About Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea Timișoara. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara. Îi apar cărți de poezie, proză și eseistică. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1968. A publicat eseuri și beletristică în țară, Germania, Canada, SUA. Este activ în presa de specialitate.

Nobel pentru Breban !

Pigmeii spiritului se arată deranjați de statura impunătoare, genială a lui Breban. Suflete meschine îl provoacă mereu iar el răspunde așa cum se face în România, cu voce tare!

Dacă vocea noastră, a mai multor oameni de bun simț ar fi ascultată, premiul Nobel pentru literatură s-ar putea corda lui Nicolae Breban. Mi-am propus să reliefez unele aspecte mai puțin cunoscute din biografia mai-vârstnicului meu prieten, în ziua în care am ascultat pe YouTube cuvintele pe care le-a spus la „Salon du Livre”, la Paris, unde Breban s-a dus ca la el acasă, în timp ce un grup de intelectuali “speciali” protestau, inutili, prin absență, făceau greva absenței. Brusc mi-am dat seama că probabil suntem țara cu un singur scriitor.  Mi-a făcut plăcere să aflu că a fost prezentă la Salon, cartea mea HOTEL CALIFORNIA și că, măcar în acest fel am fost acolo, într-un fel, împreună cu Breban.
În tinerețe eram amândoi mândri că aveam în comun descendeța din două mame nemțoaice (a lui era din Reșița, șvăboaică, a mea era sudetă din Praga), discutam despre formidabila cultură germană în vacanțele noastre petrecute la Lugoj, idolii noștri erau Thomas Mann, Dostoievski, Schopenhauer și Nietzsche, dar și neapărat Wagner, Bruckner…
Uneori îl luam pe Breban de la casa parohială unde locuia și ne duceam la cenaclul condus de el și de regretatul prozator Radu Theodoru, lugojean și el pe atunci. Polemicile celor doi făceau deliciul întrunirilor și trebuie să recunosc, au avut un efect deosebit asupra mea. Eram cel mai tânăr cenaclist, în pantaloni scurți. Reprezentam acolo trei generații (unii comentatori preferă să le definească PROMOȚII, ceea ce ar fi mai precis, dar în contextul actual accepția cuvântului a trecut, grotesc, spre comerț de hipermarket)
…Generația lui Breban și a amicului său, Nichita Stănescu scoteau literatura română din ultimele zvâcniri proletcultiste. Urmam noi, poeții șaptezeciști, debutând mai ales la Editura Eminescu, în colecția Luceafărul: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea…
Scriind romanul ANIMALE BOLNAVE Breban continua proza de analiză a lui Camil Petrescu, dar influențată puternic de tenta eseistică și freudiană a lui Thomas Mann. Subiectul în sine se preta la o asemenea abordare, fiindu-i oferit de autorități cazul real al unui fanatic religios, ucigaș în serie, devenit ulterior clientul clinicii psihiatrice Jebel, unde (curiozitatea m-a împins să vizitez un personaj real) l-am văzut ca pe un simplu tâmplar, apatic și calm.
Breban a continuat cu Bildungsromanele lui, prea puțin tulburat de tezele minirevoluției culturale ceaușiste, în timp ce postexpresionismul liricii șaptezeciste primea lovituri comandate, colecția Luceafărul dispărând, în parte și datorită lui Ștefan Augustin Doinaș, care credea că face un serviciu noii poezii, gratulând-o ca „beție de cuvinte”. Marian Popa avea să constate în a sa “Istoria literaturii române de azi pe mâine”: “Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe școlari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ștefan Augustin Doinaș în serialul MODA POETICĂ 1968.”
