Apărut în SUA


DENVER, STATELE UNITE

G. CĂLINESCU ȘI FRIGMANIA

Cărțile îmbâtrânesc odată cu noi și Cronicile optimistului de G. Călinescu, apărute în 1964 au îngălbenit, iar literele parcă s-au micșorat, acel corp 6, atât de folosit pe vremurile „crizei de hârtie”, făcând tot mai dificilă o reluare a lecturii. Dar ne dăm seama că abia acum putem citi G. Călinescu în altă cheie: „..de ce înainte eram mizantrop, iar acum optimist…”
Tableta orwelliană Frigmania este atipică în oceanul celorlalte. Evident că optimismul e un fel de a spune. Sub o dictatură ai obligația, oricum, să fii optimist.
Vechiul popor imaginar frigman „era o înaltă concepție a patriei. Cuvântul patrie se auzea de câteva ori în orice cântec, era începutul și sfârșitul oricărei cuvântări, cuvântul de ordine al copiilor, al femeilor, al soldaților și al cetățenilor.”
Aproape greu de crezut că această cronică apărea inițial în Jurnalul Literar din 19 noiembrie 1939. Probabil că vremurile semănau cu ceea ce am trăit în plin socialism. De fapt dictatura lui Carol al doilea s-a proclamat în 1938, putem bănui că Frigmania e România și în acest caz parabola călinesciană este o scriere politică. „Patria mai presus de orice, totul pentru patrie. Frigmanii lucrau pentru patrie, făceau copii pentru ea, luptau și mureau pentru ea, iubirea de țară era proverbială.”
Interesant că în preajma celui de al doilea răboi mondial și în Frigmania „exista Zeul Războiului. Când cineva era prea de tot tânăr sau prea bătrân, deci incapabil de a contribui și el la luptă, făcea ceva totuși, cânta imnul patriei.”
În mod categoric există în această schiță suficient material pentru un roman. Lipsesc doar personajele. „Când nu aveau război, frigmanii se jucau de-a războiul.” Ceva ambianță exista în acest sens. Unii dintre tații noștri ne cântau șlagărul lăutarului Zavaidoc: Soldățelu` lu` tăticu,/ Mulțumesc lu` dumnezeu/ C-a făcut pe placu` mieu/ Ș-a venit băiat pe lume.// Aș dori să dau și eu/ Țării mele un flăcău…Soldățel cu raniță…la graniță./ Să vii lângă taica concentrat. Realitatea bate arta. În 1939 nu eram născut, dar prin `47 am apostrofat un adult cum că a cântat fals imnul regal. Obrăznicătură de 5 ani, care știa toate șlagărele penibile ale vremii, reclamele cu crema Gladis și Imnu`! Călinescu nici nu exagerează prea mult.
Disciplina militară se instituie la toate nivelurile. „Copii, femei, bărbați mergeau pe uliți în două rânduri, în plutoane de câte douăsprezece persoane cel puțin, cântând imnul patriei.”
Teritoriul imaginarei țări devenea spațiu concentrațional. S-ar putea ca autorul să facă o aluzie la politica Germaniei naziste în privința reproducerii planificate de arieni, de Sonnenkind. Călinescu anticipează și măsura ceaușistă de interzicere a avorturilor, de producere a decrețeilor. „Frigmania era foarte populată și, printr-o asemenea disciplină se extirpase sentimentalismul familial. Netrăind în familii, fiindcă copiii se încredințau numaidecât taberelor statului, frigmanii nu sufereau de moartea rudelor și nu-și dădeau seama de loc de împuținarea prin moartea grupului. Când cădeau prea mulți frigmani în luptă, mamele se adunau în Templul nașterii și așteptau să li se comunice de către marele preot al patriei numărul exact de copii pe care trebuiau să-l producă în cel mai scurt timp legal posibil.”
Iată și alimentația rațională, de care ne aducem bine aminte: „Cetățenii mâncau cu toții aceeași mâncare în porții egale, după vârstă și după vremuri (…), o pâine, o felie de carne, un măr. Dacă se găseau în lipsă, mâncau numai câte o jumătate de pâine sau chiar un sfert.” Călinescu sare peste umor direct în grotesc și burlesc: „Frigmanii plângeau când plângea marele preot și râdeau când râdea el. Un râs izolat stârnea dezaprobarea.” Un râs izolat putea deveni dizidență.
„Frigmanii erau soldați și duceau astfel de viață deoarece toate popoarele se băteau cu ei. Țara era înconjurată din toate părțile de dușmani.” Însă „văzând că tot poporul cântă imnul patriei și se apără, străinul era cuprins de admirație și de simpatie și regreta că celelalte popoare nu lăsau acestei vrednice țări răgaz să-și arate virtuțile în vreme de pace. Dar ce înspăimânta mai mult pe dușmani este că atunci când luau prizonieri, în loc să-i omoare, îi hrăneau cu jumătate din porția porția zilnică a frigmanilor, crezând că le fac cinste, în vreme ce dușmanii obișnuiți cu mâncăruri multe se simțeau pierind prin foame. Așa încât soldații celorlalte popoare, ca să (nu) ajungă a mânca o jumătate de măr, se înjunghiau când cădeau prinși.”
Frigmania este expansivă, imperialistă. „Legea patriotică a Frigmaniei hotăra ca toată lumea să le devină patrie. Oriunde punea piciorul frigmanul, locul devenea patria lui și de aceea, toți căutau să împingă cât mai departe granițele țării prin lupte și prin activitatea procreatoare a mamelor. Pentru că frigmanii aveau în mare grad simțul patriei lor, dar nu și pe acela al patriei altora.” Fiecare cronică/tabletă are un final „tare”.
O capodoperă de mici dimensiuni, cu multe aluzii, mai mult sau mai puțin transparente. Lipsește doar Big Brother.
LUCIAN BURERIU

