Austria & Ungaria


Franz Joseph în costumația sa de rege al Ungariei

Misiune dificilă. Ambele țări fac parte din „a treia Europa”, adică din Europa Centrală și au părți comune, cum ar fi multiculturalitatea. Unificarea în imperiu a pornit de la marele COMPROMIS. În 1848 Viena nu a reușit să înfrângă singură revoluția, pe aceea a lui Kossuth, care se extindea spre orașe esențiale, administrate de habsburgi, ca Timișoara, a reușit să o înfrângă doar cu ajutorului țarului rus. Dar atât imperiul austriac (Cisleithania) cât și regatul ungar (Transleithania) erau amenințate de statele din jur și de mișcări interne și atunci s-a decis compromisul acceptării lui Franz Joseph ca împărat și rege. S-a restaurat Dieta ungară (autonomie) și s-a bătut aceeași monedă. Deci premisa împeriului a fost una pur politică. Sigur că între germanici și ugro-finici sunt diferențe, dar religiile catolice și protestante au unificat imperiul. Cu aproape o sută de ani în urmă evenimentul cel mai important al Europei a fost iluminismul theresiano-josephin, experiment care aducea în paralel mercantilismul cu știința de carte. Aici trebuie spus că terenul cel mai fertil, cu succes deplin a devenit colonizatul Banat, unde nu mai funcționau prejudecățile și teritoriul era receptiv. Nivelul școlarizării a atins și 100%, mai mult decât în Franța sau Anglia, în Europa doar ținutul din jurul Vienei realizând acest record. După compromis, Banatul a revenit Ungariei, care a continuat școlarizarea laică. Românii s-au desprins de sârbi în cadrul privilegiilor ilire (ortodoxe) primindu-și alfabetul latin. La Buda se tipărea și în românește, iar testamentul Gojdu a acordat până în 1918 burse. Interesant este faptul că Budapesta voia să depășească Viena, arhitectonic și am impresia că și azi e mai întinsă decât Viena. Modelul au fost Ring-urile vieneze, la Pesta acele Kor-ut. (N-am tremă pentru O și accent pentru U). Maghiarii au imitat și stilul arhitectonic „Franz Joseph”, Wiener Secession, Art Nouveau (1890-1910). Viena devine capitala muzicală a Europei, de la clasicism, romantism timpuriu și târziu (Haydn, Mozart, Bruckner, Mahler etc) la expresionism în poezie (Trakl), pictură (Kokoschka) și muzică (Schoenberg, Berg, Webern). Occident curat. Maghiarii au luat-o mai mult pe coarda națională, dar au o literatură zdravănă. Preferații mei sunt Ady Endre și Bartok. Subiectul este imens. Serialul „Sissi” e o mostră telenovelistică a întrepătrunderii dintre nobili și popor, a iscusitelor manevre de câștigare a maghiarimii de către împăratul costumat în nobil maghiar. În familia mea țâfna ungurească (a bunicii) s-a împăcat foarte bine cu calmul, blazarea și voia bună a ex-vienezului (bunicul). Or fi diferiți ca istorie și rasă, dar foarte deschiși la mariaj, căsătorii mixte. Rezervați față de români, tatăl meu trebuind să facă nenumărate dovezi de fidelitetate ca să convingă austro-ungaria familială. Austro-Ungaria c`est moi!

