Cădere liberă!


Coloana lui Franz Joseph jefuită

 

Lectorii cărților noastre, de la Editura Facla, au fost când benefici, când malefici. Asta înainte de…23 august, adică de 1989. După debutul meu cu un volum de versuri în 1968, la Editura pentru Literatură, venea perioada tezelor ceaușiste. Cu al doilea volum de versuri m-am plimbat pe la Cartea Românească, Albatros (se desființase colecția Luceafărul și începea marea lucrare a cenzurii). Am fost frumușel trimiși, noi, autorii șapezeciști din provincie, acasă, în orașele noastre în care se înființaseră edituri noi. Simion Dima a fost director la Facla timișoreană. Cum cartea de versuri încă îmi zăcea fără șanse la București, cunoscându-mi stilul de, să zicem, critică socială din emisiunile de divertisment la care lucram ca angajat la radio, Dima mi-a propus un volum de proză pentru colecția Satyricon și așa am scris cartea de proză scurtă „Concert pentru mâna stângă”, cu ilustrații proprii. S-a amuzat lecturând manuscrisul și a lăsat, pe proprie răspundere, câteva șopârle pe care un cenzor lipsit de simțul umorului le-ar fi scos afară. Nu s-a atins de manuscris. Între timp editurile din capitală îmi respingeau versurile expresioniste și proza (romanul „Golul de aer”, rămas și azi în sertar). Acuma, ce să spun, noul director al Faclei, fostul meu coleg de facultate, Ion Marin Almăjan o fi avut dreptate respingându-mi volumul „Uraganul de fier”, care conținea unele elogii făcute imperiilor habsburgic și austro-ungar pentru aportul la civilitatea Timișoarei. „Nu merge, ne faci probleme!” Romanul a apărut totuși după 1989, la aceeași editură. În schimb Almăjan mi-a propus să public un volum de versuri. Lectorul cărții „Marele Solstițiu” a fost marele meu coleg de generație, poetul Eugen Dorcescu. El a pus în ordine crescătoare emoțional edificiul volumului, cu observații pertinente, elegante și cu mult bun simț. Această carte nu mai era majoritar verslibristă ca volumul de debut, ci cultiva o metrică fixă. Dorcescu a lucrat riguros pe acele manuscrise.
Cu ceva timp înainte propuneam editurii un al doilea volum de proză scurtă, „Viața refolosibilă”, tot cu un pronunțat accent satiric, dar care avea să anticipeze pe alocuri derogarea mea de la realism. Lectorul sever al manuscrisului era Ion Anghel. Nu mai rețin din munca noastră comună la carte decât un gest distant și neelegant al redactorului. Să-i spun prudență? Cred că nu era cazul. Nu era nimic antiromânesc sau antipartinic în aventura personajului principal. Nuvela era scrisă la persoana întâi, prezenta urme din experiența mea personală. Din desfășurarea aparent firească/realistă a evenimentelor, se ramifica însă discret o notă de parabolă. Colegul de excursie și concediu al naratorului era handicapatul Amfiloh, cocoșat, mic de statură, care, în viziunea mea era neputinciosul dornic să acapareze puterea și să-și transforme amicul în prizonier al propriilor lui metehne. Se întrevedea aici sindromul Stockholm; omul normal și bine făcut își acceptă captivitatea, e gata de sacrificiu pentru a-i face plăcere celui, de fapt, nefericit. Fac amândoi o ascensiune în Bucegi. Ajunși pe platou, după multe accese de dominație ale lui Amfiloh, apare în fața lor un deșert. În peisajul saharian aveau să se petreacă evenimente care accentuau ramificația suprarealistă a nuvelei. Din acest moment pixul redactorului de carte Anghel știa ce are de făcut. Între timp personajul Amfiloh își fracturează glezna, cerându-i același lucru prizonierului său. Care își agață bocancul între două pietre rupându-și piciorul. Începe și simunul. Amfiloh poartă burnus împotriva nisipului, interzicând același lucru însoțitorului. Se lasă cărat prin furtuna de nisip, în fine, de pe munte se va întoarce doar Amfiloh. Prizonierul său va fi abandonat pentru totdeauna. Ura cocoșatului, complexele sale, inclusiv pornirile discret homoerotice sunt în acest fel răzbunate. Fără să-mi spună nimic Ion Anghel taie finalul, deșertul, cartea apare ciuntită de acea porțiune în care sindromul Stockholm apare într-o alură tragic-kafkiană. Gata cu modernismele, nu-i așa? Obsedat de acest Amfiloh, am mai scris încă niște material, pentru sertar, desigur. Observați că nuvela se pregătea să devină roman. Și dacă mai am timp, cu toată această political correctness, voi duce la bun sfârșit disprețul pentru asemenea indivizi malefici.
Post scriptum. Fiind eu în favoarea creației, nu pot decât să remarc că Ion Nicolae Anghel sau Ion Marin Almăjan au scris niște cărți și sunt lansați cu brio. Suntem cu toții liberi, mai liberi acum decât atunci când trebuia să ne ciuntim manuscrisele, nu neapărat că ar fi dăunat politicii vremii, ci doar din ambiția celor care aveau ca obiect al muncii să taie cu pixul. Eram prizonieri și trebuia să ne bucurăm că apărem măcar și în forma aceasta în librării. Sindrom Stockholm.

Advertisements