Dispariția prin omisiune


„Cum să scrii o istorie a literaturii române și să scapi teafăr” este titlul unei conferințe a domnului Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România și autor al volumului ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE. Orgoliul autorilor omişi, cu bună știință din acest tom îi bântuie uneori pe criticii noștri precum fantomele înarmate cu automate Kalașnikov. Iar unele omisiuni sunt cu adevărat regretabile.

Autorii incluşi în anumite istorii și dicționare „beneficiază” adesea de ceva intruziune a politicului post-revoluţionar. Asta îmi aminteşte de cei ce, acum douăzeci de ani, autoîntitulaţi tineri scriitori şi ziarişti, au oferit un trist spectacol în 1990, executând şi interzicând autori care avut nefericitul destin de a scrie şi înainte de 1989. Este dificil să desprinzi, chirurgical, acele porţiuni pe care le consideri contaminate de epoca socialistă. Căci e greu de făcut un discernământ între “bine” şi “rău”, acolo unde contrariile se îmbină strâns. Apar, inerent, lecţii de democraţie, după cum apar şi false generaţii „nouăzeciste” sau de „secol XXI”, nume nesemnificative cu creaţii categoric nesemnificative. Decadenții în frunte, ignorate pe veci – adevăratele valori.
Nici o Istorie nu poate reprezenta ansamblul fenomenului literar românesc.

În absența unei opere în versuri sau în proză, unii critici tind să se emancipeze, să includă însăilările de comentarii critice în beletristică/eseistică, mai aproape, dacă nu și consistent incluse în arta scrisului. „O echipă de necreatori. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…”, așa îi definește Nicolae Breban.
Critica noastră nu se mai vrea o slujnică devotată stăpânilor poeți-prozatori-dramaturgi. Nici nu trebuie. În absența harului literar ei se ridică  deasupra scriitorilor, își arogă dreptul de a alege despre cine și ce anume să scrie.
Inamicii criticilor sunt déjà nenumărați. Primul a fost Eminescu. În vremurile noastre și-au scos cuțitele verbale împotriva lor un Radu Theodoru sau Nicolae Breban, artiști marcanți ai cuvântului.
Aceeași obsesie a victimei obștii literare o are și președintele filialei timișorene a Uniunii, Cornel Ungureanu. A publicat recent, finanțat de primărie și asistat de membri marcanți ai societății „Timișoara” o istorie a literaturii bănățene. Din care lipsesc nume semnificative. Le-a uitat intenționat. Nu le mai bagă în seamă, maestrul. A afirmat într-un recent interviu „O cronică literară adevărată trebuie să fie într-un anumit fel sinucigaşă. Din 1970, scriam patru-cinci recenzii de carte la fiecare număr al revistei Orizont şi aşteptam să vină cineva cu cuţitul la mine. Nu au ajuns cu cuţitul, dar au ajuns replici de un orgoliu neobişnuit.”
Sincer să fiu, nu prea știu cine a umblat cu cuțitul după Cornel Ungureanu. Ar fi trebuit să depună o plângere la poliție. Este însă foarte posibil ca potențialele victime ale scriitorilor, bunii noștri critici, să fie în realitate agresorii. Cred că li se acordă prea mare importanță și că noi, creatorii așteptăm cu sufletul la gură să ne citim numele în operele critice, să le adăugăm titlurile la CV-ul nostru, care trebuie, chipurile să fie cât mai gros și cuprinzător.
Conștienți de importanța lor nemăsurată criticii fac uz de armamentul din dotare. Cea mai eficientă formă de răzbunare pe creatorii neagreați este OMISIUNEA.  Prin omisiune poți face să dispară REALMENTE un scriitor, ca și cum nici nu ar fi existat.
Avantajul de nesperat al prozatorului este acela că el poate să creze dintr-un critic literar un personaj literar. Cunosc un comentator, care a fost și el profesor și a rămas profesor. În tinerețea noastră romantică l-a tentat poezia și proza. Ulterior și-a dat seama că 1. Îi lipsește organul necesar poetului sau prozatorului, 2. Există specia criticului literar, de multe ori mult mai rentabilă, în devălmășia oastei de truditori ai beletristicii. Nu trebuie să scrii texte la comandă, și dacă le scrii ele nu sunt atât de vizibile ca poemele festiviste, de exemplu.

Criticii să nu se plângă. Pentru ei este spațiu tipografic. Scriitorii trebuie să și-l plătească. Scump.

În presa nord-americană


TORONTO -CANADA

Ce mai astept ….

