Deșertul lui Amfiloh


NUVELA A APĂRUT ÎN VOLUMUL „VIAȚA REFOLOSIBILĂ” RETEZATĂ DE LECTORUL DE CARTE DE LA EDITURA „FACLA” ION ANGHEL. LA ACEASTĂ VÂRSTĂ TREBUIA SĂ FIU CENZURAT

L-am cunoscut pe colegul meu Amfiloh doar când, printr-o coincidență, am plecat împreună în concediu la Sinaia, cu bilet de sindicat. Amândoi holtei, el ceva mai în vârstă, cu vreo șapte ani, contabil. Ni s-a repartizat o cameră într-o minunată vilă îmbrăcată în iederă roșie, că era toamnă. Că nu credeți că am fi ajuns acolo dacă ar fi fost în plin sezon turistic. În vilă mai exista doar familia administratorului, în rest sufla vântul. Și totuși nu se putea să dormim decât în aceeași cameră. Restul era rezervat pentru orice eventualitate.
Amfiloh era la servici un om domol, corect. De fapt nu ne-am prea văzut în biroul lui, eu având treabă în studiourile noastre de radioteleviziune. Avea o ușoară defecțiune a șirei spinării, care îi dădea un aer de politețe până la umil. Era puțin cam ocolit de colegi și nu știu, dar mă simțeam mereu vinovat cu ceva față de el. Mă simțeam, oarecum așa în numele tuturor. Așa-s eu câteodată. Și poate că asta m-a și dus în deșertul de pe Marele Platou.
…Obișnuiesc să-mi arunc hainele aiurea.
-Aici, spuse Amfiloh din pat, unde citea presa, nu ești ca acasă. Păi cu mine ai sfeclit-o
O propoziție nu se începe cu „păi”, însă era alta chestiunea. Colegul meu era un ceas al ordinii și conviețuirii. Cu timpul m-am învățat să nu mă duc oricând la veceu, să respect orele de somn ale vecinului, chiar dacă acestea se consumau în insomnii dese, să citesc odată cu el, să nu ascult muzică rock…
-Te bărbierești cu insistență azi. Ia spune, chiar te crezi un tânăr frumos?
Să mă ia dracu, dacă mă cred ceva în general. Dar pe atunci eram frumos. Am avut intenția să ies în oraș, să casc gura după niște fete, dacă existau pe aici.
-O, dacă vrei, las celălalt obraz nebărbierit. Ce contează? Tot ieșim mâine în pădure.
-În pădure? Ce să căutăm în pădure? Lasă, te rog romantismele astea că m-am săturat. Tot studioul e plin de redactorași romantici, de puțoi. Nu știu de unde v-a adunat șeful, că sunteți unul și unul. Numai frumușei și super-ficiali…
Însă eram un om liber, concediul îmi aparținea. Deci pot pleca unde vreau și n-o să dau socoteala…Ba asta pot s-o fac dacă sunt singur. Căci după marea mea întârziere de ieri, când din birt am venit la vilă nu mai știu când, găsind totul încuiat, m-am cățărat pe iederă până în camera noastră și aproape am tras toată vegetația aia roșie de pe casă, așa că trebuia să vină și zilele resemnării, renunțării și pocăinței. La cantină și înapoi, doar atât, doi câte doi.
Amfiloh citea mereu, imobilizat în pat. Cred că lectura mereu aceeași carte. Am decis să citesc și eu, în paralel, ceva poezii. Zăceam odată așa, neglijent, cu doar niște șpilhozeri pe mine și mai mult citeam peste carte. M-am făcut că nu observ că el se uita la mine, în timp ce cu o mână făcea niște mișcări suspecte sub pătură.
Poate că nu citea nimic niciodată. Aștepta să apar ca să pună mâna pe soioasa aia de copertă și, de fapt, mă urmărea cum mă mișcam prin încăpere. Mă privea ironic, întorcea deobicei cu ostentație capul când mă dezbrăcam…
-Desigur, zicea, ce vă pasă vouă, căci mergeți mereu pe teren și vă aerisiți și vă bronzați frumos. Voi cu aventurile iar eu stau retras în biroul ăla cafchez.