Notițe muzicale


Mahler are multe afinități cu Bruckner, dar un studiu comparativ încă nu a fost făcut. Simfoniile lor se aseamănă , în esență, prin teme diatonice și contrapunct. S-au alăturat în mod direct amândoi la tradiția clasică. Polifonia lui Mahler abordează mai complex, îndrăzneț, și trasee foarte individuale. În privința influenței clasicilor, drumul duce la Schubert. Asocierea lor este întărită, printre altele, prin fundamentele armoniei lor, stilul lor de cadență și (toate abaterile) în pofida fondului lor de simetrie și structurilor periodice regulate. Chiar și mai târziu Mahler, indiferent în ce zonă de îndrăzneală formală și armonică a mers, a menținut structura periodică clară și o fundație tonală fermă.
Idiomul tonal al ambilor este lipsit de erotism. Înclinați adesea spre patos, tragism puternic, și extremele emoționale ale rostirii, ei ating punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru rareori apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii lor. Ceea ce consider un factor indubitabil wagnerian este, la Mahler, iscusita folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută însă, după mine, dispare în vecinătatea liedului. (Vezi Mahler, n.n.). Introducerea liedului în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”
Dirijorul Gustavo Dudamel a reunit ambele părți ale „familiei sale muzicale”, Filarmonica din Los Angeles și Orchestra „Simón Bolívar” – alcătuită din colegii săi absolvenți ai lui „El Sistema”, două orchestre, două orașe, două țări, nouă și jumătate simfonii în proiectul „Gustav Mahler” dedicat comemorării compozitorului, la care s-au cântat toate simfoniile. Dar interpretarea Simfoniei a opta la Caracas a fost un eveniment. Două sute de instrumentiști, douăzeci de soliști vocali, două mii de coriști.
„A fost o provocare imensă”, explică Deborah Borda, președintele Filarmonicii din Los Angeles, unde Dudamel a fost director de muzică din 2009. „Nu există nici o îndoială că el are carisma, magnetismul și adâncimi remarcabile ale înțelegerii artistice, dar Gustavo este, de asemenea, un lider vizionar. A fost extraordinar să vezi oameni din două țări, două orașe și două orchestre unite într-o viziune pozitivă pentru viitor, pentru cultura lor, pentru comunitățile lor, prin muzică”.
„Este ca și cum ai zbura un Airbus 380″, spunea Dudamel cu un zâmbet, „iei mulți oameni cu tine”.
Pe scena din Caracas, în ciuda unor medii și împrejurări diferite, muzicienii venezueleni și omologii lor americani păreau să se bucure de acest schimb de exeriență. „A fost o plăcere să cântăm cu colegii noștri venezueleni”, se entuziasmează Joanne Pearce Martin de la orchestra din Los Angeles. „Am format prietenii minunate și de lungă durată, sunt o grămadă de muzicieni atât de exuberanți, încât au un spirit minunat și generos și, bineînțeles, Gustavo ne inspiră pe toți cu energia sa incredibilă”.
„Trebuie să fii foarte recunoscător vieții”, spune Dudamel, „să aibă șansa de a face o simfonie ca a opta Mahler în aceste condiții. Nu este doar un mare spectacol, ci un mare eveniment uman”.

Aniversare 70-Filiala scriitorilor timișoreni și revista acesteia


ȘAPTE DECENII DE LA ÎNFIINȚAREA FILIALEI DIN TIMIȘOARA A UNIUNII SCRIITORILOR ȘI DE LA APARIȚIA REVISTEI „SCRISUL BĂNĂȚEAN”

Am reușit să găsesc primul număr al „Scrisului bănățean”, apărut în august 1949. Era în stare perfectă, nedeschis și necitit. Primele apariții erau o dată la trei luni. Numerele următoare au avut o oarecare notorietate, fiind difuzate gratuit mai ales în frizerii, unde le citeam și eu, în primii ani de școală. Ieșeai tuns, frezat și citit, cu cele mai noi mostre de proletcultism. Ulterior revista a devenit lunară, s-a schimbat în „Orizont”, apoi, în 1972 s-a transformat, în format ziar, săptămânal. Actualmente „Orizont” apare lunar, cu colectivul redacțional schimbat în 1990.
Cuvântul introductiv al numărului unu era semnat de Comitetul Provizoriu al Filialei Timiș al Uniunii Scriitorilor din R.P.R.: „Legată cu toate firele de această realitate, scriitorii din Banat, alături de scriitorii cinstiți din cuprinsul Republicii caută să dea un conținut producțiilor lor, cunoscând-o și făcând-o să se reflecte în operele lor, în ce are ea mai caracteristic, lupta, munca și victoria omului nou…În Banat procesul de dezvoltare spre socialism stabilește relații între oamenii de naționalități diferite, dar înfrățite prin regimul de democrație populară în jurul aceluiași ideal, o viață mai bună prin nimicirea exploatatorilor de orice neam…”
Literatura se deschidea prin poemul lui Alexandru Jebeleanu: „Degete groase, bătute de sapă/ Apucă condeiul subțire și-l scapă./ Mâna greoaie, asprită pe-ogoare,/ Rotunjenște încet a literii floare…”
Mai semnau Iosif Aldan Moise, Ion Frumosu – „țăran muncitor”, Matei Bătrânu, Ion Bănuță. Rubrica de debuturi, „Condeie noui”, includea pe Lucia Popescu Lădaru, Alexandru Cucereanu.
Revista se încheie cu articolul lui Mircea Șerbănescu (secretar al Filialei, care a reușit să nu adere la P.C.R.), „Despre cenaclul literar Flacăra din Timișoara – șantier literar” : „Cenaclul literar Flacăra este frecventat în majoritate de tineri (nu ca în zilele noastre, în majoritate de seniori, n.n.). Desigur că această situație impune cenaclului o muncă serioasă, perseverentă, ale cărei roade se vor arăta mai târziu, când din rândurile acestor tinere talente se vor ridica viguroși creatori de literatură nouă. În general, poeziile citite în ședințele săptămânale ale cenaclului dovedesc justa orientare a autorilor lor. Ei se inspiră din viață, din realitate, din actualitate…”
Între realizările Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor se numără și memorialul din curtea casei lui Franyo Zoltan, donată de familia acestuia Uniunii. Plăcile de marmură neagră (foto) sunt inscripționate cu cei ce au fost, de-alungul timpului, membri ai Filialei și revistei Scrisul Bănățean/Orizont din tot Banatul. Între documentele noastre există și o fotografie cu componenții redacției revistei Orizont imediat după anul 1972, când revista a devenit săptămânal politic-social și cultural-artistic. (Sus, de la stânga la dreapta, Dușan Petrovici și Ion Velican, fugiți în străinătate, Paul Eugen Banciu, Lucian Bureriu, Ion Dumitru Teodorescu, Anghel Dumbrăveanu, redactor-șef adjunct, Laurențiu Cerneț, lector universitar Ignat Bociort, membru în colegiu, Ion Arieșanu, redactor-șef, Damian Ureche, Valentina Dima, Adriana Babeți, Antoaneta C. Iordache.)

