O critică a criticii


„Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.” (M.P.)

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE AZI PE MÂINE

Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ceea ce am scris. Tragic este că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii.
Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Îndoielnică uneori. Criticul ne consolează cu un surâs caustic: literatura noastră abundă în „…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cu alte cuvinte, am traversat o perioadă a unui rău necesar, lăsând în urmă o jalnică experiență și scutindu-i pe alții să o aibă. Vai ș-amar…
Sigur, e mai de senzaţie ceea ce se întâmpla în neprovincialul Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în „funcţii de răspundere”; Marin Preda moare asasinat de propria sa vomă, dacă nu şi de securişti…Poate că oricare dintre noi ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază şi de pază, s-au reorientat spre centrala naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care ni le tot face, pe bună dreptate, domnul Popa, o să repetăm că nu din Banat a căzut pe capul ţării naționalismul şi comunismul, ci mai din estul teritoriului. „Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri (…) faptul că Banatul a fost (cucerit şi) rupt în două (…), că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” observă un alt critic, de data asta din generația mea, colegul Cornel Ungureanu, în revista Orizont, octombrie 2000.
Domnul Popa a mai alcătuit dicţionare. Mai bine că le-a făcut incomplete, decât „completate” astfel: autorul „…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Care lecturi de bunăcredinţă nu vă urez şi vouă: în 1968 Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în Gazeta literară. Impresiile domniei-sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR ( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime, cruţând esenţialul. Ba chiar și în alte dicționare. De unde se vede că uneori (e vorba doar de una din „filiere”) e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă de-a noastră, românească. În lecturarea „autorilor de provincie” e bine, distinşi domni, să faceţi economie de vedere. Cu ştampila lui Dumitru Micu pe frunte defilez de câteva decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Iată și metoda, nu e chiar copy-paste: Dumitru Micu, Gazeta literară, nr. 31, 1968: „Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.”; Mircea Zaciu, Dicționarul scriitorilor români, 1995: „Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine; „Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.”
Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adecă să se lase pe „bunăcredinţa” altuia. Oricât de ortodoxă ar fi aceasta. Ar fi fost interesant să menționeze cum lucrau în deceniul șapte unii critici foiletoniști. Doar nu era să cumpere tot ce apărea. Colecția Luceafărul a Editurii pentru Literatură mergea pe bandă rulantă, în marile librării comentatorii răsfoiau pe diagonală cărțuliile, notându-și câte ceva la repezeală și punând cărțile înapoi în raft. Apoi fuga la reviste cu mini-recenzii. Un serial cu lecturi frugale avea să fie compactat într-un volum, în 1972. Celebra Modă poetică a lui Doinaș…
Dar nu cu toată lumea a procedat autorul în acest fel; acolo unde avea interese, a citit cu multă rigurozitate, a pus osul. Marian Popa îi pune pe minoritarii timișoreni în mici ghetouri în care se dezbat problemele maghiarilor, germanilor, evreilor. La ciorbă mai scapă așadar şi câte un nume „străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din Uniunea Scriitorilor, Franyo Zoltan la o premiere. Dacă mă semnam cu numele complet, adică şi Erwin, picam de tot din această combinaţie naţional-unitară. Corneliu Vadim Tudor, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat peste măsură, cu poeme conjuncturale: „Cernobâle, Cernobâle…” Cu ale lui „alegorii splendide.”
Criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi „de autor”, textierii respectivi lăsând găuri negre în urma lor. Se presupune că dictatorul român ar fi preferat cărţile colective. Dar asta este o bârfă, probabil. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine de sus. S-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele noastre festiviste, de conjunctură, de restul, cu adevărat reprezentativ pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură în burta cea moale a crocodilului, cum a spus Churchill. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă decât se pare. Marian Popa ştie că poezia de pagina-ntâi trebuia să aibă un ştaif, să posede o versificaţie perfectă. Nu orice poloboc era invitat să scrie poezii dedicate preşedintelui țării. Viaţa noastră era duplicitară. Dădeam Cezarului ceea ce trebuia, într-un ton de zeflemea camuflată, într-un joc de-a pisica şi şoarecele cu cenzura, şi ne vedeam de treabă. Tradiția locală curgea la fel prin vinele noastre, lucru „străin” unora. Aşa că putem să-l înţelegem pe domnul Marian Popa, care, înghesuind totul între cele două paranteze sinistre, 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat după aşa-zisa răsturnare a comunismului? Că şi în Banat, „limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei pe întreg teritoriul.
