Karakum


DESTINAȚII EXOTICE
…Nu mai zburasem pe asemenea distanțe, cu un avion de linie rusesc, modern, având motoarele pe ampenaj, așa că era silențios. Era o chestiune de patru fuse orare, când am decolat de pe Domodedovo, către Turkmenistan, pe beznă. Ajungând la 11.000m, vedeam ieșind soarele. Curbura pământului era clară, aveam s-o mai văd astfel abia peste un sfert de secol, zburând cu 747 spre California…Acum eram în sens opus, spre Est. Prin difuzoare eram atenționați că trecem peste orașul-erou Stalingrad.
I-am oferit lui Igor un rom, scos din bagaj. Alcoolul era interzis în avion, dar nu și pentru oaspeții care stăteau pe scaunele Inturist, în spatele cabinei de pilotaj. Imediat Nagaev a început să sforăie, în timp ce translatoarea mea, Deseatnikova îmi vorbea de R.S. Turkmenistan. Am fost serviți în avion cu veșnicul ceai verde și un fel de cremvurst, „sosischi”. Apoi coborârea spre „nisipurile negre” din Karakum și aeroportul, un fel de Băneasa. Eram așteptați de doi scriitori, un director de editură și tovarășa ministru al culturii. Tot ce venea de la Moscova se bucura de o primire oficială fără cusur…
La hotel „Așhabad” ne-am odihnit, apoi imediat am fost la teatru, unde am stat alături de ministra culturii. Sala era plină de copii gălăgioși. Mi s-au dat căști, ca să ascult replicile în limba rusă, dar le-am spus că nu știu rusa.
-Și voi ați studiat opt ani rusa la școală, se revoltă Nagaev.
-Degeaba, Igor. Dar lasă-mă să ascult actorii în limba turkmenă. (Piesa se numea „EZOP”/Esop).
La ieșire am declarat că vreau bere. Am fost dus la o grădină de vară unde se vedea o cisternă cu bară pentru tractat cu măgarii, pe care scria PIVO. Am comandat bere la halbă și ni s-a spus că halbele se culeg de pe mese, le spălăm la o chiuvetă pe acolo și venim să ni le umple. Așa garantat că-ți spălai ca lumea halba. Berea era acrișoară și proastă, ca la Moscova de altfel, nu se compara cu Timișoreana de atunci.
Seara la hotel am mâncat șașlâc fierbinte, de berbec Merinos și mi-au spus că dacă după chifteaua aceea grasă beau bere rece se sleiește stomacul și mori. Așa faci cu vreun dușman, efectul letal e garantat. A urmat, pe fondul unei orchestre din care am reținut un clarinetist foarte bun care cânta muzică orientală în ritm de rock, o sesiune de dans la care am invitat-o pe biata Larisa. Dansatorii au făcut cerc în jurul nostru pentru că am făcut o demonstrație de rock capitalist. Roșie de jenă, Deseatnikova m-a lăsat să fac mai mult un solo și l-am salutat pe clarinetistul care mi-a răspuns bine dispus.
A doua zi, la o editură am fost serviți cu pepene verde tăiat cu un fel de sabie. Tovarășii au trecut pe votcă iar mie mi-au adus bere, aflând că vin dintr-un oraș care fabrică băutura asta din 1718…A urmat o vizită la fabrica de covoare persane, la biblioteca Academiei și Institutul de științe („nauk”).
Capitala a fost distrusă complet de cutremurul din 1948 („zemlietriasenie”), așa că n-au mai îndrăznit să construiască decât edificii cu maximum 4 etaje. Oaza e lungă cam de 10 km, în zare ridicându-se, cenușiu și sterp un munte de 2000 m, Kopet Dag, marcând, la 15 km, frontiera cu Iranul. Bulevardul principal era traversat mereu de cămile, oprind traficul. Aici ele circulă neînsoțite și vin singure, de la păscut, acasă. Se bucură de tot respectul, mai ales că prin deșert, unde a fost drumul mătăsii și a trecut pe el și Alexandru Macedon, caravane mai există și azi.
