Acum 50 de ani, cronica lui Camil Baltazar


Viața românească” nr. 10/1968/ pg. 144

CAMIL BALTAZAR
Lucian Bureriu: „Afectivități conștiente”(E.P.L. Col. „Luceafărul”, 1968)

„Nu se putea un titlu mai potrivit pentru o poezie care, purcedând de la idei, le certifică existența și le substanțializează prin sentimente, așa cum descoperi în antologicul Acvariu, cel atît deușor și de plăcut de ținut în minte: „și nu știu dacă are păreri sau vrea să învețe/Ochii lui sănt triști de atîta frumusețe”. Mărturisim dintru început existența unor reale ostroave de frumusețe artistică și de cuget incluse în acest notabil buchet de versuri. De ce? Într-o perioadă care abundă în autori care vînează absconsul și excelează într-un abstracționism plat, care nu exprimă și nu transmite mai nimic, Lucian Bureriu e clar în tot ce compune și-și afirmă crezul său și poziția ideologică prin aceste versuri: „În fiecare ipostază a lumii pe care-o transform/ Conform zborului suplu al sângelui în jurul nostru”, încă de la cea dintîi poezie din carte. Iar, pentru a spulbera orice dubiu, declară în cea de-a doua poemă: „Iar cei ce vin, tot mai tineri, instaurează cu mîinile lor/ posibilitatea tuturor de-a-ntineri ne-ncetat/Deoarece trăim împreună cu ei în viitor,/ Și-n fiecare linii de forță străbat”. Nu-s stihuri și nici declarații de cirmustanță. Se simte aici seriozitate, fluxul inspirației unui autentic mesager al contemporaneității. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, Lucian Bureriu are, cum am spus, darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii, ca-n memorabila poemă Bonne nuit, Isolde. El e capabil să compună și versuri grotești, cum e „Băiatul care sare gardurile”, arlechinade ca-n „Clișeu negativ”: ~Alerg pe străzile secolului meu/ Rîzînd ironic,/ Cu mîinile-n buzunare./ Și cîntă cu mine trompeta/ A jazz și-a relaxare./ Vă-mbrînciți mereu în jurul meu/ Vă ciocniți mereu mașinile moderne / Ei, rîde trist cu mine trompeta/ A jazz și-a baliverne”. Să nu se creadă însă că autorul folosește în deobște acesrt ton de bufonadă. Timbrul lui știe să se facă grav, cum bine șade unui rapsod care se declară cu aceeași discreție și pudoare FRATELE OAMENILOR: „Paznic mă simt lîngă sonul vostru/ Lîngă acțiunile pe care nu le cunosc/ Și le iubesc cu atît mai mult,/Nepăzit de nimeni, paznicul vostru nocturn”. Cînd nu e adagiu filozofic, poezia lui Lucian Bureriu atinge stratul afectiv al destăinuirilor, e deci lirică sentimentală, ca într-una din declarațiile sale de atașament activ față de oameni, în poema cu titlu necorespunzător Obositoarea lume: „Dezamăgiți de oameni și totuși prea copii/ Prin val-vîrjeul lumii fugim, desculți spre-o seară,/ Pe-o bancă, să ne strîngem tăcuți unul în altul,/ Prea irosițiți de-atîtea albastre rapsodii”. Lucian Bureriu e autorul unor interesante și originale crochiuri și tablouri luate pe viu, compuse aparent cu indiferență dar din care se degajă patosul iubirii, ca-n Daruri-Daruri. În Elegia de la Marienbad ideea trecută prin vasele fierbinți ale inimii, devine mai pregnantă: „Tinerii mei bătrâni, există doar o iubire/ Turnată-n cupa artei mele, ea mi-o dizolvă. Și-amestecată cu bronzul / E băutura tare a spiritului și-a materiei laolaltă / Arta e poate iubirea unui bătrân, / C-o mantie istovitoare de principii lucide”.

Putem afirma că versurile lui Lucian Bureriu sînt filtrul tare al spiritului, tocmai pentru că nu-și disimulează clocoteul simțirii ci, asemeni lui Labiș, o înveșmîntă într-un polei cerebral, potențîndu-i în acest fel la maximum valențele. Cu-dreptățire poetul poate spune: „Eu nu creez lumea, ci o descopăr din nou”, și el o săvîrșește cu o expresie figurată și un limbaj poetic propriu, de la-ntîiul volum, recreînd pe tipare personale, ca orice poet autentic, lumea și lucrurile înconjurătoare. Sînt bucuros să scriu astfel despre stihurile acestui tînăr. Ce bine se autodefinește cîte un scriitor: „Sînt compus eu însumi din salt” declară poetul. Poemele citate, ca și atîtea altele, conferă acestei cărți un salt în rigoarea artistică a poeziei, un salt de biruință. Primejdia care-l pîndește însă e ca o plurală claviatură să nu-l determine să vireze spre o poezie abstractă, spre un joc gratuit ca-n poemul Adagio.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.