Memorialul

Dialoguri


(Interviu cu ERWIN LUCIAN BURERIU – poet, prozator, eseist, ziarist, membru al Uniunii Scriitorilor, acordat lui MARIO CSIPAI pentru blogul „My Travel Level”.)

M.C.: -Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din 1968. Ați debutat editorial cu un volum de poezie. Aveți volume de versuri, proză, eseistică. Sunteți absolvent al Facultăţii de Filologie al Universităţii din Timişoara, fost profesor, redactor de radio şi televiziune, secretar principal de redacţie la revista Orizont. Mai nou, viața fiind o călătorie, v-ați împărțit timpul între Statele Unite şi România şi în domeniul TRAVEL v-a apărut o carte de însemnări de călătorie intitulat „Hotel California”. Deci, despre călătorii și altele. Căutând pe Google după Herodot şi păpădie…am dat şi de Bureriu. Am văzut că sunteţi destul de activ în mediul on-line, nu foarte mulţi scriitori din generaţia dumneavostră au blog personal. Cum se face că sunteţi „prieten” cu tehnologia asta modernă, am observat că mulţi intelectuali de vârsta dumneavostră sunt mai conservatori şi resping calculatorul, resping internetul.

Erwin Lucian Bureriu: -Datorez asta fiului meu, care e inginer IT. Când a plecat în California ne-a lăsat toate computerele lui. Iar în State mi-a făcut cadou câteva laptopuri de mai multe generații. Am trecut de la mașina de scris direct la tastatură. Nu mai scriu cu pixul de câteva zeci de ani…

M.C.: -Cum vedeţi blogosfera românească şi în special pe cea de travel? Se ridică la nivelul blogosferei în limba engleză? Este bine că oricine doreşte poate să îşi facă blog şi să-și dea cu părerea despre orice chiar dacă este mai puţin avizat?

E.L.B.: -Nu mă deranjează nici un blogger. Este o experiență frumoasă pentru tinerii de toate vârstele. Blogosfera de travel românească este ca scrierea unui începător. Nu mulţi ştiu cum să valorifice o călătorie. Spre deosebire de occidentali, care fac asta de mai multă vreme…

M.C.: -Am remarcat că aveţi un palmares publicistic bogat, cărţi care au văzut lumina tiparului, am văzut că aţi scris proză, versuri, eseuri, iar „Hotel California” este prima carte ce conţine note de călătorie. Ce v-a determinat să scrieţi această carte?

E.L.B.-Nepoţelul meu e un “Born in the USA”. După un vechi obicei, i-am dedicat lui această carte. Titlul e un copy-paste după piesa membrilor formaţiei pop-rock „Eagles”, ahtiaţi şi ei după California și, mai mult ca sigur, după o melodie a groupului „Jethro Tull”. Contactul meu cu Lumea Nouă a fost o experienţă unică. Strămoşii mei din Austro-Ungaria au emigrat acolo. Acum au venit alte generații la rând…

M.C.: -Cartea cuprinde doar însemnări de călătorie din Statele Unite sau este un istoric al tuturor călătoriilor dumeavoastră?

E.L.B.: -Va urma şi una de eseuri de călător prin Yugoslavija, Ungaria, Cehoslovacia, Germania, U.R.S.S., Asia Centrală etc. Cartea asta e însă dedicată exclusiv unei mici părți a coastei Pacificului SUA. De obicei românii se rezumă la East Coast. E mai aproape și poate ei cred că e mai interesantă, cu toate că San Francisco și Los Angeles fac parte dintr-o lume fabuloasă, unică, aparte.

M.C.: -Am văzut că în unele postări de pe blog aţi dat citate în limba engleză. V-aţi gândit să scrieţi şi în engleză pentru un public mai numeros?

E.L.B.: -Sunt la bază dascăl de germană şi engleză. Familia mea e una mixtă, maghiară-română-germană, sunt o corcitură. În engleză? Ar fi o idee. Nu prea cred că îi va interesa pe americani, cu toate că noi, europenii, ştim mai multe, inclusiv despre Lumea Nouă.