După debutul meu ca poet, am crezut că proza e mai eficace, mai căutată. Apoi, cam până acum un an sau doi am căzut în mrejele documentare ale memorialisticii sau în cele eclectice ale eseului sau însemnărilor de călătorie.
Marile impresii ale contactului cu continentul american m-au făcut să apar cu travel-eseul Hotel California, manuscris acceptat spre publicare  de către o fostă colegă de redacție, patroană de editură. Întors din permanenta navetă pe care o fac în California, la fiul și nepotul meu, am considerat că apariția în țară a acestei cărți e un elogiu pe care-l datorăm Americii, acest tărâm unde se va continua perpetuarea familiei mele, dar și acea patrie care a eliberat Europa de agresivele imperii și a co-fondat România Mare. Nu am ezitat să postez pagini cu iz de senzațional, cum ar fi făcut și Columb la descoperirea unei lumi noi.

Și totuși cartea mea americană, poate și victimă a unui management defectuos a avut o vânzare mediocră. Frecventând ceva mai des ambianța editurii colegei mele am fost solicitat să devin lector ocazional și am descoperit tone de poezie proastă. A fost pentru mine momentul în care am simțit nevoia să mă reîntorc la poezie. Am elaborat și publicat la aceeași editură volumul de versuri Armura demnității, constituit integral aproape din piese în metrică fixă, ca o replică dată verslibrismului de proastă calitate. E un volum cu maximă zgârcenie de text, concentrat, cu idei gata mereu de explozie, în stil expresionist, cu o cultivare excentrică a expresivității limbii române. 

În acest secol numai utilizez pixul sau mașina de scris. Datorez această rapidă adaptare la noua tehnică a redactării, fiului meu, care m-a introdus în domeniul său IT, încă dinaintea emigrării sale în Canada.
L-am urmat, călătorind de la Toronto, unde și-a luat cetățenia canadiană, apoi mai la Sud, unde-l chema ca o atracție magnetică epicentrul computerelor, Silicon Valley. În San Francisco Bay Area s-a născut și nepotul meu, căruia i-am dedicat cartea mea californiană. Descoperisem că Thomas Mann, prozatorul meu preferat, se plimba, având exact vârsta mea, cu nepotul său pe colinele din San Francisco și lucra la opera sa capitală, Doctor Faustus. Paralelismul se oprește aici, Faustul meu fiind doar o cărțulie cu impresii din Nord-America. Ceea ce Thomas Mann nu a avut este ceea ce aș numi miracolul nașterii băieților. Eu, fiul meu și nepotul meu ne-am născut duminică…

Între evenimentele acestui fost an se înscrie și decesul colegei mele și a editurii ei. Văd în asta un semn rău și totodată a fost pentru mine semnalul ridicării din hârtie. O idee a fiului meu – postarea cărților pe internet. Manuscrisele mele pot fi răsfoite pe calculator, deocamdată. Și cum fiul meu s-a mutat cu familia în Los Angeles Largest Area, anul viitor va însemna o decolare, împreună cu soția mea, spre LAX. Suport mulțumitor zonele subtropicale, le-am cunoscut prima oară în Asia Centrală, în deșertul Karakum. De acolo și până la coasta Pacificului e o distanță considerabilă.

Erwin Lucian Bureriu /Arhivă

Ediție specială Eugen Dorcescu


LUCIAN  BURERIU

CONTRIBUȚII. POEZIA LUI EUGEN DORCESCU

http://confluente.org/eugen_dorcescu_1564390243.html

O dimensiune rar întâlnită în poezia contemporană și prezentă la Eugen Dorcescu este simțul tragismului. Mai des întâlnită este vocația românească dintotdeauna pentru umorul facil, deșucheat sau pentru văicăreală de operetă.

Tragicul în poezia lui Dorcescu este de o sobrietate reținută și decentă. Mă refer la volumele Nirvana (2014) și, mai ales, la Elegiile de la Carani (2017), două mici bijuterii, născute dintr-o întâmplare reală, care este pierderea fără întoarcere a soției, și din evoluțiile sufletești care i-au urmat. Dar și un asemenea eveniment poate fi tratat în felurite chipuri. Poetul este înzestrat cu un rar background, al acestei menționate sobrietăți dintotdeauna, cu asta te naști sau nu. Elegiile nu sunt rodul neapărat al unui eveniment, cu toate că autorul a dorit să-i confere tonalitatea unei comemorări.

Vreau să spun că la Dorcescu totul se ia în serios, faptul se transformă în artă.

Asemenea momente, notate cu indicația „feierlich” există în simfoniile lui Anton Bruckner și da, putem găsi oricând afinități între poezie și muzică. Solemnitate funerară, așa aș traduce muzica bruckneriană și, totodată, sentimentul indus de poezia lui Dorcescu. S-a produs o înfrângere: „E viață viața mea de astăzi? Nu!/ E moarte oare? Nu. Nici moarte nu-i./ E moarta-mpărăție-a nimănui,/ În care nălucim doar eu și tu”. Uluitoare percuție sonoră prin cuvinte, silabele parcă ar bătea în toba mare, în monofonie. Nici urmă de muzicalitate duioasă. Sobrietatea percuției creează un simbolism fonetic violent, dar bine strunit/temperat: „Urăsc pustietatea mea de-acum,/ Urăsc absența ta, ce m-a strivit./ Pe mine mă detest, cel mai cumplit,/ Căci aș dori să mor – și nu știu cum”.