…În provincie nu te poți afirma, era principiul lui Breban. Nu existau publicații, edituri. La București el începea să devină un prozator de success, surprinzând aparatul criticii de atunci. I-am urmat sfatul și m-am transferat la Televiziune, cu o recomandare de la Zaharia Stancu. Breban mi l-a prezentat pe Nichita Stănescu, pe atunci foarte retras și timid, locuia într-un demisol. Am fost tustrei la o cofetărie, la înghețată…
Breban m-a chemat într-o zi la GAZETA LITERARĂ, unde am asistat la instalarea sa ca redactor-șef. Mi-a fost de folos să public într-o revistă de prestigiu. „Nu te poți afirma decât în București”, îmi spunea el și totuși am părăsit mirabilul Centru, pentru a mă întoarce la  Timișoara, în “provincia pedagogică“. Marele prozator traversase o perioadă dramatică, apoi urmase șederea sa prelungită la Paris, tezele din aprilie l-au făcut să demisioneze.
Dincolo de păcatele omenești ale artiștilor, rămâne opera lor. Și opera lui Breban nu este una oarecare, dimensiunile ei sunt enorme și are în plus calitatea rară a prozei de analiză, mai puțin obișnuită la români. Cu ANIMALE BOLNAVE, BUNAVESTIRE, FRANCISCA, ÎN ABSENȚA STĂPÂNILOR, ÎNGERUL DE GIPS…, Breban poate sta foarte aproape de preferatul său german, Thomas Mann. Apele s-au cam limpezit în ceea ce privește literele românești de după cel de al doilea război mondial. Vă veți gândi imediat la Marin Preda. Pot face o trimitere la alte două vieți paralele, la epicul rebrenian și paginile de analiză din PATUL LUI PROCUST. Epicul lui Preda aparține altui spațiu spiritual decât analiza lui Breban. În discuțiile noastre el se referea des la „Camil”.
Cum se poartă disocierile tranșante, cu toată încăpățânarea celui pe care îl numeam cu toții „Brebingway” de a rămâne bucureștean, putem conchide că el a rămas un scriitor al Centrului european, nu al „estului”, prin descendență și afinități elective. Lipsite de pitoresc rustic și ambianță balcanică, proza modernă a lui Breban, ușor de tradus în lume, aparține Occidentului. Avem printre noi un mare scriitor, în viață. Oare mai există la ora asta în București organul care poate recepta acest fenomen rarissim? Oare unde mai putem face lobby pentru acordarea premiului NOBEL singurului scriitor român care îl merită? Cu doamna Herta Mueller a fost o altă chestie. Dar, în sinea ei, nu i-ar fi jenă să ia loc alături de Hesse? Poate că provincia pedagogică ar fi fost mai benefică pentru Breban, decât anvergura vieții palpitante și de o moralitate discutabilă, ca aceea din București. România nu este Germania, Timișoara nu e Weimarul lui Goethe. Este cert că Breban nu va purcede în căutarea timpului pierdut în capitala fanariotă, deoarece nu a pierdut timpul și a scris, indiferent de conjuncturi. Dar dacă tot felul de fanți și gagii de mahala, animale bolnave, încearcă să-i ia caimacul, poate că o afirmare în afara țării i-ar fi fost mai de folos. El a preferat să rămână și să scrie în românește, cu toate că, la unele popoare etnia se consideră după mamă, poate ar fi trebuit să scrie în germană. Mai ales că frazele lui sunt lungi, parcă având arhitectură germanică…Cu atât mai mare este meritul lui Breban, care nu a plecat, precum Caragiale la Berlin și a avut tăria să reziste. Este o victorie pentru ardeleni și bănățeni ca unul de-al lor să devină cel mai mare scriitor român. Dar și un luptător, care nu se lasă călcat în picioare de ceea ce numește el „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti (…) Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 27 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.
Vârsta nu l-a afectat pe Breban, la fel de spiritual și de o sclipitoare inteligență, un luptător.

