About Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea Timișoara. Debutează editorial la EPL Bcurești, în 1968, cu poezie. Profesor, apoi redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara, patron de librărie și în prezent pensionar. Premiul special Observatorul din Toronto. Îi apar cărți de poezie, proză și eseistică. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1968. Editează online revista Occidentul și devine blogger la San Francisco în 2009. A publicat eseuri și beletristică în țară, Germania, Canada, SUA. Are cărți în curs de apariție. Este activ în presa de specialitate și pe blogul Altera Pars.

Cine a spus că vrea Ardealul fără ardeleni


Bun venit la Timișoara!

„Simţ o deosebită fericire că sunt în capitala Banatului. Acum vă pot spune că monarhia maghiară e înfrântă, patrulele cavaleriei noastre sunt la 15 Km de Budapesta! Cu această ştire vă zic, bine v-am găsit!” Această strigătură a emis-o însuși Ionel BRĂTIANU, cel căruia îi datorăm ciuntirea celei mai prospere și civilizate regiuni românești, prin cedarea unei treimi către Iugoslavia. „Simț o deosebită fericire că sunt în capitala Banatului sârbesc”, ar fi strigat la Vrsac Brătianu. „Simț o deosebită fericire că sunt în capitala Ungariei”. Fericirea a fost strigată în vizita pe care a făcut-o la Temesvar, după ce oștile lui Economu au intrat în oraș. Trebuie să adăugăm că monarhia din Ungaria fost înfrântă, dar nu și republica din Ungaria. Confuzii. N-a strigat Brătianu și că participanții la Tratatul de Pace de la Paris le-a impus delegaților români să-și retragă trupele din Budapesta, iar Horthy s-a grăbit să le ia locul, terminându-se astfel orice tentativă de bolșevizare. I-au scăpat românii pe unguri de dracul, dar nu și de tatăl său, fascismul. Italienii și românii au fost fasciști vechi. Numai că Mussolini a făcut și autostrăzi. Nu-mi amintesc ca Zelinschi Codreanu să fi făcut și el autostrăzi.
Ziarul ROMÂNUL din Arad afirma în 1929: „A fost „o greșală maximă a șefului liberalilor Ionel Brătianu. A fost o greșală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”. „Simț o deosebită fericire că sunt în Ardealul fără ardeleni.”
Atitudinea brătienistă care a jignit Parisul, cu animalele politice puse să reîmpartă Europa a fost aceea că s-a opus controlului marilor puteri asupra felului în care s-a angajat România să protejeze minoritățile naționale și mai ales pe evrei. Să nu se amestece alții în problemele noastre interne, principiu brătienist preluat și de comuniști ca și de PSD. Uniunea Europeană este, în capul unor „demnitari” Antanta care veșnic se amestecă în problemele noastre interne, vizând corupția, economia, justiția. „Dacă acceptați mărirea teritoriului, trebuie să acceptați și anumite reguli”, i-a spus Wilson lui Brătianu. Ei, și, dacă Wilson nu va fi mâine președinte, va mai fi valabilă chestia cu amestecul străinilor? Nu. La fel, dacă România nu va mai fi în Uniunea Europeană, sau dacă Iohannis acceptă să meargă să se angajeze la Bruxelles, burtăverzimea noastră va putea să-și facă de cap cu țara. Va pune domnitor ortodox și naționalist. Cât despre Ardeal, he-he, e de mult plin de populație venită de dincolo de Carpați. Că ardelenii au plecat și vor mai pleca în Occident.
Și URMUZ ar fi spus „VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI.”
În GLASUL HUNEDOAREI d-l St. Ciocan afirmă că, de fapt, regățenii „au vrut doar teritoriile care au aparținut cândva Austro-Ungariei, nu și oamenii sau spiritul de aici, că au urmărit egalizarea regiunilor și coborârea Transilvaniei la nivelul fostului regat”. Avem  Brătieni și azi, răspunzători de halul în care au reușit să ne aducă toate teritoriile în același nivel de sărăcie. Se spune în Europa că România ar exporta doar sărăcie.   Ce s-ar face însă capitala fără Ardeal și ardeleni, de acolo se aduc la Centru cele mai bune lucruri care se fac în teritoriu.  Beglerbegul Băsescu  a refuzat construirea autostradei Timișoara spre Mako- Szeged, care, scurtând prin Cenad   (unde calea ferată spre Ungaria a fost tăiată și podul de peste Mureș aruncat în aer de viteaza armată română), ar fi fost cea mai rapidă trecere spre Occident. A refuzat Băsescu și refacerea Canalului Bega. Iar Iohannis merge în concedii.
IULIU MANIU către regele Carol al doilea:  „Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul  Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație… Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna…”
Mircea Rusnac scrie în Istoria Banatului: „Dar care era totuşi părerea populaţiei bănăţene în acele momente cruciale ale istoriei noastre? În condiţiile în care nicio naţionalitate nu deţinea majoritatea numerică absolută în regiune, este greşit să menţionăm că Banatul s-a „unit” cu o ţară sau alta. Niciodată un referendum nu ar fi aprobat o asemenea măsură, dată fiind diversitatea etnică, de aceea el nici nu s-a organizat. Este drept că grupuri minoritare de români sau sârbi bănăţeni tindeau către statele respective, dar opinia lor nu putea angaja întreaga populaţie a regiunii.”
În 1921, Ioan Slavici scria astfel în lucrarea Închisorile mele: „Stau pe gânduri şi mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în faţa temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timişoara, ba până chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti.”
În acelaşi an, Victor Babeş i se adresa în acest mod lui Sever Bocu: „Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor şi dezaprob orice tendinţă separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluşi din drepturile şi de la folosinţa bogăţiilor noastre, invadaţi şi reduşi la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoişti din toate partidele ale Vechiului Regat şi ale Ardealului.”
Câteva fragmente din scrisoarea lui Traian Vuia adresată în 1922 lui George Dobrin: „Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. (…) Ei nu admiteau nici măcar termenul «unire». Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. (…)  C-un cuvânt, «Unirea» a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (…)  După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, ne vom trezi balcanizați.”
Sever Bocu a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. „L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe.”

