Falii seismice


Existenţa mai multor falii seismice în zona Golfului San Francisco face să se pună problema, după unii, a locului şi momentului declanşării unui nou şi puternic seism şi nu dacă acest seism se va produce vreodată, conform oamenilor de ştiinţă.

Cele patru falii care au acumulat suficientă energie pentru a produce seisme majore sunt Falia Hayward, Falia Rodgers Creek, Falia Green Valley şi Falia Calaveras. Toate acestea  sunt părţi ale sistemului San Andreas, care are o lungime de peste 1.300 de kilometri, începând din sudul statului de la Salton Lake, unde se află în sbteran, prin Los Angeles spre Nord, San Francisco, ieșind la suprafață, creând forme de relief cu forme ciudate şi prezintă o ameninţare serioasă pentru că străbat zone urbane, puternic populate.

„Falia Hayward (în foto) se află exact în mijlocul unei aglomerări urbane, unde se află numeroase clădiri şi elemente de infrastructură”, susţine Jim Lienkaemper, coordonatorul unui important studiu, geofizician la Centrul pentru Seismologie din cadrul U.S. Geological Survey, din Menlo Park (orașul Palo Alto), California. „Însă nu este vorba doar de o falie, ci de întregul sistem. Dacă te afli în zona Golfului San Francisco, te afli în apropierea a numeroase falii şi sunt îngrijorat de toate”, a mai adăugat el.

Jim Lienkaemper şi colegii săi au evoluat potenţialul producerii unor seisme periculoase prin monitorizarea evoluţiei crăpăturilor de la suprafaţă, de-a lungul faliilor californiene. Unele falii sunt în continuă mişcare, deplasându-se cu cel mult 1 centimetru pe an. Efectele acestor mişcări se văd în timp asupra infrastructurii şi a clădirilor, am observat, în treacăt, porțiuni de garduri, clădiri sau fante în asfat, care nu mai sunt la locul lor inițial, necesitând reparații şi pot oferi indicii cu privire la ce se întâmplă în subteran, acolo unde se pot produce seismele. Se fac foraje la mare adâncime chiar în San Andreas pentru a studia rocile și structura terenului.

Deplasarea faliilor variază, unele mişcându-se foarte încet, iar altele fiind aproape nemişcate. Modelele de analiză computerizată indică existenţa unor zone de blocaj între falii, aflate la adâncimi ce variază între 5 şi 10 kilometri, locuri unde faliile se opresc din alunecarea lor continuă. Spre exemplu, Falia Hayward, care se deplasează relativ rapid, este blocată în medie, în proporţie de 40%, în timp ce Falia lentă Rodgers Creek este blocată în proporţie de 89%. Atunci când în aceste zone de blocaj se acumulează suficientă energie, blocajul se rupe şi se produc seisme.

Jim Lienkaemper şi colegii săi au evaluat potenţialul seismic al faliilor prin măsurarea alunecării lor în cadrul unor modele matematice complexe care ţin cont şi de alte variabile, cum ar fi momentul producerii diferitelor seisme pe respectivele falii.

Studiul indică faptul că Falia Hayward a adunat suficientă energie pentru a declanşa un seism de magnitudinea 6,7, iar Falia Rodgers Creek poate produce un seism de magnitudinea 7,1, la fel ca şi Falia Green Valley. Pe Falia Northern Calaveras se poate produce un cutremur de magnitudine 6,8. Totuși, spun unii cercetători, California nu este locul unde s-ar putea produce seisme apropiate de 10 pe Richter, nici cel mai periculos din lume. Există și alte state cu zone seismice, ca și partea sudică a continentului, sau peste Ocean în Asia.

Dintre toate faliile din zona Golfului San Francisco, cele mai mari riscuri de producere a unui seism în următorii 30 de ani sunt pe Falia Hayward. Pe această falie s-au produs puternicele cutremure din 1868 şi din 1906. Probabilitatea producerii unui seism de magnitudinea 6,7 pe falia Hayward este de aproape 30% pentru următorii 30 de ani.

Concluziile acestui studiu au fost publicate  într-un număr al revistei Bulletin of the Seismological Society of America.

Advertisements

Norii uscați din California


Pe bordura autostrăzii 101 este un semn de circulație interesant. Driverii sunt rugați ca în acest loc, în care avem pe dreapta o prăpastie, să nu se lase furați de peisaj. Nu conduc, așa că pot să fotografiez dealurile care însoțesc țărmul Pacificului peste care se revarsă torente de nori. Șuvoaie alburii vin dinspre Ocean și se prăvălesc peste păduri, în prăpastie. Nu aduc o ploaie care ar fi binevenită, sunt doar o ceață uscată și decorativă. De pe plaja golfului Monterey, invadată de o ceață rece, se vede, în direcția orașului San Francisco un cordon de nori care parcă stau la coadă pentru a pătrunde cu aviditate prin strâmtoarea Golden Gate. Le cunosc obiceiul. Într-o după amiază toridă, în uriașul parc central, cu lume multă, a pătruns o ceață rece care a făcut mulțimea să dispară în grabă, luându-și din portbagaje tradiționalele treninguri cu glugă. Și suntem într-o zonă subtropicală, cu climă „mediteraniană”. Apoi ceața coboară până la pod îmbrățișând mai întâi pilonul dinspre oraș, apoi se târăște spre țărmul nordic. Stâlpilor care susțin podul suspendat, înalți cât turnul Eiffel, le ies vârfurile afară din ceața joasă, care cuprinde treptat Golful. O ceață uscată. Locatarii caselor construite cam pe mijlocul colinelor faliilor Calaveras și Hayward privesc de sus marea alburie a cețurilor care inundă poate toată Bay Area. Am senzația că inginerii constructori au calculat în așa fel așezarea caselor încât acestea să fie mereu deasupra, să nu le intre norii pe fereastră. Dimineața îți dă senzația că ziua respectivă va fi una ploioasă, cu cerul acoperit. Pentru ca brusc, între orele zece și unsprezece a.m., ceea ce am crezut că sunt nori, să se disipeze brusc, lăsând năvala soarelui să copleșească peisajul în cele o sută de grade Fahrenheit. Se vede că inconsistența vaporilor ne înșeală mereu, cu iluzia că peste solul uscat va ploua, în fine. Dar adevărul îl cunosc mai bine cei care au activat rețeaua de țevi care hrănesc gazonul avid cu apă reciclabilă.
Norii stau „la coadă” ca să intre în strâmtoarea Golden Gate. Fotografiat dinspre Santa Cruz, Ca

