Cronica literară


EUGEN DORCESCU

POEZIA LUI LUCIAN BURERIU

Nobilă, erudită, elegantă, străină de sentimentalisme și dulcegării, precum și de mitocănii și obscenități (și unele și celelalte la mare modă azi), aristocratică, așadar, în spirit și în stil, poezia lui Lucian Bureriu (Afectivități conștiente, Editura Eminescu, Bucureşti, 1968; Marele solstițiu, Editura Facla, Timişoara, 1989; Armura demnității, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2015) cultivă un lirism elevat, generat de două forțe tutelare: pe de o parte, de un puternic talent creator; pe de alta, de o viguroasă și salutară conștiință artistică. Citind-o, și recitind-o, îmi vine în minte celebra zicere a lui Vitruvius: „Neque enim ingenium sine disciplina aut disciplina sine ingenio perfectum artificem potest efficere”. Această sentență necruțătoare îl învelește pe poet ca o nevăzută, dar neînvinsă armură. Iată un poem edificator, între multe altele (cităm, aici şi în continuare, doar din volumul Armura demnităţii): „Mă repliez organic, prin renunțări de soi,/Pe-ntinsul unor vremuri de trebuință forte./Nici inima nu știe cât costă, cât efort e/Când spiritul, elastic, se regrupează-n noi.//În conul adaptării e umbră și răcoare./Cât e din mine-acolo și cât rămâne-ntreg,/Deci, câtă nemurire din vastu-mi eu aleg/Se-nscrie sub emblema duplicității oare?//Sublimă, datoria mă arde, din pruncie./ Pe harta-i nu revendic vr-un teritoriu-n plus. Spun că-s cât sunt și poate că nici atâta nu-s,/Pentru ca lumea largă cu-atât mai largă fie” (Marea repliere).
Ar fi o neiertată greșeală să se creadă că o asemenea poezie (intens și profund elaborată) este lesne accesibilă. Așa cum unii condeieri naivi și infatuați își închipuie că, pentru a fi scriitor (poet), nu trebuie să faci nimic (doar să fii sensibil, „să simți”), alții, lectori mai ales, aidoma celorlalți, sunt de părere că și cititorul de poezie (de literatură) este liber de orice obligație intelectuală și de orice efort imaginativ. Or, nu! Descifrarea și gustarea unui text poetic autentic impun o inițiere, oricând, și cu atât mai mult în cazul de față, unde fiecare poem, fiecare strofă, fiecare stih vibrează de frenezia inteligenței și de emoția ideii: „Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii,/În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară…/Și, ca dintr-o beție zvârlit cețos afară,/Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii.//Regret, sunt mai terestru și nu mă joc cu leii,/Nu se trezesc de-un răget vecinii la parter./Din curcubee-undiți să fac azi nu mai sper,/Dar cred, cu timpul poate, c-am prins firul ideii…” (Sonet). Să se vadă și Insomnie sau Incultura..
De pe această platformă ideatico-imaginativă, hrănită de o impresionantă cultură literară și muzicală, Lucian Bureriu dezvoltă, apelând, cu dezinvoltură, la alegorie ori la simbol, la vers clasic ori la vers liber, probând un extraordinar simț al limbii, temele și motivele sale favorite. Toate, fără excepție, încadrate în orizonturile Valorii.
Iată câteva asemenea teme:
– Indistincția metafizică natură/cultură: „E pace sufletească pădurea în amurg,/Când verdele speranței dizolvă calde stele;/De fosfor căprioare prin vaste liniști curg,/Înfiorând aroma desișurilor grele.//Cascade vechi, de cetini, pe umeri blând îmi sună/Când trec prin alfabetul frunzișului intens./Istorii fără sunet se-ascund sub gong de lună/Și-s arborii origini și creșterea lor – sens…” (Pacea sufletească a pădurii). Cf. și Egreta albă etc.