M.C.: -Care a fost călătoria dumneavoastră prin literatură?

E.L.B.:-Cum să-ți edifici propria operă în România? Depinde ce vrei să așezi între coperțile unei cărți. Adică, de ce te consideri, ca artist, poet prozator, dramaturg. Activitatea mea publicistică este considerabilă, dar nu m-a interesat să „o adun” între coperți. Au fost cronici literare, muzicologie, note despre artele plastice, reportaje, mă rog, cam toate domeniile publicisticii. Poate, spre marea mea naivitate, le-am considerat conjuncturale. E greu de separat esențialul de rezidual. Adică nucleul unei comunicări rezistă peste ani, dar există un balast, acela al momentului, care iese în afara interesului peste un timp. Trebuie să ai un orgoliu nemăsurat să-ți construiești o casă, un zgârie-nori din absolut tot ce ai scris și publicat prin diverse „foi” sau prin volume colective, cu cărămizi noi și vechi.

M.C.:-Ați început „devreme”?

E.L.B.:-De pe băncile școlii, cum s-ar zice. Prin 1960 eram deja cunoscut în presă. În studenție mi-am preparat, prin câteva cenacluri destinul. Stagiul obligatoriu de dascăl în provincie a fost o frână, apoi debutul editorial, sub zodia expresionismului, a avut loc în 1968, împreună cu generația care a dezmembrat proletcultismul și așa-zisul realism socialist. A intervenit, la ordinul satrapilor aserviți minirevoluției culturale ceaușiste, Ștefan Augustin Doinaș care a demontat colecția Luceafărul al Editurii pentru Literatură, denumind șaptezeciștii captivi ai „beției de cuvinte” și anulând demersul protestului nostru social-artistic. Stoparea colecției cu iz cosmopolit a reușit, urmând înlocuirea anilor 70 prin noii naționaliști.

M.C. :-O adevărată Odisee…

E.L.B.:-Cum spui. Dar pe cine mai interesează? Veneam deja cu următorul volum de versuri la Elis Bușneag care, după lovitura oficială, mi l-a refuzat apriori. Eram pe o „listă”, căci la fel mi s-a întâmplat și la Cartea Românească, la Albatros, unde mi s-a cerut poezie „patriotică”, iar eu am refuzat. Romanul „Golul de aer”, o satiră la adresa stării de spirit românești „s-a pierdut”, o carte de proză scurtă în aceeași tonalitate critică s-a refuzat. Din acest moment m-am despărțit de București pentru totdeauna. Nu înainte de experiența interesantă, ca detașat în televiziune. Am devenit scenaristul filmului „O pasăre, două păsări”, director de producție, autorul coloanei sonore, lucrând cu cel mai bun operator al vremii, Savin Devderea. Să faci film de televiziune e o experiență, mai ales că m-am implicat făcând și treburi de corp tehnic. Eram în 1972. Prietenul meu Nicolae Breban îmi băgase-n cap că numai în capitală te poți lansa. Ceea ce lui i s-a și întâmplat. Spre rușinea obștii scriitorilor, el, care este cel mai important dintre noi este ignorat. De noii stăpâni ai literelor românești, cum le spune chiar el, „o echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat, unii care sunt umflaţi excesiv, fiecare se crede un fel de guru al culturii româneşti ”. Eu m-am întors la Timișoara, se înființa o editură și aici mi-au apărut rapid câteva cărți de proză satirică, mi s-a respins un roman istoric, apărut după 1989, am revenit cu câteva cărți de poezie în același spațiu spiritual expresionist. A venit și volumul american, care este pentru mine ceva nou. Te rog să reții, grămezile de articole (publicistica ocazională) nu le-am „valorificat”…Cu toate că am primit în 2004 un premiu special de la Toronto pentru articolele publicate în presa din Nord-America.

M.C.:-Criticul Marian Popa, în „Istoria…” sa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că ați dus o viaţă normală, că ați publicat cu toţii tot ce ați scris. Tragic este că, de fapt, mulţi dintre dumneavoastră ați rămas cam fără operă?

E.L.B.:- Mai ales cei din teritoriu, că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii. Apoi, zic, a consolare: cu socializmu ăsta, mai bine pentru cine nu s-a dat mai mult în stambă. Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Cam proastă, dar asta e, Popa ne consolează cu un surâs caustic: sunt “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cinic și răutăcios. Au cam avut parte, cei din teritoriu, din partea capitalei de zeflemea balcanică mereu şi mereu, nu numai acum.