Advertisements

Petru Racolța: „POVESTIRILE UNUI MARAMUREȘEAN”, volumul II


Posted on December 9, 2017

PRECUVÂNTARE

Au apărut, mai nou, comentatori ai literaturii românești contemporane, care tind să aducă sentimentul normal după care autorii să fie înregistrați nu în istorii, ci în geografii literare. Mi se pare corectă această descentralizare, întrucât, oricât se vrea oferirea unui tablou unificator al peisajului artistic, românii există sub forma unei colectivități, unită în cuget și simțiri, dar diferențiată nu numai temperamental, dar și ca o consecință a influențelor dimprejurul fruntariilor oficiale, cu afinități elective ce le îmbogățesc spiritual nu numai portul și obiceiurile, dar și felul în care se raportează la actualitatea vieții lor. Un demers academic a și fost făcut prin apariția Enciclopediei Banatului, secțiunea literatură, volumul incluzând și scriitori din acea parte a fostei provincii imperiale, cedată statului vecin balcanic.

Am făcut această digresiune pentru că scriitorul de valoare care este autorul acestei cărți se consideră maramureșean și bine face. Cooperativa neaoșistă de la Centru a dorit să se impună prin scriitori din răsăritul sudic, aducând în prima linie stereotipul modelului de scriitor român, ambiționând să declare, după modelul Ille de France, modelul autorlâcului tipic spațiului spiritual centralizat. La germani e de mult cunoscută ideea provinciei pedagogice. Goethe nu a plecat la Berlin pentru a deveni cunoscut. De ce nu ar deveni și Seini un Weimar? Domnul Racolța scrie bine și versuri și proză. Ceea ce aduce el maramureșean în această carte nu este o valoare etnografică, o colecție de obiceiuri și regionalisme. Este aici vorba de însuși spiritul unui spațiu spiritual, de ambianța unui mod de a colora un univers. Întâmplările sunt fie reale, fie de science fiction, ele însă nu trădează un anumit fel de a gândi, aducând o evidentă notă de originalitate în peisajul prozei românești. Un binevenit conservatorism îl determină să ocolească tentațiile modelor postmoderniste sau tonalitățile bulevardiere frecventate de bucureșteni și imitate prin unele insule culturale din țară. Consecvent cu sine însuși, ca scriitor și blogger pasionat, Racolța rămâne în zona aerului curat al regiunii sale, care numai provincială nu este și ar trebui să o spunem uneori, regiunile foste imperiale aparțin Europei Centrale, mai aproape decât spațiul extracarpatic al literaturii moldave și valahice, unde se află adevărata periferie geografică a lumii noastre. Ardelenii de Nord au în ADNul lor o alcătuire comună cu populațiile apropiate de Occident, fapt demonstrat recent. Autorul acestei cărți impune prozei sale nu numai backgroundul locurilor natale, dar și o personalitate aparte, dotată cu un umor fin și un ton persiflant în tonalitate majoră, pozitivă. Îi urăm succesul pe care îl merită.

 

„Internationale Lenau-Gesellschaft”

SIMPOZION LENAU. PE TABLA CU ANUNȚURI ÎL DESENEZ PE POET

Îmi amintesc cât de important a fost pentru o parte a scriitorimii timişorene momentul Lenau. Se constituise în Austria „Internationale Lenau-Gesellschaft”. Brusc autorităţile au fost sensibilizate de scriitori austrieci şi de cei de limbă germană din România. Au descoperit că poetul se născuse în fostul imperiu habsburgic, în Banatul timişean, la Csatad, localitatea cu nume maghiar, devenită Lenauheim. (Numai gara se mai numește azi „Ciata”, românii spunându-i „Ceața”…). În 1969, o delegaţie austriacă, în frunte cu primarul Josef Wondrak al orăşelului Stockerau de lângă Viena, unde locuise ulterior Lenau, a sosit la Timişoara pentru câteva zile. Sigur, am fost reporterul simpozioanelor şi vizitelor delegaţiei, însă revelatoare sunt legăturile care s-au stabilit între scriitorii de limbă germană bănăţeni şi străini, dar şi între membrii Filialei noastre scriitoriceşti de diverse naţionalităţi. S-a tradus mult din Lenau, poetul a sporit conştiinţa de sine a germanilor din Timişoara şi mândria noastră, a tuturor, că participam la evenimente ce restabileau legături tradiţionale între culturi aparţinând în egală măsură Europei Centrale. Austrieci şi români am vizitat locul unde a trăit doar câteva luni poetul, devenit casă memorială, muzeu, cu un grup statuar în faţă, reprezentând Poetul şi Muza. Primirea localnicilor a fost fastuoasă, vrând să demonstreze oaspeţilor şi… succesele agricole şi culinare ale acelei zone de câmpie, ceea ce, la urma-urmei n-a fost prea rău! Liceul „Lenau”, ca şi muzeul dedicat altui bănăţean, din Sânnicolau, compozitorul Bartok Bela, i-au încântat pe austriecii care nu se aşteptau să se găsească aşa ceva la noi. Într-o discuţie cu Josef Wondrak, acesta mi-a spus: „Iată doi artişti (Lenau-Bartok) care au decis să emigreze în Statele Unite. Oare de ce?” Întrebare retorică, la care aveam să reflectez mult în Boeing-ul 747 „Lufthansa”.

Ciorile lui Hitchkock.