Subiecte provinciale



Comentariile „textierilor” noștri se abat tot mai mult de la subiectele esențiale, generate de personalități cu adevărat importante ale culturii. În primul rând asemenea personalități generează probleme inepuizabile, incomparabile cu preocupările provinciale ale unor oarecare. Acestea sunt capabile să mențină treaz interesul general. Doar dacă se întețește moda excluderii geniilor „expirate”, fenomen destul de frecvent în zilele noastre, textierii de profesie încep să caute pe la periferie simboluri actuale, să descopere nimicuri semnificative, pe care le gonflează în articole și volume întregi. Atunci ies din penumbra care le este predestinată biografiile pescuitorilor de ton, ale marilor jucători de pocker, ale spionilor neprinși, ale textelor grobiene semnate pentru songurile sale de Pappa Joe. E suficient ca textierul să prindă un firicel din întâmplările acestor viețuitoare care mișună underground, că fantezia sa, parcă având o înclinație specială spre subiectele obscure, se dezlănțuie și brodează uriașe ficțiuni. La braț cu modelele, umflătorii de baloane defilează reușind să-și dea importanță, să capteze atenția unor cunoscători de localuri și târguri melancolice, generându-se astfel noi subiecte, arătându-se cu degetul către personalitățile prezentului care n-au reușit la examenul genialității. Desigur, acești domni textieri nu au pătruns niciodată în ambianța celebrităților apuse, nu au gustat din tragedia existenței unor Noica, Bruckner, Mozart, Eminescu, să-i iau așa, la grămadă. Sufletele de otreapă nu se mai demit cu marile probleme ale culturii și artelor pentru că nu au vocația, organul special pentru asta. Instituie ambianța provincială, de parcă nu am fi avut vocația ei. Parcă dintotdeauna.