– Comunitatea umană, sfâșiată, uneori, de inutile beligeranțe, de vane și funeste confruntări, de nepăsare și egocentrism, expusă, fără încetare, primejdiilor exterioare sau lăuntrice, decurgând, ca o fatalitate, din înseși propriile-i rătăciri: „Nemernicesc vecinii, cu zgomot, prin pereți,/Activități adverse, viață inutilă,/Crezând, de nesimțire, că poate mâine veți/Strălumina Oceanul de ură și de silă.//E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând/Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,/Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând/Și-un uliu vechi în lună cu aripile bate.//Îmi iau, cu tremur, drogul acesta, necinstit,/Să dorm, visând avioane, planând peste ghețari./Se subțiază timpul și tot mă compromit/Prin anii-aceștia, care-s din ce în ce mai rari” (Iunie, 1968). La fel: Șansoneta războiului de poziție, Coșmarul, Pluta Meduzei ș.a.
– Condiția umană vanitas vanitatum: „Înveșmântat în beznă și în tăcere vidă,/Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci./Și gol orgoliu-i sună între pereții reci,/De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă.//E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag,/Vulcanul stins în care tăcerile irump;/UN OM e-n fiecare dreptunghi, atât de scump/Și mii de sarcofage păzesc un sacrofag.//De-aici se difuzează-n văzduh mirajul – forte/Al celui ce fusese și tată și mumie./Deșertu-n jur, de aur, expansionist și mort e./Deplâng setea cămilei, sălbatică și vie. (Keops).
– Condiția umană precară: „O anti-alcătuire, bețivă și ocnașă,/Gelos pe frumusețe, cu spatele la cer,/Purtând în sine moarte, fosilă ori în fașă,/El binelui întoarce un selenar jungher…//În jur, viața verde, neputincios uriașă,/Pe care-o fascinează cu foc de artificii./Și orice munte-n care rotund e morbul fricii/Devine-mpădurită și veștedă cocoașă”. (Gnom).
– Condiția umană în esențialitatea și excelența ei: „În irigații dense, nainte de Trecut,/Se naște Omenirea, pe fluvii orientale./Sub zigurate-monștri, tăblițele de lut/Descriu, ciobit, Potopul și trecerile Tale.//Frumosul Domn și Moartea ochesc, cuneiforme,/Umanul veșnic, care-a trezit multe popoare,/Ce își găseau, în lutul atât de sacru, forme/ De-a exista-n esențe, inteligent, sub soare.//Ghilgameș, semi-zeul și primul om pe glie,/A fascinat credințe și a zidit porunci/De nemurire pentru acela care-o scrie,/Cu dragostea și ura de-acuma și de-atunci”. (Ghilgameș).
– Condiția artistului (a poetului): „Încep și număratul alb, cumplit/Al zilelor inverse, ce-mi dădură/Întreaga unduire și făptură/Și-n ele-mi caut pulsul tipărit.//De-aici lipsesc, acolo n-am ajuns,/Dincolo urma-i parcă îngropată./Eram, în altă zi, abia o pată./Pentru o marți n-am existat de-ajuns.//Abia culeg o umbră, un plutit/Și doar ERAM atunci când îmi dădură/Acele zile-ntreaga lor făptură/Și totul era demn de-a fi trăit. (Numărătoare inversă) etc. etc.
Am putea continua. Ne oprim, totuși, aici, adăugând că poetul intertextualizează, passim, subtil și latent, limpezind, însă, uneori, deliberat, tonul, sensul sau prozodia, spre a chema la dialog iluștri înaintași: pe Tudor Arghezi (în Ada); pe Ion Barbu (în Hogea); pe Grigore Alexandrescu (în Ochiul). De altfel, în poezia (dar și în proza) lui Lucian Bureriu, natura, viața, istoria sunt asimilate cultural și estetic. Existența întreagă, în sublimitatea sa, este artă. Evenimentele și tipologiile se retrag, cum anticipam, în alegorii (Pluta Meduzei) sau simboluri (Ghilgameș).
Într-o lume atât de nevrotică și de sofisticată, precum lumea noastră de azi, înclinată a lua îndoiala (cea nihilistă, nu cea rațională, creatoare) drept adevăr, Lucian Bureriu are, în sine, înnăscută, dar și dobândită, prin studiu, certitudinea dramatică a valorilor. Crede în adevărul lor. Ca urmare, și el, și poezia sa evită ravagiile egoului (acest pseudo-eu, fictiv, fanfaron, răspunzător de toate eșecurile și suferințele noastre) și își pune în lucrare eul – eul artistic, scriind, singuratic, senin, după măsura harului ce i s-a dat, sub specie aeternitatis.