Am avut un schimb de păreri și propuneri cu oficialii sovietici ai scriitorilor, discutând în prim-plan problemele traducerilor reciproce, schimbul de publicații și cărți. Limba turkmenă a fost, în parte, elaborată de institutul lingvistic, așa că în parte e una de laborator, artificială, alfabetul fiind chirilic. Sovietistanul a făcut abstracție de limbile turcice și persana, vorbite în zonă, eliminând alfabetul vechi prin introducerea scrierii rusești. Dar cele mai frumoase momente le-am petrecut în deșertul Karakum, la un foc de tabără cu crengi uscate de saksaul, un arbust târâtor care arde chiar și verde fiind.
În deșert, unde ne-am dus cu o mașină, se făceau trageri militare. Acolo am intrat în peștera Kiovata, cu băi termale pline de scăldători. Nagaev imediat a intrat în apă, având pe el un fel de izmene, ca și turkmenii, eu aveam niște tetra cam transparenți, Larisa râdea de noi, n-avea nici ea o costumație adecvată unei îmbăieri, așa că noi, bărbații europeni am intrat repede în blugi, așa uzi. Era decembrie afară, dar cu 27 grade și eram la mânecă scurtă.
Fizionomiile întâlnite în Turkmenia sunt cam două, fața mongoloidă și cea smeadă (tipul persan). Rusa e monedă generală de schimb iar traducerile (cărți) în română primite au fost tipărite în Basarabia, în chirilice…Am fost primiți la o școală națională, unde fetele aveau rochii lungi, ca femeile (feregeaua a fost abolită de mult) și doar băieții erau îmbrăcați europenește. Când am vorbit în română, recitând și o poezie de-a mea, copiii au râs în hohote, atât de caraghioasă li se părea limba. Le-am răspuns că și mie mi s-a părut la fel de caraghioasă limba lor. Apoi au citit din lucrările lor scriitorii Kaium Tangrâkuliev și Annaberdî Agabaev, gazdele noastre permanente. Am vizitat împrejurimile capitalei, remarcând mulțimea de tancuri care se pregăteau să intre în Afghanistan, cu toate că mie mi se spuse că păzesc frontiera cu Iranul, unde regele Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr este pro-american.
Apoi un colhoz cu bumbac, întinse zone de lângă Canalul Lenin, lacul de agrement. Luxul acesta acvatic a dus la secarea mării Aral, dar despre asta nu se vorbea deloc.
O metodă originală de dragare a canalului, mereu invadat de plante, este popularea lui cu crap chinezesc (probabil fitofag) foarte lacom, care îngurgitează vegetația subacvatică. Popasurile în peisajul ascetic și ciudat, se lăsau cu picnicuri de la care nu lipsea tradiționalul pilaf cu pui, pastrama și șașlâcul, fileurile de pește crud și afumat, garnituri cu plante aromate, ceapă de Ciarjou și deserturi cu fructe subtropicale, sucul de rodii (diluat cu votcă), un vin dulce de Bezmein, făcut din struguri stafidiți… Mai târziu, unele aspecte din California aveau să-mi aducă aminte de clima asemănătoare din Asia Centrală…
Mulți ruși umblau pe acolo, exista chiar și o școală rusească, în care erau separați copiii ruși de localnici. S-au supărat turkmeni și ruși când am întrebat despre școlile așa-zis naționale dacă sunt, de fapt, niște rezervații. Că asta și erau.
Hotel Ashghabat/Așhabad avea pe hol un singur televizor cu un singur canal pe care se transmiteau emisiunile destinate regiunilor îndepărtate ale Uniunii. Ca la „gostinița” Rossia sau Pekin, unde am fost cazat în Moscova, erau și aici, pe hol chelnerițe care serveau permanent ceai verde de la samovar. Ne-am așezat tustrei la televizor. Am fost abordat de o tânără în stadiu avansat de ebrietate, care s-a așezat lângă mine, mi-a luat mâinile într-ale ei și mi-a spus „vî polșe”. I-am spus că nu sunt polonez, dar ea insista că sunt polonez. Nagaev se hlizea:
-Ți-ai găsit și admiratoare. Ea e rusoaică. Vezi ce temperament avem noi rușii, iubăreți…
Cum tipa nu mai contenea, am rugat-o să-mi scrie numărul de la camera ei, promițând că-i fac o vizită. Dar între timp individa de la samovar a tras-o deoparte și a admonestat-o cu vehemență, făcând-o să dispară.
-Așa se termină relațiile cu străinii, care nu sunt bine văzute, zise surâzând Larisa.
Numai ce am plecat din Turkmenistan că a și început războiul din Afghanistan. !979, decembrie.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.