Counter-culture ca protest


Curentul „Counter-culture” ( contra-cultura ) este o subcultură ale cărei valori culturale și norme de comportament diferă substanțial de cele ale societății în ansamblul ei, în contradicție deci cu normele morale general acceptate. O asemenea mișcare exprimă aspirațiile unui grup semnificativ de populație în condiții sociale determinante, adesea generatoare de conflicte locale sau mondiale. Exemplele edificatoare de conter-culture din Europa și America de Nord includ faze romantice (1790-1840), accente de boemă (1850-1910), manifestările generației Beat (1944-1964), urmată de o globalizare a unui context (1964-1974 ) în care se distinge subculturile hippie plus punk din anii 1970 și 1980.
În plin proletcultism, această subcultură ideologizată, am trăit din plin într-o lume paralelă cu aceea a democrațiilor consolidate, unde protestul generațiilor tinere se manifesta plenar în contextul conflictelor din Coreea și Vietnam. Însă după al doilea război mondial s-a ascuțit și conflictul dintre generații și datorită tradiției americane conform căreia tinerii, ajunși la majorat erau sfătuiți de propria familie să-și găsească singuri un rost în viață. De unde senzația lor că familia nu-i mai iubește. În filmul lui Forman, „Hair” apare textul: „Părul/Vreau să-l topesc, să-l arăt în toată lungimea lui,/Lumea va rămâne blocată când mă va vedea/În plenitudinea mea de păr,/Blond, splendid, biblic,/Lung cât cel al lui Isus, Aleluia, eu îl ador,/Aleluia, Maria își iubea fiul;/De ce mama mea nu mă iubește?”
„America, ți-am dat totul, iar acum nu mai sunt nimic./America, oare când vei pune capăt războiului împotriva omenirii?/Când vei fi demnă de milioanele tale de Troțki?” Este tonalitatea poemului „Howl” de Allen Ginsberg, scris la San Francisco.
Dacă își merită celebritatea este o problemă încă discutabilă. În mod categoric acest poem care oferă o înșiruire de elemente reprobabile ale vieții, ca o colecție de tomberon, se vrea continuatoarea operei părintelui versului liber, fără a avea geniul lui Walt Whitman. Monotonie a înșiruirilor, fără un filon vibrant, tragic, fără o arhitectură într-un crescendo emoțional, fără tehnica specială a finalurilor poemelor părintelui versului liber, „Howl” este ca un zgârie-nori construit din cutii de conserve goale. Dar e pe gustul unei generații care este ostilă lecturii și culturii. Muzicalitatea interioară a versului liber este, desigur, o tehnică a altui secol. De la autorul care-și citea la San Francisco poemul într-o mare de curioși și până azi, mai toată lumea crede că poate scrie poezie practicând un verslibrim plat, căci lipsește aici un element de bază, talentul de a poetiza mai înainte în formă fixă, chinuindu-te cu o ritmicitate și cu, desigur, rimele. Abia după școala versului clasic poți încerca versul liber, fără verbiaj, fără o beție de cuvinte inutile. „Leaves of Grass” , pe atunci (secolul XIX) de o noutate absolută, se credea că sparge tiparele versficatorilor de stil clasic. Whitman însă nu-și propunea să spargă nimic, rămânând în lumea poeziei doar cu un plus de energie pozitivă masivă, păstrând muzicalitatea interioară, o anumită gradație emoțională pe care o numesc arhitectură, și asta se vede și în cele mai frugale traduceri. Pe când tălmăcirile poemului-fluviu al lui Ginsberg sunt afirmații simpliste:
„Am văzut cele mai bune minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie, flămânzind isterice, goale,/târându-se în zori pe străzile ghetoului în căutarea unei doze care produce furie,/tineri angelici arzând după străvechea legătură cerească cu însuși generatorul înstelat din maşinăria nopţii,/care sunt săraci şi zdrenţuiţi şi cu ochii injectaţi,/ halucinând în întunericul supranatural din apartamente plutind deasupra oraşelor,/ ascultând jazz, ei,/care şi-au dezgolit creierii către Cer sub El şi au văzut îngerii lui Mahomed clătinându-se iluminați/pe deasupra acoperişurilor locuinţelor închiriate…” etc. Nici în original aceste versete nu sună mai bine.
Post-modernii sunt însă influențați de aceste tonalități, chiar dacă n-au trăit în ambianța americană. Rimele au devenit caduce, un lux mic-burghez, sunt pentru arhiva cu mizerii culturale. Noi mergem pe subcultură, pe linia contraculturii care, totuși, în final a etalat și destule lucruri interesante. Mai ales în domeniul muzicii pop-rock, cu care rasa anglo-saxonă, săracă în compozitori de muzică „seria”, excelează, lăsându-i pe germani cu suficientă muzică simfonică pentru toată omenirea și demonstrând că sunt totalmente nedotați pentru spiritul pop-rock…

Trăind ceva timp în ambianța metropolei de la Pacific am observat că se mai păstrează și azi ceva din universul Beat Generation, pe diagonala New York-San Francisco și protestul stradal Wall Street-Oakland. Energia tinerească, plină de vitalitate și mândrie este o permanență a acestui popor, aflat într-o continuă revoluție. Nu mă hazardez prea mult dacă afirm că, mult mai valoroșii scriitori Walt Whitman, Edgar Poe și Carl Sandburg sunt numele care stau la baza așa-zisei contraculturi, care a fost asumată în 1950 de „Beat Generation” la New York și transplantată în ambianța de basm a orașului San Francisco. Poemul lui Ginsberg și romanul „On The Road” al lui Jack Kerouak, scris în 1957, stau la baza unei mișcări literare, muzicale și comportamentale. Libertinajul, dezordinea internă și externă, drogurile sunt caracteristici ale beatnicilor care au găsit la San Francisco o ambianță propice. Nimic nu-i tulbură nici azi pe homeless-ii bărboși care dorm pe sub băncile metropolei, și doar turiștii din țările sobre se minunează văzând pe străzi oameni originali, cu măști, travestiți, și pictori lucrând în scuare sau muzicienii de aer liber…
Denumirea de „beatnik” a fost inventată de Herb Caen în redacția ziarului „San Francisco Chronicle” în 1958, prin alăturarea „Sputnik”+„Beat Generation”. Mai spectaculos, mișcarea „Counter-culture” a fost denumită „San Francisco Renaissance” și a fost încorporată mai târziu în curentul „Hippie”. Beatles s-au considerat ambasadori muzicali, alături venind Bob Dylan și Jenis Joplin. Cuvântul „Hippie” apare pentru prima oară în „On the Road “–ul lui Kerouak. Etimologic provine din „hipster”, termen destul de vag și cuprinzător, referitor la stilul de viață boem, folosit de fapt pentru a-i descrie pe tinerii „beatnik” din districtul Haight-Ashbury din San Francisco, care moșteniseră atitudinea nonconformistă a generației cincizecistă „beat”. „Hipioții” și-au creat în timp comunități proprii, ei având în comun, pe lângă stilul vestimentar neglijent, faptul că ascultau rock psihedelic, erau adepți ai revoluției sexuale și foloseau droguri pentru a explora orizonturi cât mai îndepărtate ale minții.
Demonstrațiile cu flori ale generației autoîntitulată „Flower-Power” nici nu-și puteau găsi un loc mai prietenos decât într-un San Francisco mereu înflorit, incitant. Vocea emblematică pentru curentul hipiot nu putea fi alta decât cea a tinerei Joplin, care se mută și ea din Texas pe țărmul Pacificului. Carieră întreruptă de veșnica supradoză.
Așadar, „On The Road, romanul cel mai cunoscut al lui Jack Kerouac, este considerat o Biblie a ceea ce s-a numit „Generația Beat”. Kerouac vorbește despre o America nouă, renăscută din al doilea război mondial. Ce-i drept, lucrurile mergeau în sens bun, după ce țara a dus cu o formidabilă energie ostilitățile din Europa și din Pacific. Economia renăștea în mod miraculos și binevenit . (Nu trebuie să uităm că romancierul a fost retras de pe front din cauza unor manifestări de ordin schizoid…). „On The Road” e o apologie a unui stil de viață alternativ, ostil progressismului american, ideii de bunăstare, securitate, consumerism și mentalitate-șablon, de origine…capitalistă. Și cum pentru mulți tineri nu e bine când e prea bine, indivizii își părăsesc părinții. Dar aici individualitatea specială a scriitorului e marcată de frustrări și complexe, de frondă. Autorul susține o întoarcere la origini, la comuniunea cu natura, cu semenii, cu alcoolul, drogurile, cu toate elementele care potențează capacitățile și simțurile umane. În rău, desigur. Un contracurent literar-artistic îl constituie apariția unei arte decente, inteligente, conștientă de vechea-i tradiție burgheză din familiile bune de modă europeană. Mai ales după crima odioasă a hipiotului Manson tineretul s-a dezis în masă de simbolurile și modul hippie de viață ca și de arta psihedelică. Care e departe încă de a rămâne totuși istorie. Romanul, scris într-un timp relativ scurt, dactilografiat pe un sul de 35 metri lungime, nu e o lucrare majoră la nivel stilistic, dar e un document esențial al unei epoci care continuă să fascineze, etalând un mod de viață palpitantă, dar nesigură pe care astăzi puțini mai aleg să o trăiască astfel. Kerouac făcea furori în anul apariției lui în S.U.A.