O, da, are mereu de reproșat ceva vieții în general. Dar din birou operează cu plăcere prin acte și surâde dacă ne penalizează șeful. Moare și capra vecinului, care se prea aerisește și se bronzează și oferă microfonul femeilor din locuri îndepărtate. Muncă interesantă au reporterii ăștia. Așa că, gata băiete, mi-au venit sancțiunile. Mi-am propus slugărirea, slujirea colegului meu. Mi-am propus să am o grijă părintească pentru sănătatea lui, nutrind dorința de a-l vedea fericit, cu toate că nu-mi făcea nici o plăcere și nu-l suportam, recunosc. Mă voi biciui de unul singur. Trebuie să acordăm compensații celor pe care natura nu i-a înzestrat cu ceea ce ar fi dorit ei. Când un bărbat scund mă detestă, i-aș da câțiva centimetri din acel un metru și optzeci și trei ai mei. Ei, nu-mi strică un pic de autoflagerare, ca educare a voinței, că la douăzeci și patru de ani nu ești prea copt. Dar asta cu condiția să fiu lăsat și eu în pace.
Zilele trecute am făcut ceva progrese. Amfiloh păru impresionat de o melodie pe care
o auzise din „tranzistor”.
-Îmi amintește ceva din copilăria mea.
Îmi comunica mereu ceva despre sine însuși. Melodia aia o difuzam mereu la cererea unor ascultători în emisiunea mea de divertisment.
-În fapt și în realitate sunt foarte muzical…Dar stai mai încet, nu pot umbla așa de repede.
-Scuze. Mă gândeam că se închide cantina. (Mă prinsese de braț și eram uimit de atâta familiaritate, exagerată, dubioasă chiar. Nici vorbă, nu era ora mesei. Dar voia în acest fel să-mi tempereze viteza, să mă tragă în jos, către nimicnicie…)
Am ajuns și la faze mai umilitoare, când mă punea să-i ridic lingura de pantofi. Cu ocazia asta am constatat că poartă tocuri înalte, pentru a părea mai înalt. Aveau să mă obsedeze acele tocuri, cu care omul meu se împiedica, mai ales în plimbările pe terenuri accidentate. Mi-era teamă să nu pățească lucruri penibile, să nu ajungă în patru labe, căci atunci s-ar duce dracului acalmia provizoriu instalată între noi.
-Tu n-ai nevoie de așa ceva, zise. Ești un tip atletic.
-Sunt pe naiba, nu mai vorbi așa ceva. Dimpotrivă, tu ești acela care are o atletică energie de a se lupta cu cifrele alea pe care nimeni nu le poate suporta.
-Da, am energia asta, pentru că am în spate pasiunea pentru Marele Platou.
Pentru moment am înghețat. Îl știam un om al câmpiei, nu unul al muntelui, banal, sportiv, gâfâind gratuit și transpirând spre piscuri inutile.
-Câmpia este și ea o caraghioasă lume a sănătății. Nu ea, ci Marele Platou, deșertul pur, ascetic te învață suferința. Îți trebuie o școală a renunțărilor, zicea Amfiloh în timp ce-mi stingea televizorul, pentru ca el să vorbească nestingherit. Îți ofer spre lectură o carte ciudată, „Piticul absolut” de Moris Totem sau așa ceva. O lecție a marilor renunțări.
Îmi venea să-l întreb la ce renunță el când umblă cu mâna dreaptă sub pătură, dar am renunțat îngrozit.
Închipuiți-vă că l-am dus odată și la birt. I-am dat niște bere de Azuga și s-a pilit și s-a făcut rău, apostrofându-și vecinii de la alte mese, încât era să fie și bătut. Dar mi s-a destăinuit. Fusese în viața lui și o femeie, mai bine-zis o pitică. O cunoscuse la un circ. Dar după ce „au discutat” un timp, pitica l-a părăsit.
-N-a mai putut suporta nisipul fierbinte, simunul. Nu putea să ia numele domnului în deșert. Ce-ar fi, zise el după încă o bere, să faci rost de niște fufe? Tu te pricepi la așa ceva, nu?