M.C.:-Revin la literatura de Travel. Am observat că nu s-au scos foarte multe cărţi cu note de călătorie pe la noi, a mai încercat Ioan T. Morar, care a copilărit la Arad, în acelaşi cartier ca şi mine (Cartea de la capătul lumii. Noua Caledonie: la un pas de Paradis), Mihai Barbu (Vând kilometri), Răzvan Marc (Nepal Internet Cafe şi Austria o altfel de vacanţă) iar acum patru arădeni recent întorşi dintr-o expediţie în Asia până în Mongolia şi retur au parcurs 23.863 km prin 9 ţări, au filmat 30 de ore de material brut şi au realizat peste 7.500 de poze şi vor să scoată un film documentar şi o carte despre călătoria lor, un fel de jurnal de călătorie. Vreau să vă întreb dacă aţi auzit de vreuna din ele sau dacă aţi citit ceva cărţi similare scrise de autori români acum sau chiar înainte de revoluţie. Dacă da, ce anume recomandaţi pasionaţilor de Travel să citească.

E.L.B.:- Ceea ce s-a scris înainte de revoluţie e cenzurat. Cărţile mai recente sunt cam superficiale. Pentru că după ce vii dintr-o călătorie, ar trebui să te documentezi în continuare în legătură cu locurile unde ai fost. Citind cărţi de istorie sau beletristică, geografie sau arheologie. Numai aşa se poate reda, la modul aprofundat, o călătorie.

M.C.:-La un moment dat pe blog aţi povestit despre o vizită în Turkmenistan? Destul de „exotic”! Din ce aţi vizitat în străinatate unde v-a plăcut cel mai mult? Aveţi un loc preferat?

E.L.B.:-Statele Unite. Pe locul doi e Praga, de acolo a venit strămoşul mei sudet, apoi Budapesta, unde a fost înmormântat. Mai nou, Munich.

M.C.: -Dar în România?

E.L.B.: -Am lucrat puţin în Televiziune la Bucureşti şi culmea e că mi-a plăcut oraşul. În rest, banalităţi la munte și mare şi ceva ski în Munţii Banatului. Drumeţii pe jos şi pe bicicletă pe tot Canalul Bega, care are un istoric fascinant şi căruia i-am dedicat un roman. Acest biet canal navigabil uitat. Dacă era în Germania sau oriunde, ar fi fost folosit.

M.C.: -Aţi călătorit în afară ţării şi în perioada comunistă.

E.L.B.: -N-am fost favorizat de regim, ba dimpotrivă. Prea m-am simţit un austro-ungar… Şi Estul e interesant. Evident, aş fi putut fugi prin Serbia, prin Slovacia chiar, dar am fost prea ataşat de familie. Ca etnic german am primit, după 1990, de la consulat, actele de emigrare în Germania, cunoscutele Antrag-uri. Ai mei au sperat inițial că va fi bine şi în România, au spus să mai așteptăm…

M.C.: -Având în vedere că ați locuit o mare parte din timpul dumneavostră în SUA, îmi puteţi spune cum este percepută România acolo din punct de vedere turistic? Prezintă vre-un interes cât de vag? Şi aici mă refer la americani, nu la românii stabiliţi acolo.

E.L.B.: -Nu reprezintă nici un interes ţara asta pentru turistul american. Iar românii stabiliţi acolo, în „Hotel California”, nu se gândesc nici o secundă să revină. E firesc.

M.C.: -Sunteţi un aspru critic al guvernării românești. Ce se întâmplă la dumneavoastră, în Timișoara, după revoluție, cu scriitorii? Cu dumneavoastră?

E.L.B.:-Un grup de „gorobeți”, comentatori mediocri, cum îi definește și Breban, s-au autoîntitulat „tineri scriitori și ziariști”, ca în zilele noastre, „tinerii frumoși”. Pe lângă faptul că n-au fost frumoși niciodată, s-au mai și urâțit, au mai îmbătrânit și acești domni oportuniști. Pe noi, cei din funcții de răspundere și dați la oparte ne-au ironizat mereu cu „Unde e minunata voastră literatură, așa-zisă de sertar, că nu se vede? Înseamnă că ați mințit, ea nici nu există, dacă nici acum, de când cu libertatea cea mare nu vă dați la iveală capodoperele”. Desigur, or mai fi fost și autori cu bani dintre cei cu literatura în sertar, le-au decedat părinții și le-or fi lăsat moștenire vreun pogon de țarină și o bojdeucă, de vânzare și de plătit editurile particulare. Se mai milostivea un editor să-i publice și pe gratis, contra niște servicii. Dar majoritatea celor cu manuscrise în sertar au stat cu ele până ce biata hârtie dactilografiată s-a îngălbenit și a fost aruncată la tomberon, dimpreună cu vechile mașini de scris. Statul nu mai prea investește în chestii de astea. Puținii bani oferiți editurilor sunt condiționați de construirea unor proiecte, pe baza unor criterii fantasmagorice, exprimate prolix. Comisii obscure sunt avizate să verifice texte-mostre, să puncteze și să depuncteze, cu alte cuvinte, să aprobe sau nu apariția unor cărți cuprinse în proiect. Este o CENZURĂ de tip nou, criteriile publicării au devenit mult mai dificile decât în trecutul de aur. Se premiază între ei noii domni. S-a ajuns ca unii descurcăreți de pe lângă ICR sau alte instituții să utilizeze banul public în scopuri personale și să-și construiască o…operă. De cele mai multe ori persoanele în cauză sunt de o aleasă mediocritate, de unde sărăcia spirituală și cărțile care valorează cât hârtia folosită. O metodă eficientă de a publica este funcția. Parlamentarii, primarii, șefii de la cultură și alte categorii privilegiate au drumul deschis către edituril, cărora li se oferă, în schimb, comenzi pentru materialele electorale. Bibliotecile publice primesc o sumă pentru achizițiile de carte. Directorul bibliotecii, dacă mai e și scriitor, își poate alege editurile de la care va lua carte. Mai ales cele cooperante, care în schimb îi vor tipări manuscrisele. Dar acestea sunt cazuri rare. Unii scriitori au o editură sau o publicație și atunci pot ieși pe piață. Un sfert de secol s-a conturat dictatura noii democrații. Nimeni dintre cei ce au ieșit pe străzile Timișoarei în 1989 nu și-ar fi putut închipui că răsare o nouă lume, care este cea visată de ei.