Advertisements

Intervenția de la Budapesta, fără minciuni


 


La 21 martie 1919 Mihaly a cedat puterea coaliţiei comuniştilor şi social-democraţilor, cale au proclamat o republică a Sfaturilor, condus[ de Kun Bela. Istoricul român L. Banyayi ne spune că la Oradea s-a creat Sfatul central al revoluţionarilor români, având ca sop nu unirea cu boierimea, ci cu „harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime, cu Republica sfaturilor din România”.
„Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a declanşat o largă mişcare de solidaritate în rândul maselor muncitoare române…s-a făcut o agitaţie deschisă pentru o bună vecinătate cu Republica Ungară a Sfaturilor.
Guvernul burghezo-moşieresc român, sub îndemnurile puterilor Antantei, a răspuns însă cu intervenţia armată la revoluţia proletară din Ungaria şi a luat măsuri drastice împotriva celor care s-au declarat solidari cu această revoluţie…în 7 mai 1919, o mie de soldaţi români staţionaţi la Dej demonstrează împotriva trimiterii lor pe frontul INTERVENŢIONIST (s.n.)…”
Nicolae Iorga, martor la evenimente descrie reacția ardelenilor:
„La Hernad au părăsit trenul. A fost nevoie să se bată la sânge dezertorii”.
A.Marghiloman constată: „Spiritul celor din Transilvania e bolşevism.”
Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii.
Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocând aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deduce dreptul de a continua oprimarea.
Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recunoaştem fără rezervă TOATE (s.n.) pretenţiile dv. teritoriale naţionale.
În schimb cerem imediata încetare a ostilităţilor, nemastecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea unor convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţionale care rămân pe teritoriul dv. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi urmărit.
Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sânge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza aspiraţiile naţionale.
Acele clase care oprimau pe conaţionalii dv. erau, în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru…ne-am eliberat şi noi de sub dominaţia acestor clase…nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale…continuarea războiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpânitoare maghiare.”
Textul mesajului a apărut în presa română cu întârziere şi în formă prescurtată, cu concluzia: „…guvernul român nu va da nici un răspuns, considerând că nu se poate sta de vorbă cu bolşevicii din Budapesta”.
Gazeta socialistă ADEVĂRUL: „…nu înţelegem această hotărâre a guvernului…nu cumva am prefera un guvern de BARONI …Ce ne pasă nouă ce guvern are Ungaria şi ce drept am avea noi să-i impunem un program pe care ea nu-l vrea şi care ar fi antidemocratic şi ostil nouă”. Marghiloman:
„O notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei”. Iorga: „De ce n-am trata şi noi cu stăpânii situaţiei din Ungaria?”
Intervenţia militară întreprinsă de guvernul I.I.C. Brătianu, spune ADEVĂRUL, „a primit un răspuns ferm.
Muncitorii români aflaţi în Ungaria în uzinele de armament din insula Csepel…s-au angajat în apărarea revoluţiei proletare ungare.
S-a format şi un batalion românesc în cadrul Regimentului roşu internaţional, compus din muncitori din vechea Românie.
Circa 2000 de muncitori români, maghiari, germani veniţi din Oradea, Arad şi Timişoara s-au înrolat în Armata Roşie ungară.
În România a crescut valul de proteste împotriva intervenţiei armate…manifestele îndemnau la nesupunere pe cei chemţi la mobilizare…ceferiştii şi petroliştii, minerii din Valea Jiului şi Mureş-Uioara s-au solidarizat cu revoluţia proletară din Ungaria…în demonstraţii la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila etc muncitorii au cerut încetarea intervenţiei împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor…Reacţiunea română, sprijinită de marile puteri imperialiste ale Antantei a contribuit la restaurarea în Ungaria a marilor latifundiari…”
Istoricul Gh.I. Brătianu scrie o carte despre evenimentele din Budapesta.

De la Conferința de Pace Clemenceau acuză:
“…armata română pradă, rechiziţionează şi trimite în România însemnate sume de bani şi materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează oraşul”.
Gh. I. Brătianu recunoaşte dezarmarea Ungariei: “Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupaţie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, maşinile necesare construcţiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca DESPĂGUBIRE PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI ÎMPIEDICAŢI DE LA MUNCA CÂMPULUI, totul comparat cu condiţiile impuse de Aliaţi celor învinşi.
America se opune acestei ocazii unice, care nu mai aşteaptă judecata puterilor învingătoare. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America ameninţă că se retrage de la tratative. Generalul american Bandholtz scrie:
“Forţa suntem noi; voi reprezentaţi doar ordonanţele”.
Gh.I. Brătianu recunoaşte că “…au luat uneori mai mult decât aveau dreptul.
În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care TEMBELISMUL ADMINISTRATIV nu ştiuse să le folosească.
Ocupanţii au lăsat în voia ei lovitura de stat care l-a adus sus pe Horthy Nicolae-întâiul”. Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”.
Clemenceau declară presei:
“Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autorităţile militare româneşti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…
O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinţe”.
Delegaţii americani amerinţă că părăsesc Parisul dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, propunând excluderea ei dintre Puterile Aliate, ruperea relaţiilor diplomatice, blocada economică. Gh.I. Brătianu recunoaște că “De s-ar fi folosit cum se cuvenea prada de război de pe Tisa şi de la Budapesta, am fi putut poate aştepta criza apropiată a politicii SUA , ce urma să îndepărteze acţiunea americană de interesele Europei.
Dar materialele au ruginit şi urmaşii lui Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea”…
”Unirea o datorăm războiului şi victoriei Aliaţilor”…”
S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte”…”efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne instaurarea horthysmului.” (Erwin Lucian Bureriu – http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE)

