura mare, de ce ne lăfăim în asemenea produse. Să dispară! Și au dispărut. În Timişoara fu instalat prim-secretar un satrap, Ilie Matei, care s-a angajat să ne „golească şpaisurile”(cămările pentru alimente) şi frigiderele, să ne aducă la „supă de lemn – în rând cu ţara”. Bănăţenii, prin tradiţie sunt oleacă mai preocupaţi de nivelul lor de trai decât de libertatea de expresie, ca să zic aşa. Timişorenii nu se mulţumesc cu ciorba de urzici, pe care le-o „preconizează” din când în când câte o „conducere superioară”, aşa că aici va fi întotdeauna o „verigă slabă”, care va ceda ori de câte ori o administraţie incompetentă va impune curbe de sacrificiu… În acel ajun de Crăciun ne uitam lung la câte un fericit cartierist care-şi tăia porcul în spatele blocului şi-l agăţa pe bara de bătut covoare pentru tranşare…
TRAGICUL ÎNCEPUT. A trebuit să stau, cu prilejul Congresului, „de serviciu la telefon”, la redacţie, dormind cu somnifere; spre groaza mea, la scurt timp s-au reluat „permanenţele la telefon”, când au început evenimentele la biserica reformată. Despre acestea eu nu prea ştiam multe, locuind în periferie, în zona opusă a oraşului, care e de dimensiunea Bruxelles-ului. Oricum, instituţiile erau păzite, în redacţie se şi baricadaseră colegii, din ordinul partidului. Mi-au telefonat să stau acasă, că în centru se dau „lupte de stradă”. Am plecat spre sediu; troleibuzele opreau numai pentru cei ce aveau ca destinaţie centrul oraşului. Am observat că mulţi dintre aceştia doseau sticle cu alcool în buzunare, aşa că, presimţind ceva neplăcut, m-am întors din drum. După un timp, deasupra centrului se vedea deja un imens nor de fum negru. Au fost incendiate magazine, ardeau blănuri scumpe şi grămezi de cărţi, „Operele complete” copertate în roşu-sângeriu…
„SE TRAGE!”…Apoi a venit înserarea şi au răsunat împuşcături. La început credeam că sunt petardele de sărbători. Apoi ne-am dat seama că se trage. Puternic, cu armament de toate calibrele. Nu în aer, ci în plin. Uruiau surd blindatele. Deasupra oraşului urlau elicopterele, patrulând în nocturnă şi, poate, trăgând. Vecinii ne chemau din stradă la magazinele sparte: „Haideţi, veniţi cu noi!” „Sunt şi pui congelaţi; ce mai staţi?” Şedeam în balcon şi lăcrimam cu toţii; credeam că au fost omorâţi mii de oameni…Apoi, la miezul nopţii se petrecu Fenomenul : însuşi Cerul se revoltă, în plin decembrie, cu o canonadă grozavă de trăznete şi o ploaie de vară, torenţială. Apa a spălat sângele de pe străzi…Cadavrele dispăruseră. Patrulau trişti soldaţii uzi leoarcă…Alimentare sparte, chioşcuri de presă calcinate, pereţi înnegriţi de incendii, ca după război. Pe jos, spre redacţie, luni, 18 XII. Acolo se pregăteau surprize odioase unora dintre noi…
MOARTE ŞI TRANSFIGURAŢIE. Aflăm că un coleg ne-a fost împuşcat. L-au dus acasă ai lui. Au venit nişte indivizi şi l-au luat, l-au răpit forţat, fără să ţină cont de voinţa familiei. (Cadavrul avea să fie incinerat la Bucureşti). Eram revoltaţi, pe măsură ce aflam amănunte. Presa a fost însă obligată să condamne „ huliganii, spargerile şi incendierile”, care au declanşat intervenţia armatei. Să insinueze că forţe din afara ţării vor să destabilizeze… A fost perturbată vizita în Iran a lui Ceauşescu, dar pe moment revolta a fost ca şi înfrântă. Însă marile „colective de oameni ai muncii” fierbeau. Au ieşit în coloane masive zeci de mii de muncitori, ocupând centrul oraşului, printre blindate; într-o asemenea mulţime nu puteau să tragă fără a săvârşi un şi mai monstruos masacru. Din balconul Operei, devenit stat-major, Timişoara a fost declarat primul oraş liber al ţării…Mergeam acolo ca în pelerinaj, pentru a asigura o prezenţă cât mai masivă a populaţiei în spaţiul emblematic al oraşului. La un moment dat ne-am împuţinat; mulţi s-au retras, la odihnă, apoi au revenit cu forţe noi. Zile întregi am aşteptat în Piaţa Operei; vorbitori se succedau la microfon. Se zvonea că armata va rade oraşul în întregime. Că sunt rachete care deja ţintesc oraşul. Important e că nu ne mai era frică; încă nu venise frigul, se putea sta afară, ambianţa era civilizată, amiabilă, se strigau lozinci, între care „Jos comunismul!”. După exemplul demonstraţiilor din ţările vecine, s-a constituit primul partid democratic, ad-hoc, în aer liber la propriu şi la figurat…Veneau camioane cu hrană, din balcoane locatarii lăsau în jos apă de băut, în sticle legate cu sfoară…Asupra „balconiştilor” s-a tras din puşti cu surdină, cu gloanţe mici, „Vidia”; coborând în stradă, un cunoscut, Nicolae Bădilescu, mi-a arătat paltonul, găurit, cu glonţul rămas în căptuşeală. „O să-l păstrez ca amintire!” Magazinele devastate erau păzite „în dispozitiv” de miliţieni şi de nişte civili îmbrăcaţi în haine de piele şi care aveau automate mici, moderne. Aceşti „tipi speciali” au fost retraşi rapid. Nu îi cunoşteam; erau, probabil, de la „centru”…
SECONDO TEMPO. Apoi a venit discursul ceauşist şi revolta din Capitală.