M.C.:-Regretele mele sincere. Dar ce părere aveți despre mâinile în care a încăput turismul la noi?

E.L.B.: -Au distrus şi ceea ce era. De fapt, dacă România nu ar fi reuşit să anexeze Ardealul, nu prea ar fi avut zone turistice comparabile. Spațiul intracarpatic mai aduce un aer central- și vest-european, mai puțină mizerie „pitorească”. Dar fără infrastructură și o economie puternică nu se poate face turism cum ar merita această țară. Iar dacă nu-s bani, nu știu dacă mai poți deține niște „frâie”.

M.C.: -Vă mulţumesc pentru interviu.

Fenomenul Parsons


De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Tânărul inginer „asistant” de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, tocmai îi făcea oameni pe Beatles, cu ultimul lor LP,  și pe Pink Floyd cu „The Dark Side of the Moon”. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit composer și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. E vorba de celebrul „ALAN PARSONS PROJECT”, de o melodicitate pregnantă. Parsons și-a luat colaboratori, pe Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc.,toți  păstrau melodicitatea dar și dinamismul de pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în 1990. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. “I Robot”(1977), “Pyramid”(1978), “Eve”(1979), “Eye in the Sky”(1982), “Stereotomy”(1985), “Vulture Culture”(1985), “Gaudi” (a lui Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), “Freudiana”(Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), “On Air”( de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita “Day After”, “The Eagle”, “Shadow of the lonely Man”, “Silence and I”, “Step by Step”, “Days are numbers”, “Closer to Heaven”, “Little Hans”(stil Beatles), “Far Away”, “Destiny”, “Blue, blue Sky”…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu live), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
În concertele date în Los Angeles sau într-un  turneu în Europa (Germania)  se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare, deja în istorie. Colaborarea cu alți instrumentiști face ca binecunoscutele piese să sune altfel. Dar au ieșit, în fine, la lumina rampei, din cutia magică a playerului. Conservele preparate în nopțile lungi ale imprimărilor de studio au fost, în fine, deschise. Ele arată muzica așa cum se produce ea în fața publicului. Voi prefera întotdeauna asceza rece a studiourilor, pentru că acolo se poate obține totul. Dar și variantele live, eventual imprimările direct din concert, care pot fi bune. Asta mai ales în zilele noastre, când agregatele digitale retușează din mers muzica derulată pe scenă și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce digitalizarea și aparatura computerizată de acum realizează mult mai ușor. Trăind două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare, muncind mai puțin la mixer și mai mult la instrument. Interesantă este noua sa formație care utilizează în exclusivitate instrumentație electronică, înlocuind cu succes orchestra clasică semisimfonică. În Germania Parsons a utilizat doar instrumente electrice, pe când în concertul din 2013, în Columbia a fost sprijinit de  orchestra simfonică din Medellin și un cor redutabil, după buna tradiție de la Abbey Road. Concertul în aer liber a conținut piese noi, dar și vechile hituri ale Projectului, cu unele modificări spectaculoase.