Olanda


Cătunul Scheendijk din provincia Utrecht, Olanda
Aproximativ 300 de locuitori numesc „acasă” aceste insule înguste, dar numai pentru o parte a anului. Ieșind din apele puțin adânci ale lacului Loosdrecht, o mare parte a terenului de aici, din Scheendijk, este amenajat cu case de vacanță, iar în cea mai mare parte a anului primesc electricitate, apă dulce și servicii de canalizare. Deși este un loc popular pentru turiștii de vară din orașele din apropiere precum Utrecht, casele sunt goale iarna. Cum s-a format acest curios peisaj? În secolul al XVII-lea, bogății de turbă au fost recoltate pentru combustibil, lăsând în urmă canale adânci unde apa e colectată în lacuri, rămânând doar fâșii de pământ care se ridică deasupra suprafeței lacului.

Olandezii


Cum au ajuns olandezii, care au atât de puțin pământ, să facă o agricultură care îi hrănește și pe alții?

În 1757 soseşte în Banat genialul hidrostatician Maximilian Fremaut, recomandat austriecilor de guvernatorul olandez Cobenzl. Printr-un ingenios sistem de canale se face desecarea uriaşelor mlaştini de la Ilanca şi Alibunar, absolut toate râurile şi pârâurile din Câmpia Tisei fiind îndiguite. Viaţa localnicilor devine mai sigură în aşezările lor. Absolut uluitoarea descoperire a olandezului, cu aparatele sale din epocă, a fost aceea că, fenomen unic în lume, râurile aproape paralele, Timişul şi Bega, au albii situate la înălţimi diferite faţă de nivelul mării. În aval de Lugoj, albia Timişului curge mai sus decât Bega. Aici a fost amenajat un nod hidrografic; se barează Timişul printr-un dig, la Coștei, iar o parte din apele sale pleacă pe un canal DE ALIMENTARE spre Bega, locul de confluenţă fiind aproximativ aproape, la Chizătău. Canalul navigabil devine mai adânc. Dar pentru a preveni pentru totdeauna inundarea Timişoarei, apele în plus trebuiau deversate undeva, înainte ca ele să ajungă în metropolă. Fremaut a descoperit la Topolovăţu-Mic locul în care Bega curge mai sus decât Timişul, aşa că se construieşte un dig-ghilotină şi un CANAL DE EVACUARE, apa în plus putând pleca înapoi în Timiş.
S-a spus că lucrarea este situată la un nivel de vârf printre rezolvările hidrotehnice ale epocii pe plan european. Marea inundație din 2005 a fost, de fapt, un accident hidrologic. Pentru a nu se ridica nivelul apei în orașul Timișoara, tot debitul Begăi a fost deviat în Timiș. Digul acestui râu a cedat datorită lipsei de îngrijire și a excavării de către niște particulari a balastului din dig, pentru construcții. Practic hidrologii ar mai fi putut da drumul la încă 50-100 de cm de apă prin oraș, dar probabil că ar fi speriat noii investitori străini…

Fremaut a îndiguit toate cursurile de apă din Câmpia Tisei. Au fost desecate mlaștinile imense ale Tisei. Localitățile au fost protejate de inundații iar agricultura a transformat zona în grânarul Europei.