Generatia „Beat” a însemnat așadar un grup de boemi cu influențe variate, adică lecturi din înaintașii pe care i-au asimilat ca afinități elective: Shelley, Keats, Whitman, Poe, Artaud, Breton, Apollinaire, Rimbaud, Baudelaire. Aici l-am putea regăsi și pe Steinbeck, cu paginile sale naturaliste. Influența tuturor a fost semnificativă pentru anii ’40-’70 în Statele Unite și a dus la o eliberare spirituală, sexuală, etnică. Au schimbat percepția americanilor asupra drogurilor, au contribuit la evolutia muzicii, de la rhythm and blues la rock and roll. Au cultivat un minim respect pentru popoarele indigene si religiile orientale. Deasemenea au criticat și s-au opus civilizației militaro-industriale.

Kerouak relatează o călătorie prin America, pe fundal de jazz, poezie și consum de droguri. Narațiunea pare a nu avea un scop précis și cu atât mai puțin un „mesaj”, cum zicem noi, o morală. Descrie în felul ei o societate și încearcă sa portretizeze eforturile unor tineri de a ieși din ea, de a fi diferiți. Reușesc într-adevăr să scoată la iveală un fel sordid de a-și duce existența, ca-n mahalalele din lumea a treia. Și asta ar vrea să promoveze ideea de libertate individuală. Kerouac include numeroase elemente autobiografice, autorul devenind reper pentru generația din care face parte, alături de Ginsberg si Burroughs.
Ideea nu este nouă în universul spiritului artistic. Călătoria fără scop ne amintește de crezul lui…Goethe, exprimat în dialogul cu Johann Peter Eckermann ( volumul „Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieții lui”). În acea epocă „mentalitatea burgheză a imprimat în conștiințe imperativul pedagogic al lucrului dus până la capăt”, spune Thomas Mann în eseul „Goethe ca reprezentant al epocii burgheze”. Poetul ar fi spus că „manierismul vrea să fie terminate (repede) lucrurile, nedovedind nici o plăcere pentru efortul însuși (al elaborării, n.n.). Talentul autentic își găsește satisfacția în cea mai înaltă în execuție. N-ar trebui să ne gândim la isprăvit (finit), așa cum nu călătorești spre a ajunge, ci spre a călători”. Ideea esențială e că nu se face un lucru măreț zorit fiind. „Precauția, încetineala, gestația maternă (e de dorit) mai degrabă decât natura furtunoasă și cu darul improvizației,” comentează Thomas Mann. Elaborarea lui FAUST a durat patru decenii, lucru posibil, cum spune poetul, prin „forță și consecvență…Mă contrazic? Cu atât mai bine”.
Am consacrat în volumul meu de debut, în 1968, un amplu poem dedicat acestei aparente contradicții goetheene între a avea forța de a duce la bun sfârșit o operă și totodată libertatea de a hoinări în voie. „Și mă scufund din nou în amănunte,/Primind nedreaptă sfadă de la muză,/Așa cum pentru gesturi – erezie -/Șira spinării membrele-și acuză.//Nu v-am uitat, cum să vă uit, ah, scopuri/(Care scuzați mijloace indulgent)./Eu mă abat doar la o stea vecină./Nimic nu-i de prisos pentru-a fi lent.//Compătimesc pe solii ce-și omoară/Sub dânșii caii. Cai ei înșiși, mor…/Ce vești? Ah, Roma? Nu vezi că e soare?/ Copacii-s roșii…A născut un nor…//Stai, diligență! Nu călcați cristalul!/ Și floarea-ceea, cum de se ivi?/Opriți galopul! Prânz la iarbă verde!/ Călătorim spre a călători…”
Scriam recent despre o carte de „Travel” a lui Radu Ciobanu (stabilit în Germania), o culegere de eseuri inspirate de călătorii fantastice, pe Everest și-n alte locuri puțin frecventate: „Un capitol se referă la călătorul extrem, în care cel care îşi sfidează instinctul de conservare, angajându-se în situaţii din cele mai stranii, face un sport gratuit, fără un scop anume, cu alte cuvinte. Jon Krakauer este alpinist şi călător prin vocaţie, McCandless a străbătut SUA şi Canada cu autostopul… Radu Ciobanu recenzează cărţi şi articole conţinând impresiile acestor temerari şi o face atunci când spune el că e obosit de prea multe lecturi grave și își caută refugiul în cărţile călătorilor. Refugiu care devine, în sine, o captivantă călătorie. „Călătorim spre a călători.”

Tot ca o călătorie, a întregii națiuni (!?) este și ideea textului imnului hipiot al lui Scott McKenzie ( melodia a fost scrisă inițial de către John Phillips a Mamas & Papas pentru a promova Monterey Pop Festival din 1967,) : „If you`re going to San Francisco/Be sure to wear some flowers in your hair/(…). All across the nation a trange vibration („nation” doar pentru a rima cu „vibration”? N.n.) /People in motion/…” O frumoasă fantomă umbla prin lume, aceea a libertății și pacifismului la început de război rece, aducându-ne și în țările estice aroma florilor din părul cel lung al celor din San Francisco. Trec uneori peste un Golden Gate și, în iureșul mașinilor îmi imaginez cum pășeau pietonii din acel celebru marș peste carosabilul podului. (La fel au trecut și recent, la aniversarea a 80 de ani de la inaugurarea celebrei construcții, unii purtând și acum flori…)
Spiritul metropolei San Francisco s-a regăsit integral în mesajul hipioților. Mare parte din generația tânără s-a aventurat pe drumul mercantilismului capitalist. În garajul unui student de la Stanford se inventa primul IBMPC și de acolo se extindea Silicon Valley. O aventură, o călătorie în abstract a creat și uriașa infrastructură a Californiei, unde operele sunt duse la bun sfârșit…

