Presă și creație literară – încă de pe băncile școlii…


Înconjurat de un stup de fete care scriau și ele, neapărat poezie, vorbesc puținului public despre revista Scrisul Bănățean, la care voi ajunge să lucrez peste niște ani…

..Cum frecventam, de copil, cercul literar al Casei de cultură din Lugoj, unde veneau, citeau și discutau aprins profesori și oameni apreciați în municipiu, precum C. Miu Lerca, Anișoara Odeanu, Nicolae Breban și Radu Theodoru, am prins gustul unui domeniu absolut nediscutat în familia mea. Erau acele veri în care după amiezile le petreceam cu colegii de școală, făcând baie în Timiș sau pescuind, după care, prins de soare
bine și în pantaloni scurți asistam la ședințele de cenaclu. Unde nu prea eram băgat în seamă. Scriam poezii pe ascuns.
Șeful centrului de radioficare, plecase o lună în vacanță și mi-a lăsat studioul în grijă. Emisiunile le realizam împreună cu un coleg de clasă într-o clădire ce cuprindea un corp tehnic de unde se cuplau emisiunile locale prin cablu, care țineau o oră, aveam un studio căptușit cu vată de sticlă, acustică bună, cu ochi de ciclop, microfon de crainic și un pian, un mixer de dimensiuni reduse la tehnicieni. Imita perfect un studio și așa ceva nu mai are Lugojul azi. Colegul meu citea știrile, redactate împreună și eu învățam cum se manevrează un mixer… Aveam și un magnetofon greu, cu care realizam interviuri la raionul de partid, în Industria Textilă, la Casa de Cultură. Tovarășii ne luau în serios, citeau de pe textele scrise, făceau cenzură. Semnalul muzical al radioficării era „Ana Lugojeana”, urma buletinul de știri locale, pe care le culegeam noi sau ni se furnizau de la ștabii orașului, muzică de pe discuri, momente literare și câte un invitat la pian, care clămpănea muzică clasică. Asta a fost uvertura la viitoarea mea carieră în radioteleviziune, de ceva mai târziu.
Prin clasa a noua încropisem și o gazetă murală a clasei, imitând presa scrisă. Apoi Casa de Cultură a afișat gazeta murală a cenaclului pe care o redactam dactilografiind. Până cam prin 1963 foloseam stiloul doar la școală. Ai mei mi-au făcut cadou o mașină de scris și de atunci tastatura era a mea. Și până azi, la computer… Un om normal rămâne și la vârsta a treia un copil. Nu pentru că „a dat în mintea copiilor”. Asta e o accepție pejorativă. De ce n-am păstra ceva din noi înșine, pe când eram cu sufletul deschis spre lumea  pe care o consideram interesantă și bună?

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.