„Howl”


Asta imagine din San Francisco, cu Ginsberg citindu-și poemul

Românii au terminat-o cu iambii suitori și săltărețele dactilografe. Au dat-o pe proză, fără punctuație, o coloană infinită de aberații fără finalitate și conținut. S-ar părea că sunt influențați de Allen Ginsberg, dușmanul dolarului heterosexual, de complexul şi molipsitorul modernism american, din anii cincizeci. O frumoasă întoarcere în timp. Daniel Deleanu i-a luat un interviu seniorului – reprezentant de seamă al generaţiei beat, Allen Ginsberg. (Curent care a emigrat de la New York la San Francisco; aici, la redacţia ziarului San Francisco Chronicle, Herb Caen a stabilit denumirea de beatnic, combinaţie de Beat şi Sputnic…). Ginsberg afirmase: „curentul a fost rodul unei frustrări politice, sociale şi culturale (…) estetica noastră era diferită de cea europeană. Poemul meu Howl e un urlet, foarte diferit de strigătul expresionist european”. Influenţa părintelui versului liber e în preajmă: Walt Whitman a fost un model preferat, dar inegalat. Muzicianul Lon Reed este întemeietorul pop-art. Fenomenul devenea complex şi ramificat. Ginsberg surâde: „azi avem şi un urmaş – graffiti”.
Pop-ul britanic, consideră Ginsberg, e investit cu tendinţe critice, spre deosebire de cel american care „prezintă”, nu „acuză”, ceea ce conferă o doză de confort.

Protestul Beat Generation este preluat de vasta mişcare hippie. „If you`re going to San Francisco”. Avusese deja loc războiul din Coreea, începuse cel din Vietnam. Iată cum urlă Howl : „America, ți-am dat totul, iar acum nu mai sunt nimic. / America, oare când vei pune capăt războiului împotriva omenirii? ”

Poemul a fost scris la San Francisco în 1956, unde a fost citit în public. A fost adulat și contestat.
Unii creatori pretind că realizează o interpretare materialistă a lui American Dream. După al doilea război mondial s-a ascuțit și conflictul dintre generații datorită tradiției americane conform căreia tinerii, ajunși la majorat erau sfătuiți de propria familie să-și găsească singuri un rost în viață. De unde senzația lor că familia nu-i mai iubește. În filmul lui Forman, Hair apare textul foarte ginsberghian: „Părul / Vreau să-l topesc, să-l arăt în toată lungimea lui, / Lumea va rămâne blocată când mă va vedea / În plenitudinea mea de păr, / Blond, splendid, biblic, / Lung cât cel al lui Isus, Aleluia, eu îl ador, / Aleluia, Maria își iubea fiul; / De ce mama mea nu mă iubește?” Sunt suficiente motive pentru despărțirea de trecut?

Dacă Howl își merită celebritatea este o problemă încă discutabilă. În mod categoric acest poem care oferă o înșiruire de elemente reprobabile ale vieții, se vrea continuatoarea operei părintelui versului liber, fără a avea geniul lui Walt Whitman. Monotonie a înșiruirilor, fără un filon vibrant, tragic, fără o arhitectură într-un crescendo emoțional, fără tehnica specială a finalurilor poemelor părintelui versului liber, Howl este ca un zgârie-nori construit din cutii de conserve goale. Dar era pe gustul unei generații care era needucată, ostilă lecturii și culturii. Muzicalitatea interioară a versului liber este, desigur, o tehnică a altui secol. De la autorul care-și citea la San Francisco poemul într-o mare de curioși și până azi, mai toată lumea crede că poate scrie poezie practicând un verslibrim plat, căci lipsește aici un element de bază, talentul de a poetiza mai înainte în formă fixă, chinuindu-te cu o ritmicitate și cu, desigur, rimele. Abia după școala versului clasic poți încerca versul liber, fără verbiaj, fără o beție de cuvinte inutile. Leaves of Grass, pe atunci (secolul XIX) de o noutate absolută, se credea că sparge tiparele versficatorilor de stil clasic. Whitman însă nu-și propunea să spargă nimic, rămânând în lumea poeziei doar cu un plus de energie pozitivă masivă, păstrând muzicalitatea interioară, o anumită gradație emoțională pe care o numesc arhitectură, și asta se vede și în cele mai frugale traduceri. Pe când tălmăcirile poemului-fluviu al lui Ginsberg sunt afirmații simpliste:
„Am văzut cele mai bune minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie, flămânzind isterice, goale, / târându-se în zori pe străzile ghetoului în căutarea unei doze care produce furie, / tineri angelici arzând după străvechea legătură celestă cu însuși generatorul înstelat din maşinăria nopţii, / care sunt săraci şi zdrenţuiţi şi cu ochii injectaţi, / halucinând în întunericul supranatural din apartamente, plutind deasupra oraşelor, / ascultând jazz, ei, / care şi-au dezgolit creierii către Cer sub El şi au văzut îngerii lui Mahomed clătinându-se iluminați / pe deasupra acoperişurilor locuinţelor închiriate…” etc. Nici în original aceste versete, considerate de unii ca și biblice, nu sună mai bine. Dar folosirea unor cuvinte directe ținând de sex și mai ales de cel diferit poate satisface pe refulați.
Post-modernii sunt însă influențați de aceste tonalități, chiar dacă n-au trăit în ambianța americană. Rimele au devenit caduce, un lux mic-burghez, sunt pentru arhiva cu mizerii culturale. Sunt pentru bătrâni, desigur! Noi mergem pe subcultură, pe linia contraculturii care, totuși, în final a etalat și destule lucruri interesante. Mai ales în domeniul muzicii pop-rock, cu care rasa anglo-saxonă, săracă în compozitori de muzică seria, excelează,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.