Urmărim cu atenție rimele, constant „rare”, care evită potrivirile de substantiv cu substantiv etc. Eugen Dorcescu face parte din „clubul” de elită al poeziei române.

Expresivitatea nu este singurul criteriu pentru a defini expresionismul. Există în acest volum, ca și în altele destule caracteristici pentru a-l clasa pe Dorcescu sub zodia expresionistă. Subiectivitatea, sentimentul, trăirea patetic stilizate sunt termenii-cheie în poetica expresionistă, înstrăinarea, teama de vid vor duce în plan literar la strigătul eului traumatizat ce se întoarce spre originar, spre paradigma mitică, spre timpurile primordiale, când ființa se integra firesc cosmicului, ca singură formă de salvare.

O strofă debutează magistral cu un foc de pistol cu surdină, „Un gnom”/(ungNOM, n.n.), urmat de accentele dure: „…luând sublimul prea ușor,/ Nepricepând, în mâzga lui, cu cine/ Se-ncumetă, a ridicat spre mine/ Un braț necugetat, dezgustător”. Aici nu avem de-aface cu un pamflet, ci cu un bubuit amenințător, într-un moment în care o revoltă înlocuiește meditația sobră/sumbră. O găsim în altă poezie, evocând sălbăticia pustiitoare rămasă în urma morții. „Un luminiș pustiu, cu vechi stejari,/ Cu iarbă până-n umeri, grea și deasă./ Luna pe cer (contratimp ritmic, n.n.): thanatică mirească,/ Calm presărându-și crinii funerari”. (Metaforă sobră, șocantă, n.n.). „Între poartă și/ scară,/ O cărare de ceară,/ o cărare de ceară cerească („ceară cerească”, una din subtilitățile sonore, n.n.), precum/ mierea soarelui,/ amestecată-n amurg/ cu jăratic și scrum”. Imagini de basm terifiant, într-o solemnitate de procesiune, ca și în poemul Ioanitul , în care duritatea protestului în fața nedreptății morții își abandonează armele: „Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,/ Frumos și pur, la fel ca la-nceput./ Nici urmă n-a rămas din lănci și scut,/ Din strigătul de luptă – o grimasă”. Rimele nu mai sunt atât de austere, ca în alte poezii, substantivele nu-l mai deranjează pe poetul care nu mai face aici o obsesie din rarități, slobozind în schimb o solemnă muzicalitate, așadar rațiunea lăsând spațiu sentimentului.

Ar fi necesar să nu trecem peste versurile cu adevărat rare, în care foarte subtile combinații de vocale și consoane (mai ales) oferă spații sonore și surde (ca o trompetă cu amortizor, de exemplu): „Sătul de subterfugii cronofage”; „Sub ceru-nalt, tranșant și translucid”: „O, luminoasă sincronicitate!” („săsin”, s.n.); „în chiar marea amară/ unde Moartea șezu.”(„mareamarămoartea”, s.n.)

Nu se poate un final mai interesant pentru observațiile mele decât un citat ciudat, de o frumusețe sonoră aparte și plin de semnificații, vizând renașterea, peste vechea cenușă, a unei noi iubiri (Elegiile de la Carani sunt dedicate fiicelor poetului, dar, în primul rând, Mirelei-Ioana): „În clipa aceea,/ erai tu,/ numai tu,/ nesfâșiată de/ la Nu către Da,/ De la Da către Nu,/ erai tu, numai tu,”…

Poezia lui Eugen Dorcescu ne salvează prestigiul, în contrast cu versurile inutile ale majorității autorilor de poezie de azi.

http://confluente.org/eugen_dorcescu_1564390243.html

Urmează, mai jos, linkul publicației din Statele Unite ale Americii, „Gândacul de Colorado”, care apare la Denver, Statul Colorado, dar și în Canada, Australia, Noua Zeelandă, ediții online și print.

Lucian Bureriu elbureriu@gmail.com

9:46 PM (4 minutes ago)

 

 
 

 

 