Adagio de Bruckner


Din simfonia a șaptea de Anton Bruckner, triumfând decisiv peste toate opiniile stil Hanslich, partea a doua, adagio-ul „sehr feierlich un sehr langsam” se poate decupa din contextul simfoniei, ca piesă de sine stătătoare. Ca poem simfonic, ca un Te Deum, ca un marcia funebre. Această piesă nu prezintă asemănări cu nimic din ceea ce este existent. Sobrietatea, pustiirea, răceala monumentală și o permanentă traversare a Styxului caracterizează toată creația lui simfonică. Dar acest adagio nu este programatic nici cât marșul la moartea unui erou din simfonia lui Beethoven, nu e procesiunea funebră a lui Chopin, nu e nici moartea lui Siegfrid din Wagner, cu toate că motivul central debutează cu patru tube-Wagner. Construcția unui marș funebru este deobicei aceeași la orice compozitor, în afară de Bruckner. (Observați că nu mă refer aici nici la marșul spre eșafod al lui Berlioz sau la Bruder Jakob, întors pe minor al lui Mahler din simfonia întâi. Nu e cazul.). Tempourile unei procesiuni lipsesc cu desăvârșire la Bruckner, cu toate că, se pare, această piesă a fost dedicată morții preferatului său, Richard Wagner. Deobicei o asemenea piesă debutează lent, apoi urmează un crescendo și stingerea. În acest caz, în S7, nu simți pașii procesiunii.
Motivul central, introdus de cele patru tube, este reluat de o violentă repetare prin toate instrumentele cu corzi, glorificarea prin tutti orchestral în major, în forte fortissimo, e frântă de singurătatea suferinței unui flaut în minor, într-o ingenioasă replică. Între repetările motivului central, de fiecare dată prelucrat altfel, sunt insulele comentariilor/dialogurilor instrumentale, cu foarte moderne meditații modale, înșurubate unele în altele, cu măiestrie, cu aluzii mai mult sau mai puțin vădite la motivul central. Și asta nu mai e muzică de secol XIX. Ne este profund contemporană. Finalul este descendent și rupt, ca o surpriză.
Piesa în sine a fost, în contextul simfoniei, cea mai potrivită ca rămas bun de la Wagner. A scos în relief acele tube inventate de Wagner și realizate cu ajutorul francezului Adolph Sax, inventatorul saxofonului. Dar a fost difuzată în radio-ul german și înaintea anunțării știrii înfrângerii de la Stalingrad. Atunci a fost un omagiu tuturor celor ce au pierit în lupta aceea inutilă. Imprimarea radio a fost realizată atunci sub bagheta lui Furtwaengler. Nu a sunat ca un marcia funebre, ci ca o meditație profundă asupra existenței. Au fost inteligenți redactorii radio. Aceeași piesă s-a difuzat în Germania și la moartea lui Hitler. Și nu moartea lui Siegfried a lui Wagner. Siegfried a fost totuși un mitologic erou…

Apărut în HELION


Parcă n-am fi aceeași persoană în pozele astea. Și totuși… bată-l doamne de timp!

