Adagio de Bruckner


Din simfonia a șaptea de Anton Bruckner, triumfând decisiv peste toate opiniile stil Hanslich, partea a doua, adagio-ul „sehr feierlich un sehr langsam” se poate decupa din contextul simfoniei, ca piesă de sine stătătoare. Ca poem simfonic, ca un Te Deum, ca un marcia funebre. Această piesă nu prezintă asemănări cu nimic din ceea ce este existent. Sobrietatea, pustiirea, răceala monumentală și o permanentă traversare a Styxului caracterizează toată creația lui simfonică. Dar acest adagio nu este programatic nici cât marșul la moartea unui erou din simfonia lui Beethoven, nu e procesiunea funebră a lui Chopin, nu e nici moartea lui Siegfrid din Wagner, cu toate că motivul central debutează cu patru tube-Wagner. Construcția unui marș funebru este deobicei aceeași la orice compozitor, în afară de Bruckner. (Observați că nu mă refer aici nici la marșul spre eșafod al lui Berlioz sau la Bruder Jakob, întors pe minor al lui Mahler din simfonia întâi. Nu e cazul.). Tempourile unei procesiuni lipsesc cu desăvârșire la Bruckner, cu toate că, se pare, această piesă a fost dedicată morții preferatului său, Richard Wagner. Deobicei o asemenea piesă debutează lent, apoi urmează un crescendo și stingerea. În acest caz, în S7, nu simți pașii procesiunii.
Motivul central, introdus de cele patru tube, este reluat de o violentă repetare prin toate instrumentele cu corzi, glorificarea prin tutti orchestral în major, în forte fortissimo, e frântă de singurătatea suferinței unui flaut în minor, într-o ingenioasă replică. Între repetările motivului central, de fiecare dată prelucrat altfel, sunt insulele comentariilor/dialogurilor instrumentale, cu foarte moderne meditații modale, înșurubate unele în altele, cu măiestrie, cu aluzii mai mult sau mai puțin vădite la motivul central. Și asta nu mai e muzică de secol XIX. Ne este profund contemporană. Finalul este descendent și rupt, ca o surpriză.
Piesa în sine a fost, în contextul simfoniei, cea mai potrivită ca rămas bun de la Wagner. A scos în relief acele tube inventate de Wagner și realizate cu ajutorul francezului Adolph Sax, inventatorul saxofonului. Dar a fost difuzată în radio-ul german și înaintea anunțării știrii înfrângerii de la Stalingrad. Atunci a fost un omagiu tuturor celor ce au pierit în lupta aceea inutilă. Imprimarea radio a fost realizată atunci sub bagheta lui Furtwaengler. Nu a sunat ca un marcia funebre, ci ca o meditație profundă asupra existenței. Au fost inteligenți redactorii radio. Aceeași piesă s-a difuzat în Germania și la moartea lui Hitler. Și nu moartea lui Siegfried a lui Wagner. Siegfried a fost totuși un mitologic erou…

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.