VIAȚA ROMÂNEASCĂ


„Viața românească” nr. 10/1968/ pg. 144

CAMIL BALTAZAR
Lucian Bureriu: „Afectivități conștiente”(E.P.L. Col. „Luceafărul”, 1968

Nu se putea un titlu mai potrivit pentru o poezie care, purcedând de la idei, le certifică existența și le substanțializează prin sentimente, așa cum descoperi în antologicul „Acvariu”, cel atît deușor și de plăcut de ținut în minte: „și nu știu dacă are păreri sau vrea să învețe/Ochii lui sănt triști de atîta frumusețe”. Mărturisim dintru început existența unor reale ostroave de frumusețe artistică și de cuget incluse în acest notabil buchet de versuri. De ce? Într-o perioadă care abundă în autori care vînează absconsul și excelează într-un abstracționism plat, care nu exprimă și nu transmite mai nimic, Lucian Bureriu e clar în tot ce compune și-și afirmă crezul său și poziția ideologică prin aceste versuri: „În fiecare ipostază a lumii pe care-o transform/ Conform zborului suplu al sângelui în jurul nostru”, încă de la cea dintîi poezie din carte. Iar, pentru a spulbera orice dubiu, declară în cea de-a doua poemă: „Iar cei ce vin, tot mai tineri, instaurează cu mîinile lor/ posibilitatea tuturor de-a-ntineri ne-ncetat/Deoarece trăim împreună cu ei în viitor,/ Și-n fiecare linii de forță străbat”. Nu-s stihuri și nici declarații de cirmustanță. Se simte aici seriozitate, fluxul inspirației unui autentic mesager al contemporaneității. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, Lucian Bureriu are, cum am spus, darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii, ca-n memorabila poemă „Bonne nuit, Isolde”. El e capabil să compună și versuri grotești, cum e „Băiatul care sare gardurile”, arlechinade ca-n „Clișeu negativ”: ~Alerg pe străzile secolului meu/ Rîzînd ironic,/ Cu mîinile-n buzunare./ Și cîntă cu mine trompeta/ A jazz și-a relaxare./ Vă-mbrînciți mereu în jurul meu/ Vă ciocniți mereu mașinile moderne / Ei, rîde trist cu mine trompeta/ A jazz și-a baliverne”. Să nu se creadă însă că autorul folosește în deobște acesrt ton de bufonadă. Timbrul lui știe să se facă grav, cum bine șade unui rapsod care se declară cu aceeași discreție și pudoare FRATELE OAMENILOR: „Paznic mă simt lîngă sonul vostru/ Lîngă acțiunile pe care nu le cunosc/ Și le iubesc cu atît mai mult,/Nepăzit de nimeni, paznicul vostru nocturn”. Cînd nu e adagiu filozofic, poezia lui Lucian Bureriu atinge stratul afectiv al destăinuirilor, e deci lirică sentimentală, ca într-una din declarațiile sale de atașament activ față de oameni, în poema cu titlu necorespunzător „Obositoarea lume”: „Dezamăgiți de oameni și totuși prea copii/ Prin val-vîrjeul lumii fugim, desculți spre-o seară,/ Pe-o bancă, să ne strîngem tăcuți unul în altul,/ Prea irosițiți de-atîtea albastre rapsodii”. Lucian Bureriu e autorul unor interesante și originale crochiuri și tablouri luate pe viu, compuse aparent cu indiferență dar din care se degajă patosul iubirii, ca-n „Daruri-Daruri”. În „Elegia de la Marienbad” ideea trecută prin vasele fierbinți ale inimii, devine mai pregnantă: „Tinerii mei bătrâni, există doar o iubire/ Turnată-n cupa artei mele, ea mi-o dizolvă. Și-amestecată cu bronzul / E băutura tare a spiritului și-a materiei laolaltă / Arta e poate iubirea unui bătrân, / C-o mantie istovitoare de principii lucide”.

Putem afirma că versurile lui Lucian Bureriu sînt filtrul tare al spiritului, tocmai pentru că nu-și disimulează clocoteul simțirii ci, asemeni lui Labiș, o înveșmîntă într-un polei cerebral, potențîndu-i în acest fel la maximum valențele. Cu-dreptățire poetul poate spune: „Eu nu creez lumea, ci o descopăr din nou”, și el o săvîrșește cu o expresie figurată și un limbaj poetic propriu, de la-ntîiul volum, recreînd pe tipare personale, ca orice poet autentic, lumea și lucrurile înconjurătoare. Sînt bucuros să scriu astfel despre stihurile acestui tînăr. Ce bine se autodefinește cîte un scriitor: „Sînt compus eu însumi din salt” declară poetul. Poemele citate, ca și atîtea altele, conferă acestei cărți un salt în rigoarea artistică a poeziei, un salt de biruință. Primejdia care-l pîndește însă e ca o plurală claviatură să nu-l determine să vireze spre o poezie abstractă, spre un joc gratuit ca-n poemul „Adagio”.