CENACLURI CENACLURI

15 noiembrie 2019

Lucian Bureriu

În anii formării mele ca scriitor frecventam cenacluri aproape în fiecare zi a săptâmânii. Anii aceștia au început devreme, în liceu redactam deja o gazetă de perete literară, colaboram cu presa regională. Un episod neplăcut a fost cel din 1962, cu gazeta murală dactilografiată, „Calamus”, pe care am afișat-o la vechiul sediu al Facultății de filologie. I-am dat acest titlu care reprezintă trestia cu care scriau vechii egipteni, pentru a da un semnal că există printre studenți câțiva care scriu literatură. Dar în același timp e mare criză de publicații. Am pus în față de tot un articol de fond, „Rezistăm iernii”, în care proclamam rezistența la ignoranță, indiferența față de fenomenul creației în general. Asta s-a interpretat ca o rezistență față de regim, nu de mult revoluția din Ungaria având ecouri profunde în mediul studențesc timișorean, care s-a lăsat cu demonstrații stradale și internări într-o fostă unitate militară. Am mai afișat niște poeme proprii, cu tente expresioniste, care au fost publicate mai târziu, în 1968 în volumul meu de debut.
Am ilustrat totul cu grafică proprie, expresionistă. Știam deja multe despre mișcarea de hipsteri, de literatura beat generation și a tinerilor furioși din occident. Totul se putea citi și într-o cheie defavorabilă mie. Securitatea a confiscat gazeta. Urmând ședințe în care colegii mei au fost puși să mă defăimeze. Se pregăteau să mă exmatriculeze. Am redactat însă și al doilea număr, care n-a mai fost expus, ci dus imediat la securitate. M-am ales cu un nou exil-pedeapsă la căminul-cazarmă de lângă antene, alături de noii veniți din primul an și mi s-a tăiat bursa pe un semestru. Interesant e că paternitatea acestei gazete nonconformiste a fost revendicată, mai nou. Într-un interviu majestuos, un fost coleg de an, avea să-și amintească și el că ar fi redactat „Calamus”. De altfel memoria nu-l ajută, rebotezând gazeta, ca dovadă că nici nu știa prea bine despre ce vorbește. Mai târziu, ca director al editurii Facla, mi-a interzis un volum despre Timișoara austro-ungară, care a apărut abia după revoluție. Mi-a relatat un fapt greu de crezut, acela că s-ar fi dus să pună „o vorbă bună” pentru mine la aparatcicul „tovarăș Smolschi”, un rus pripășit la facultate ca securist.
Dar colegii mei, mai sus-amintiți nu au copii și nepoți în Statele Unite. Copiii mei au plecat fără să se uite înapoi, fără dor de patrie. Dacă asta-i patrie, cu oameni de o speță atât de joasă și fără caracter.
O simplă gazetă de perete a agitat spiritele și a scos la iveală o grămadă urât mirositoare de oportunism juvenil, în care se vor scăda mai târziu absolvenții facultății noastre.

În studenție și pe când eram deja angajat la radio și pe urmă la revista Orizont umblam des pe la Casa Studenților, la „Pavel Dan” și la grupul de science fiction. Veneau și Mircea Șerbănescu, Laurențiu Cerneț sau Ion Velican. Unii cenacliști de atunci vin acum să spună că scriitorii veneau acolo „să-i tempereze” pe studenți. Adevărul e că nu întotdeauna ne simțeam bine în cenaclul filialei scriitorilor, datorită unor critici din altă generație, rămași pe undeva în zona proletcultismului și care, ca astăzi de altfel, îi detestau și beșteleau pe cei ce aveau haruri beletristice. Îmi amintesc că într-o polemică dură cu Nicolae Ciobanu, eu și Marcel Turcu am ieșit din sala filialei, în semn de protest. Au venit după noi, să intrăm înapoi, că s-ar putea să iasă rău altminteri. Așa că noi ne simțeam bine printre tineri iar studenții de atunci chiar puteau învăța câte ceva din experiența noastră.
Iar cine spune, tot azi, că genul science fiction era aproape interzis, ca jazzul, fantazează. Scriitorimea îl considera mai degrabă o specie inferioară literaturii care cultiva realismul socialist. Asta doar datorită unor autori mediocri. În acea perioadă apăruseră traducerile din marii autori de literatură științifico-fantastică precum Stanislav Lem și Isaac Asimov. Devenea un lucru clar că nu era o „specie minoră”, dacă era bine scrisă. M-am atașat fără rezerve de prima publicație, „Paradox”, în care am scris și un mic editorial, din care citez un fragment: „Dorim să găsim și pe viitor conflicte, pentru că rezolvarea lor măcar în viitor trebuie să devină realitate. Mă interesează mai puțin decorul, cum vor arăta șoselele și clădirile. Inteligența creatorului va fi vădită cu adevărat doar acolo unde va fi imaginată inteligența noastră proiectată în viitor, capacitatea noastră de a realiza deziderate seculare și de perfecționa ființa umană. De milenii, creierul omului a rămas același, în fond. Ce s-ar mai putea întîmpla în continuare?”