Și pentru că nu mă pricepeam la așa ceva pe atunci, l-am simțit brusc ca pe un frate mai mare. Simțeam că în mine ar fi doi, sau chiar numai el. Și cu atâta bere am pierdut ocazia să aflu ceva despre Marele Platou. Poate eram mai înzestrat decât el să-mi duc povara prin deșert, puteam răbda de sete (în timp ce beam bere), eram mai curat, fără aventuri cu pitice, fără cocoașă, fără contabilitate…
-Te bronzezi rapid, schimbă el vorba. I-am răspuns afirmativ, dar subliniind că nu sunt eu de vină pentru asta. Și că sunt pregătit pentru Marele Platou. Acolo s-ar fi conciliat lucrurile astea dintre noi. Găseam că aș avea vocația deșertului. Ce altceva decât răbdare a fost viața mea de douăzeci și ceva de ani. Eram un băiat care-și vedea de fermecătoarele sale jocuri și drumeții cu bicicleta, fără să-și dea seama pe lângă ce lucruri periculoase trecea.
-Da, domnule Amfiloh, fetele erau stup în jurul meu, le plăcea prezența mea, până la un moment dat. Știi că decretul șefului statului în privința relațiilor ne pune în situația de ne abține. Anticoncepționalele lipsesc total, sunt interzise. Fetele doresc mai degrabă să se mărite. Le înțeleg, nu puteau risca să râmănâ însărcinate, să facă avorturi periculoase și nepermise. Eram omul Marelui Platou poate chiar înaintea dumitale…
-Să mergem la toaletă, zise el nerăbdător.
-Vă aștept.
-A, ești unul din ăia „pubibonzi”. Nu poate face pipi în colectivitate…
-Da, domnule. Aveam la cătănie un caporal care ordona să stăm în linie, unul lângă altul, pentru a ne ușura. I-am spus că nu poate da asemenea ordine și mi-am atras bătaia de joc a colectivității. V-aștept…
M-am cam săturat să fac pe umanitarul. Mi-am dat seama că menajez în colegul meu tocmai acele laturi care sunt parțial și ale mele, suntem niște singuratici. Dar unii sunt astfel pentru că au vocația singurătății și o pot suporta perfect, venindu-le chiar bine. Iar alții sunt proiectați în singurătate datorită unor întâmplări, accidente nefavorabile și devin nemulțumiții prizonieri ai unui destin potrivnic. Eu nu-mi pun problema la modul dramatic, știu că toate vor veni la momentul potrivit, derulându-se în matca firescului. Amfilohii ăștia gâfâie mereu, plini de dorințe de tot felul, ca oaia care nu-și suportă lâna. Vor să devină campioni ai singurătății în lipsă de altceva…
…Ei, uite, îmi zise într-o seară, îți fac hatârul. Mergem în drumeție în munți. Dar pun condiții. Cu telefericul până pe Platou, căci șira mea…Spatele meu își va reveni, am încredințarea unor medici de vocație. Dar prostia din tine nu are leac. Asta ți-o spune un profesionist.
Profesionist, în ce? Mă rog, mulți profesioniști apar astăzi în toate domeniile amatorismului. „Doamna mea”, cum îi spun în gând contabilului nostru, a prins dor de Babele. Bravos, îmi vine să trag cu acest rucsac de plafon de-atâta entuziasm.
Pregătirile își au harul lor. Un rucsac va fi suficient pentru două persoane, mai ales că unul decide ce se încarcă și celălalt va căra.
-Ce strâmb arăți, îmi zâmbi condescendent Amfiloh, în timp ce eu mă gheboșam sub rucsac. Asta vezi este condiția umană.
Multe mai știa imbecilul despre condiția umană.
Sus, pe Platou trebuia să beau o bere. Și tocmai de aceea, băiatul cel rău care era cu mine decise că nu vom bea nimic, pentru că trebuie să ne menținem condiția fizică. Trebuia să străbatem, vezi-doamne, Deșertul. Și acolo ne vom hrăni precum cămilele, din rezervele interne. Câtă asceză la bietele animale.
