O critică a criticii


„Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.” (M.P.)

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE AZI PE MÂINE

Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ceea ce am scris. Tragic este că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii.
Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Îndoielnică uneori. Criticul ne consolează cu un surâs caustic: literatura noastră abundă în „…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cu alte cuvinte, am traversat o perioadă a unui rău necesar, lăsând în urmă o jalnică experiență și scutindu-i pe alții să o aibă. Vai ș-amar…
Sigur, e mai de senzaţie ceea ce se întâmpla în neprovincialul Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în „funcţii de răspundere”; Marin Preda moare asasinat de propria sa vomă, dacă nu şi de securişti…Poate că oricare dintre noi ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază şi de pază, s-au reorientat spre centrala naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care ni le tot face, pe bună dreptate, domnul Popa, o să repetăm că nu din Banat a căzut pe capul ţării naționalismul şi comunismul, ci mai din estul teritoriului. „Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri (…) faptul că Banatul a fost (cucerit şi) rupt în două (…), că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” observă un alt critic, de data asta din generația mea, colegul Cornel Ungureanu, în revista Orizont, octombrie 2000.
Domnul Popa a mai alcătuit dicţionare. Mai bine că le-a făcut incomplete, decât „completate” astfel: autorul „…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Care lecturi de bunăcredinţă nu vă urez şi vouă: în 1968 Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în Gazeta literară. Impresiile domniei-sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR ( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime, cruţând esenţialul. Ba chiar și în alte dicționare. De unde se vede că uneori (e vorba doar de una din „filiere”) e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă de-a noastră, românească. În lecturarea „autorilor de provincie” e bine, distinşi domni, să faceţi economie de vedere. Cu ştampila lui Dumitru Micu pe frunte defilez de câteva decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Iată și metoda, nu e chiar copy-paste: Dumitru Micu, Gazeta literară, nr. 31, 1968: „Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.”; Mircea Zaciu, Dicționarul scriitorilor români, 1995: „Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine; „Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.”
Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adecă să se lase pe „bunăcredinţa” altuia. Oricât de ortodoxă ar fi aceasta. Ar fi fost interesant să menționeze cum lucrau în deceniul șapte unii critici foiletoniști. Doar nu era să cumpere tot ce apărea. Colecția Luceafărul a Editurii pentru Literatură mergea pe bandă rulantă, în marile librării comentatorii răsfoiau pe diagonală cărțuliile, notându-și câte ceva la repezeală și punând cărțile înapoi în raft. Apoi fuga la reviste cu mini-recenzii. Un serial cu lecturi frugale avea să fie compactat într-un volum, în 1972. Celebra Modă poetică a lui Doinaș…
Dar nu cu toată lumea a procedat autorul în acest fel; acolo unde avea interese, a citit cu multă rigurozitate, a pus osul. Marian Popa îi pune pe minoritarii timișoreni în mici ghetouri în care se dezbat problemele maghiarilor, germanilor, evreilor. La ciorbă mai scapă așadar şi câte un nume „străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din Uniunea Scriitorilor, Franyo Zoltan la o premiere. Dacă mă semnam cu numele complet, adică şi Erwin, picam de tot din această combinaţie naţional-unitară. Corneliu Vadim Tudor, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat peste măsură, cu poeme conjuncturale: „Cernobâle, Cernobâle…” Cu ale lui „alegorii splendide.”
Criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi „de autor”, textierii respectivi lăsând găuri negre în urma lor. Se presupune că dictatorul român ar fi preferat cărţile colective. Dar asta este o bârfă, probabil. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine de sus. S-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele noastre festiviste, de conjunctură, de restul, cu adevărat reprezentativ pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură în burta cea moale a crocodilului, cum a spus Churchill. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă decât se pare. Marian Popa ştie că poezia de pagina-ntâi trebuia să aibă un ştaif, să posede o versificaţie perfectă. Nu orice poloboc era invitat să scrie poezii dedicate preşedintelui țării. Viaţa noastră era duplicitară. Dădeam Cezarului ceea ce trebuia, într-un ton de zeflemea camuflată, într-un joc de-a pisica şi şoarecele cu cenzura, şi ne vedeam de treabă. Tradiția locală curgea la fel prin vinele noastre, lucru „străin” unora. Aşa că putem să-l înţelegem pe domnul Marian Popa, care, înghesuind totul între cele două paranteze sinistre, 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat după aşa-zisa răsturnare a comunismului? Că şi în Banat, „limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei pe întreg teritoriul.