În oraş se trăga din nou; în plin centru aveau loc tiruri între armată şi securitate. Ploua cu gloanţe din toate direcţiile şi nu ştiam, atunci, cine şi de ce trage. Tramvaiele treceau repede, fără să oprească în staţiile cu pericol, în interior pasagerii stând pe burtă.
Emite din nou Radio Timişoara, după ce studiourile teritoriale fuseseră desfiinţate; dau fuga acolo şi primesc o primă misiune. În plin infern – grindină de gloanţe – conduc o delegaţie de ziarişti francezi la sediul miliţiei judeţene. Cu maşina lor, ciuruită. Am fost lăsat să intru, cu legitimaţia de presă, străinii însă n-au fost acceptaţi. Sediul fusese devastat de populaţie; ceştile de cafea caldă erau aduse pe birouri răsturnate şi pe mormane de hârtii. Împrejurul clădirii erau grămezi de tuburi de cartuşe goale, şepci şi mâneci de uniformă, zmulse. Ni s-a spus să nu luăm tuburi ca amintire, că am putea fi percheziţionaţi şi consideraţi terorişti. Un medic în uniformă a acceptat să acorde un interviu în franceză; reţin: „Miliţia şi securitatea au fost alături de popor”, lăsând să se înţeleagă că a tras doar armata…
TEROAREA. În căutarea cadavrelor Timişoarei, au fost excavate cimitire în care fuseseră îngropaţi, mai de multă vreme, indivizi fără familie, vagabonzi veniţi de aiurea. Aflaţi într-o stare avansată de putrefacţie, aceştia nu puteau fi morţii revoluţiei, dar ziariştii i-au pozat; se voia, probabil, camuflată astfel transportarea adevăratelor victime ale masacrului la Bucureşti, la crematoriu. Cenuşa lor a fost aruncată în gârlă. Pe moment morţii erau consideraţi „dispăruţi”. Ulterior li s-a restaurat identitatea.
Am participat, cu alţi voluntari, la paza intersecţiilor străzilor. Se auzeau împuşcături, de fapt, provenind din sisteme electronice, simulatoare. Nici nu le mai dădeam importanţă; sunau ca nişte Moog-uri, ca sintetizatoarele. Ne-am constituit în gărzi de cartier. Opream maşinile, le controlam de arme. Arestam, supervizaţi de cadre militare, în neştire, oameni consideraţi a fi terorişti. Pe care armata îi ducea cu maşinile şi îi…elibera „după colţ”. Unele maşini care nu opreau erau mitraliate de către militari. Astfel au fost ucişi, din greşeală, de către propriii colegi, oameni nevinovaţi. „De ce ai făcut asta?”, l-am întrebat pe un soldat. „N-a oprit maşina. Am băgat în el toate cele treizeci de boabe din încărcător. Ce dacă a fost căpitan Alexe? Ei, grănicerii, nu ne-ar fi puşcat pe fâşie?” M-am interesat ulterior de soldatul Astrungăriței, sau cum îl chema. L-au lăsat repede la vatră. Unde s-a dus? „Nu ştim, tova…domnule!”
POSTREVOLUŢIA. Haosul şi vidul de putere se transferară curând în toate domeniile de activitate; vechile conduceri ale instituţiilor culturale şi presei, de pildă, au fost automat înlăturate de către grupuri violente de „oameni noi din eşalonul doi”. În paralel cu procesele intentate celor ce executaseră ordinele lui Ceauşescu, peste tot începuse în oraşul revoluţiei „vânătoarea de vrăjitoare”. După puţinele momente de euforie, urmă o lungă campanie de resentimente şi vrajbă, care, iată, n-a apus nici după 30 de  ani.
P.S. Nu am văzut cetăţeni străini, maghiari sau sovietici; au existat destule nemulţumiri pentru ca românii înşişi să declanşeze această „ revoltă populară”. Din afara oraşului a fost trimis un tren cu olteni, înarmaţi cu bâte, pentru a-i tempera pe „elitiştii burghezofili” ai Timişoarei. Când reprezentanţii muncitorimii din oraş au urcat în vagoane pentru a le explica ce se întâmplă, trimişii speciali ai ceauşiei nici n-au mai coborât, iar trenul s-a întors. N-am participat personal la eveniment, dar aşa mi s-a relatat. (În general nu vorbesc decât despre acţiuni la care am luat parte; regret absenţa mea întâmplătoare din duminica sângeroasă, în care n-am stat „sub masă”, ci mi-am ţinut familia la adăpost. Implicarea mea ulterioară în viaţa oraşului a fost fără rezerve). Recent au apărut în presă documente care susţin că a avut loc o lovitură de stat; o fi, dar asta a urmat după violenţele din Timişoara. Un „străin” a fost cert consulul sârb, „pretin” şi spion, Atanaţkovici, care în acele zile fierbinţi ieşea şi de cinci ori din ţară pentru a duce casete şi informaţii la Belgrad. Există o mai veche dorinţă a vecinilor balcanici de a ocupa şi jumătatea românească de Banat (în 1919 şi 1945), împreună cu Timişoara şi Reşiţa. În vidul de putere din 1989 ar fi fost posibil orice; dar se spune că brusca deschidere a graniţelor României a dus la invadarea ţărilor vecine cu turişti români, o „armada” capabilă să descurajeze orice eventuală invazie militară din exterior. Sigur, această informaţie face parte din folclorul de zvonuri din acea perioadă. (va urma- „Căruța cu oportuniști”, nominalizați fără cruțare)