DUPĂ 50 DE ANI,——————————————————————————————–

http://www.viataromaneasca.e

ERWIN LUCIAN BURERIU

miscellanea
Lucian Bureriu
CELESTA ÎN CULORILE SPERANȚEI
Articol publicat în ediția 4/2019
Un adevărat love story cu final fericit, romanul Celesta al doamnei Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu (Editura Mirton, Timișoara, 2018) reunește rațiunea și sentimentul, o calitate rară pentru o poveste de dragoste, în care ne-am aștepta să primeze tonalitatea în game minore și limbajul jurnalului intim. Sunt pagini scrise cu pasiune și luciditate totodată, supervizate intelectual, cu eleganță și noblețe. Pe un background dramatic, de lumini și umbre, evoluează două personaje menite să-și unească destinele, urmărite permanent de o celestă persoană (nu de instrumentul muzical cu clape), plecată în veșnicie, spre ambianța sublimă din ceruri. Autoarea nu revine cu detalieri ținând de titlu, urmând să aflăm, pe parcursul derulării textului, că personajul ce susține obsesiv eșafodajul poematic al romanului este decedata soție a renumitului poet Teodoru.

Scrisă la persoana întâi, cartea ar putea avea reflexe autobiografice, dar acestea contează mai puțin. Este inscripționarea pasiunii dintre un poet matur, văduv, Teodoru, și o profesoară universitară, singură, Arina, scriitoare la rândul ei. Între cei doi este o anume diferență de vârstă, ceea ce nu constituie, totuşi, un obstacol în declanșarea pasiunii reciproce. Valsul nobil și sentimental pare a fi condus de partea feminină, un caracter puternic, în compensație perfectă cu sobrietatea de maestru a lui Teodoru. Idila se derulează ca o melodie infinită, netulburată prea mult de evenimente și personaje marginale. Defuncta soție, o fostă pasiune, plină de personalitate, de care poetul nu se poate despărți nici în aceste circumstanțe obiective ale existenței, devine o prezență cvasimaterială și obiect al frământărilor noii iubite. Acesta este un moment culminant al poematicului roman. Cei doi îndrăgostiți sunt oameni realizați, însă pierderile suferite de amândoi îi determină să-și regăsească viața prin căsătoria lor. Nu este, fireşte, singurul motiv al apropierii, alte motive fiind afinitățile elective comune celor doi și atracția reciprocă, puternica prezență a umanului, a iubirii.

Ne apropiem de momentul final, în care celesta defunctă, încă prezentă fizic într-o urnă funerară, va fi înhumată, nu simbolic, ci de facto, lăsând mai multă liniște în existența noului cuplu. Romanul unei iubiri, de fapt, povestea acesteia, pare scris dintr-o suflare (deşi, din câte ştim, elaborarea romanului a durat destulă vreme), o monodie fără ramificații polifonice, cu puține episoade cu adevărat epice, care nu-i modifică structura. Prezența comentariilor despre Biblie vine să consfințească trăinicia noului cuplu. Această parte a înălțării sufletești prin spiritualitate dislocuiește un posibil filon epic. Personajele trăiesc într-o lume vegheată de cele sfinte, mai bună, mai binevoitoare și propice vieții.

Trebuie spus și faptul că autoarea, totodată personajul care se destăinuie la persoana întâi singular, este dedicată ambianței științifice, devenind și redutabil comentator al operei literare a lui Eugen Dorcescu. Eu cred că amândoi se prezintă ca unicat în această lume cu tot mai puțină încredere și credință.

Nimic frivol în aceste pagini de un lirism accentuat, în care luciditatea elaborării se combină cu tonul pasional. Câteva întâmplări relatate din mediul scriitoricesc confirmă valoroasa prezență a noului cuplu într-o ambianță adecvată profesiunii lor comune, stârnind uimire și prețuire totodată. Apariția unor personaje cu numele lor reale îmi amintește de romanul faustic al lui Thomas Mann, în care piesa muzicală compusă de scriitor și pusă pe seama personajului central, este dirijată de celebrul Klemperer; este o modalitate utilizată rar, care induce o nuanță simpatică, luminoasă, de duioșie și umor. De fapt, proza sentimentală, superioară, bine temperată, a cărții este, pe cât de compactă și de dimeniuni moderate, pe atât de bogată în modalități stilistice. Se reține arta dialogului, care individualizează iscusit personajele.