Trecem de Jepi stâncile devin gălbui și în aer parcă se iluminează cu vapori de sodiu. El tace. Mergem spre Babele? Spre Omul? Spre Peșteră? Spre Piatra Arsă? Spre Caraiman? Spre Thomas Mann? Orice indicatoare dispăruseră brusc. Văd surâsul plin de sine al lui Amfiloh și știu că știe unde ne duce. Ne ducea în deșert…Mi-am dat seama de treaba asta abia când începuse simunul. Ne învăluia nisipul, burnusuri de nisip ne fâlfâiau pe umeri, totul venea din toate părțile. La început crezusem că e vorba de zăpadă și încercam să beau „fulgii”, de sete. Palmieri trecuseră pe lângă noi, însă știam că în mediul acesta de jepi totul putea fi doar un miraj. Ne priveam cum arătam ca niște cămile cu cocoașe, ne scrâșneau ochii de nisip.
Își prinse piciorul într-o stâncă. Sîngera. Stânca, probabil. Nu nu avea nevoie de ajutor, era în largul său, în largul suferinței…
-Scrântește-ți și tu piciorul! îmi porunci.
Un trăsnet despică furtuna de nisip. Da, nu era de glumă. Îmi găsii o menghină de piatră, o crăpătură într-una din puținele stânci sahariene, mi-am înfipt glezna acolo și după ce s-a înțepenit bine am tras strâmb. Ca un disperat, de parcă nici nu era piciorul meu. Îmi era deja silă de piciorul meu, de tot ce reprezentam, îmi era totuna. Glezna se umflă prin bocanc și acum mă târam, cu o posibilă fractură, în urma bravului Amfiloh. Cred că o umbră de milă îl apucă în momentul în care decise că puteam deschide o cuie de pateu de ficat sau de ce dracu` era, că mai nou nu poți deosebi un pateu de o gleznă ruptă. Băgă un briceag în conservă și se tăie. Se tăie blestematul meu stăpân în fierul proaspăt depicat al cutiei. Degetul îi sângera masiv.
-Taie-te și tu! Îmi urlă. Dar cu ce era să mă tai, fire-aș să fiu? Îmi întinse cuțitul lui de vânătoare. Nu aveam de ales, așa că-mi retezai o falangă de la arătătorul mâinii drepte. Atunci el îmi oferi batista, să mă pansez, asta după ce se șterse pe față și peste tot.
Meritam o bere. Scoase o sticlă din rucsacul pe care abia îl mai târam. O sorbi în fața mea, cu poftă și satisfacția de a face pe cineva să sufere. Și încă o bere. Se și îmbătase, el, care nu știa să bea.. Și în timp ce îmi deschidea, probabil, și mie una, îi trozni încheietura de la antebraț.
-Privește ce blestem! Ce oase firave am, ce alcătuire mizerabilă sunt!
Era și prima lui autoflagerare. Își recunoștea fragilitatea, așa că aveam să plătesc pentru asta. Aveam să plătesc pentru secunda lui de sinceritate expusă „public”.
-Fă și tu la fel, veni ordinul pe care-l și așteptam. Și asta numai pentru că numai el mă mai putea salva din ceea ce mă băgase. El însă nu mi-o iertă. Nu-mi iertă pentru că-l auzisem vorbine despre oasele sale firave, pentru că-l lingușisem mereu și știa că nu sunt sincer…Și-n timp ce-mi desprindeam mâna stângă din cot, cu același cuțit de vânătoare, el se îndepărtă. Mă părăsise, sub soarele dogorâtor și eram lipsit de orice șansă acum.
(Fragment din romanul în lucru AMFILOH)

Advertisements

4 thoughts on “Deșertul lui Amfiloh

  1. Imi place foarte mult! As fi recunoscut stilul si daca nu as fi stiut ca sunt pe pagina dvs.
    Amfiloh ma sperie si ma obliga sa imi doresc sa aflu cat mai multe despre el. Prevad o furtuna in viitorul dvs. roman.

    Like

  2. Mulțumesc. E un semn bun pentru mine. Amfiloh are mai multe fețe, absolut toate abjecte. Cu toată nuanța suprarealistă din final, de fapt mai mult o metaforă, perversitatea lui malignă e reală. Sindrom Stockholm.

    Liked by 1 person

  3. Deja imi pare rau de persoanajele care trebuie sa il suporte. De dragul romanului, este un rau necesar. Sper doar ca nu a existat si in realitate. :)

    Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.