…Măcar pe atunci, după cum spune autorul, s-au realizat „centre de recuperare nutriţională”. Exista „Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – libertatea de a muri de foame. Se continuă cu brio ceea ce s-a început: „exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost „provinciali”, „complexaţi sau naivi” sau „ticăloşiţi”. S-a utilizat un „naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”.
Dar epoca debuturilor din 1968 e specială. „Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord cu Marian Popa. Am fost prea inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru confiscat de administrația centrală…Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…„cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Ca şi consideraţia asupra generaţiilor de azi: „lipsă execrabilă de caracter şi solidaritate, necesare binelui”.
Splendid citatul din Fănuş Neagu: „Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Ștefan Augustin Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare: „…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ştefan Augustin Doinaş în serialul Moda poetică 1968 ( în volum, ulterior este probabil o lucrare „comandată” pentru sancționarea inovațiilor literaturii șaptezeciste, care ieșea din proletcultism.). Dar „detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii.
Golirea cămării de alimente, spolierea generală efectuată de administrație în regiunile unificate după Primul Război Mondial s-a simţit mai mult la noi, în Banatul ciuntit, decât oriunde. Dar, îmbătrânind ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. „Minirevoluţia culturală” n-a pornit din Banat.
S-au editat și în provincia noastră dicţionare, istorii, în spiritul multietnic, incluzând reprezentanţii minorităţilor, cu AnaviAdam,FranzLiebhard,MariaPongracz,Vladimir Ciocov… abia
citaţi în această Istorie. Cred că ne este mai util ceea ce scriu localnicii despre noi (cu toate că se practică omisiunile, subiectivismele, comenzile): mai multă informaţie, mai multă simţire.
În dicționarul lui Marian Popa se pierde spaţiu tipografic cu detalii tragi-comice: Adriana Babeţi debutează într-o gazetă de liceu, dar are ochelari groşi; Paul Banciu a fost operat şi e alpinist precoce; romanul lui Laurențiu Cerneţ ar fi fost genial dacă autorul ar fi fost genial. S-ar părea că numai Șerban Foarţă ar fi generat aici o veritabilă creştere a limbii româneşti. Probabil. Damian Ureche a ceauşizat şi el „înainte de a încerca să fugă în Vest”. Aurel Turcuş beneficiază şi de citate, e menţionat ca pasionat „de mituri, eseuri şi astronomie”. Despre Nicolae Roşianu: „Nu toţi uzează de lirismul patriotic pentru a se ridica; unii reuşesc să coboare cu el”. Nicolae Dolângă „reduce patrioticul la un ruralism tradiţional”.
Continuând, Banatul e reprezentat, mai mult prin nominalizarea unor autori decât prin comentarea lor.
Se înfiinţează editura Facla, sub direcţiunea „obscurului” Simion Dima. De ce obscur acest stilat gazetar şi om de cultură? „…secţia de beletristică trebuie să reprezinte Banatul multilingv, dar monocultural…din serii se reţine Satyricon (aici am debutat și eu cu proză scurtă, graţie „obscurului”, n.n.)…editura rămâne provincială”. Ei, da, cineva mai trebuie să trăiască şi în provincie. Când se venea venea cu paşaport în Banat, acesta părea mai puţin provincial. În paralel, la Centru, Breban lua locul lui Geo Dumitrescu, dar nu ni se spune în ce fel. Se menţionează totuşi că „reprezentativitatea unională (a României literare, n.n.) scade”.