…Kerouak nu e obosit de lecturi prea grele sau de satisfacțiile burgheze dintr-o lume care-și regăsește sensul după un război. Acest autor a marcat un drum prin universul literar-artistic. Filmul turnat nu de mult după această carte încearcă să păstreze o anumită cronologie a evenimentelor, așa cum le-a descris autorul, în măsura în care romanul însuşi intenţionează să păstreze o cronologie: perindările frenetice între New York, San Francisco şi Denver şi, ca un punct culminant, călătoria în Mexic – o poveste care sare din orgie în orgie, descriind parcă o categorie socială a boemiei scoasă din orice fel de context. Adesea o înșiruire de secvențe, chiar fotograme, recuperate parcă din coșul monteuzei, care le-a tăiat inițial ca surplusuri. Succesiune ce se vrea un dicteu automat după carte. Dar filmul ar trebui să rămână film, conform unor reguli special, păstrând, desigur, tonalitatea romanului. Din păcate, o mare dezamăgire. Episoadele sunt montate într-un tempo alert, care de cele mai multe ori surprind numeroasele drumuri făcute de personaje, lungi discuţii insipide interpretate artificial.
Despre tragedia secetei și furtunilor din Marile Câmpii Centrale avea să scrie un înaintaș al beatnicilor, californianul de sorginte germană John Steinbeck în romanul „Fructele mâniei”. Deși a câștigat Premiul Pullitzer și în ciuda faptului că a fost aplaudată de mediul literar, cartea a fost interzisă un timp în America, iar populația a pus-o pe foc. Oamenii s-au declarat șocați de descrierile celor sărmani și marginali, descrieri despre care Steinbeck avea să declare mai târziu că au fost niște versiuni ”aseptizate” față de ceea ce se întâmplă cu adevărat în aceste pături sociale.
Mircea Eliade: „De ce numesc eu această «mişcare» – religioasă sau cvasireligioasă? Pentru că e o reacţie contra lipsei de semnificaţie şi vacuităţii unei existenţe alienate, aşa cum o cunosc în special noile generaţii americane (în rebeliune împotriva valorilor şi idealurilor părinţilor). Aceşti tineri cred în viaţă, în libertate, în agape, în dragoste. Au găsit un sens vieţii şi cred într-o realitate absolută, care le poate fi accesibilă. În sfârşit, trăiesc libertatea, spontaneitatea, detaşarea de lucruri” (…) „Generaţia şaizecistă lasă, potrivit criticii de factură conservatoare din SUA, câteva moşteniri mai puţin pozitive: instabilitatea familială ca urmare a creşterii ratei divorţurilor, etica plăcerii individuale pare să decadă în nepăsare pentru suferinţa celuilalt, libertatea de opţiune a partenerului divine libertinaj lipsit de implicare emoţională” (…) „Cu toate acestea, generaţia hippie e în bună măsură responsabilă de eliberarea corpului de restricţiile şi tabu-urile precedente, iar exhibiţionismul aproape pornografic din mass-media recentă nu este atât rodul contraculturii hippie, cât al publicitarilor ce aparţin marilor companii, care ştiu că pot să vândă anumite produse prin declanşarea unor reacţii pavloviene.”

San Francisco

Prostioare de duminică


*Hai să-ți vând un pont, zise și-i vându Pontul Euxin.
*Când ieși de la medic, o luă la sănătoasa.
*Rușii sunt modești, se mulțumesc cu Putin.
*Coca nu se mulțumea numai c-o cafea.
*După vot se năpustiră la șampania electorală.
*Orice partid începe cu un PAR.
*Singurul lucru fundamental la președinte a fost statul pe scaun.
*Unde-i rege, nu-i tocmeală.
*Demnitarul a fost ales în ununimitate.
*Noi l-am uns domn, noi o să-l degresăm.
*Am văzut în locul unui tur de forță, un fur de torță.
*Autorul preferat al milionarilor e Ion Dubai Beleanu.
*Credem în puterea slabă și-n opoziția puternică.
*Vă propunem, în emisie, o pauză de duplicitate.
*Culmea grădinăritului este grădina lui dumnezeu.
*În istorie marile cotituri le-au făcut cei roși în coate.
*În firma noastră toți lucrătorii și-au îndeplinit… vârsta.
*În evul mediu papa făcea sesiuni de excomunicări științifice
*Ostilă cartofilor oala își spuse, LE-AM PUS CAPAC LA TOȚI!
*La noi fiece compartiment își are propriul comportament.
*Domolii se lasă mâncați de molii.
*O odă face parte dintr-o modă comodă.
*După schimbul de noapte urmează schimbul de mâine.
*Creasta are un singur cocoș, cămila – două cocoașe.
*Privirea cruciș născocea litera X.
*Cel ce pirat e, vinde vapoarele în rate.
*Fiecare reporter bea bere Porter.
*Nu mai ține figura să faci artă figurativă.
*Avea și el combinațiile lui, venea acasă cu combina.
*Temperamentul îi impune pictorului culorile tempera, specifice zonei temperate, cu temperaturi medii.
*Pentru o adaptare mai rapidă să mergi la Paris cu parizer de acasă.
*Spărgătorul de grevă se simte degrevat.
*La anticariat fac anticameră cărțile cariate.
*Cariatidele aveau dinții atât de cariați, încât nu mai puteau susține maxilarul de sus.
*Pentru abateri dumnezeu i-a ridicat carnetul de circulație a sângelui.
*Singurul care mergea neabătut pe drumul pocăinței fu abatele.
*Mașina lui se comportă ca un fier de călcat.
*…pentru că mila nu-i un sentiment pe care să-l știe cămila.
*Profesorul distrat încheie mediile de vârstă.
*Ciclopul are un singur clop, fiind monogam.
*În ziua în care balaurii se culcă pe lauri, pot rămâne fără capete.
*Vă orez la mulți ani, spuse el în chinezește.
*La apus soarele e un nobil scăpătat.
*A mai rămas un os, Eros!
*Colosul roade Rhodosul.
*Unii-s în câmpul muncii, alții la munca câmpului.
*Unii fac ciorbă de burtă, alții burtă de ciorbă.
*Câinele credincios merge la biserică.
*În toate există un sâmbure de adevăr, spuse Cireșica.
*N-a pus orice condiții, ci codiții sine qua non.
*Struțul măcar de și-ar ascunde în nisip capul răutăților.
*Cea mai mare lipsă în gestiune o are vânzătorul de țară.
*Pentru a ajunge la săptămâna cu două duminici s-a trecut prin duminica cu două săptămâni.
*Întunericului îi e teamă și de umbra lui.
*Căldura lui sufletească mă lasă rece.
*Uneori trebuie să folosești scara pentru a pune punctul pe i.
*Se slujea de baghetă pentru partea introductivă…
*Spărgătorul veni la spartul târgului.
*Acestea-mi sunt căile, se căi el.