O zburătoare frumoasă

Presa   anunţa o absolut „ingenioasă” acţiune în forţă a vânătorilor sportivi împotriva imensului stol de ciori care poposeşte, la oră fixă, în arborii marelui parc. Bietele zburătoare n-au nici o vină că nu ştiu să folosească toaletele ecologice. Dar porumbeii parcă ştiu? E posibil ca stolurile de porumbei să depăşească numeric pe acela de ciori. Monumentele istorice ale oraşului trebuie curăţate periodic din cauza frecventării lor de către porumbei. Acum măcar există acele dispozitive electronice care le alungă. Dar cu ani în urmă ele nu existau. Bietele ciori preferă copacii, spre deosebire de colegii de zbor, hulubii, care frecventează în fel şi chip aceste muzee în aer liber, fără ca vânătorii să aibă iniţiative în ceea ce-i priveşte. Deci, discriminare…
O sută de vănăCIORI trebuiau să se prezinte în parc. Sesizând, probabil, ridicolul situaţiei, n-au venit decât câţiva. Ziarişti eram mai mulţi. Curgeau primele interviuri: „…Strategia noastră este aceea de a speria colonia şi de a o determina să nu mai terorizeze oraşul şi să plece în afara lui. Trebuie să le şocăm pe ciori…” Cum poate fi şocat un instinct multisecular, asta nu prea ştiau purtătorii de arme.   După o oră de aşteptare, iată şi stolul; parcă în expectativă, prudent, se opreşte pe antenele de televiziune ale clădirilor nu prea îndepărtate de parc. Antenele se clatină, totul este negru de atâtea ciori, croncănitul lor acoperind alte zgomote urbane. La oră fixă păsările şi-au luat zborul spre parc, spre…casă. Se filma în delir, blitzurile fulgerau. Bubuiturile sinistre ale armelor făceau victime în aer. Se prăvăleau peste noi zburătoarele. Apoi, ca într-un film de groază, urmă AGRESIUNEA; zburătoarele se aruncară în jos, asupra noastră, croncănind, cu ciocuri precum cuţitele. Ne-am pus braţele pe ochi, unii se aruncară la pământ. Era ca în filmul PĂSĂRILE lui Hitchkock. ”Terminaţi!”, se auziră ţipete adresate vânătorilor. Şi ne-am „cărat” de acolo, fiecare pe cont propriu, cu televiziuni cu tot. Oraşul era întors pe dos din cauza împuşcăturilor, crezând că s-a întors revoluţia…
De atunci ne-au devenit simpatice şi aceste brave şi zvelte zburătoare; vârstnicii, care dau pâine porumbeilor deobicei, au decis să vină şi în parcul central, împărţind din sărăcia lor şi ciorilor, acestor fiinţe care, probabil, din dragoste pentru oameni, vor să fie cât mai aproape de aceştia, chiar în centrele circulate agresiv de maşini. Sunt convins că niciodată domnii cu arme nu vor mai atenta la vieţile bietelor fiinţe care, în necunoştinţă de cauză, continuă să ne iubească, să ne considere protectori…

TRACOMANIA

SCRIEREA CU PICIOARELE

Într-o revistă de istorie apărea, cu ani în urmă  un material fabulos: „Jocografia ca formă arhaică de scris, cu picioarele ritmice sau poliritmice în bătătură după datina străbună”. O idee interesantă despre formule de comunicare străvechi.  Preocuparea poetului popular pentru scriere este tot ce poate fi mai nobil: recunoaşterea culturii, ceea ce azi nu mai există, se pare, lozinca fiind „jos cu scriitorii!”… Hora „…este jucată (joc/ată, n.n.) şi scrisă în cerc închis ca o sferă care se roteşte ca sfera pământului (care se roteşte, n.n.) în jurul soarelui, înspre dreapta(!), începând cu piciorul drept, că au fost virtuoşi, şi viteji…” Mulţi ostaşi (strămoşeşti, desigur), cu comandantul lor Arthur( Ar- thur), stabilindu-se în Irlanda şi Scoţia. Irlandezii „zic la la joc GIOC, iar la jucător JOKEU şi joacă în bătătură, după dacina străbună la măsuratul oilor” în ritm „axsax”, daco-trac în cimpoane (cimpoaie), imnul regal al Angliei (mai bine-zis, al Scotziei, n.n.), care este „de origine daco-geto-tracic” şi poartă gaci în carouri, ca la dacii liberi din Maramureş…cavalerii (căluşarii)…din analiza paşilor de joc scrişi pe gurguiul sau „gurzaiul” opincilor dace care au vârful în sus, ca un ciont de pajură împărătească „care acţionează pe sol, gaia, geea sau glia care este muma pământului…Zamolxe(s) care a introdus în cultul lui sincretismul monoteist, monahia, monarhia, monogamia,
morala…” şi multe altele. „…trigonometrul de lemn pe care m-am suit pe scară până în vârful lui, iar cu luneta telescopică de campanie am văzut Bucureştiul, Sofia, Vidinul, Vîrşeţul cu cula lui, Belgradul şi Viena.”  Alte jiocuri: „Decebal per Scorilo, care au şi ei axioane la brâul lui Scorilo şi Decebal jucate şi scrise (?) în hexametrii dactilici pe lungi şi scurte, pe genunchi şi rupce în ritm aksak, şchiopătând dacopelasgotrac similar cu sirtakis sau Zorba grecul, care , de fapt , este Zorba pelasgul ca şi Receniţa bulgărească care este o geampara din vechiul regat…Ceardaş şi Friş Ceardaş este de ardeleneşte, bihorăneşte, bănăţeneşte ca şi haidukii, cehi şi slovaci cuBaltagul care îs similari cu căluşarii-lotri ai românilor dinTransilvania…Colomeica Uncraineană este ţărăneasca din Transilvania noastră. Toate aceste denumiri sunt luate din limba română ca limbă de sinteză din care s-au format limbile aventurilor barbare conlocuitoare, care sunt artificiale ca şi portul stilizat la maxim denaturat şi simplificat”.

