„Ceux qui vivent, ce sont ceux qui luttent”


Departe sunt acele vremuri…Portret remasterizat de domnul Mihail Toma


Descoperirea de sine este cel mai fascinant fenomen din viața omului. În primul rând senzația că, abia începută, viața nu are un termen limitat. De aici – pierderea timpului, ratarea unor șanse cu adevărat folositoare. Persoane care se simt îndrumătoare, intervin permanent cu „tradiționale, folositoare și necesare” atenționări, datorită cărora aspirantul spre maturitate se simte deposedat de inițiativele personale. Considerat mereu un neajutorat, adolescentul este mereu orientat spre „căile cele bune”, ca un handicapat. În cazul unei inteligențe ieșită din comun, aceste direcționări sunt absolut inutile. În cazul „micii persoane”, exemplar „reușit” din toate punctele de vedere, părinții se simt proprietarii unei valori, unei bijuterii personale. La rândul său, adolescentul aspirant la maturitate este tot mai conștient de sine, are tentația independenței, a fireștii senzații că-și aparține sieși. Dintr-un fel de modestie care mi se inocula forțat, a trebuit să cred că nu era cine știe ce de capul meu. Asta a fost curată ipocrizie. Care a avut un rezultat opus. Oglinda venețiană, pe care o priveam tot mai ades, mi-a șoptit ceea ce părinții nu mi-au spus, nu știu de ce, pentru că știam de la alți tineri scriitori că mamele lor le insuflau ideea că sunt cei mai frumoși, cei mai inteligenți din lume. Ambele „formule” de educație au instigat la atitudini personale de narcisism. Așa ajungem să ne comparăm cu alte persoane pe criterii estetice. Iar această formulă subiectivă ne paște la toate vârstele. Văd asta la unii colegi, seniori, extaziați de propriile persoane. Dar nu-i condamn. Ceea ce putea fi, în vremuri normale, interpretabil prin judecățile lui Freud, este acaparat de timpurile morbide pe care le trăim. În această țară criteriile valorii sunt compromise, prin inexistența lor, de mult timp. Ranchiuna, invidia, răutatea, spiritul de mahala fac ca omul să nu se mai manifeste în plenitudinea sa. Candoarea dispare repede, omul trebuie să-și facă singur dreptate. Vremuri similare or fi fost și atunci când Walt Whitman scria poemul verslibrist „Cântec despre mine însumi”. Dar nu era nimic egoist în acel „Mă sărbătoresc și mă cânt”, pentru că poetul adăuga că prin tot ce are mai bun vrea să aparțină toturor. Nu, n-au fost vremuri similare. Egoiștii noștri ar spune: ceea ce aparține tuturor, trebuie să-mi aparțină doar mie. De aceea, din moment ce nimeni nu-ți oferă atenția care ți se cuvine, datorită prestației care s-ar încadra în ceea ce este valoare, necesară unei societăți normale, atunci vii și-ți iei singur din castronul comun. Cine nu înțelege asta, cine e slab, va ceda repede. O spune mai bine Victor Hugo:
„Ceux qui vivent, ce sont ceux qui luttent ;
Ceux dont un dessein ferme emplit l’âme et le front.(…)
Ceux dont le coeur est bon, ceux dont les jours sont pleins.
Ceux-là vivent, Seigneur ! les autres, je les plains.(..)
Car le plus lourd fardeau, c’est d’exister sans vivre.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.