După câte-mi amintesc, Cerneț scrisese un grupaj de „amintiri inventate”, în care fantasticul nu era prezent cu exces de tehnologie, ci era chiar foarte… „realist”. Unele proze erau mai puțin „științifico-fantastice” decât cele ale lui Jules Verne. Desigur, mi-a făcut plăcere să fiu în preajma lui Cornel Secu, Marcel Luca, Lucian Ionică și atâția alții. Ca angajat în presă am făcut publice activitățile culturale ale Casei studenților.

Societăți care, conform unor sociologi din Vest, nu merită a fi studiate


Nici actualul regim nu e în stare să modifice o situație gravă, moștenită dintr-o veche și iremediabilă incapacitate a administrației din principatele moldo-valahe, care și-au extins „talentele” și în fostele teritorii imperiale.

Puterile Centrale i-au oferit României Basarabia, dacă ar fi rămas de partea lor. Ce să facă România cu Basarabia, o regiune mizeră, numai bună pentru ruși și rusofoni. Lasă că Transilvania, cu minunățiile ei, ar fi putut scoate cele două principate unite din sărăcia endemică.

Daniel Chirot este autorul cărţii  Schimbarea socială într-o societate periferică, apărută la Editura “Corint” din Bucureşti. Cităm:
„Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu… Nu s-a întreprins nimic… după ce obţinuse promisiunea că va primi Transilvania ca răsplată, România a atacat Austro-Ungaria… Entuziasmul revoluţionar al trupelor ruseşti ameninţa să distrugă ce mai rămăsese în acel moment din România. Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compusă din ţărani… guvernul se temea de o contaminare ideologică (cu atât mai mult cu cât plănuia să anexeze aceste teritorii)”. Adică Transilvania etc. Niciunde nu se spune ceva de „Unirea cea Mare”… În schimb, spune Chirot, „reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei… Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei”, adică populaţia „crescuse” şi nu mai exista destul pământ şi astfel s-au distribuit parcele prea mici. Soluţia, subliniată de experţii anilor 20-30 ar fi fost industrializarea, care să absoarbă populaţia la oraşe. Din motive „rămase obcure”, soluţia aceasta s-a aplicat abia după 1944 (autorul considerând că a fost absolut necesară). Nu se aminteşte de vreun spor demografic natural; acesta s-a realizat doar prin teritoriile „anexate”, care au produs necazuri; prea multă lume, prea mulţi „minoritari”. În principate exista o „tradiţie antisemită”, răscoala din 1907 pornind, în principal, împotriva arendaşilor evrei. Au fost şi scenarii conform cărora agenţi străini au declanşat răscoala. Aceştia însă nu au fost găsiţi niciodată…
Valahia a fost considerată o zonă marginală şi exotică a continentului. „Asemenea societăţi nici nu merită a fi studiate”, întrucât ele depind de statele mari, unde se află toţi factorii care le influenţează. Valahia ar fi fost o societate „proto-colonială”, apoi „neo-colonială”, exportatoare de grâne, eventual către Anglia, care avea tot interesul să primească cerealele, nu să şi stimuleze o „democraţie parlamentară românească” inteligentă, conştientă de sine şi mai…zgârcită cu exporturile de tip colonial. „Contactele intense cu Occidentul nu au dus la o creştere semnificativă a producţiei agricole… Întreaga evoluţie a societăţii s-a desfăşurat într-o direcţie opusă celei a societăţilor occidentale. „De ce nu s-a conturat un stat naţional în secolul al XVI-lea? De ce forţele pieţei capitaliste au dus la o formă mai gravă de şerbie, în loc să ducă la industrializare, care a fost amânată?”