Războiul muzicii


Aproape că nu-ți vine să crezi, dar anumite popoare, sau mai bine-zis „spații spirituale” sunt parțial sau totalmente lipsite de harul muzical. Ceea ce este grăitor pentru complexitatea sau simplitatea alcătuirii lor rasiale. Vor spune unii că fantazez, nu se poate, toată lumea râde, cântă și dansează. Cu căștile pe urechi, cei care au un job pedalează pe bike-lane în diminețile zglobii. Vacile albastre pășunează cu zgomot, lăsând în urma lor baligi de ciocolată AlpenMilch…
Am spus adeseori că germanii au lăsat în urma lor suficientă musica seria pentru întreaga omenire. Concertele care nu includ măcar o piesă din repertoriul compozitorilor germani, fac parte probabil din cluburi exclusiviste. Cine s-ar duce la un concert cu piese doar de Sibelius, Enescu ori Musorgski nu e întreg la minte. Sau e un naționalist care o face din spirit de castă. Este un mister această prezență continuă, de multe secole ale muzicii germane. Se spune, cărțile se nasc din alte cărți. La fel inventivitatea muzicală, e un fel de statuie ca aceea a „Muzicanților din Bremen”, cu animalele care stau supraetajate, unul peste altul. Probabil Bach este cel care e urmat, umăr la umăr de Mozart, Beethoven, Wagner, Brucknerm Richard Strauss. E doar un exemplu, cred, destul de semnificativ. Sunt și ramificații, Brahms pornind cu muzica lui Schumann în minte, Mahler se voia wagnerian. Totul e continuitate, chiar dacă aparent opusurile nu seamănă unul cu altul. Aparent, căci această densă tradiție trăiește din sine, având același material, precum o temă răspândind o infinitate de variațiuni, un trunchi cu multe crengi. Muzica germană se prezintă ca o unitate în diversitate. Este interesant faptul că germanii nu au o „școală națională”, chiar dacă folclorul lor este diversificat și destul de bine prezent în lume. Aceste „școli”, care s-ar vrea un fel de curente artistice sunt mai ales emblema unor culturi fără prea multă consistență. În loc să copieze folclor, germanul inventează. Inventivitatea e prezentă și în literatura lor, nu la fel de puternică precum muzica, dar și în știința/tehnica lor, care a pus bazele lumii moderne.
Ciudat, dar în domeniul counter-culture această rasă nu excelează deloc. Nici „Rammstein” nu e suficient. Este domeniul lăsat anglo-americanilor, aproape în exclusivitate, rude sărace în muzică simfonică. Dar, despre alte nații și muzica lor, pe altă dată. Ar fi prea multe de spus despre absența harului muzical la majoritatea lumii.

Au dispărut cei ce au tras


1989. Magazinele erau sparte, peste tot erau borcane cu spanac și șampanie. Așa că pe la ora prânzului mergeam uneori să fac cumpărături la magazinul din Dumbrăvița, localitate lipită de cartierul meu. La ieșirea din oraș era unitatea de grăniceri, încă baricadată cu saci cu nisip și cu mitralierele pe poziție înspre exterior, îndreptate într-un mod neplăcut cu gurile spre blocurile de vizavi. Aici mai funcționa filtrul pentru cine intră sau iese din oraș. Dictatorul fusese deja împușcat, dar erau, zice-se, teroriști. Mașina pe care am văzut-o cu o zi înainte fusese ridicată. Avea geamurile sparte de gloanțe. Acum mai rămăsese lângă trotuar doar băltoaca de sânge și o mânecă ruptă. Trăseseră cadavrul bărbatului din autoturism și i-au lăsat mâneca acolo. Lângă un fel de stație cu țevi de gaz metan păzea un soldat înarmat. Am fost legitimat doar la ducere. Când m-am întors, soldatul Astrungăriței m-a salutat cordial, cerându-mi ceva de băut. I-am dat o sticlă de bere.
-A fost împușcat un terorist în locul ăsta?
-N-a vrut să oprească mașina și să se legitimeze și l-am împușcat. Am tras în el douăzeci de „boabe”, surâse soldatul.
-N-a fost o cruzime de prisos? Și mai ales voi, moldovenii sunteți mai domoli, judecați mai mult. Cum să omori așa, fără să știi cine este?…
Cu ani mai târziu,  RealitateaTV a indus, într-o seară a zilei de 21 decembrie, de față fiind și o victimă a armatei române, ideea  cum că încă din 14 decembrie 1989 trebuia să izbucnească revolta, la Iași, dar din „dulșili târg” s-a transferat această „misiune” timișorenilor. Ei prin tradiție au avut tentative de răscoală, în 1949 și 1956. Fac unii  totul  să confiște aureola revoltaților din orașul cu iz occidental, care nu mai suporta comunismul și voise să atragă atenția Occidentului. Dacă ar putea, alte orașe ar confisca și morții Timișoarei, atribuindu-și gloria rezistenței. Ei bine, Mulțumiți-vă cu banii pe care orașul acesta îi dă la PIB și lăsați timișorenilor locul care li se cuvine. Pe lângă meritele certe în conflictul cu ciuma roșie, acest post tv este de un șovinism penibil, de un antimaghiarism grotesc.
Era vorba la Iași de revoluție? În  Moldova,  revoluția de la 1848  a avut un caracter pașnic, grotesc, fiind denumită în epocă și „revolta poeților români”, și s-a concretizat printr-o petiție în martie    și printr-un program. Petiția cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de către  Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din  Iași,   cu știrea domnitorului  Mihail Sturza.  Memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural.
…Am participat, cu alţi voluntari, la paza intersecţiilor străzilor. Se auzeau împuşcături, de fapt, unele provenind din sisteme electronice, simulatoare. Nici nu le mai dădeam importanţă; sunau ca nişte Moog-uri, ca sintetizatoarele. Ne-am constituit în gărzi de cartier. Opream maşinile, le controlam de arme. Arestam, supervizaţi de cadre militare, în neştire, oameni consideraţi a fi terorişti. Pe care armata îi ducea cu maşinile şi îi…elibera „după colţ”. Unele maşini care nu opreau erau mitraliate de către militari.
Tot în drum spre Dumbrăvița am întrebat un militar de la poarta grănicerilor despre soldatul Astrungăriței.
-A fost lăsat la vatră. A împușcat , din greşeală, un ofițer de la unitatea noastră. A vrut să întoarcă după colț și n-a oprit mașina, iar molâul acela a tras. Și-a împușcat un coleg. Și i-au dat drumul să plece, să nu dea cu ochii de familia mortului. La plecare ne-a zis:  „Ce dacă a fost căpitan Alexe?  Grănicerii, nu au  puşcat oamni pe fâşie, dacă voiau să treacă granița la sârbi?” Soldatul nu părea impresionat.
-Da, nu părea. Mi-a cerut ceva de băut. Soldatul Astrungăriței mi-a băut berea dintr-o înghițitură… Unde s-a dus?
-Nu ştim, tova…domnule!
S-o fi dus să ducă un mesaj moldovenilor, cum că a participat la revoluția timișorenilor. Care n-a pornit, iaca, din Iași. Chiar n-a cunoscut mașina superiorului său? A făcut asta din exces de zel? Nu putea trage în aer? Am vrut să recuperez mâneca aceea însângerată de la marginea șoselei, dar mi-a luat-o altcineva înainte.

