Criticul literar Alexandru Ruja și cărțile mele


Încerc să stochez comentariile care au curs în timp despre trecerea mea prin literatură, aceasta fiind singura modalitate de centralizare a opiniilor de care trebuie să țin seamă, ori mă conving, ori nu.
ALEXANDRU RUJA, critic literar, în volumul PARTE DIN ÎNTREG, apărut în1994, face o referire doar la o parte din cărțile mele, apărute până la ora tipăririi volumului său de critică la Editura Universității (de Vest – Timișoara).

Menționez că primele mele cărți și materiale de presă au fost semnate fără prenumele ERWIN, editorii impunându-mi acest lucru, adică voiau un scriitor curat român. Decizia de a mă semna ca în buletin, adică Erwin Lucian Bureriu am luat-o ceva mai recent, semnându-mi astfel volumul „Armura demnității”, apărut în 2015, pentru a-mi sublinia descendența  GERMANĂ, dintr-o familie mixtă. Mă întreabă colegii de când „a apărut” al doilea prenume și le răspund că în epoca socialistă am fost „românizat” cu forța, aceasta fiind o condiție a înscrierii la Facultatea de filologie, secția româno-germană și mai ales a angajării mele în presa literară.  Așadar, cu un prenume sau două sunt aceeași persoană.

***

„Lucian Bureriu știe de la debut că poezia nu este discurs, ci poate fi ironie sau elegantă poză. În două mici, dar dense și savuroase volume și-a încercat harul de prozator (informația nu e la zi, de atunci am mai publicat câte ceva, n.n.) – „Concert pentru mâna stângă” și „Viața refolosibilă”. Ca prozator, folosește schița, proza scurtă de repede ochire spre trăsături definitorii, care descoperă în fața cititorului, caractere și evenimente. Se pot cita „Muzica apelor”, „N-a fost nuntă mai frumoasă”, „Zgomoteca”, „Șezătoarea”, „Scriitorii la ei acasă”, „Gestică programatică”, „Partida”, „Bună vecinătate”, „Premiul câinelui”, „Bastionul fericirii”, „Casa de pe strada umbroasă”, „Reportaj de la etaj”, „Pisoiul ei cel drag” și altele. Poetul pozează într-un copil teribil, regăsind candoarea copilăriei, sentimentul solidarității ori sufocarea unui spațiu limitat („Daruri, daruri”), unde adolescentul nu se poate modela. Din poză, Lucian Bureriu își face mod de existență poetică, „seriozitatea” dispare, poetul patetizând în gesturi mai reținute, creîndu-și o mitologie sub care maschează o existență. Umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul, între plecare și întoarcere, se desfășoară în această mitologie proprie. („Între două trenuri”). Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor și atitudinilor sincere. Copilăria ca „vîrstă veșnică a lumii” este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea perenă spre începuturi:
Gîndiți-vă, oameni, în sălile Consiliilor Mari!
Nu întoarceți capul, vă privește un copil.
Nevinovăției nu-i rezistă nimic. Cu toate că nu-i armă.
Copiii sunt balanța, măsura faptelor noastre.
Ei își au tainele lor colorate.
Nu le risipiți – culorile, una fără alta, cad.
Cine vă dă voie să intrați cu sabia
În aceste rezerve de liniște-ale lumii?
Rîzi, copile!
Foți recunoscători copiilor pentru surîs. („Copiii”)
Toate începuturile drumurilor se află în copilărie, oglinda pentru a privi viitoarele deveniri se află aici. Pentru a-ți afirma o cale proprie refuzul este o modalitate, poza violentă, un procedeu:
Alerg pe străzile secolului meu,
Rîzînd ironic, cu mîinile-n buzunare.
Și cîntă cu mine trompeta
A jazz și-a relaxare. („Clișeu negativ – beat generation”)
Din poziția rebarbativ-adolescentină se naște și impactul cu marile spirite, observate într-o „colegialitate” frapantă. Autorul nu se simte terorizat de mărimea acestora. Le invocă apropiat, chiar cu o ușoară detașare ironică.
Teme-te, Adrian Leverkuen, eu sînt viața.
Cînt poate imperfect, dar sînt eu melodia
Care continuă gestul greoi al cuvintelor.
Afectivitatea merge mai mult spre muzică (Bach, Brahms, Vivaldi), pedagogia ei fiind receptată într-un mod aparte, catalitic. Invocarea urmărește reîntoarcerea la acordurile fundamentale.
Jahannes Brahms, nu pleca!
Redă-mi acordurile tragice-ale eroicei materii.
Membrele, glasul, securea uitată-n arheologie,
Mintea, ca un crab veșnic, își adună picioarele subțiri
Întoarceți-vă, păsările mele prelungi. („Requiem”)
Muzica se menține ca o obsesie („Alergam, însă Bach ne urmărea, uniform / Ne opream, însă Bach ne depășea uniform”) mai mult în cazul unor evocări intime („Plajă”). Sau ar putea reface o armonie, ca într-o altă mască a lui „Pierrot Lunaticul”, cu care se sfârșește și începe un alt drum.
Ia-mă de mînă și du-mă tandru.
Ești singura care mă poate orienta prin rătăcirea-mi,
Care-mi dă forța de-a fi sub un acoperiș, oricare ar fi
Într-o singurătate în doi.
Strigă-mă-ncet…
În această călătorie, numită adolescență, în care cele mai multe fapte trăite au fost atît de mult muzică, încît amintirea și istoria lor se pot fredona, – alte nume ilustre pot fi prinse în jocul poeziei. În „Elegia de la Marienbad” întîlnim un elogiu, pentru că sentimentele nu pot ține decît într-o îngustă optică, „de-o bancă, de-o vîrstă, de-o stea”, dar și o ironie:
Sîntem uneori Geothe, nume dogit, nume de trunchi,
Înfrunzit prin surprindere,
Zvîrlit în copilărie, mușcat
De durerea pozitivă, dizolvant de frumoasă a sentimentului.
Oedip ar fi „pungașul acțiunii”, încercînd ridicarea unui fals tron al suferinței, iar în „Hamlet și fereastra verde” revine atmosfera bufă:
De cînd bufonul a pătruns în Elsenor
S-a mai amînat necesarul omor.
Îmbătrînește Hamlet și-i ruginește spada,
Iar ura-n el și-a domolit cascada.
Este greu de precizat, numai după un volum publicat după debut –„ MARELE SOLSTIȚIU” (1989) – dacă Lucian Bureriu va continua viziunea poetică. Cîteva poezii ar indica aceeași înclinare spre ironie și caricatural, chiar dacă versul este disciplinat în ritm și rimă, marcînd clasicizarea:
Nu voi mai dormi niciodată
Mi-e teamă de lumea ce invers se naște în vis,
Tăcerile zilei izbucnesc în hohot.
Nu știu ce vîrstnic în mine se recompune,
Nu știu ce lupi am pierdut.
Trebuie să rămîn treaz
Pînă cînd vor dispărea culorile –
Acest dar al dimineților odihnitoare (…)
Citabile sînt și „Nocturnă”, „Candori de ceas”, „Insomnie”, „Început de lume”, „Marea așteptare”, „ Reîntoarcerea”, „Alb cu orgă”. După un volum bun, Lucian Bureriu pare un veșnic întîrziat în a-și consolida drumul poetic. Cred că întîrzierea nu înseamnă la el renunțarea la poezie. „Marele solstițiu” dovedește posibilitatea de a relua legătura cu adevărata poezie. /ALEXANDRU RUJA

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.