Descoperirea Californiei


Leland Stanford University, intrarea în corpul principal de clădiri. În fundal se văd colinele uscate de secetă

…Plecăm din San Francisco spre Sudul Bay Area, către Palo Alto care este ţinta ieşirii noastre de azi. Fotografiez imensul TransAmerica Pyramid, clasicul stil al City Hall-ului, ridicat pe şapte sute de piloni din beton, ca măsură antiseismică, capătul lui SUNNY JIM BAY BRIDGE, cel mai lat pod din lume, care intră pe sus până în Downtown. Rulăm încolonaţi pe autostrada Peninsula, între Pacific şi Golf, freeway-ul e străjuit de ziduri înalte împotriva zgomotului. În fapt nu există o delimitare între cele aproape o sută de oraşe ale conurbaţiei arealului, locuit de treisprezece milioane de oameni dintre care majoritatea, caz unic în SUA, sunt proveniţi din Europa. Clădirile sunt la fel de dense ca în splendidul oraş alb, preferatul meu, CITY, cum i se mai spune metropolei San Francisco, pe care o cunosc din copilărie, prin literatura BEAT GENERATION şi mişcarea HIPPIE. Trecem pe podul Dumbarton, unul dintre cei şapte coloşi care traversează golful. Infrastructură impresionantă şi mi se pare nedreaptă faima celui mai fotografiat pod, GOLDEN GATE, din moment ce mai există şi bătrânul SAN MATEO, la vremea construirii lui, cel mai lung din lume, 13Km. BART-metroul trece din San Francisco spre Oakland subtraversând adâncimea apreciabilă a Golfului, coborând cam brutal şi urcând la fel, pasagerii trebuind, ca-n lift, să-şi ţină gurile căscate, prevenind înfundarea urechilor… Vorbim despre monstruoasa scufundare tectonică unde s-a format Golful, ne urmăreşte peisajul movilelor format din cele şaptesprezece falii pe care le ramifică celebra SAN ANDREAS. Relieful este în S.F.B.A. extrem de accidentat, variat, cu sute de microclimate. Demersul uman a fost în acest areal absolut suprauman, cu arhitectura urbană îndrăzneţ implantată, cu construcţii ingenios implantate în pantă. Iată şi petele multicolore din această coadă de golf. Pentru depoluarea lagunei au fost deversate culturi de microorganisme care degajă oxigen. Numele spaniol al oraşului în care intrăm e dat de pădurea de conifere Redwood, El Palo Alto, descoperită în 1769 de Gaspar de Portola, cum atestă o placă mare, comemorativă. Desigur, iniţial trăiau aici amerindienii ohloni, acum peste 64% din populaţie este albă, europeană. În mare parte ascunse de vegetaţia fastuoasă, se unesc aici două localităţi şi sunt două Downtown-uri foarte active, alternând cu suprafeţe întinse rezervate parcului, care este raiul bicicletelor.
Populaţia rezidentă din Palo Alto este cea mai educată din ţară, cu cea mai mare densitate de inteligenţă tehnico-ştiinţifică pe metru pătrat din lumea modernă. Include mari porţiuni din complexul universitar Leland Stanford, este incubatorul văii Silicon, cu Hewlett Packard, Tesla Motors, High-Tehnology Companies Apple, Google (cu anexa Muzeului computerelor), Facebook, Sun Microsistems…