Sanctuarul


La terminarea turnului, „Constructorul Solness” (de Ibsen), ajuns în vârf, se simte eliberat, atotputernic sub ovaţiile mulţimii şi înfruntă Divinitatea. Solness construieşte case pentru oameni, având ca ţel servirea umanităţii…Decide construirea castelului, cu un turn foarte înalt şi un balcon în vârf, de unde se poate contempla restul creaţiilor de pe pământ: „Vom construi lucrul cel mai minunat din lume – minunea minunilor din lumea întreagă, un castel înalt, un castel al visurilor”. Din vârful turnului, Solness va înfrunta Divinitatea de pe poziţii pe care el le consideră egale. De ce nu, Donald Trump – constructorul n-ar fi un personaj emblematic pentru spiritul american.
A apărut ceva nou în demersul de reconfigurare a realității postelectorale din Statele Unite. Interesul meu pentru ceea ce se emite din California, opiniile oamenilor cu care vin în contact aici, ecourile presei nu este întâmplător, ci familial. Golden State, unde revin periodic, la ai mei, trăiește momentan niște contradicții care sunt acut-reprezentative pentru lumea întreagă. Problemele care se pun în aceste momente ar putea determina însuși mersul omenirii în viitor.
Am rămas în aceste zile setat pe o nouă definire a destinelor unor mari orașe, chiar a unui stat întreg – SANCTUARUL, aceasta ieșind din accepțiile conferite de dicționare, ca „edificiu consacrat ceremoniilor religioase; altar, loc sfânt, loc consacrat pentru un anumit lucru; loc inviolabil, ( < lat. sanctuarium, cf. fr. sanctuaire, adăugăm un „cf. eng”. sanctuary). E ceva mai mult, un loc care și-a dobândit cu timpul personalitatea de necontestat, deci a devenit inviolabil.
Desigur, orașul sau chiar statul-sanctuar nu au o definiție oficială. Un aspect doar: poartă acest atribut municipalitățile unde autoritățile locale refuză cooperarea cu cele federale în acțiunile împotriva imigranților ilegali, cărora le eliberează acte de identitate valabile pe plan local. Există si state-sanctuar. „Golden-State” a devenit un „Sanctuary-State”, cu comunități ca Los Angeles, San Francisco etc. Nu știu de unde a pornit această definire, e posibil să nu fie locală, căci și New York face parte din această categorie.Nucleul tare al celor ce l-au votat pe Trump este urmaș al primilor coloniști, care s-au adaptat noilor condiții în care din majoritari sunt amenințați să devină minoritari, în contextul conviețuirii atâtor rase și neamuri, obiceiuri și tabieturi. După o tragică experiență, poate una din cele mai cumplite din istoria omenirii, factorul coercitiv, legislativ a impus noua conduită în relațiile interumane.
Se face mare caz din construirea costisitoare a 2000 de mile de gard între Mexic și SUA. Dar există deja, parțial, acest zid, un pic obosit de găuri și rugină. La punctul de frontieră spre Tijuana este vizibilă vechea construcție, care coboară până-n apele Pacificului. “Regret și resping decizia SUA de a construi zidul,” a declarat presedintele mexican Enrique Pena Nieto. A fost amânată și o întâlnire dintre cei doi președinți vecini. Trump a declarat că bariera va fi plătită de către Mexic, deși liderii acestei țări au refuzat în mod repetat să accepte un astfel de proiect de lege. În timp ce granițele trebuie să fie protejate, se mai și toarnă miliarde într-un gard de atâtea mile, cu senzori de înaltă tehnologie și personal de pază. SUA pot obține acești bani de la Mexic în cazul reținerii unui procent de 20% din schimburile de mărfuri între state.
În urmă cu decenii California a fost un focar pentru mișcarea anti-imigrație ilegală. In 1994, alegătorii au aprobat Proposition 187, care a fost menit să reducă serviciile publice pentru imigranții ilegali. (Legea a fost ulterior declarată neconstituțională.). Mai multe schimbări politice și demografice recente au făcut California categoric mai primitoare pentru cei fără acte corespunzătoare.
În prezent mai mult de 400 de jurisdicții din întreaga țară au un fel de politică -“sanctuar” cu scopul de a proteja acest segment de populație, inclusiv Los Angeles, Sacramento, San Francisco. La drept vorbind, există o interferență firească între populațiile celor două țări, există și un interes al americanilor pentru forța de muncă mexicană, dispusă să presteze orice munci, pe o arșiță care-i ține pe localnici în case, la aer condiționat. De aici și povestea cu oamenii având „spinările ude”, care construiesc case, tund gazonul, toaletează copacii, umblă prin soare cu suflantele pentru frunze etc. Iar localnicilor le pasă mai puțin dacă lucrătorii mexicani au acte în regulă sau nu. Aici intervine rezistența față de noile reglementări ale președintelui republican. California având culoarea albastru-democrat pe harta electorală.
Jamie Corley, un fost consilier superior al președintelui Senatului trăiește acum în San Francisco, unde are o fundație care speră să promoveze o mai bună înțelegere între Silicon Valley și Washington, lucru ciudat dar nelipsit de interes. Regiunea nu a avut niciodată o relație directă cu Washingtonul. „Lipsa de experiență politică a condus la unele concepții greșite fundamental între Silicon Valley și Washington”, a spus Corley. “Silicon Valley crede că DC este alergic la inovație…” Un pas decisiv l-a făcut Trump, invitându-i la New York pe reprezentanții de seamă ai industriei IT din San Francisco Bay Area, primul summit major între liderii sectorului tehnologiei şi Donald Trump, care în timpul campaniei electorale a criticat în mod public companii precum Apple şi Amazon. A venit momentul constructiv, al păcii. Participanţii la reuniune au discutat subiecte precum îmbunătăţirea securităţii cibernetice a SUA, repatrierea profiturilor de peste hotare ale companiilor americane şi accesul pe piaţa chineză. Trump şi vicepreşedintele Mike Pence au fost înconjuraţi de nume importante precum Tim Cook, director general la Apple, Satya Nadella de la Microsoft şi Larry Page de la Alphabet (Google), fondatorul şi directorul Amazon, Jeff Bezos, fondatorul şi directorul SpaceX, Elon Musk, directorul operaţional de la Facebook, Sheryl Sandberg şi şeful Oracle, Safra Catz, dar și de la Tesla sau Uber.
Trecând peste evenimentele din campanie, Trump le-a spus: „Vrem să continuați cu aceste inovații incredibile… Orice putem face ca acest lucru să se întâmple în continuare vom face, vom fi acolo pentru voi. Îmi puteți suna oamenii, mă puteți suna pe mine, oricând. Nu contează.”
Nu toată California este democrată. Nina D. este unul dintre susţinătorii lui Donald Trump. Femeia, care locuieşte în San Diego spune: „sunt foarte dezamăgită de unii dintre prietenii mei, care s-au supărat că am plecat la Washington pentru a-l susţine pe Trump. A meritat victoria. Este un preşedinte al tuturor americanilor, inclusiv al celor care nu l-au votat. El vorbeşte altfel şi nu apare în faţa poporului citind propoziţii meşteşugite, ca ceilalţi politicieni. Acest lucru mi se pare foarte bun. Sigur, Trump spune uneori lucruri pe care ar fi mai bine să nu le rostească. Însă cine nu face asta? Trump vorbeşte precum toţi oamenii.”
În privința mediului mai există aici și păreri divergente Washingtonului. Dar trecutul a fost plin de nereușite, cum a fost povestea fabricilor de panouri solare. Ca şi cum nu era de ajuns că acestea sunt prea scumpe pentru a scoate profit din electricitate, a mai apărut o problemă. Ele erau prea ieftine pentru a le aduce producătorilor profit din vânzare. Producătorii de panouri fotovoltaice din Europa şi America mergeau la ora aceea pe pierdere, din cauza competiţiei chinezeşti pe o piaţă care nu prea exista…A fost și cauza vizitelor lui Obama la fabrica Solyndra din Fremont, San Francisco Bay Area. Ea s-a pus pe picioare inclusiv cu ajutorul unui împrumut guvernamental de jumătate de miliard de dolari, în 2009, când anunţa că în 2-3 ani electricitatea din surse solare va fi mai ieftină decât cea produsă din cărbune. Obama a vizitat compania de mai multe ori şi a dat-o ca exemplu pentru cele peste 1000 de „joburi verzi” create. Numai că Solyndra nu a mai fost rentabilă și şi-a anunţat insolvenţa. Fabrica a trebuit să înapoieze banii guvernului, tocmai în timpul campaniei de realegere a lui Obama, pentru a fi folosiți cu acest prilej. Trimișii din Washington scotoceau și pe la manageri acasă după bani…Unul din punctele tari ale președintelui de atunci se dovedise a fi un fiasco. Obama a lăsat în urmă „un dezastru”, afirmă Trump.
