Pierre Henry – „Dracula”


Din păcate, nu pot decât să reconfirm infirmitatea compozitorilor francezi odată cu audiția piesei de lung metraj a lui Pierre Henry, „Dracula”. Ciudat că nu apare acest titlu în playlist-ul Wiki al lui Henry (n. 1927, decedat anul trecut.). Diabolus in musica nu e nici pe departe invenția lui Beethoven. Cu adevărat el apare către sfârșitul zgomotosului WWII. Dacă în peisajul modernist al emițătorilor de zgomote cu ajutorul orchestrei și al dispozitivelor electro-acustice n-ar exista și germanul Karlheinz Stockhausen (cel care a compus și backgroundul sonor al expoziției din Atomnium-ul de la Bruxelles), aș zice că decadența vine de la francezi, exclusiv. Pierre Henry a studiat cu Olivier Messiaen (autor al ciclului Les oiseaux, poem bruitist care dădea replici cântatului păsărilor, care chiar mi-a plăcut mai de mult), a colaborat cu părintele bruitismului, Pierre Schaeffer de la R(adio)TF, care înființa în 1943 studioul experimental privat Dhomous, ca și cu maestrul baletului expresiv, Maurice Bejart sau groupul Spooky Tooth, pentru un Psyche Rock. Este epoca „muzicii concrete și electronice”, cum numesc ei gălăgia străzii adusă în studio, a lui Varese-Stockhausen. Pierre Henry aduce omagii electronice lui Cohen sau Beethoven. Ar fi fost mai interesant dacă i-am fi ascultat compozițiile, inspirate din sine însuși, dar dacă nu sunt, nici dumnezeu nu cere…
Epoca postbelică a fost favorabilă antiwagnerienilor, din motive extra-artistice. Francezi, americani sau israelieni l-au identificat de-a bușilea pe Wagner cu Hitler, rezultând parodii sau chiar interdicții. Evreul Barenboim încerca zadarnic să introducă piese wagneriene în Israel, unde o ministresă a culturii avu ideea să interzică interpretarea operelor compozitorului pe teritoriul țării. A reușit și în exterior, când la Timișoara sinagoga a fost cedată ca sală de concerte pentru filarmonica locală, Holaender fiind de acord, ca și directorul instituției. De dragul sălii au renunțat la un compozitor și așa destul de greu de interpretat.
Singurele sunete demne de ascultat din Dracula au fost tocmai motivele wagneriene, luate grosso modo din Tetralogie sau Idyla lui Siegfried. Nu era în intenția compozitorului să amețim de extaz wagnerian. El voia o persiflare, o demitizare a ceea ce este solemnitatea mitică a melodiei infinite, o diabolizare, o vampirizare a lui Wagner. O răzbunare pentru intrarea trupelor germane în Paris, a vizitei lui Hitler la Opera pariziană. Politizare se întâmplă atunci când lipsește harul creator. Și asta s-a întâmplat omului fără calități, care folosea sacrosancta orchestră simfonică împreună cu un aparataj de făcut o atmosferă sumbră, s-a recurs și la aprinderea și stingerea luminilor din sală (artificiu extramuzical), pe timpul demersului orchestral. Vasăzică Dracula-Wagner intra printre sunetele înfricoșătoare electronice, cu muzica sa ușor de recunoscut, spartă pe bucăți, hăcuită. Wagner avea caninii lungi, era palid și cu buzele pătate de sânge, de sângele franțuzesc al spectatorilor.
Pentru ce a fost atât de celebru Pierre Henry? Cu tot cu așa-zisa muzică experimentală, pe care a scris-o toată viața. Un nemuzical între compozitori. Folosind parodia, politizând trecutul. De fapt, vampirismul aparține unei specii care nu poate trăi decât cu sângele altora. Pierre Henry este el însuși vampirul, care și-a hrănit absența unei opere proprii cu ceva resturi rămase de la marii compozitori.