Acesta nu e pamflet, ci se vrea o interpretare a primelor scrieri strămoșești. Deci, un material de analiză profesională a fenomenului traco-dac.

Războiul iugoslav

Vukovar, distrus de sârbi

 

***M-am declarat reporter de război pentru câteva din publicațiile provinciei noastre din acei ani și mai ales pentru un distins ziar de satiră al lui Dinu Barbu, „Copita”, plin de pamflete. Am urmărit evenimentele din preajmă, fiind mereu acolo unde se întâmpla ceva.
Sub semnul mâniei pigmentată tot cu ceva pornografie s-a desfășurat și la Timișoara o manifestație a școlarilor liceului sârbesc din localitate, îndreptată împotriva NATO, a lui Bill Clinton personal, cu pancarte pe care scriau slavonește niște texte de-o indecență imposibil de reprodus. Sub președinția domnului Constantinescu, se poate considera că demonstrația juvenilă, la a cărei pregătire își adusese contribuția și PRM-ul local era și anti-românească din moment ce s-a strigat KURAȚ ROMANIA!

Sârbii de la Peciul Nou, de lângă Timișoara au vrut să facă o demonstrație pe aeroportul internațional, de unde credeau că decolează avioanele NATO care bombardează Iugoslavia. Voiau să se culce pe pistele de beton. Însă au renunțat din motive raționale. Aveau de strâns recolta de sfeclă de zahăr. O treabă de gospodar înțelept.
Cetățenii cartierului Fratelia mi s-au plâns că ploile acide, datorate uraniului sărăcit din bombele NATO au făcut să ruginească frunzele castanilor. M-am deplasat acolo și am recoltat niște frunze, pe care le-am dus la laborator. După analize mi s-a spus că vegetația arboricolă urbană nu a mai fost de multă vreme tratată cu nu știu ce substanțe costisitoare, cu care se tratase până acum, așa că a căzut pradă dăunătorilor. Nici pomeneală de ploi acide. Sau de uraniu sărăcit. Erau timișoreni care pretindeau că și auziseră bombardamentul de la Pancevo. Poate, la televizor…
Dinu Barbu, dorector al ziarului Copita, cu care colaboram, m-a rugat să fac un reportaj la Băile Călacea unde, se pare că au fost găzduiți câțiva imigranți albanezi. În cercurile intelectualilor timișoreni albanezii erau, firește, mai simpatizați decât agresorii sârbi, iar eu eram în barca lor. Am primit un fotoreporter și mașină pentru deplasare. La fața locului am aflat cu stupoare că albanezii au fost duși la altă stațiune, la Călacea, în proximitatea Timișoarei fiind cazați…dezertorii sârbi. Fie, un interviu se poate lua și unui dezertor sârb.
„Momentan sunt plecați în oraș, mi-a spus un tânăr dezertor român din Banatul Sârbesc. Sunt câteva familii din Belgrad care fac și acuma ceea ce au făcut pe vremuri, adică niște bisnis. Vând și cumpără. Printre ei e și un dentist. Au plecat pentru a nu fi înrolați în armata federală. Dar puteți să-i așteptați, la ora 12 fix se vor întoarce pentru masa de prânz…”
Permisiv președintele Constantinescu. A dat voie avioanelor NATO să survoleze această parte vestică a țării, de fapt avioanele nu veneau la sol, ci făceau un viraj pe undeva, în apropierea frontierei, venind din Italia. Dar a permis și sârbilor și albanezilor să plece din Iugoslavia înspre România, la adăpost…Iată că vine și ora mesei, iar detașamentul de imigranți se apropie de stațiune, harnașat cu felurite cumpărături din Timișoara. Fotoreporterul meu a urcat pe un acoperiș ca să-i poată surprinde pe toți. Din păcate pozele au ieșit ca naiba, din cauza umbrei. Văzând fotograful și aflând de la românul cu care veniseră că vreau să le iau un interviu, „dentistul” mi-a arătat pumnul, spunând pe limba lui că-mi poate scoate niște dinți, a pronunțat lozinca, deja celebră, „Kuraț Rumunija!” și s-a cărat în sala de mese, unde își va umple burta cu mâncărurile plătite din buzunarul contribuabililor români.
***1919. Omul de cultură Ion Clopoțel a scris în ziarul lui: „Se poate imagina ce se petrecea în Banat, la ce torturi era supusă populatia. Au venit zile sângeroase. Fără să astepte hotărâri de la Paris, în 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici a intrat în Timisoara, a disolvat Republica Banathia. I-au dus pe români în Sîrbia să lucreze pe moșiile lor, i-au aruncat în închisori pe cei ce voiau să ajungă la Alba Iulia. A.C.Popovici a redactat la Chișinău un document pe care l-a prezentat Conferinței de Pace, la Paris. „Noi suntem în Serbia o jumătate de milion de români şi acum nu mai vrem să rămânem sub sârbi, de la care am suferit atâtea. Ei nu ne lăsau să învăţăm în şcoli în limba noastră, nu ne lăsau să ne facem biserici româneşti…Noi vom cere de la Conferinţa de Pace şi credem că ea ne va alipi. Ştim de curând că guvernul Americii au trimis vorbă regelui României că Statele nu înceteazăsă se îngrijească de dorinţele poporului român, că tot pământul unde locuiesc românii să fie într-o ţară. Acest lucru nu a fost posibil niciodată. Avem dorinţă să rămânem laolaltă cu fraţii noştri români…” Se pare că guvernul României numai de timoceni nu avea chef. Mai ales că intra în conflict cu interesele noii Iugoslavii.
După WWII, Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru noi, cu fabricile de oţel şi fier”. Din Grecia mai dorea Macedonia şi Salonicul. Ca atare, Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: „ veți avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situație e absurdă.”