Universitatea Stanford a fost construită în 1876, dedicată de Jane şi Leland fiului lor care a decedat la 15 ani de febră tifoidă. Pe o mare întindere în jurul ei s-a impus din start o prohibiţie antialcoolică, localnicii denumind oraşul Temperance Town. Oricum, în întreg arealul golfului se consumă cel mai puţin alcool din lume şi nu se fumează aproape deloc. Pe lângă campusul universitar s-a mai construit şi un Professorville, pentru a nu impune naveta cadrelor didactice.
Încă la începutul veacului XX localnicii au început să inventeze. Întâi tubul cu vacuum şi oscilatorul electronic. Pe Addison Avenue am descoperit şi garajul în care a fost conceput Hewlett Packardul, care a generat dezvoltarea industrială din Silicon Valley. Mersi, nu este accesibil publicului. Numărul mare de şcoli au clasat oraşul pe locul doi în SUA. Cum lucrurile n-au stat pe loc, înalta calitate a vieţii, existenţa unei puternice clase de mijloc au evoluat, la o populaţie urbană de 64,000 de locuitori s-au creat în noile obiective industriale peste 100,000 locuri de muncă în Silicon. Palo Alto este „most expensive college town in USA” în 2010. O maree de tineri studioşi…La ieşirea din oraş ne mai oprim în faţa vitrinelor lui Stanford Shoping Center, care la ora aceea era deja închis. Oricum, nu achiesam la marfa scumpă a lui Armani sau Vuitton, o lăsăm burtăverzimii din România. O lumină artificială plăcută se lasă peste oraş, de sub veiozele verzi ale arborilor. Aşadar, din acest cel mai inteligent oraş al lumii se ramifică în jur fabricile pe lângă care trecem în fiecare zi. Îmi amintesc doar câteva, Amazon, Hewlett Packard, Ideo, Palo Alto Medical Foundation, SPACE Systems, Tesla Motors, Tibco Software, Xerox, Nokia, Samsung, Lockheed Martin, Skype, Apple, Bell(regional), P.A.Internet Excange, Cisco, Gartner, Google, Microsoft şi câte or mai fi… În Palo Alto s-au născut Joan Baez, L. Buckingham de la Fleetwood Mac, Clifford de la Creedence Clearwater Revival. Ca şi Sergey Brin, cofondator Google, David Filo de la Yahoo, regretatul Steve Jobs de la Apple, Karim de la YouTube, William Hewlett, cofondator la Hewlett Packard, Mark Hurd, preşedinte la H.P., Larry Page, cofondator Google, Zuckerberg de la Facebook, Eloon Musk de la Tesla Motors şi Space X.
Din Palo Alto e şi Condoleeza Rice, iar cel de al 31-lea preşedinte al Statelor Unite, Herbert Hoover este o constantă mândrie a paloaltiştilor.
Joan Baez mai cânta şi în 2010, fără acompaniamentul lui Bob Dylan. I-am ratat concertul din Mountyne Wiew. Fenomenul New Age, care a înlocuit vechiul nonconformism, nu mi se potriveşte.
Ieşim din nou de pe podul Dumbarton şi oprim într-un complex comercial pe care l-am localizat pe lângă Cisco. Erau doar firme chinezeşti. Am fost acostaţi de un englez european care căuta ceva… de mâncare, într-un complex de localuri cu grămezi de alimente asiatice. Insul era un nonconformist, probabil, nu se putea adapta la realităţile zonei. L-am sfătuit să urce în maşină şi să meargă la San Francisco, unde va găsi, precis şi un biftec în sânge. Nu în „Sânge vienez”, ci englez…