Se înfiinţează la Timişoara revista Orizont la care noi, redactorii, de fapt suntem, zice criticul, „colaboratori frecvenţi”. E ciudat să fii colaborator la propria revistă. O treabă necunoscută de noi: revista ar fi avut „sarcini speciale” vizând românii din Banatul iugoslav. Din această „informaţie clasificată” îmi dau seama că acela care vinde acum asemenea adevăruri ascunse, a fost unul dintre cei ce știau mai multe…
Trebuie făcută corecţia privitoare la generaţia şaptezecistă, pe care n-a format-o Cartea Românească prin colecţia Hyperion, ci Editura pentru Literatură, prin colecţia Luceafărul. Unde au apărut şi bănăţeni, începând cu 1968. (Material revăzut, dar nu și adăugit.)

Advertisements

„Secretele istoriei cu Alexandru Moraru”


CONSTANTIN STERE „MARELE RĂZBOIU”
Publicat  de SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARU

„MARELE RĂSBOIU” DE CONSTANTIN STERE, ED. „LUMINA”, BUCUREŞTI 1918.  Eseu de Erwin Lucian Bureriu

Conform Political Intelligence Department din Londra: „Constantin Stere, care a fost asociat cu Revoluţia din 1905 (Rusia, n.n.), exilat ulterior în Siberia, de unde a reşit să scape după câţiva ani, odată întors оn România a nutrit cele mai dure sentimente de opoziţie faţă de guvernul rus…” Proeminentul gazetar şi om politic şi-a adunat articolele privind intrarea României în război, publicându-le sub forma unei cărţi în 1918, când evenimentele erau în toi şi încă departe de acel deznodămînt favorabil ţării. Este o carte uitată, nedorită nici în trecut nici azi. Despre C. Stere a apărut în 1989 o amplă lucrare de Z. Ornea. Viața, activitatea, ideile, în ultimă instanță destinul dramatic al acestui important demnitar se opresc, în acest prim volum la anul 1913. Autorul este cât se poate de prudent, întrucât despre poziția lui C. Stere vizaci de intrarea României în Primul Război Mondial este mai incomod de scris. Oricum, înainte de a cita din cartea uitată a lui Stere, merită să remarcăm unele considerente ale lui Z. Ornea: „Nu putea rămâne indiferent nici față de războiul balcanic, în care România trebuia să aibă un cuvânt greu de spus. Considera, cu dreptate, că această conflagrație nu trebuia considerată un război local. (1912, n.n.). Era o consecință a disputei dintre cele două imperii, habsburgic și țarist. O spune textual, RIVALITATEA CELOR DOUĂ IMPERII NE APARE, ÎN LUMINA ACESTUI CONFLICT IREDUCTIBIL ÎNTRE FORȚELE PROGRESULUI DIN APUS ȘI FORȚELE REACȚIUNII DIN ORIENT. Evoluţia spre progres și modernizare în Balcani nu s-a putut soluționa pentru că nu a fost înglobată într-un conflict mondial… În 1913 arbitrul situației nu putea fi decât România, de implicarea ei depindea soluționarea războiului. Guvernul român decretează mobilizarea, în ciuda demersurilor pacificatoare ale Austro-Ungariei. România intră în război pentru a aduce pace (!) оn zona balcanică. Zadarnic a sperat diplomația austriacă alăturarea țării noastre unei alianțe austro-bulgare contra Serbiei și Greciei. Armata noastră înaintează spre Sofia, Bulgaria, dându-și seama de de situație anunță România că acceptă tratative, propunând să aibă la București loc conferința de pace. De peste tot veneau elogii și mulțumiri pentru rolul pacificator al României. Numai Austro-Ungaria nu a vrut să recunoască tratatul de pace, declarând că numai un război general va aduce o soluție convenabilă.” Despre rolul României în această intervenție din 1913 am consultat Istoria Bulgariei, apărută la Corint, autori P. Pavlov, I. Ianev și D. Cain, din care aflăm că războiul își avea deja soarta clarificată, când România “neaşteptat se amestecă, pătrunde neоmpiedicată, ajunge până aproape de Sofia. Lovitura pe la spate obligă