Titulescu s-a dus în Nord-America, în 1920, să mai temporizeze ălata datoriilor românești către SUA și Canada. A rostit, pe unde a avut prilejul, un discurs din care aflăm adevăruri: „România este cu adevărat îndreptăţită să aprecieze darul care i se face. Să ieşi victorioasă dintr-un război zdrobitor, după ce te-ai aflat atât de aproape de pragul catastrofei totale, ce uşurare! Să te uneşti cu Transilvania, leagănul rasei noastre, speranţă a unei primăveri a gloriei şi înţelepciunii, ce bucurie! Dar să ştii că de acum înainte niciun duşman nu va putea să ameninţe o ţară izolată, fără ca lumea întreagă să se pună în mişcare, fără ca drapelul sacru al Americii să se amestece cu culorile noastre naţionale, aceasta, domnilor, depăşeşte toate visurile noastre! Vă asigurăm că de acum înainte în marea noastră patrie nu va ieşi din buzele noastre strigătul Trăiască România fără ca buzele noastre să nu dorească să adauge mecanic cuvintele Trăiască America!”
***Când au aflat de masacrul de la Srebrenica, săvârșit în perioada în care trupele ONU olandeze se găseau în zonă, întreg guvernul olandez a demisionat. Sultanul Erdogan, bârfindu-i pe olandezi, a tras o minciună, cum că occidentalii poartă vina pentru ceea ce au făcut sârbii…
Mai există și alți isteți. Iată-l pe fiul poetului Baconski, în postura de a pune bețe în roate Croației în demersul noului stat de a adera la Uniunea Europeană: „Daca MCV va fi folosit nu atat ca mijloc de cooperare, ci mai curand ca pretext de presiune in alte domenii, nu avem de ce sa-l mai mentinem. Haideti sa privim la situatia Croatiei. Noi sustinem orice extindere a Uniunii Europene in Balcanii de Vest. Dar nu putem accepta ca aceasta sa se faca fara MCV, in conditiile in care, in cazul nostru, se mentine MCV.” Avertismentul lui Teodor Baconschi legat de un posibil veto la aderarea Croatiei vine in contextul in care Germania, unul dintre cei mai importanti sustinatori ai aderarii Croatiei la UE – a anuntat oficial, prin vocea ministrului de Interne, ca vrea sa amâne intrarea Romaniei in Spatiul Schengen.
Simultan cu aniversarea NATO s-a instituit la Belgrad comemorarea bombardamentelor forțelor aliate conduse de președintele Bill Clinton. În timp ce în spațiul fostei Iugoslavii se agitau lozinci naționaliste, contextul  a provocat și comentarii nepotrivite despre eventuale similitudini ale situației din Balcani cu cele ale retrocedării Crimeii către Rusia. Rusia se întreabă cum a fost posibil un bombardament NATO în plin centru al Europei, eveniment unic după 1941 și comparat cu atacarea Belgradului de către trupele Wehrmachtului. Ca și cum n-am ști ce s-a întâmplat cu desprinderea în forță a națiunilor federației balcanice, cu masacrul, unic și el pentru Europa postbelică. Dinspre Est se încearcă, parcă scoasă din context, diabolizarea pactului Nord-Atlantic.
Serbia plânge după așa-zisul „leagăn al sârbimii” care ar fi Kosovo. DAR PRIMII LOCUITORI DIN KOSOVO AU FOST TRACO-ILIRII, STRĂMOȘII ACESTORA ȘI DINTOTDEAUNA PE ACEST PĂMÂNT. Slavii au venit în secolul VI și au cerut pământ și apă. Ei erau și sunt susținuți de panslavismul rusesc care a dărâmat Europa în 1914. Lumea în general recunoaște statalitatea kosovară. România lui Băsescu n-o recunoștea. Acum România lui Iohannis ce mai așteaptă?
La activitățile internaționale unele state între care și România au decis, la vremea fostului președinte, că poate participa și Kosovo, dar fără însemne statale. Așa că nu mai eram în rând cu Statele Unite sau Germania. Dar avem drept de VETO împotriva unui stat, care, fie vorba-ntre noi, de mult folosește dolarul pe piața internă.
Pe durata bombardamentului românii le-au acordat azil albanezilor din Iugoslavia lui Miloșevici, președintele Constantinescu a fost de acord, prin consult popular, cu avioanele americane și acțiunea în forță a NATO de pe teritoriul României. Drept sancțiune sârbească, vecinii au lăsat țevile sparte ale combinatului Pancevo să polueze grav Dunărea, cu scurgeri otrăvitoare. Astăzi Serbia duce dorul Uniunii Europene și ar fi dispusă s-o lase mai moale cu kosovarii. Dar nu și reprezentanții României, care nici azi nu are păreri. Nu de mult eram și împotriva aderării Croației catolice la UE.
O oarecare rusoaică se crede foarte specialistă. Elena Guskova, specialist în istoria Balcanilor: „Acum când aruncăm o privire asupra evenimentelor petrecute observăm că este vorba despre folosirea forţei militare pentru pedepsirea neascultătorilor. Aceasta este prima lecţie. A doua lecţie şi cea mai importantă este că în Iugoslavia nimic nu a fost întâmplător. A fost o operaţiune planificată pentru distrugerea unui stat multietnic şi interconfesional cu scopul perfecţionării tehnicilor corespunzătoare…” DISTRUGEREA STATULUI MULTIETNIC ȘI INTERCONFESIONAL a săvârșit-o Iugoslavia însăși, mai bine-zis naționalismul sârb al criminalului de război Miloșevici, cu acoliții lui.

“Agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei în penultimul an al secolului al XX-lea a devenit unul din actele finale ale campaniei de mulţi ani a Occidentului împotriva acestui stat balcanic puternic. Bombele şi rachetele care cădeau noaptea asupra Belgradului, Priştinei şi altor oraşe sârbe au încheiat formarea noii hărţi a Europei de Est”, a oftat alt expert rus, Aleksandr Bovdunov. „Era creat un focar de tensiune care împiedica Iugoslavia să se evidenţieze în calitate de centru geopolitic independent, iar în al doilea rând, erau suprimate şi distruse forţele care puteau deveni un aliat al lumii ruse. În primul rând Serbia şi sârbii. Nu întâmplător, în acest conflict SUA şi Europa care se afla sub controlul lor i-au susţinut mai întâi pe croaţi, iar apoi au adoptat decizia privind distrugerea statului sârb, reducerea la maximum a influenţei lui în Balcani pe calea începerii conflictului din jurul Kosovo”.
Nu putem fi de acord. Nu bombele au reconfigurat frontierele spațiului ex iugoslav, ci tendința centrifugă, spre libertate a popoarelor dominate de conducerea centralizată a Belgradului. Cât despre centrul geopolitic aliat al lumii ruse, de fapt o Serbie mare, este de notorietate, după constituirea federației dipă Primul Război Mondial, continuarea acțiunilor lui Tito în vederea extinderii teritoriului.
În 1945 Petre Groza și cu fiul său au fost la Pancevo să-i roage pe sârbi să plece din Jimbolia și să ne lase Banatul timișean. Au avut succes, că era și Stalin de acord.
În 1989 consulul Atanațkovic făcea naveta între răsculații timișorani și Beograd. În golul de putere, c-o armată retrasă în cazărmi se încerca o eventuală trecere a Banatului la Iugoslavia…
Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile. U.D.B.-a titoistă şi-a introdus agenţii în conducerea Uniunii Culturale Democratice Slave a folosit şi librăria Cartea Iugoslavă. Această librărie fusese deschisă la Timişoara prin grija guvernului R.P.R. pentru a înlesni dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei iugoslave din România. Directorul librăriei, Bora I. şi directorul adjunct Zoran V., executori camuflaţi ai uneltirilor titoiste aveau fiecare reţeaua lor de spionaj. Goriţa T., funcţionară la această librărie, desfăşura de asemeni o intensă activitate de spionaj. Delegaţia iugoslavă în Comisia Dunăreană de la Orşova şi Comisia de Navigaţie Fluvială Iugoslavă din Timişoara îndeplineau şi ele rolul de agenturi de spionaj titoiste, fiind înţesate cu ofiţeri U.D.B. Acţiunea subversivă pentru anexarea Banatului românesc la Iugoslavia a continuat şi după demascarea criminală a acestor agenturi (1945)…
***RUSIA nu mai importă alimente din Europa, excepție făcând produsele oferite de SERBIA. Această țară care cochetează cu intrarea în Uniunea Europeană, deocamdată își reia traseul panslavist. Televiziunea ROSSIA 24 a prezentat un reportaj despre fabrica sârbească de lactate, evidențiind un produs al cărui nume a fost preluat de la păstorii aromâni și vlahi, SRPSKA BRÂNZA. Brandul brânzei, cuvânt mai vechi decât populațiile slave din zonă, pare să provină de la populațiile care au precedat, nu numai venirea slavilor, dar și cea a romanilor în zonă. Așa ajunge brânza românească în Rusia, pe filieră sârbă.
Pentru a se răzbuna pe români și pe Europa în general, sârbii ne trimit grupuri de imigranți sirieni ilegali.