Advertisements

„Contra-cultura”


 

Definirea fenomenului pare că a încremenit în peisajul anilor șaizeci. De atunci lumea s-a mișcat semnificativ, dinspre ctitorie spre desăvârșire. Așadar, curentul Counterculture ( contra-cultura ) era o subcultură ale cărei valori artistice și norme de comportament difereau substanțial de cele ale societății în ansamblul ei, în contradicție deci cu normele morale general acceptate atunci. O asemenea mișcare exprima aspirațiile unui grup semnificativ de populație în condiții sociale determinante, adesea generatoare de conflicte locale sau mondiale. Exemplele edificatoare de counter-culture din Europa și America de Nord includ faze romantice (1790-1840), accente de boemă (1850-1910), manifestările generației Beat (1944-1964), urmată de o globalizare a unui context (1964-1974 ) în care se disting subculturile hippie plus punk din anii 1970 și 1980.
În plin proletcultism, această de fapt subcultură ideologizată, am trăit din plin într-o lume paralelă cu aceea a democrațiilor consolidate, unde protestul generațiilor tinere se manifesta plenar în contextul  conflictelor din Coreea și Vietnam. După al doilea război mondial s-a ascuțit și conflictul dintre generații datorită tradiției americane conform căreia tinerii, ajunși la majorat erau sfătuiți de propria familie să-și găsească singuri un rost în viață. De unde senzația lor că familia nu-i mai iubește. În filmul lui Forman, Hair apare textul: „Părul/Vreau să-l topesc, să-l arăt în toată lungimea lui,/Lumea va rămâne blocată când mă va vedea/În plenitudinea mea de păr,/Blond, splendid, biblic,/Lung cât cel al lui Isus, Aleluia, eu îl ador,/Aleluia, Maria își iubea fiul;/De ce mama mea nu mă iubește?”(s.n.) Sunt suficiente motive pentru despărțirea de trecut.
„America, ți-am dat totul, iar acum nu mai sunt nimic./America, oare când vei pune capăt războiului împotriva omenirii?/ Când vei fi demnă de milioanele tale de Troțki?” Este tonalitatea poemului Howl de Allen Ginsberg, scris și citit în public la San Francisco.
Dacă își merită celebritatea este o problemă încă discutabilă. În mod categoric acest poem care oferă o înșiruire de elemente reprobabile ale vieții, se vrea continuatoarea operei părintelui versului liber, fără a avea geniul lui Walt Whitman. Monotonie a înșiruirilor, fără un filon vibrant, tragic, fără o arhitectură într-un crescendo emoțional, fără tehnica specială a finalurilor poemelor părintelui versului liber, Howl este ca un zgârie-nori construit din cutii de conserve goale. Dar era pe gustul unei generații care era ostilă lecturii și culturii. Muzicalitatea interioară a versului liber este, desigur, o tehnică a altui secol. De la autorul care-și citea la San Francisco poemul într-o mare de curioși și până azi, mai toată lumea crede că poate scrie poezie practicând un verslibrim plat, căci lipsește aici un element de bază, talentul de a poetiza mai înainte în formă fixă, chinuindu-te cu o ritmicitate și cu, desigur, rimele. Abia după școala versului clasic poți încerca versul liber, fără verbiaj, fără o beție de cuvinte inutile. Leaves of Grass, pe atunci (secolul XIX) de o noutate absolută, se credea că sparge tiparele versficatorilor de stil clasic. Whitman însă nu-și propunea să spargă nimic, rămânând în lumea poeziei doar cu un plus de energie pozitivă masivă, păstrând muzicalitatea interioară, o anumită gradație emoțională pe care o numesc arhitectură, și asta se vede și în cele mai frugale traduceri. Pe când tălmăcirile poemului-fluviu al lui Ginsberg sunt afirmații simpliste:
„Am văzut cele mai bune minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie, flămânzind isterice, goale,/târându-se în zori pe străzile ghetoului în căutarea unei doze care produce furie,/tineri angelici arzând după străvechea legătură celestă cu însuși generatorul înstelat din maşinăria nopţii,/care sunt săraci şi zdrenţuiţi şi cu ochii injectaţi,/ halucinând în întunericul supranatural din apartamente, plutind deasupra oraşelor,/ ascultând jazz, ei,/care şi-au dezgolit creierii către Cer sub El şi au văzut îngerii lui Mahomed clătinându-se iluminați/ pe deasupra acoperişurilor locuinţelor închiriate…” etc. Nici în original aceste versete nu sună mai bine.
Post-modernii sunt însă influențați de aceste tonalități, chiar dacă n-au trăit în ambianța americană. Rimele au devenit caduce, un lux mic-burghez, sunt pentru arhiva cu mizerii culturale. Sunt pentru bătrâni, desigur! Noi mergem pe subcultură, pe linia contraculturii care, totuși, în final a etalat și destule lucruri interesante. Mai ales în domeniul muzicii pop-rock, cu care rasa anglo-saxonă, săracă în compozitori de muzică „seria”, excelează, lăsându-i pe germani cu suficientă muzică simfonică pentru toată omenirea și demonstrând că sunt totalmente nedotați pentru spiritul pop-rock…(Formația Ramstein este o excepție? Nu cred.)