Acum 50 de ani, cronica lui Camil Baltazar


Viața românească” nr. 10/1968/ pg. 144

CAMIL BALTAZAR
Lucian Bureriu: „Afectivități conștiente”(E.P.L. Col. „Luceafărul”, 1968)

„Nu se putea un titlu mai potrivit pentru o poezie care, purcedând de la idei, le certifică existența și le substanțializează prin sentimente, așa cum descoperi în antologicul Acvariu, cel atît deușor și de plăcut de ținut în minte: „și nu știu dacă are păreri sau vrea să învețe/Ochii lui sănt triști de atîta frumusețe”. Mărturisim dintru început existența unor reale ostroave de frumusețe artistică și de cuget incluse în acest notabil buchet de versuri. De ce? Într-o perioadă care abundă în autori care vînează absconsul și excelează într-un abstracționism plat, care nu exprimă și nu transmite mai nimic, Lucian Bureriu e clar în tot ce compune și-și afirmă crezul său și poziția ideologică prin aceste versuri: „În fiecare ipostază a lumii pe care-o transform/ Conform zborului suplu al sângelui în jurul nostru”, încă de la cea dintîi poezie din carte. Iar, pentru a spulbera orice dubiu, declară în cea de-a doua poemă: „Iar cei ce vin, tot mai tineri, instaurează cu mîinile lor/ posibilitatea tuturor de-a-ntineri ne-ncetat/Deoarece trăim împreună cu ei în viitor,/ Și-n fiecare linii de forță străbat”. Nu-s stihuri și nici declarații de cirmustanță. Se simte aici seriozitate, fluxul inspirației unui autentic mesager al contemporaneității. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, Lucian Bureriu are, cum am spus, darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii, ca-n memorabila poemă Bonne nuit, Isolde. El e capabil să compună și versuri grotești, cum e „Băiatul care sare gardurile”, arlechinade ca-n „Clișeu negativ”: ~Alerg pe străzile secolului meu/ Rîzînd ironic,/ Cu mîinile-n buzunare./ Și cîntă cu mine trompeta/ A jazz și-a relaxare./ Vă-mbrînciți mereu în jurul meu/ Vă ciocniți mereu mașinile moderne / Ei, rîde trist cu mine trompeta/ A jazz și-a baliverne”. Să nu se creadă însă că autorul folosește în deobște acesrt ton de bufonadă. Timbrul lui știe să se facă grav, cum bine șade unui rapsod care se declară cu aceeași discreție și pudoare FRATELE OAMENILOR: „Paznic mă simt lîngă sonul vostru/ Lîngă acțiunile pe care nu le cunosc/ Și le iubesc cu atît mai mult,/Nepăzit de nimeni, paznicul vostru nocturn”. Cînd nu e adagiu filozofic, poezia lui Lucian Bureriu atinge stratul afectiv al destăinuirilor, e deci lirică sentimentală, ca într-una din declarațiile sale de atașament activ față de oameni, în poema cu titlu necorespunzător Obositoarea lume: „Dezamăgiți de oameni și totuși prea copii/ Prin val-vîrjeul lumii fugim, desculți spre-o seară,/ Pe-o bancă, să ne strîngem tăcuți unul în altul,/ Prea irosițiți de-atîtea albastre rapsodii”. Lucian Bureriu e autorul unor interesante și originale crochiuri și tablouri luate pe viu, compuse aparent cu indiferență dar din care se degajă patosul iubirii, ca-n Daruri-Daruri. În Elegia de la Marienbad ideea trecută prin vasele fierbinți ale inimii, devine mai pregnantă: „Tinerii mei bătrâni, există doar o iubire/ Turnată-n cupa artei mele, ea mi-o dizolvă. Și-amestecată cu bronzul / E băutura tare a spiritului și-a materiei laolaltă / Arta e poate iubirea unui bătrân, / C-o mantie istovitoare de principii lucide”.

Putem afirma că versurile lui Lucian Bureriu sînt filtrul tare al spiritului, tocmai pentru că nu-și disimulează clocoteul simțirii ci, asemeni lui Labiș, o înveșmîntă într-un polei cerebral, potențîndu-i în acest fel la maximum valențele. Cu-dreptățire poetul poate spune: „Eu nu creez lumea, ci o descopăr din nou”, și el o săvîrșește cu o expresie figurată și un limbaj poetic propriu, de la-ntîiul volum, recreînd pe tipare personale, ca orice poet autentic, lumea și lucrurile înconjurătoare. Sînt bucuros să scriu astfel despre stihurile acestui tînăr. Ce bine se autodefinește cîte un scriitor: „Sînt compus eu însumi din salt” declară poetul. Poemele citate, ca și atîtea altele, conferă acestei cărți un salt în rigoarea artistică a poeziei, un salt de biruință. Primejdia care-l pîndește însă e ca o plurală claviatură să nu-l determine să vireze spre o poezie abstractă, spre un joc gratuit ca-n poemul Adagio.

