Prin anii șaptezeci


Spre surprinderea mea, lumea nu a uitat de tot ceea ce făceam eu prin anii șaptezeci. O cunoștință mai nouă mi-a spus recent că a auzit din unele surse că aș fi fost considerat „copilul teribil al Timișoarei”. Chiar așa? Ce trăsnăi am lăsat în urmă? În afara unor poezii expresioniste, poate interviul cu ambasadorul Statelor Unite, treabă absolut interzisă. Reportajele de la inundații, pe când lumea asculta mai mult radio…

DICȚIONARUL CASEI RADIO, cuprinzând scriitori care au lucrat în această instituție numită RADIOTELEVIZIUNEA ROMÂNĂ, scrie, din păcate cam prea târziu despre noncormosmismul meu în timpul dictaturii.

„Bureriu Lucian, absolvent al Facultății de Filologie, Universitatea din Timișoara. Colaborează cu versuri. Activitatea sa publicistică este legată de emisiunile pe care le-a realizat la Studioul teritorial de radio Timișoara. Redactor al unor programe ce s-au distins prin moderarea lor elegantă și prin valoarea invitaților (cazul doctorului Aurel Cosma, fost colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu). Spirit cultivat și racordat la noutățile în domeniu, Lucian Bureriu a realizat multe emisiuni culturale de ținută. Nonconformismul său – proverbial în orașul de pe Bega – s-a transmis și emisiunilor sale – în momente în care nealinierea la canon presupunea, nu o dată, un risc deloc neglijabil. Într-un oraș deschis către lume precum Timișoara, Lucian Bureriu reprezenta în anii ’70 tipul realizatorului-artist, înclinat spre calofilie, spre „forma“ atât de boicotată de oficialități. Explicația rezidă în asumarea deplină a condiției sale de poet. Versurile din Afectivități conștiente (1968) marcau o energie lirică adolescentină. Zece ani mai târziu, Concert pentru mâna stângă marca pătrunderea în zona prozei satirice, teritoriu în care va cantona autorul și cartea – intitulată provocator la adresa sistemului politic ce solicita intens strategii ale recuperării resurselor – Viața refolosibilă (1983). Un volum apărut în 1989 se intitula – premonitoriu – Marele solstițiu, anticipând fără voie schimbarea de anotimp politic din decembrie ’89.”

La un moment dat mi s-a dat o emisiune de divertisment de o oră. Un puzzle de texte și muzică am realizat cam patru ani, în afara emisiunii literare. Dacă ar fi fost televizată cea de divertisment…Începeam, de pildă, cu o descindere la ștrandul termal, nou deschis. Am cooptat-o și pe colega mea, cu simțul umorului, regretata Adina Ene. În plină iarnă, sera termală era bine încălzită, așa că ne-am lăsat la garderobă toate straiele, minus costumele de baie și super-reportofonul Uher, cu acumulator, și am trecut printr-un tunel în bazinul din care ieșeau aburi. Eu – cu rep-ul pe cap și degetele pe butoane, Adina cu microfonul și cablul ținut deasupra apei, ne-am îndreptat spre oamenii care se bălăceau. O nebunie, ningea, fulgii se topeau în aburi, colega mea culegea impresii de la cei ce stăteau cu apa până la bărbie. Apoi am imprimat un grup de temerari ce ieșiseră din apă și se băteau cu zăpadă. Șeful ștrandului, bucuros de reclama pe care implicit i-o făceam, ne-a cinstit cu niște grătare zdravene. Evident, la fonotecare am tăiat mai mult de jumătate din imprimări.

Urma farsa cu balonul. Mircea Teodor Munteanu, colegul nostru și-a construit un aerostat. Câteva fabrici l-au sponsorizat cu folii de plastic, otgoane, plasă de rafie. În sala de sport a Universității s-a făcut asamblarea și în fața Universității a fost umflat balonul cu nenumărate butelii de hidrogen. În costum de parașutist, legat de hamuri, Mircea mi-a acordat un interviu colegial – de ce zbori? – pentru că am un hobby, vivere pericolosamente etc. Apoi cei care-l țineau de sfori i-au dat drumul, Aristide Buhoiu filma de zor pentru televiziune, baloanele l-au ridicat pe temerar la câțiva metri, apoi au ieșit din hamuri și s-au deversat libere spre cer, restituindu-l pe Mircea dezamăgit, dar teafăr. Figura s-a mai repetat pe muntele Semenic și acolo Mircea chiar a zburat și s-a pierdut deasupra pădurii. Am plecat să-l căutăm, cu mașini de diverse tonaje și băieți de la securitate, îngrijorați că le scapă un redactor și zboară peste hotare. Dar balonul s-a agățat în crengi. „A fost prea greu costumul de parașutist.” „Și ochelarii…”„Da, și ăia…Mai ales.”

În altă secvență, la bordul motonavei „Mihai Viteazu”, care cobora din Moldova Veche prin Cazane, cu clipocitul fluviului în fundal recitam în reportofon versuri proprii despre „Dunărea a-noastră”, când tocmai era să ne ciocnim de remorcherul „Baziaș” din cauza unei defecțiuni la timona electrică. Panică, sirene și happy end. Tot acest background a conferit textului o nuanță specială, terminând cu formidabila piesă “I am sailing, I am sailing,/home again ‘cross the sea./I am sailing, stormy waters,/to be near you, to be free.” Reportajul, cu sirenele de alarmă și înjurături a fost aruncat de cenzură la coș. Nava era prezidențială, aflată în probe. Dacă afla șeful statului de aceste defecțiuni…

Și pentru că mi se reproșa mereu că dau prea multă muzică anglo-americană, am complotat cu actorul Vladimir Jurăscu, pe care-l solicitam pentru sceneta-serial „Doctorul Mabuse”, o parodie pe teme românești, scrisă de mine după celebrul film. L-am întrebat dacă nu vrea să cânte „Fanfara militară” a lui Dan Spătaru. Avea o voce de bariton și un vibratto aparte, așa că am realizat cu el un fals play-back, nici măcar cu căști. Puneam în cabina cu magnetofoane banda cu piesa în original, o dădeam la tare pe boxe, să se audă în cabina cu microfon, prin ochiul de ciclop. Și-l înregistram simultan pe actor, pe alt mag, cântând peste Dan Spătaru, într-o suprapunere aproape perfectă. Succes total – Jurăscu ieșea în relief pe backgroundul originalului, acoperind vocea cântărețului. După difuzare am propus ca banda cea nouă să intre în fonotecă, dar nu s-a vrut, desigur.

Doamna Neamțu, de la cenzură, m-a rugat să introduc într-o emisie și piesa ei favorită „Una paloma blanca”, pe care eu n-o puteam suferi. I-am făcut hatârul și, la schimb, mi-a cenzurat doar textele mele satirice, peste muzică trecând la turație mare, deci fără s-o asculte. Scontând în prealabil pe chestia asta, am introdus câteva piese de Creedence Clearwater Revival, partea muzicală în engleză ajungând în acea emisie de o oră la 90%. Regula spunea ca majoritatea pieselor să fie românești, adică 80%, din țările socialiste 10%, italienești 5% și doar „prăjitura”, cum o numeam noi, să fie în engleză. După difuzarea emisiunii, directorul Opreanu, care o asculta de acasă, mi-a dat un telefon să mă prezint a doua zi la prima oră în biroul lui. Trei luni reținere de 5% din salariu. Thanks! Din cauza muzicii anglo-americane. Vă dați seama, pop-rock…Să tot fii copil teribil în epoca minirevoluției culturale ceaușiste…

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.