POSTAT ȘI DE CĂTRE „GÂNDACUL DE COLORADO” – DENVER – COLORADO/USA
 

Academia.edu


MASONPOTAMIA

Celebri în privinţa Mesopotamiei au devenit nu de mult cercetătorii britanici, masonii Christopher Knight & Robert Lomas, cu volumul Secretul lui Hiram. Craniul brăzdat de tăieturi adânci atestă un asasinat în cazul morţii primului mason al lumii, Hiram. urmărind istoricul unor simboluri masone, vechimea şi scopurile acestora, este descoperit un potop ante-biblic. Dumnezeu „…a creat Tigrul şi Eufratul şi le-a pus la locul lor…a ridicat clădiri…” Clădirile nu vor apărea în povestea israelită din cauza naturii nomade a evreilor. Avraam a plecat din Ur; el este primul evreu. Yahve se va ivi la sute de ani după scrierea acestor tăbliţe cuneiforme. Potopul a reprezentat, pe tăbliţa nr.12 a Epopeii lui Ghilgameş, inundarea neobişnuită a câmpiilor Mesopotamiei; doi metri de mâl acoperă într-adevăr 100.000 km pătraţi, de la Nord de Baghdad până-n Golf. Apele distrug civilizaţia proto-sumeriană. „Ur, cu marele-i ziggurat era unul din marile state-oraş ale lumii şi mai aproape de oraş acum 4400 de ani decât este acum; în sec. XVIII î. Hr. devenise minor”. Sumerienii au plecat în lume; pentru popoarele „mai puţin avansate din Europa şi Asia, păreau ei înşişi zei”. A avut loc şi o reîntoarcere a acestui popor în matca iniţială şi o reconstituire a ceea ce s-a distrus. Nabopalassar construieşte la Babylon celebrul Turn cu şapte etaje, înalt de 99,8 m (300 de picioare). Emigranţii, care au plecat spre Nord, au devenit naţiunea evreiască, „adoptând o istorie teologică bazată pe credinţele unui subgrup sumerian”. Babylonianul Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul…Revenind la oraşul-stat: Babylonul avea 15 mile pătrate, clădiri cu 3-4 etaje. Săpături recente i-au dat dreptate lui Herodot, care afirmă că acesta a fost cel mai mare oraş al lumii. Dacă zigguratul din Ur a fost parţial reconstituit de către arabi, la finele secolului trecut, cel de la BEL (Ba-Bel în sumeriană însemnând Poarta Zeului), e o ruină informă. Se mai păstrează Poarta Ishtar. Ezechiel s-a aflat în exil la Nippur. Persanul Cyrus cucereşte Babilonul şi permite evreilor să se reîntoarcă în Ierusalim, dându-le înapoi comorile confiscate de Nabuco. Şi în zilele noastre există câteva sinagogi în Baghdad şi un rabin.
Nu de mult s-a descoperit comoara din Nimrud, la Baghdad.
ERWIN LUCIAN BURERIU

Asceză și geniu


Anton Bruckner este cel mai mare simfonist al tuturor timpurilor (lăsându-l în urmă pe Beethoven. Apropos de simfonia a noua beethoveniană, nu întâmplător lui Thomas Mann nu-i plac decât primele trei părți. Muzica pură. Invazia în simfonie a vocii umane, fie și cu „Oda bucuriei” l-ar plasa, oarecum alături de Mahler). „A noua” a lui Bruckner a rămas neterminată, după cele două părți interpretându-se deobicei o lucrare mai veche, un „Te Deum”. În zadar rugile lui Bruckner:
„Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor. Lui Dumnezeu I-o ofer, dacă El o acceptă… Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând. Căci mă va întreba: De ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin. (…). Doamne, am suferit, dar îţi mulţumesc pentru suferinţele mele. Inima îmi era deschisă iubirii, dar nici o femeie nu m-a iubit. A fost voia Ta şi voinţa Ta s-a împlinit. Am luptat, dar adesea am pierdut. Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.”
Dumnezeu i-a refuzat bucuria terminării simfoniei. Se anunța a fi o lucrare deosebită.

Nouă simfonii compuse de Bruckner constituie produsul principal al puterii lui creatoare. Natura temelor, evoluțiile, combinațiile, sunt (în conformitate cu natura sa) cu adevărat simfonice. Tonului eroic din lumea lui este predominant, ca și surprizele opririlor la mijlocul motivului sau contrastele puternice între nuanțe.
Prin teme diatonice și contrapunct s-a alăturat în mod direct la tradiția clasică. Un posibil drum duce la Schubert, prin fundamentele armoniei, cadență și fondului de simetrie și structurilor periodice regulate.
Întâlnim, așadar, ceea ce unii numesc un farmec „tipic austriac”. Nu sunt prea clare dimensiunile „austriece”, care ne-ar putea duce la o eventuală „școală națională”. Orice, numai asta nu. Ritmurile dansante invocate de unii comentatori care țin să regăsească popularul în muzică sunt absolut inexistente la Bruckner, cel mai clar și nepoluat de „inspirații” vulgare. Idiomul lui tonal este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, asceză, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, el atinge punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru nu apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii bruckneriene. „Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la „a patra” a lui. Cu toate acestea nota romantică este inexistentă. O monocromie cenușie nu lasă pătrunderea sentimentelor poluante și frivole. Extrem de caracteristică pare o manifestare negativă față de wagnerianism, mai bine-zis față de lipsa de puritanism al lui Wagner, cu toată experiența lui extraordinară cu muzica titanului de la Bayreuth, din care a rămas doar o mică influență asupra instrumentației, ochestra modernă statuată de el, prezența „tuburilor/tubelor-Wagner”. Nu există urme wagneriene în munca lui Bruckner, cu excepția unor motive ce țin de „melodia infinită”, devenită metodă de lucru pentru postwagnerieni ca Mahler și Richard Strauss.
Individualitatea lui Bruckner a fost atât de robustă (lucru uimitor în acea epocă a istoriei muzicale), că, în ciuda urechii deschise, a inimii deschise și a simpatiei fără rezervă, a ascultat cântecul de sirenă wagnerian, dar nu i-a cedat. Desigur, fiind în esență simfonist, și în consecință neavând nimic în comun cu „drama muzicală”, a avut o egală autodeterminare în fața amenințării dramaturgului. Nicio atracție pentru scenă. Muzica absolută îl individualizează integral pe Bruckner și o iscusită folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută dispare în vecinătatea vocii umane. Introducerea acesteia în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Bruckner pară să-și fi dat seama de asta și de aceea îi surclasează pe Beethoven, Wagner și Mahler.
Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner.
Brahms este bântuit de Schumann. Bruckner a compus nouă simfonii care sunt lucrări pur instrumentale, fără asemănare în istoria muzicii, fără să fie bântuit de nimeni.
În afară de simfonii, Bruckner a compus trei Mise, un Te Deum, Psalmul. În afară de simfoniile lui, s-a concentrat aproape în întregime asupra textelor sacre, în care mișcarea cea mai pasională are un fundament de certitudine. Domeniul de aplicare al expresiei la Bruckner este nelimitată, deși are puține subdiviziuni principale.
Mesajul lui muzical provine din sfera cosmosului. Tonul din lumea lui Bruckner radiază, e de nezdruncinat. Nu are un tărâm extrem de variat de exprimare, rămîne la cele două direcții esențiale, “„feierlich” (solemn, sărbătoresc) și „innig” (din inimă, din interior, din tot sufletul, n.n.) , sunt aproape de ajuns pentru scherzo-uri bogat diferențiate , care ne amintesc de bogăția ornamentelor exterioare umoristice ale catedralei gotice.