Derbedeii


CUM AU PRIMIT UNII VESTEA APARIȚIEI „ENCICLOPEDIEI BANATULUI – SECȚIUNEA LITERATURĂ”- rod al muncii FILIALEI ACADEMIEI DIN TIMIȘOARA

UN ZIAR DE ȘTIRI din ARAD ne amintește că orașul de pe Mureș, cel mereu inundat, are tramvai pe un ecartament îngust. Dacă la Timișoara trenurile pot merge și pe linia de tramvai, aici nu se poate. Nu cred că acesta este singurul motiv de invidie arăzană față de orașul frățesc, mai dezvoltat, economic și cultural, dar care nu are un freeway către Szeged, ca urbea mureșeană. Tonul miștocăresc amintește de cartierele mărginașe ale bârfei de mahala.
„Nu discutăm despre vreo fițuică scoasă la o imprimantă într-un birou obscur și destinată copierii la vreun examen… nici despre vreo tipăritură cu și despre de-alde Bobinuță! E ditamai „Enciclopedia Banatului”, editată de Academia Română – Filiala Timișoara – segmentul „Literatură”… un cărțoi de să-ți spargi capul cu el de „instrument util în cercetarea prezentului” ce e el, frate! Un institut întreg („de studii banatice” cu Caps Lock) a lucrat la chestia asta de să o folosești ca greutate când ai ceva moale de îndreptat sau ca să dai după nevastă-ta cu ea…( PROBABIL OBICEIURI CULTURALE ARĂDENE, n.n.) când și pentru că nu-ți înțelege valoarea.
„TimișIoara?!”…(O GREȘEALĂ DE TIPAR, REGRETABILĂ, DESIGUR, n.n.). Fain… cred că inamicii noștri publici de vecini (VASĂZICĂ SUNTEM INAMICII ARADULUI? POATE MAI DEGRABĂ CONCURENȚI. N.n.) nu sunt foarte mândri de acest puseu de oltenizare excesivă, ce poate atrage după sine porecle grave… greu surmontabile în timp! Ni, ce impresionant arată coperta.”
IATĂ ȘI NIȘTE COMENTARII DINSPRE ANONIMII DE PE INTERNET: „…și are 280 de kile. Lăsăm la o parte greșelile… absolut firești într-un demers care, în afară de scriitorii cuprinși întrînsul, nu interesează pe nimeni – cum ar fi că la articolul despre arădeanul Cornel Marandiuc se află poza unui cu totul alt scriitor (pe cine poate să intereseze cum arată Cornel Marandiuc?… că nici pe el nu-i sigur că-l interesează!)… dar, bă, frate, s-o dai moartă, încă din 1990 pe Herta Müller, singura scriitoare din ținuturile astea de care chiar a auzit lumea largă, când ea a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2009… chiar e „de porc”…(EXPRESIE ȘTIINȚIFICĂ, n.n.) nu de Academie! Agiutoriu! Doar am mai spus că (c)academicienii (BRAVOS, NAȚIUNE! N.n.) de azi (infractorii de ieri, corupții de mâine) sunt de-alde guțăsalamhamhamparampampam! Deci am râs dar e fff GRAV! Ori a vrut cineva să-și bată joc de Banat ori niște ”fete drăguțe” cu mare nevoie de bani au cules imensul grotesc în timp ce-și ofereau serviciile?! Pt astea,literatură, gogonele sau tanga sunt totuna.Că altfel nu se explică. Sau chiar avem Academia Goe et comp la 50 km de Arad(ul ”muncitoresc”) adicătelea la TimișIoara?! Asta cu ”timișIoara” e opera un mitic. „ Numai ei vorbesc așIa! Să mai zică violeții ceva de Arad, de goldiș sau vlaicu. Cel puțin aici doar se ia/dă mită iar di(m)plomele sunt corect comple(c)tate. Mi-s mândru că nu mi-s din filiala dvs de timișIoreni. (ȘI NOI SUNTEM MÂNDRI CĂ NU EȘTI, n.n.). App, pe Herta Muller a dat-o moartă din ură și invidie unu obscur rău într-ale scrisului. Două lucruri se impun pe Jan/016: dicționarul Ardelenesc-Român (care e f ok) și țiclopedia de perle ale filialei timișIoarei, segmentul Literatură.”
Un blogger din București: „Directorul acestui Institut de studii banatice nu este un individ pe nume Crisu Dascalu, conducator de doctorate de plagiatori ? (CU DOCTORATELE SE OCUPĂ UNIVERSITĂȚILE, NU ACADEMIA, n.n.). Cartoiul e arhiplin de greseli grosolane, le vom inventaria si le vom publica pe-aici pe la noi la Bucuresti. Si sa stiti ca noi, miticii, nu prea muiem vocalele, ci doar an agramatii de la institutele Academice.” (DA, APUCAȚI-VĂ, DRAGI BUCUREȘTENI SĂ NE NUMĂRAȚI GREȘELILE, DACĂ TOT N-AȚI FOST ÎN STARE SĂ EDITAȚI ȘI VOI O ENCICLOPEDIE A ROMÂNIEI…ȘI BA DA, MUIAȚI VOCALELE, PRONUNȚAȚI ȘI „CLUJI”, „JIOI”, ”ȘAPTISPREZECE/OPTISPREZECE” etc. Eu zic că nu e cazul ca bucureștenii să ne învețe românește. N.n.)