Celesta e totodată un omagiu adus celei ce a existat cândva, având o marcată prezență în societate și mai ales în conștiința soțului ei. Din respect pentru o mare iubire trecută, personajul feminin al autoarei vine să instaureze o nouă iubire, demonstrând că aceasta nu este doar apanajul vârstelor juvenile. Aș îndrăzni să afirm că e vorba aici de o premieră și nu numai în creația literară feminină de la noi. Cineva trebuia să scoată seniorii din tradiționala penumbră în care îi așază societatea activă. Iată că persoane sortite uitării și deznădejdii sunt în realitate la fel de active și pregătite să înceapă o viață nouă, de data aceasta de la înălțimea unei noi purități și în demnitatea deplinei maturități intelectuale. Sunt pagini frumoase, tonice, arborând în jur culorile speranței.

 

**

O limbă ca un fagure de fiere


Pentru a da senzaţia de viaţă, uneori se aruncă, din nu ştiu ce birou, „teme” pe marginea cărora sunt invitaţi să se pronunţe comentatori, formatori de opinie şi cei ce aparţin obştii scriitoriceşti. Se derulează scenarii, se impun prognoze. Apar, din nimic, panglicile colorate ale iluzioniștilor. Suntem, probabil, victime ale unei vechi administraţii, fără vlagă, insuficient de matură, fără solide criterii valorice, care tatonează adevăruri relative.
Dacă în SUA anilor treizeci criza ar fi durat douăzeci de ani, nu s-ar mai fi ridicat zgârie-norii. Au dreptate cei ce spun, inclusiv Eminescu, că nu de receptarea poeziei au nevoie românii, ci de o administraţie „ca lumea”. Mai tristă este, deja în planul „mentalului”, absenţa asumării destinului, lipsa simţului tragic, a unei datorii existenţiale. Viena, marea învinsă, devenea, după primul război, în plină criză economică, scena genialilor artişti expresionişti. Departe de a fi uniformizator, curentul s-a manifestat prin personalităţi. În teritoriile dobândite în virtutea principiilor wilsoniene s-au reunit multe specii de români şi minoritari, provenind adesea din civilizaţii paralele, sub incidenţa unor destine diferite iniţial. De aici sentimentul că nimic nu se lega; însăşi doctrina culturii naţionale era un artificiu. Germania a renăscut şi ea din propria cenuşă, datorită unei culturi consolidate. În acest timp, această ţară, de mărime mijlocie se macină dintr-un rău interior ca dintr-o predestinare.
Statul îşi datorează existenţa liantului care este limba română care, în forma ei modernă este rezultatul unei elaborări din laboratoarele creaţiei literare, singura construcţie constantă. Poeţii „au scris o limbă”. Multele grupuri lingvistice, influenţate de diversele vecinătăţi au urmat o linie convergentă, spre unificare, datorită cărturarilor. Formaţiunile statale au profitat, pentru a induce un spirit naţional unic, dar n-au făcut mecenat, n-au răsplătit această unică formă de activitate cu plus-produs dintr-o civilizație. Însăşi şcoala se bazează pe materialul oferit de lecturile-materie primă într-un proces de instruire. Dar de când nici creaţia literară, înger apter și acefal nu mai poate valora mare lucru, dată fiind imobilizarea într-un cărucior de invalid, numai presa neputând suplini policromia lingvistică a cărţilor, efectele se arată: limbajul de lemn circulă la toate palierele, kitschul, pornografia, barbarismele, împrumuturile nejustificate din alte culturi au pornit acţiunea demolatoare asupra echilibrului limbii. Destrămarea surselor de regenerare a ţesutului lingvistic poate afecta existenţa românilor ca popor. Academia şi Uniunea Scriitorilor sunt forurile care trebuie să atragă atenţia asupra necesarei introduceri a stării de necesitate. Scriitorii fac parte din patrimoniul naţional, trebuie ocrotiţi şi stimulaţi până sunt în viaţă. Limba fiind un fenomen viu, se formează şi îmbogăţeşte prin cei…vii! Domnia politicului în defavoarea culturii înseamnă înlocuirea civilizației prin barbarie. Ceea ce se întâmplă acum, sub ochii noștri.
Degradarea limbii, disoluţia literaturii, înlocuită de mass-mediocrita ar putea însemna paşi spre destrămarea conştiinţei naţionale. Ingerinţe străine, protectorate şi colonialism, Nici mileniul informatic, nici globalizarea nu pot înlocui fiinţa lăuntrică, zestrea genetică, prezente în indivizi de la venirea pe lume și nu prin substituire a eului cu diverse subterfugii.