Trăind ani de zile în ambianța metropolei de la Pacific am observat că se mai păstrează acolo și azi ceva din universul Beat Generation, pe diagonala New York – San Francisco, protestul stradal Wall Street – Oakland. Energia tinerească, plină de vitalitate și mândrie este o permanență a acestui popor, aflat într-o continuă revoluție. Nu mă hazardez prea mult dacă afirm că, mult mai valoroșii scriitori Walt Whitman, Edgar Poe și Carl Sandburg sunt numele care stau la baza așa – zisei contraculturi, care a fost asumată în 1950 de Beat Generation la New York și transplantată în ambianța de basm a orașului San Francisco. Poemul lui Ginsberg și romanul On The Road al lui Jack Kerouak, influențat de budism, scris în 1957, stau la baza unei mișcări literare, muzicale și comportamentale. Libertinajul, dezordinea internă și externă, drogurile sunt caracteristici ale beatnicilor care au găsit la San Francisco o ambianță propice. Nimic nu-i tulbură nici azi pe homeless-ii bărboși care dorm pe sub băncile metropolei, și doar turiștii din țările sobre se minunează văzând pe străzi sau în stațiile de metrou, cu pletele-n vântul stârnit de trecerea trenurilor, oameni originali, cu măști, travestiți, și pictori lucrând în scuare sau muzicienii de aer liber, cu boxele lângă glezne…Street Players.
Denumirea de beatnik a fost inventată de Herb Caen în redacția familiară a ziarului San Francisco Chronicle în 1958, prin alăturarea Sputnik+Beat Generation. Mai spectaculos, mișcarea Counter-culture a fost denumită San Francisco Renaissance și a fost încorporată mai târziu în curentul Hippie. Beatles s-au considerat ambasadori muzicali, alături venind Bob Dylan, Joan Baez, Jenis Joplin… Cuvântul Hippie apare pentru prima oară în On The Road de Kerouak. Etimologic ar proveni din hipster, termen destul de vag și cuprinzător, referitor la stilul de viață boem, folosit de fapt pentru a-i descrie pe tinerii beatnik din districtul Haight-Ashbury din San Francisco, care moșteniseră atitudinea nonconformistă a generației cincizecistă beat. Hipioții și-au creat în timp comunități proprii care, pe lângă stilul vestimentar neglijent, faptul că ascultau rock psihedelic, erau adepți ai revoluției sexuale și foloseau droguri pentru a explora orizonturi cât mai îndepărtate ale minții.
Demonstrațiile cu flori ale generației autoîntitulată Flower-Power nici nu-și puteau găsi un loc mai prietenos decât într-un San Francisco mereu înflorit, incitant. Vocea emblematică pentru curentul hipiot nu putea fi alta decât cea a tinerei Joplin, care se mută și ea din Texas pe țărmul Pacificului. Carieră întreruptă de veșnica supradoză.
On The Road, romanul cel mai cunoscut al lui Jack Kerouac, este considerat o Biblie a ceea ce s-a numit Beat Generation. Kerouac vorbește despre o America nouă, renăscută din al doilea război mondial. Ce-i drept, lucrurile mergeau în sens bun, după ce țara a dus cu o formidabilă energie ostilitățile din Europa și din Pacific. Economia renăștea în mod miraculos și binevenit . (După unii comentatori, poate răutăcioși, romancierul a fost retras de pe front din cauza unor manifestări de ordin schizoid…). On The Road e o apologie budistă a unui stil de viață alternativ, ostil progressismului american, ideii de bunăstare, securitate, consumerism și mentalitate-șablon, de origine…capitalistă. Și cum pentru mulți tineri nu e bine când e prea bine, indivizii își părăsesc părinții. Dar aici individualitatea specială a scriitorului e marcată de frustrări și complexe, de frondă. Autorul susține o întoarcere la origini, la comuniunea cu natura, cu semenii, cu alcoolul, drogurile, cu toate elementele care potențează capacitățile și simțurile umane. În rău, desigur. Un contracurent literar-artistic i se opune prin apariția unei arte decentă, inteligentă, conștientă de vechea-i tradiție burgheză din familiile bune, de modă europeană. Mai ales după crima odioasă a hipiotului Manson tineretul s-a dezis în masă de simbolurile și modul hippie de viață ca și de arta psihedelică. Departe însă de a rămâne totuși istorie. Romanul, scris într-un timp relativ scurt, dactilografiat pe un sul de treizeci și cinci de metri lungime, nu e o lucrare majoră la nivel stilistic, dar e un document esențial al unei epoci care continuă să fascineze, etalând un mod de viață palpitantă, dar nesigură pe care astăzi puțini mai aleg să o trăiască astfel. Kerouac făcea furori în anul apariției lui în S.U.A.
Generatia Beat a însemnat așadar un grup de boemi cu influențe variate, adică lecturi din înaintașii pe care i-au asimilat ca afinități elective: Shelley, Keats, Whitman, Poe, Artaud, Breton, Apollinaire, Rimbaud, Baudelaire. Aici l-am putea regăsi și pe Steinbeck, cu paginile sale naturaliste. Influența tuturor a fost semnificativă pentru anii ’40 -’70 în Statele Unite și a dus la o eliberare spirituală, sexuală, etnică. Au schimbat percepția americanilor asupra drogurilor, au contribuit la evolutia muzicii, de la rhythm and blues la rock and roll. Au cultivat un minim respect pentru popoarele indigene și religiile orientale. De asemenea au criticat și s-au opus civilizației militaro-industriale.
Kerouak relatează o călătorie prin America, pe fundal de jazz, poezie și consum de droguri. Narațiunea romanescă pare a nu avea un scop precis și cu atât mai puțin un mesaj, cum zicem noi, o morală. Descrie în felul ei o societate și portretizează eforturile unor tineri de a ieși din ea, de a fi diferiți. Reușesc într-adevăr să scoată la iveală un fel sordid de a-ți duce existența, ca-n mahalalele din lumea a treia. Și în felul acesta ar vrea să promoveze ideea de libertate individuală. Kerouac include numeroase elemente autobiografice, autorul devenind reper pentru generația din care face parte, alături de Ginsberg si Burroughs.