Presedintele senatului Kevin de Leon (Los Angeles) nu e de acord ca reglementările privind protecția mediului să fie schimbate, „cei 50 de ani de politici de aer curat din California, permit statului nostru să adopte propriile reglementări privind emisiile de climă și de circulație pentru vehicule. Dacă vrea cineva să schimbe asta și decide să pună în pericol economia noastră inovatoare, locurile de muncă, și cel mai important, calitatea aerului pe care 40 de milioane de oameni îl respiră, atunci el va fi întâlni aici o rezistență deplină. Noi am crescut economia noastră consecutiv cu reducerea emisiilor de carbon. Nu mai suntem aliați ai industriei fosile, ci ai celor care suferă deja de astm în țară. California va continua să conducă lumea în abordarea schimbărilor climatice și promovarea energiei curate, indiferent de cine este în Casa Albă.”
6. Se pare că se taie finanțarea federală pentru municipalitățile și statele așa-numite „sanctuare” pentru imigranți. În astfel de orașe, de exemplu în San Francisco, oficialitățile locale, adesea democrate, refuză să coopereze cu cele federale în acțiunile împotriva imigranților. Primarul din Los Angeles, Eric Garcetti a declarat reporterilor că nu crede că guvernul federal poate opri fondurile pentru Los Angeles.
“Ne simțim foarte puternici, acesta este un caz juridic clar”, a spus el. Președintele Consiliului orașului, Herb Wesson a declarat reporterilor că “orașul va continua să opereze modul în care a făcut-o și până acum.”
California, un stat bogat, a trimis mai mulți bani la Washington decât primește înapoi. Conturile sale s-au umflat cu bani federali în timpul administrației Obama (aminteam de cazul Solyndra). Dar situația s-a schimbat. Mă duce problema asta cu gândul la felul în care procedează statul român centralizat, care încasează bani mulți din provinciile mai bogate, ca județul Timiș, dar la Timișoara se întorc de acolo foarte puține fonduri. Și la noi nu e vorba de orașe – sanctuar – care să reziste unor legi nepermisive pentru vreo migrație ilegală…
“Ar putea avea un impact extraordinar – probabil, nici un stat nu este sub zodia unui risc asemănător Californiei”, A spus Rep Adam B. Schiff, din Burbank, un democrat, desigur, vorbind despre dolarii federali care ar putea lipsi în investițiile din California, dacă Trump va promulga politicile preferate. „Este o încercare de a recompensa statele care sunt cu el și de a pedepsi statele care nu sunt cu el. “
Frauda electorală e și ea pe agenda prezidențială. În această privință Trump are și o țintă clară: California. Migranții au fost de partea doamnei Clinton aici. Trump crede că a pierdut votul popular din cauza a 3 sau 5 milioane de “imigranți ilegali” care au votat. “Voi cere o investigație majoră în chestia FRAUDELOR ELECTORALE, inclusiv cele înregistrate la vot în două state, unde au fost înregistrați și cei care sunt morți.”
8. Mii de studenți iranieni nu se pot reîntoarce la universitățile americane, iar avioanele Lufthansa și cele de la alte firme nu mai transportă musulmani din acele țări care au „livrat” derbedeii care au participat la monstruosul atentat din 11 septembrie.
Este întrerupt fluxul tuturor refugiaților în SUA și pe termen nelimitat, al celor care fug de războiul din Siria.
“Începând de astăzi Statele Unite ale Americii devin din nou suverane pe controlul frontierelor sale,” a declarat Trump , în cadrul unei vizite la Departamentul de Securitate Internă. “Vom salva vieți pe ambele părți ale frontierei.”
În mai puțin de o săptămână de președinție s-au îndeplinit angajamentele pe care s-a bazat candidatura lui și acestea au reprezentat o redirecționare dramatică a politicii de imigrare în SUA. Ele au fost aclamate de către aliații republicani în Congres, condamnate de unii avocați în materie de imigrație și au declanșat tensiuni interne și externe.
San Francisco, (orașul meu preferat ) este pe cale să simtă greul președinției lui Donald Trump. Aici este un sanctuar care protejează imigranții fără acte, dar în același timp respectă legea. Acest oraș este printre sutele din intreaga țară și 40 din California, cu reglementări care cooperează cu autoritățile de imigrare federale. Un oraș cuminte, cu cel mai mare ChinaTown din SUA. Detaliile și termenele limită pentru finalizarea noilor politici rămân tulburi, dar intenția Casei Albe este de necontestat. Sunt voci ce se hazardează opinând: cruciada lui Trump împotriva mișcării orașului sanctuar este o luptă ce nu se poate câștiga. Orașe din întreaga țară au adoptat politici în condiții de siguranță pentru a proteja imigranții care respectă legea, care au prins rădăcini și vieți stabile în ciuda legilor restrictive și întâmplătoare ale acestei țări.
Trump amenință să taie bani federali, deși suma și calendarul nu sunt clare. A lua drept țintă o listă de orașe mari și mici, care include Los Angeles și Chicago, nu doar un bastion liberal precum San Francisco este un pic hazardat. Orașele care găzduiesc această populație trebuie să fie ferme în protejarea ei ca o chestiune umanitară.
Seniorul-guvernator Jerry Brown a declanșat un atac pe scară largă la președintele Trump, declarând California o ambianță prietenoasă pentru imigranți și totodată nerenunțând la schimbările climatice. (Conferința de presă a avut loc în capitală, la Sacramento). Brown vine după un an de succes privind mediul, salariul minim, controlul armelor și construirea unei linii feroviare de mare viteză (pe un traseu dificil, între Nordul și Sudul statului.)
Dar “viitorul este nesigur, și pericolele abundă”, a declarat democratul. Trump a început deja revocarea ordinelor de aer curat, de limitare a poluării centralei electrice.
Pentru imigranți Brown a promis accesul la educație, permisul de conducere și dreptul la muncă pentru locuitorii fără acte. “Am putea fi chemați să apărăm aceste legi și le vom apăra”, a spus el.
Se spune că Brown are cu președintele și ceva în comun, vrea să-și petreacă mare parte pe proiecte publice. Guvernatorul are planul său de tuneluri gemene pentru a devia apa deltei fluviilor Sacramento și San Joaquin.
Primarul „muni”, al municipiului San Francisco, Ed Lee (chinez, desigur, nativ în SUA, Ed Li, n.n.) a declarat că în „City” nu va permite locuitorilor săi imigranți “să trăiască în frică” .”Sunt astăzi aici pentru a spune că suntem încă un oraș sanctuar”, a declarat Lee la o conferință de presă în City Hall (primăria) după ce Trump a semnat ordine executive la Casa Albă. “Suntem alături de orașul nostru sanctuar pentru că vrem ca toată lumea să se simtă în siguranță și să utilizeze serviciile pe care le merită, inclusiv educația și asistența medicală. Este obligația mea de a păstra orașul nostru unit, păstrați-l puternic. “
Politica „sanctuarului” din San Francisco este cea mai puternică din țară, limitând cooperarea în domeniul aplicării legii locale cu agenții de imigrare federali. În timp ce Trump a scos în evidență orașul pentru a-l critica, toate county și orașele mai mari din zona Bay Area oferă o anumită protecție a imigranților în țară fără autorizație. Experții legali au spus că se așteaptă procese cu președinția.
Un reportaj apărut în New York Times arată, nu cu o oarecare răutate, aș zice, fața stranie a unei metropole americane din care copiii lipsesc aproape cu desăvârșire: San Francisco. La o populație de 865.000, cosmopolitul oraș californian „are același număr de copii și de câini de apartament: cam 120.000. Cauzele care au dus la asta ar fi faptul că orașul este “structural ostil familiilor”, după cum îl descrie un miliardar din IT, apoi costuri prohibitive cu locuința, proiectele imobiliare cu apartamente mici, sistemul școlar de calitate îndoielnică, dar și numărul mare de cupluri gay…Numai chestii răutăcioase. În zona în care eu, cetățean român îmi duceam nepotul la plimbare erau foarte mulți copii însoțiți, majoritatea de etnie chineză, juca fotbal un grup de portorocani. În orășelul cochet Los Gatos, din același areal cu San Francisco, tocmai m-am nimerit la ora la care ieșeau copiii din școli, trecând printr-un parc mirific, o ceată de blonzi cu părul mare. Autobuzele școlare galbene aduc copiii de la proprietățile izolate, situate în pădurea imensă din Peninsula, brăzdată de colinele Cordiliera Pacifica, între ocean și golful interior. Peste tot rezervații cu jocuri pentru copii, din cele mai interesante. Se pare că ei, cei mici, interacționează mult mai fără prejudecăți rasiale decât adulții. În lumea lor nu intră politica. Adevăratul sanctuar este tocmai această lume, a copiilor.