armistiţiul, urmat de tratatul de la …Bucureşti. Dobrogea de Sud e dată vecinei de la Nord.” Din alte surse, despre Antanta Balcanică aflăm că „ alianţa a permis Rusiei să prevină un mare război european. Austro-Ungaria şi Germania nu mai puteau să acţioneze liber împotriva niciunei ţări din alianţă şi nici împotriva Rusiei, pentru că a fost înfiinţată o puternică „Antantă balcanică”. Din păcate, toate aceste state, Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru, România, şi-au urmărit interesele lor naţionale ca să existe Marea Bulgarie, Marea Serbie, etc. Drept urmare, în pofida opoziţiei Rusiei şi personal a împăratului Nikolai al II-lea, Bulgaria a atacat teritoriul Serbiei şi chiar a încercat să introducă trupele. Ulterior, aceste state s-au unit împotriva Bulgariei”. Totul sau nimic” a declarat regele Ferdinand al Bulgariei respingând toate propunerile Rusiei privind reglementarea paşnică. El era convins că Macedonia, jumătate din populaţia căreia erau bulgari, va intra оn componenţa ţării sale. Însă această euforie războinică a fost de scurtă durată. După Serbia, Grecia şi Muntenegru, România a intrat şi ea în război. Mai mult de-atât, în război a intrat şi Turcia, care a fost învinsă cu puţin timp în urmă. Bulgaria nu a avut nici un fel de şanse şi a fost forţată să accepte condiţiile Tratatului de la Bucureşti. Desfiinţarea Alianţei Balcanice şi Tratatul de la Bucureşti au sporit şi mai mult tensiunea în regiune. Ulterior, ea a devenit una din cauzele declanşării Primului Război Mondial.” După această paranteză, ne vom întoarce la cartea lui Constantin Stere, la anul 1914. Politica externă românească e urmărită cu ochi critici timp de patru ani; un capitol special se referă la Pacea de la Bucureşti şi instaurarea guvernului Marghiloman, aşa că nu ştim în ce măsură ideile „germanistului” Stere s-ar mai fi modificat după Tratatul de Pace şi formarea României Mari. Ne rămâne să-i studiem opiniile în perioada în care nici măcar nu făcea o apologie neutralităţii, ci o critică directă a intrării ţării alături de Antanta în conflagraţie. Fără îndoială, o carte cu asemenea concepţii nu credem că s-a mai tipărit, având curajul de a înfrunta Puterea de la Bucureşti… Conform lui C. Stere, Anglia se transformase, din „fabrica lumii” într-o imensă bancă, strângând capital din toată lumea, şi având pretenţii de putere globală, în vederea exploatării resurselor din colonii şi stăpânirii mărilor. Dar în calea ei se ridică Germania, prin ştiinţă, progres tehnic, muncă paşnică. „Perfidul Albion urmăreşte să-şi înlăture rivalul, cum a făcut cu Spania, Franţa, Olanda”. Pe de altă parte se creează un antagonism şi între Germania plus Imperiul Habsburgic şi Rusia, care-şi dorea o expansiune în Balcani şi Strâmtori. „Acţiunile Germaniei au caracter defensiv. Anglia avea nevoie de război pentru răpirea coloniilor germane, Rusia viza ieşirea la Mediterana (…) Alsacia şi Lorena sunt o simplă dispută între două ţări; germanii au anexat în 1871 aceste provincii care au aparţinut timp de două secole Franţei. Dar francezii revendică un pământ băştinaş german, ai cărui locuitori se simţeau solidari cu germanii din Imperiu”. Oare ajutoarele acordate de Franţa Rusiei aliate nu vizau tocmai intrarea în acţiune a panslavismului pentru ca francezii să profite în final şi să-şi recupereze provinciile? Sfârşitul războiului a confirmat această tendinţă. „În aparenţă acest răsboiu a fost aprins din cauza conflictului dintre Austro-Ungaria şi Serbia. Serbia refuzând satisfacţia pe care i-o cerea guvernul de la Viena, Rusia a declarat că nu poate rămâne indiferentă şi nu va tolera ca Serbia să fie strivită. Intervenţiunea Rusiei automatic