Trec uneori peste un Golden Gate și, în iureșul mașinilor îmi imaginez cum pășeau pietonii din acel celebru marș peste carosabilul podului. (La fel au trecut și recent, la aniversarea a 80 de ani de la inaugurarea celebrei construcții, unii purtând și acum flori…). Sau peste arcul imens al podului Big Sur de pe șoseaua paralelă cu Pacificul, California State Route 1, construită în 1930, între stânci și valuri, care i-a impresionat pe Steinbeck, Henry Miller și Kerouac…
Spiritul metropolei San Francisco s-a regăsit integral în mesajul hipioților, acești tineri cultivați. La sfârșitul aventurii, cu arderea însemnelor lor, mare parte din generația tânără s-a aventurat pe drumul mercantilismului capitalist. În garajul unui student de la Stanford se inventa primul IBM PC și de acolo se extindea Silicon Valley. O aventură sublimă, care și-a găsit destinația a creat și uriașa infrastructură a Californiei, unde operele sunt duse la bun sfârșit. Imensa călătorie a omenirii în lumea virtuală a luat naștere ca o replică la seismul San Francisco Renaissance.
…Kerouak nu e obosit de lecturi prea grele sau de satisfacțiile burgheze dintr-o lume care-și regăsește sensul după un război. Acest autor a marcat un drum prin universul literar-artistic. Filmul turnat nu de mult după această carte încearcă să păstreze o anumită cronologie a evenimentelor, așa cum le-a descris autorul, în măsura în care romanul însuşi intenţionează să o păstreze: perindările frenetice între New York, San Francisco şi Denver şi, ca un punct culminant, călătoria în Mexic – o poveste plină de orgii, descriind o categorie socială a boemiei scoasă din orice fel de context. Adesea o înșiruire de secvențe, chiar fotograme, recuperate parcă din coșul monteuzei, care le-a tăiat inițial ca surplusuri. Succesiune ce se vrea un dicteu automat după carte. Dar filmul ar trebui să rămână film, conform unor reguli speciale, păstrând, desigur, tonalitatea romanului. Din păcate, o mare dezamăgire. Episoadele sunt montate într-un tempo alert, care de cele mai multe ori surprind numeroasele drumuri făcute de personaje, lungi discuţii aride, fără sens.
Despre tragedia secetei și furtunilor din Marile Câmpii Centrale avea să scrie un înaintaș al beatnicilor, californianul de sorginte germană John Steinbeck, în romanul Fructele mâniei. Deși a câștigat Premiul Pullitzer (persoana Pullitzer este originară din orășelul maghiar Mako) și în ciuda faptului că a fost aplaudată de mediul literar, cartea a fost interzisă un timp în America, iar populația a pus-o pe foc. Oamenii s-au declarat șocați de descrierile celor sărmani și marginali, descrieri despre care Steinbeck avea să declare mai târziu că au fost niște versiuni „aseptizate” față de ceea ce se întâmplă cu adevărat în aceste pături sociale.
Mircea Eliade: „De ce numesc eu această mişcare – religioasă sau cvasireligioasă? Pentru că e o reacţie contra lipsei de semnificaţie şi vacuităţii unei existenţe alienate, aşa cum o cunosc în special noile generaţii americane (în rebeliune împotriva valorilor şi idealurilor părinţilor). Aceşti tineri cred în viaţă, în libertate, în agape, în dragoste. Au găsit un sens vieţii şi cred într-o realitate absolută, care le poate fi accesibilă. În sfârşit, trăiesc libertatea, spontaneitatea, detaşarea de lucruri. Generaţia şaizecistă lasă, potrivit criticii de factură conservatoare din SUA, câteva moşteniri mai puţin pozitive: instabilitatea familială ca urmare a creşterii ratei divorţurilor, etica plăcerii individuale pare să decadă în nepăsare pentru suferinţa celuilalt, libertatea de opţiune a partenerului divine libertinaj lipsit de implicare emoţională. Cu toate acestea, generaţia hippie e în bună măsură responsabilă de eliberarea corpului de restricţiile şi tabu-urile precedente, iar exhibiţionismul aproape pornografic din mass-media recentă nu este atât rodul contra-culturii hippie, cât al publicitarilor ce aparţin marilor companii, care ştiu că pot să vândă anumite produse prin declanşarea unor reacţii pavloviene.”
Influența culturii americane a pătruns în felurite forme în cultura noastră, împotrivindu-se proletcultismului. Am trăit personal în acele timpuri, am aderat, contra cenzurii, la ideile care soseau prin radio sau prin cărțile aduse în țară, netraduse încă. 