Helmer și Fellner


Arhitecții vienezi HELMER și FELLNER au construit circa șaizeci de clădiri destinate spectacolelor de teatru și operă, în Viena, Budapesta, Cernăuți, Praga, Odessa, Timișoara, Oradea, Iași etc. Războiul a adus atingeri unor edificii de pe teritoriul Ucrainei, dar acestea au fost refăcute cu exactitate după planurile austriecilor. De pe clădirea din Oradea a fost răzuită doar stema Austro-Ungariei. La Timișoara edificiul Operei au fost construite în stil wilhelmin aripile laterale și în Jugendstil porțiunea centrală. Incendiul din 1920 a determinat refacerea fațadei, operată de Duiliu Marcu prin acoperirea simplă cu o placă a zonei centrale deteriorată și arestând sub ea statuile ce decoraseră fațada. În 1933 arhitectul bucureștean revine și desăvârșește lucrarea anterioară prin decorarea arcadelor balconului în stil românesc. Desigur, partea centrală a clădirii contrastează cu cele laterale, care și-au păstrat forma inițială. Frumosul stil al centrului orașului a fost spart cu cele două blocuri edificate socialist, dar și cu cele două piese monumentale, care stau față în față, catedrala în stil neo-grecesc (imitație după o biserică din Hârlău) și fațada lui Duiliu Marcu. S-a dorit revenirea la forma inițială, austriacă, dar au fost multe păreri contradictorii, între care și cea a foștilor revoluționari care voiau să fie păstrat balconul, de la care au fost conduse evenimentele din 1989, ca amintire a unor fapte care vor fi în curând uitate.

Unii arhitecți susțin că e vorba de o fațadă în stil fascist. Dacă e până acolo, și statuia Lupoaicei din centru a fost un cadou făcut orașului de către Mussolini… Cei mai cunoscuţi oameni de cultură din Timişoara au susţinut mereu iniţiativa de a reda strălucirea clădirii realizate după planurile vienezilor Helmer şi Fellner. Pe forumul primăriei s-a făcut un sondaj de opinie în care timişorenii erau chestionaţi cu privire la oportunitatea păstrării actualei faţade, iar opiniile au fost clar pentru revenirea la faţada istorică,  Vechea faţadă este aproape intactă şi se află doar acoperită de plăcile sarcofagului realizat de  Duiliu Marcu, despre care s-a spus spus că e  ca o “comandă politică de factură fascistă…”,  afirmații dîn plenul unor discuții furtunoase. Duiliu Marcu a fost un admirator al lui Marcelo Piacentini – arhitectul preferat al lui Benito Mussolini  și realizează un proiect simplu, care nu va mai avea nimic de-a face cu arhitectura Pieţei centrale a Timişoarei, și aici e miezul chestiunii, de fapt.  Realmente soluția a fost o improvizație de moment, ieftină.
Ziarul Vestul titra în acele vremuri: “Are impresia că ne lasă un monument egiptean, dar a lăsat o simplă şi uriaşă arcadă, un arc de triumf al prostiei. Este o altă batjocură la adresa Timişoarei”. Adevărata batjocură este dispariția fondurilor destinate refacerii fațadei în stilul inițial și asta în vremurile noastre și ignorarea problemei.

Opincă pe Empire State Building


Există o singură sursă pentru această prostie, o fantazare absolut fără nici o logică. Basmul scornit de Marcel Olteanu a prins repede printre români, atât de complexați de grandoarea metropolei cu adevărat occidentale – capitala Ungariei. O minciună spusă de mii de ori ajunge să fie crezută la noi. S-ar crede că un soldat ar fi purtat în incomodul său rucsac de război o opincă, încă de pe vremea când nu se știa că va intra în Budapesta. Căci bocancii armatei române erau atunci furați de la rușii care abandonaseră războiul sau chiar de la Antanta. Nu se opincăreau prin Europa.

Nu atât pe românii din Ungaria i-a umplut de entuziasm cucerirea Budapestei cu doar două tunuri de câmp și 400 soldați, cât, zice basmul-batjocură, pe olteanul din trupă, cel cu opinca. Iată aici descrierea evenimentului făcută de generalul Marcel Olteanu (tot oltean? N.n.), fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, apărută și în cartea „Huzarul negru”, 1926, şi preluată, din post în post de cartea generalului Gheorghe Mărdărescu, „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922. Generalilor ar trebui să li se interzică să scrie cărți. Mai ales că le scriu ordonanțele.

„Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, (Cum adică „negru”? Era de altă rasă? N.n.) uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie.”(Regele a dat ordin personal ca drapelul maghiar să nu fie dat jos, pentru a nu-i umili în propria lor capitală, n.n.). A coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului (CONFORM LUI GH. I. BRĂTIANU SOLDAȚII ROMÂNI NU PURTAU LA ORA ACEEA OPINCI, CI BOCANCI ȘI CĂCIULI LUATE DIN DEPOZITELE ARMATEI RUSE, CARE S-A RETRAS DIN LUPTĂ ÎN 1917. AȘA CĂ E GREU DE CREZUT VARIANTA DE OPERETĂ A OPINCII, n.n.), s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… (Cu ce elicopter s-a urcat românul în vârful parlamentului ungar? Ați văzut clădirea? Este inaccesibilă. N.n.)
-Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi. Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă. (Între timp povestitorul se interesează, n.n.)
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: „Acesta este glumeţul”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “„Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…” (Iaca, un ungur îi laudă pe ocupanții valahi! N.n.)
…Bivolaru era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, un vulpoi de Mehedinţi. (DINȚI, MEHE-DINȚI. N.n.) L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa .
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

Asta cu „mai este și o Vienă” (de cucerit) este încă o fantezie prostească a generalului Olteanu. Nici Suleiman-Magnificul nu a cucerit Viena. În schimb, dacă sorții războiului ar fi fost alții, vorba unui militar maghiar „Cu două grupe de hovezi cucerim Bucureștiul” se putea adeveri. A făcut-o mai profesonist Mackensen.

TRICOLORUL NOSTRU LA FRONTIERA CU UNGARIA, CENAD 2016