Un secol de la Țiganiada politică din București


Adaptarea ardelenilor la realitățile din regatul României a decurs destul de dramatic, în contextul
lui 1919, conform MEMORIILOR lui Vaida Voevod, prim- ministru în acel an, când l-a înlocuit pe Brătianu la Tratativele de Pace de la Paris.

„Armata română, întregită cu contingente ardelene…ţinea ocupată Budapesta. Se manifestau primele conflicte între feciorii unităţilor de dincoace de munţi şi cei de dincolo. Ardelenii nu erau încă obişnuiţi să fie trataţi per: “tu”, “mă”, mamă-ti, p… etc. Şi pe deasupra cu palme şi pumni în faţă…Protestul era calificat drept rebeliune…Mobilizarea se făcuse pentru românii de confesiune gr. orientală sau gr. catolică, neputând chema sub arme ungurii şi nemţii, de altă limbă şi alte legi…La Budapesta a fost întronat, ca potrivit de a împiedica democratizarea instituţională a Ungariei, G. Diamandy, cel mai lipsit de scrupule din corpul apaticului rest diplomatic liberal. S-a făcut la Budapesta tot ce trebuia evitat şi nimica din ceea ce trebuia să se facă…tărăboi mare pe tema trădării Banatului prin Take Ionescu, a vânzării de ţară către nemţi de Marghiloman…În mijlocul acestei atmosfere de ţiganiadă politică, creată de cei mai distinşi fii ai României, a trebuit să duc negocierile cu marii aliaţi la Paris…Brătianu, ajungând şef al guvernului, chestiunea Banatului a fost lichidată  cu Iugoslavia… Vezi referatele lui Tocineanu, maiorul-ofiţer de legătură în Banat, care ştiuse să procure textele telegramelor lui Fontenai, însărcinatul Franţei la Belgrad, referitoare la Republica Bănăţeană…Brătianu făcuse diversiunea răsunătoare pe tema Banatului spre a-l compromite pe Take Ionescu…Fireşte că şi Brătianu îşi dădea seama că majoritatea cotropitoare din Torontal nu era românească…el a dispus fără nici o emoţie să se voteze legea baterii ţăruşilor de frontieră bănăţeană între sârbi şi noi- CU TOATĂ OPOZIŢIA NOASTRĂ BĂNĂŢEANO- ARDELEANĂ (s.n.) căci …opinia publică era tot pe atâta de ignorantă în a-şi da seama ce este acela Banatul, pe cât de puţin aveau idee Clemenceau sau Lloyd George că Banatul este viabil doar în integralitatea sa, zona montană fiind complementară cu câmpia, suprafaţa geografică aşezată de-a stânga Mureşului, care se extinde la apus până la Tisa şi spre miază-zi până la Dunăre…de Martone va fi fost singurul francez perfect documentat în privinţa Banatului. El trebuie să fi avut impresia că toţi românii eram cuprinşi de ţicneală,  de un complex în privinţa regiunii Banatului…”

Autorul memoriilor pare mai mult un adversar de partid vizavi de liberalii bucureşteni. Altminteri, îmbrăţişează cu aceeaşi pasiune naţionalistă ideea cum că generalul francez din Timişoara dă apă la moară recent-proclamatei Republici Bănăţene şi implicit comunităţilor maghiară şi germană de aici. Mult mai binecunoscute în Franţa, pe atunci, decât românii. (Generalul francez acreditat la Lugoj e înjurat de istoricii români pentru că era afemeiat şi iubea  unguroaicele din urbe… După mine, acest Vaida Voevod ştia despre Banat cam tot atâta cât Clemenceau şi Lloyd George. Atitudinea sa este una de adaptare liber-consimţită  la noua realitate. Pentru a face plăcere Aliaților s-a făcut, temporar, membru al Masoneriei. După un periplu cu ochii deschiși prin Occidentul pentru care avea o oarecare vocaţie, urmă înglodarea în mocirlele intrigilor politicianiste dâmboviţene care-i vor alimenta vocația naționalistă. Acesta este dezavantajul în care se afla în contextul de atunci un ardelean în postură de „român curat”. Doar familiile mixte  reprezentau  multicultularitatea  cu o viziune complexă asupra viitorului.