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul de care mă ocup s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, cum a fost admis jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi.

Epilog: Daniel Deleanu i-a luat nu de mult un interviu seniorului Allen Ginsberg. Acesta afirmă: „curentul a fost rodul unei frustrări politice, sociale şi culturale…estetica noastră era diferită de cea europeană. Poemul meu e un urlet, foarte diferit de strigătul expresionist european”. Ginsberg surâde: ” azi avem şi un urmaş – graffiti”. Pop-ul britanic, consideră Ginsberg, e investit cu tendinţe critice, spre deosebire de cel american care „prezintă”, nu „acuză”, ceea ce conferă o doză de confort. 

Istoricul britanic Eric Hobsbawm descrie limbajul hipster, care e un fel de argo. În muzică, de la Jazz Age la Heavy metal-ul din San Francisco acest conter-culture, îndreptat manifest împotriva „authoritarianismului” face să prolifereze un imens univers de specii, pop, rock, spiritual, country. Leo Fender îşi creează un imperiu în California, unde şi anumite străzi, văzute de sus, desenează conturul unei ghitare immense. Inginerul a realizat ceva revoluţionar, prin modificarea unei hawaiiane. Şi în Nord apare imperiul ghitarelor Gibson. Inginerul Moog inventează sintetizatorul. În fine, analogicul devine digital, Silicon Valley apare dintr-un simplu garaj unde doi tineri construiesc primul Hewlett-Packard, civilizaţia IT pătrunde în toate domeniile artistice. Dar… câţi dintre noi n-am trăit cu intensitate „subcultura” festivalurilor din Monterey sau Woodstock.