…Măcar pe atunci, după cum spune autorul, s-au realizat „centre de recuperare nutriţională”. Exista „Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – libertatea de a muri de foame. Se continuă cu brio ceea ce s-a început: „exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost „provinciali”, „complexaţi sau naivi” sau „ticăloşiţi”. S-a utilizat un „naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”.
Dar epoca debuturilor din 1968 e specială. „Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord cu Marian Popa. Am fost prea inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru confiscat de administrația centrală…Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…„cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Ca şi consideraţia asupra generaţiilor de azi: „lipsă execrabilă de caracter şi solidaritate, necesare binelui”.
Splendid citatul din Fănuş Neagu: „Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Ștefan Augustin Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare: „…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ştefan Augustin Doinaş în serialul Moda poetică 1968 ( în volum, ulterior este probabil o lucrare „comandată” pentru sancționarea inovațiilor literaturii șaptezeciste, care ieșea din proletcultism.). Dar „detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii.
Golirea cămării de alimente, spolierea generală efectuată de administrație în regiunile unificate după Primul Război Mondial s-a simţit mai mult la noi, în Banatul ciuntit, decât oriunde. Dar, îmbătrânind ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. „Minirevoluţia culturală” n-a pornit din Banat.
S-au editat și în provincia noastră dicţionare, istorii, în spiritul multietnic, incluzând reprezentanţii minorităţilor, cu AnaviAdam,FranzLiebhard,MariaPongracz,Vladimir Ciocov… abia
citaţi în această Istorie. Cred că ne este mai util ceea ce scriu localnicii despre noi (cu toate că se practică omisiunile, subiectivismele, comenzile): mai multă informaţie, mai multă simţire.
În dicționarul lui Marian Popa se pierde spaţiu tipografic cu detalii tragi-comice: Adriana Babeţi debutează într-o gazetă de liceu, dar are ochelari groşi; Paul Banciu a fost operat şi e alpinist precoce; romanul lui Laurențiu Cerneţ ar fi fost genial dacă autorul ar fi fost genial. S-ar părea că numai Șerban Foarţă ar fi generat aici o veritabilă creştere a limbii româneşti. Probabil. Damian Ureche a ceauşizat şi el „înainte de a încerca să fugă în Vest”. Aurel Turcuş beneficiază şi de citate, e menţionat ca pasionat „de mituri, eseuri şi astronomie”. Despre Nicolae Roşianu: „Nu toţi uzează de lirismul patriotic pentru a se ridica; unii reuşesc să coboare cu el”. Nicolae Dolângă „reduce patrioticul la un ruralism tradiţional”.
Continuând, Banatul e reprezentat, mai mult prin nominalizarea unor autori decât prin comentarea lor.
Se înfiinţează editura Facla, sub direcţiunea „obscurului” Simion Dima. De ce obscur acest stilat gazetar şi om de cultură? „…secţia de beletristică trebuie să reprezinte Banatul multilingv, dar monocultural…din serii se reţine Satyricon (aici am debutat și eu cu proză scurtă, graţie „obscurului”, n.n.)…editura rămâne provincială”. Ei, da, cineva mai trebuie să trăiască şi în provincie. Când se venea venea cu paşaport în Banat, acesta părea mai puţin provincial. În paralel, la Centru, Breban lua locul lui Geo Dumitrescu, dar nu ni se spune în ce fel. Se menţionează totuşi că „reprezentativitatea unională (a României literare, n.n.) scade”.
Se înfiinţează la Timişoara revista Orizont la care noi, redactorii, de fapt suntem, zice criticul, „colaboratori frecvenţi”. E ciudat să fii colaborator la propria revistă. O treabă necunoscută de noi: revista ar fi avut „sarcini speciale” vizând românii din Banatul iugoslav. Din această „informaţie clasificată” îmi dau seama că acela care vinde acum asemenea adevăruri ascunse, a fost unul dintre cei ce știau mai multe…
Trebuie făcută corecţia privitoare la generaţia şaptezecistă, pe care n-a format-o Cartea Românească prin colecţia Hyperion, ci Editura pentru Literatură, prin colecţia Luceafărul. Unde au apărut şi bănăţeni, începând cu 1968. (Material revăzut, dar nu și adăugit.)

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.