Orchestra la Bruckner nu suferă aproape nici o schimbare. Odată cu a șaptea el adaugă tuba wagneriană (tuburile lui Wagner, „Wagners Tube”, n.n.), în al optulea harpa, dar el nu schimbă metodele sale instrumentale ca atare. Începând cu a cincea, caracterul armoniei și polifoniei lui nu mai variază, deși este suficient de bogat în mijloace de exprimare expresivă și inspirat ca să nu aibă nevoie de o schimbare. Marele stres în muzica lui Bruckner se bazează pe idee.
Bruno Walter observă: „Mărturisesc că de mai mulți ani, în ciuda dragostei mele pentru limbajul tonal al lui Bruckner, pentru melodiile sale minunate, m – am simțit oarecum confuz în fața aparentei sale lipsă a formei, (pe care probabil o considera) un neîngrădit lux, o risipă. Această confuzie a dispărut imediat după ce am început să dirijez simfoniile lui. Fără dificultate am realizat că identificarea cu munca sa este fundamentul oricărei interpretări autentice. Acum, de când m – am simțit mult timp profund acasă în domeniul său, din moment ce forma sa nu mai apare ciudată pentru mine, eu cred că accesul spre el este deschis tuturor celor care se apropie cu venerație ca de un adevarat creator. (Toate acele) pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie…”

Sunt categoric un original concept de simfonie acea rupere de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. Simfonia lui este fără program (programatismul lui Berlioz din „Fantastica” i-ar fi părut ridicol).
Bruckner (se vrea) purtătorul unei misiuni transcendentale, un înțelept spiritual și ghid, maestru al unui limbaj tonal îmbogățit și îmbunătățit de el însuși.
Au existat dintotdeuna, în spațiul spiritual german (chiar și pe vremea celui de al treilea Reich) „cercuri Bruckner” , care au comentat din imaginea personalității sale, atmosfera sa, modul său de viață, conversația lui, obiceiurile și excentricitățile sale și e ciudat pentru fanii lui că Bruckner ca persoană nu reflectă măreția și sublimul muzicii sale. Scurt, bondoc, Anton Bruckner este confortabil, liniștit, contrastând cu modelul de a fi romantic. Dar cu un cap de Cezar, care ar putea fi descris ca maiestuos. Bruckner a fost o ciudată ființă care iese la pensie, copilărească, naivă, a cărui candoare și simplitate primitive au fost amestecate cu o porție generoasă de viclenie rustică. El a vorbit dialectul din Austria Superioară, provincial, nerafinat chiar dacă a trăit în Viena, o capitală mondială, timp de zeci de ani. Conversația lui nu a trădat vreo lectură, literatură sau poezie, nici vreun interes în chestiuni științifice. Domeniile largi ale intelectului nu-l atrăgeau. Cu excepția cazului în care muzica ar fost subiectul. Cu toate acestea , personalitatea lui trebuie să fi fost atractivă, trezind fascinația deosebită exercitată de naivitatea lui, evlavia, simplitatea familiară, și modestia, care se învecinează uneori cu slugărnicia, astfel cum este confirmată de multe dintre scrisorile sale. Este relevant, în acest sens, celebrul desen/siluetă care-l reprezintă înclinat, dând mâna cu un Wagner având nasul pe sus. Două caractere diferite radicale.
O conștiență fermă a existenței lui Dumnezeu a umplut inima lui Bruckner. Adânca sa evlavie, catolicismul său fidel au dominat viața lui. Nu numai că Missele lui, Te Deum-ul, lucrările lui devoționale corale, dar și simfoniile lui (și acestea înainte de toate) sunt  izvorâte din acest sentiment religios. El nu a trebuit să se lupte pentru Dumnezeu; el a crezut.