O parabolă călinesciană


Cărțile îmbâtrânesc odată cu noi și Cronicile optimistului de G. Călinescu, apărute în 1964 au îngălbenit, iar literele parcă s-au micșorat, acel corp 6, atât de folosit pe vremurile „crizei de hârtie”, făcând tot mai dificilă o reluare a lecturii. Dar ne dăm seama că abia acum putem citi G. Călinescu în altă cheie: „..de ce înainte eram mizantrop, iar acum optimist…”
Tableta orwelliană Frigmania este atipică în oceanul celorlalte. Evident că optimismul e un fel de a spune. Sub o dictatură ai obligația, oricum, să fii optimist.
Vechiul popor imaginar frigman „era o înaltă concepție a patriei. Cuvântul patrie se auzea de câteva ori în orice cântec, era începutul și sfârșitul oricărei cuvântări, cuvântul de ordine al copiilor, al femeilor, al soldaților și al cetățenilor.”
Aproape greu de crezut că această cronică apărea inițial în Jurnalul Literar din 19 noiembrie 1939. Probabil că vremurile semănau cu ceea ce am trăit în plin socialism. De fapt dictatura lui Carol al doilea s-a proclamat în 1938, putem bănui că Frigmania e România și în acest caz parabola călinesciană este o scriere politică. „Patria mai presus de orice, totul pentru patrie. Frigmanii lucrau pentru patrie, făceau copii pentru ea, luptau și mureau pentru ea, iubirea de țară era proverbială.”
Interesant că în preajma celui de al doilea răboi mondial și în Frigmania „exista Zeul Războiului. Când cineva era prea de tot tânăr sau prea bătrân, deci incapabil de a contribui și el la luptă, făcea ceva totuși, cânta imnul patriei.”
În mod categoric există în această schiță suficient material pentru un roman. Lipsesc doar personajele. „Când nu aveau război, frigmanii se jucau de-a războiul.” Ceva ambianță exista în acest sens. Unii dintre tații noștri ne cântau șlagărul lăutarului Zavaidoc: Soldățelu` lu` tăticu,/ Mulțumesc lu` dumnezeu/ C-a făcut pe placu` mieu/ Ș-a venit băiat pe lume.// Aș dori să dau și eu/ Țării mele un flăcău…Soldățel cu raniță…la graniță./ Să vii lângă taica concentrat. Realitatea bate arta. În 1939 nu eram născut, dar prin `47 am apostrofat un adult cum că a cântat fals imnul regal. Obrăznicătură de 5 ani, care știa toate șlagărele penibile ale vremii, reclamele cu crema Gladis și Imnu`! Călinescu nici nu exagerează prea mult.
Disciplina militară se instituie la toate nivelurile. „Copii, femei, bărbați mergeau pe uliți în două rânduri, în plutoane de câte douăsprezece persoane cel puțin, cântând imnul patriei.”
Teritoriul imaginarei țări devenea spațiu concentrațional. S-ar putea ca autorul să facă o aluzie la politica Germaniei naziste în privința reproducerii planificate de arieni, de Sonnenkind. Călinescu anticipează și măsura ceaușistă de interzicere a avorturilor, de producere a decrețeilor. „Frigmania era foarte populată și, printr-o asemenea disciplină se extirpase sentimentalismul familial. Netrăind în familii, fiindcă copiii se încredințau numaidecât taberelor statului, frigmanii nu sufereau de moartea rudelor și nu-și dădeau seama de loc de împuținarea prin moartea grupului. Când cădeau prea mulți frigmani în luptă, mamele se adunau în Templul nașterii și așteptau să li se comunice de către marele preot al patriei numărul exact de copii pe care trebuiau să-l producă în cel mai scurt timp legal posibil.”
Iată și alimentația rațională, de care ne aducem bine aminte: „Cetățenii mâncau cu toții aceeași mâncare în porții egale, după vârstă și după vremuri (…), o pâine, o felie de carne, un măr. Dacă se găseau în lipsă, mâncau numai câte o jumătate de pâine sau chiar un sfert.” Călinescu sare peste umor direct în grotesc și burlesc: „Frigmanii plângeau când plângea marele preot și râdeau când râdea el. Un râs izolat stârnea dezaprobarea.” Un râs izolat putea deveni dizidență.
„Frigmanii erau soldați și duceau astfel de viață deoarece toate popoarele se băteau cu ei. Țara era înconjurată din toate părțile de dușmani.” Însă „văzând că tot poporul cântă imnul patriei și se apără, străinul era cuprins de admirație și de simpatie și regreta că celelalte popoare nu lăsau acestei vrednice țări răgaz să-și arate virtuțile în vreme de pace. Dar ce înspăimânta mai mult pe dușmani este că atunci când luau prizonieri, în loc să-i omoare, îi hrăneau cu jumătate din porția porția zilnică a frigmanilor, crezând că le fac cinste, în vreme ce dușmanii obișnuiți cu mâncăruri multe se simțeau pierind prin foame. Așa încât soldații celorlalte popoare, ca să (nu) ajungă a mânca o jumătate de măr, se înjunghiau când cădeau prinși.”
Frigmania este expansivă, imperialistă. „Legea patriotică a Frigmaniei hotăra ca toată lumea să le devină patrie. Oriunde punea piciorul frigmanul, locul devenea patria lui și de aceea, toți căutau să împingă cât mai departe granițele țării prin lupte și prin activitatea procreatoare a mamelor. Pentru că frigmanii aveau în mare grad simțul patriei lor, dar nu și pe acela al patriei altora.” Fiecare cronică/tabletă are un final „tare”.
O capodoperă de mici dimensiuni, cu multe aluzii, mai mult sau mai puțin transparente. Lipsește doar Big Brother.