Atenuarea conflictelor

 

În Observatorul de Toronto D-l Prof. Viorel ROMAN din Bremen avea în materialul „Atenuarea conflictelor” câteva observații tranșante. Problema spațiilor socio-economice și de civilizație, întâlnitã uneori și sub formula „regiunilor de dezvoltare”, pune în evidențã existența unor afinitãți elective ale unor populații și teritorii, fie pentru a sublinia elementele care le apropie, fie pentru a le diferenția. „Climatul de afaceri de la București este oriental…e firesc ca Transilvania sã se orienteze spre vest, iar moldo-valahii spre est”. Spații diferențiate ar fi: Viena, Budapesta, Timișoara, Cluj, Brașov pe de o parte și Istambul, Varna, Constanța, București, Odessa pe de alta. Așadar, am asista la o adevãratã intrare „schismaticã” în UE. Departe de mine a compara desenarea unor hãrți virtuale de economie și spiritualitate în stilul detestat al lui Valev, care abia acum se vede cã în anumite puncte de vedere avea chiar dreptate!…Este foarte adevãrat cã la baza UE stã continentul catolic și protestant milenar; cã provinciile române au pornit spre Europa fiecare avându-și în cartea de identitate mai mult sau mai puține secole de dominație turc-musulmanã. Dar dacã acum un secol ar fi putut exista o oarecare discriminare între Est și Vest, acum însã climatul capitalei nu mai e atât de oriental și se prefigureazã ca o excepționalã zonã de dezvoltare metropolitanã. Sigur, din pãcate, minoritãțile aparținând puterilor învinse în rãzboaie au emigrat, politica statului a impus o anumitã omogenizare, necesarã statului național-unitar care se voia sã fie România. Chiar dacã pe parcurs regiuni dezvoltate a trebuit sã renunțe la bunãstare pentru a împãrți cu cei sãraci. Ceea ce s-a reușit pânã în prezent a fost aducerea la același numitor a Vestului cu Estul și invers. Propulsarea unora mai în fațã a fost simultanã cu tragerea altora în urmã, așa cã în prezent s-a reușit egalizarea Constanței cu Timișoara întru…sãrãcie. A fost mai simplu, mai la îndemâna administrației românești, aceeași de la Eminescu pânã azi. Vaida Voievod îl evocã pe IIC Brãtianu exclamând: „Adicã voi, ardelenii aveți pretenția de a veni la București pentru a guverna…” Fereascã sfântul, boierule. Și venit-au administratorii zonelor de unde lipsea Cadastrul, pentru a le dicta ce trebuie sã facã și celor din zonele cu Cadastru…