Bruno Walter crede că „alături de muzica Bruckner ( în afară de legăturile mai concrete) vibrează o nuanță mahleriană secretă, la fel ca și în lucrarea lui Mahler , un element intangibil amintește de Bruckner. Din această intuire a rudeniei lor transcendentale, ne este în mod clar permis a vorbi de „Bruckner și Mahler”; Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”

Umbra lui Menuhin


YEHUDI MENUHIN MI-A OFERIT UN AUTOGRAF în 1966 la Timișoara
DENVER, STATELE UNITE

Am căutat umbra lui Yehudi Menuhin, în preajma căruia am avut ocazia să stau vreo trei ore și cu care m-am împrietenit cu prilejul concertului pe care l-a dat la Timișoara în 1966. Avându-l ghid pe fiul meu, stabilit în San Jose, am pornit într-o zi, în 2009, cu mașina și toată familia, inclusiv fermecătorul nostru nepoțel, spre Los Gatos, unul din cele o sută de orașe din San Francisco Bay Area, cu numele hispanic, „pisici”. Nu e de mirare că tatăl lui Menuhin a ales această localitate liniștită, cochetă, fără clădiri înalte, având în schimb multe străzi pietonale, cafenele pe trotuar, parcuri. Un fost oraș liber, azi suburbie pentru San Jose. Violonistul a numit-o „Edenul nostru”, înconjurat de munții Santa Cruz, unde și-au cumpărat și o fermă, din păcate distrusă de seismul Loma Prieta. În casa de pe o colină, mama sa, Marutha a trăit până la 104 ani, într-o ambianță tolerantă și binevoitoare cu toate națiile. La muzeul bine dotat mi s-a spus că orașul a fost o oază pentru mulți creatori, inclusiv Steinbeck. Piatra tombală a părinților marelui violonist se află în localitate. Yehudi Menuhin se întorcea cu bucurie în acest oraș, cu toate că între timp a fost înnobilat în Marea Britanie cu titlul de „Lord Menuhin of Stoke d`Abernon” și devine director al Orchestrei Festivalurilor de la Bath. În colecția de fotografii a muzeului era și sala unde a concertat debutantul Menuhin și mai târziu George Enescu. „Aceasta nu mai corespunde cu ceea ce există azi”, mi s-a spus.
Într-adevăr, în Civic Center, din City, cum își alintă cei din San Francisco orașul, e o zonă de o simetrie formidabilă, cu străzi paralele, peisajul fiind dominat de primăria celebră, refăcută după marele seism, stând acum suspendată pe 700 de piloni, a cărei cupolă, spun localnicii, depășește înălțimea Capitoliului din DC. Vizavi se înșiră odonat clădirile instituțiilor de artă, Louis M. Davies Symphony Hall, War Memorial Opera House & SF Ballet și Herbst Theatre. Clădirea care găzduiește SF Symphony Orchestra are o fațadă rotundă, pe două străzi, cu pereți din sticlă și un interior fabulos, culoare largi, scări somptuoase ce duc la balcoane, sala cu orgă și podium semirotund, ca la Los Angeles sau Paris. Proiectată de Skidmore, Owings & Merrill și Pietro Belluschi împreună cu consultanții acustici Bolt, Beranek și Newman. Arhitecții au construit o clădire în cadrul unei clădiri, pentru o izolare acustică desăvârșită. Ultimele amenajări au avut loc în 1992. Menuhin a mai avut ocazia să cânte și în noua sală. Interesant, după douăzeci și cinci de ani de când e director muzical Michael Tilson Thomas, postul îi va fi preluat de compozitorul și dirijorul finlandez Esa Pekka Salonen, venind de la Filarmonica din Los Angeles unde este „laureat conductor”.
Refugiindu-se de pogromurile rusești din Lituania, familia Mnuchin ajunge la New York, unde se naște Yehudi. Cu copilul de doi ani vor traversa continentul până la San Francisco, care încă se refăcea după cutremurul din 1906 și vor rămâne în Bay Area. De la patru ani ia lecții de vioară, la șapte ani interpretând ca profesionist Simfonia Spaniolă de Edouard Lalo, acompaniat de San Francisco Symphony Orchestra dirijată de Louis Persinger. Pasiunea pentru personalitatea lui George Enescu apare în 1924, cu prilejul concertului pe care violomistul român îl oferea publicului din San Francisco. În 1925, la Paris, Enescu acceptă să-i dea lecții lui Menuhin, care vine și la Sinaia în 1926. „Am avut bucuria să dirijez concerte cu Yehudi Menuhin sau să cânt cu el: uneori îl acompaniam la pian, alteori îmi luam vioara şi interpretam împreună Dublul Concert de Bach, în re minor,” va spune Enescu. La Berlin Yehudi Menuhin va concerta sub bagheta lui Bruno Walter în 1929. Un eveniment excepțional a fost vizita lui Yehudi Menuhin la București în 1946. Venise să-l vadă pe profesorul său Enescu și reîntîlnirea a prilejuit o serie de concerte simfonice și de cameră. La prima ediție a Festivalului Enescu din 1958 Menuhin a cântat, de data asta cu David Oistrah Dublul Concert de Bach. Ultima oară a fost oaspetele Festivalului în 1998.
