Pierre Henry – „Dracula”


Din păcate, nu pot decât să reconfirm infirmitatea compozitorilor francezi odată cu audiția piesei de lung metraj a lui Pierre Henry, „Dracula”. Ciudat că nu apare acest titlu în playlist-ul Wiki al lui Henry (n. 1927, decedat anul trecut.). Diabolus in musica nu e nici pe departe invenția lui Beethoven. Cu adevărat el apare către sfârșitul zgomotosului WWII. Dacă în peisajul modernist al emițătorilor de zgomote cu ajutorul orchestrei și al dispozitivelor electro-acustice n-ar exista și germanul Karlheinz Stockhausen (cel care a compus și backgroundul sonor al expoziției din Atomnium-ul de la Bruxelles), aș zice că decadența vine de la francezi, exclusiv. Pierre Henry a studiat cu Olivier Messiaen (autor al ciclului Les oiseaux, poem bruitist care dădea replici cântatului păsărilor, care chiar mi-a plăcut mai de mult), a colaborat cu părintele bruitismului, Pierre Schaeffer de la R(adio)TF, care înființa în 1943 studioul experimental privat Dhomous, ca și cu maestrul baletului expresiv, Maurice Bejart sau groupul Spooky Tooth, pentru un Psyche Rock. Este epoca „muzicii concrete și electronice”, cum numesc ei gălăgia străzii adusă în studio, a lui Varese-Stockhausen. Pierre Henry aduce omagii electronice lui Cohen sau Beethoven. Ar fi fost mai interesant dacă i-am fi ascultat compozițiile, inspirate din sine însuși, dar dacă nu sunt, nici dumnezeu nu cere…
Epoca postbelică a fost favorabilă antiwagnerienilor, din motive extra-artistice. Francezi, americani sau israelieni l-au identificat de-a bușilea pe Wagner cu Hitler, rezultând parodii sau chiar interdicții. Evreul Barenboim încerca zadarnic să introducă piese wagneriene în Israel, unde o ministresă a culturii avu ideea să interzică interpretarea operelor compozitorului pe teritoriul țării. A reușit și în exterior, când la Timișoara sinagoga a fost cedată ca sală de concerte pentru filarmonica locală, Holaender fiind de acord, ca și directorul instituției. De dragul sălii au renunțat la un compozitor și așa destul de greu de interpretat.
Singurele sunete demne de ascultat din Dracula au fost tocmai motivele wagneriene, luate grosso modo din Tetralogie sau Idyla lui Siegfried. Nu era în intenția compozitorului să amețim de extaz wagnerian. El voia o persiflare, o demitizare a ceea ce este solemnitatea mitică a melodiei infinite, o diabolizare, o vampirizare a lui Wagner. O răzbunare pentru intrarea trupelor germane în Paris, a vizitei lui Hitler la Opera pariziană. Politizare se întâmplă atunci când lipsește harul creator. Și asta s-a întâmplat omului fără calități, care folosea sacrosancta orchestră simfonică împreună cu un aparataj de făcut o atmosferă sumbră, s-a recurs și la aprinderea și stingerea luminilor din sală (artificiu extramuzical), pe timpul demersului orchestral. Vasăzică Dracula-Wagner intra printre sunetele înfricoșătoare electronice, cu muzica sa ușor de recunoscut, spartă pe bucăți, hăcuită. Wagner avea caninii lungi, era palid și cu buzele pătate de sânge, de sângele franțuzesc al spectatorilor.
Pentru ce a fost atât de celebru Pierre Henry? Cu tot cu așa-zisa muzică experimentală, pe care a scris-o toată viața. Un nemuzical între compozitori. Folosind parodia, politizând trecutul. De fapt, vampirismul aparține unei specii care nu poate trăi decât cu sângele altora. Pierre Henry este el însuși vampirul, care și-a hrănit absența unei opere proprii cu ceva resturi rămase de la marii compozitori.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.