În 23 martie 1969, a concertat la Timișoara, cu Menuhin Festival Orchestra din orașul britanic Bath.
Oaspeții au ajuns seara. A doua zi antemeridian a avut loc în sala de concerte a liceului de muzică Ion Vidu, o repetiție cu Sonata pentru coarde și doi corni compusă în 1966 de John Nicholas Maw. În cartea de impresii a școlii distinsul oaspete a scris: „Felicit Timișoara pentru această școală de muzică dotată cu una dintre cele mai frumoase săli de concert pe care le cunosc”. Scena e dotată cu un plafon reflectant, pereții sunt prevăzuți cu forme geometrice în relief pentru o acustică bună. Lucram pe atunci la Studioul teritorial de Radioteleviziune și am fost la pupitrul tehnic de unde s-a înregistrat repetiția, în sala nouă pe atunci. Ocupat cu autoritățile orașului, Yehudi Menuhin mi-a promis că-mi acordă un interviu după concertul de seară din sala cinematografului Capitol, ocupată pentru concerte doar în final de săptămână. (Din acest motiv s-a repetat la Liceu). Menuhin a cântat ca solist și totodată a dirijat (cu arcuşul) un program clasic, romantic și modern. În final Menuhin mi-a acordat interviul promis, plus autograful de pe programul de sală. Reţin elogiul pe care genialul muzician l-a adus sălii de concert al Liceului de muzică, pe care, din complezanţă, a clasat-o drept „cu cea mai bună acustică din Europa”. Prin anii nouăzeci sala a luat foc, ca dovada faptului că românii nu ştiu să păstreze puţinele lucruri bune pe care le au. Din păcate nu am transcris interviul de pe reportofon, revoluția din 1989 a făcut ca benzile din fonoteca de aur a studioului să dispară…
Oaspeții britanici duminică au interpretat Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră în La Major K.W. 219 „Das Türkische” de Mozart, Concertul pentru două viori și orchestră de coarde Op. 77 de Arnold Malcolm ( Menuhin împreună cu concert-maestru său, Robert Masters ), Romanţa nr. 2 pentru vioară în Fa major Op. 50 de Beethoven, apoi, avându-l pe Menuhin la pupitru, orchestra britanică a mai cântat
Simfonia nr. 5 în Si bemol Major D. 485 de Franz Schubert și Uvertura la opera „Armida” (Dramma eroico in tre atti) de Joseph Haydn.
Publicul timișorean a întâmpinat cu legitimă emoție întâlnirea cu arcușul faimosului violonist, mai ales că, din anul 1950, Yehudi MENUHIN cânta pe vioara 1714 Soil Stradivari, în opinia specialiștilor aceasta având cel mai bun sunet dintre instrumentele celebre care au trecut prin mâna sa, adică „Lord Wilton Guarnerius din 1742”, „Giovanni Bussetto din 1680”, „Giovanni Grancino din 1695”, „Guarneri filius Andrea 1703”, „Stradivarius, Prince Khevenhüller 1733”, sau „Guarneri del Gesù 1739”. În 1986, această vioară a fost cumpărată de Itzhak Perlman pentru circa 600.000 de lire sterline.
În cronica de concert Doru Murgu scria: „violonistul se descoperă ca un interpret rarissim, la care splendoarea înțelegerii profunde se conjugă cu logica gînditorului ce și-a elaborat cu rigurozitate întreg edeficiul”. În aceeași seară oaspeții londonezi au plecat, în ziua următoare având concert la Sala Palatului din București.
Yehudi Menuhin a creat controverse fiind primul artist evreu care a cântat împreună cu Filarmonica din Berlin, sub dirijorul Wilhelm Furtwaengler, după al doilea război mondial. El a refuzat să condamne un întreg popor pentru atrocitățile războiului.
În timpul războiului a dat sute de concerte pentru trupele americane și aliate. A cântat și în orașul Dresden, distrus de bombele incendiare ale anglo-americanilor. Menuhin a devenit un avocat al păcii și al drepturilor omului. El a sprijinit pe disidenți în China și în Uniunea Sovietică. El a fost destinatarul Premiului de pace „Nehru” din 1960 pentru înțelegere internațională. El a fost asociat cu UNESCO, dar a criticat în mod liber Statele Unite atunci când a simțit că nu-și respectă obligațiile. O trăsătură pe care a împărțit-o cu Beethoven a fost surditatea. Menuhin a folosit aparate auditive pe ambele urechi, dar a continuat să dirijeze. A renunțat la vioară în anii 70, când abilitățile sale tehnice nu mai corespundeau standardelor sale înalte.
A vizitat ultima oară San Francisco când a obținut un titlu onorific de la Universitatea de Stat din oraș. A folosit ocazia de a-și onora părinții. A fost un moment stânjenitor în 1996, când nici o instituție muzicală din acest oraș nu a făcut nimic pentru a onora ziua de naștere a lui Menuhin.
Ultimul său spectacol în San Francisco Bay Area a fost în 1995, când a condus Orchestra Filarmonică Regală la sala Davies Symphony Hall în timpul comemorării celei de-a 50-a aniversări a Organizației Națiunilor Unite. A interpretat Concertul de vioară de Beethoven.