a determinat şi acţiunea Franţei, dezlănţuind catastrofa”(pg.351). Trebuie să adăugăm aici, la contextul vremii, faptul că Anglia a declarat război Germaniei, mânată în mare parte de nesecata poftă de conflict armat a ministrului Churchill, întreţinută de apetitul bachic non-stop(n.n.). „Am fost legaţi de Puterile Centrale printr-un tratat de alianţă şi o convenţie militară”, continuă Stere. „Ani de zile statele majore din Bucureşti şi Viena au lucrat de acord. Rolul României era bine precizat în cazul unui conflict armat între Rusia şi Austro-Ungaria: trebuia să formăm aripa dreaptă a frontului comun împotriva Rusiei…Brătianu îmi declara că pentru România nu poate fi altă politică decât respectarea tratatului de alianţă, acţiunea alături de Puterile Centrale”. Stere primeşte chiar dezlegarea de a face o vizită premierului austriac Czerny, după declanşarea ostilităţilor, în 1914, ducându-i acestuia asigurările de loialitate ale guvernului român, iar peneriştilor naţionalişti le transmite cuvвntul de ordine: „Fiţi alături de împăratul vostru!”( Opinii similare avea chiar şi Vaida Voevod, peneristul de mai târziu, premier pentru scurt timp desemnat pentru Pacea de la Paris. Sextil Puşcariu se reîntoarce în Transilvania pentru a se înrola în armata Austro-Ungară, n.n.). La intrarea în război, după tradiţia dâmboviţeană, nu este consultat poporul, nici parlamentul sau Consiliul de Coroană; „România a fost băgată în război prin lovitură de stat…România n-a fost atacată de nimeni; a avut un singur scop, cucerirea Ardealului”. Petre Carp ar fi spus: „Pentru mine e un răsboiu de durere. Fiii mei vor pleca pe front. Dar nu le pot dori victoria. Alianţa de care aţi legat ţara îi este fatală”. C. Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…” N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!” România, în viziunea guvernului dâmboviţean trebuia să iasă din război mărită, fără risc şi sacrificii, la braţ cu învingătorii, „la pleaşcă”(cf. expresiei lui Stere), după o expectativă ce urmărea de partea cui e biruinţa. O mare parte din text este dedicată problemei basarabene. România, conform autorului, fusese în anii războaielor balcanice preocupată mai degrabă de soarta macedonenilor decât de raptul unei părţi din Moldova săvârşit de Rusia. Reântregirea cu acele judeţe nici nu putea fi concepută, atâta timp cât armatele română şi rusă cooperau împotriva Puterilor Centrale. Iată însă că revoluţia din 1917 punea acel rest ce mai rămăsese din ţară în situaţia de a lupta pe două fronturi: cu germanii şi cu nişte militari ruşi trădători. Nu în acest fel visase Stere că se va trece Prutul, prin lupte violente. Basarabia deja îşi declarase autonomia şi nu mai avea intenţii unioniste, pentru moment. Pe de altă parte, Tratatul de la Brest-Litovsk nu putea decât să antreneze şi România, rămasă descoperită pentru moment, nevoită să încheie Pacea de la Bucureşti. Controversată de Antanta, dar unica soluţie de a mai păstra ceva din ţară. Până în acest punct, pesimismul lui Stere e de înţeles. Ulterior, evenimentele au evoluat în sens favorabil României, până la preluarea noastră sub umbrela URSS. ………………………………………………………………………………………………………………EPILOG ( din Sinteza serviciului de informaţii britanic): „…Pe 1 martie 1918 trupele austriece şi germane au intrat оn Kiev; Odesa a căzut pe 10 martie. Astfel Basarabia era înconjurată din toate părţile de germani. Era evident că Basarabia unită cu România avea şanse mai mari să aibă un tratament mai corect din partea germanilor. Blocul Moldovenesc nu a ezitat să se decidă în favoarea unirii. Dar pe de altă parte nu exista dorinţa unei anexări; unirea trebuie făcută aşa cum doreşte Basarabia.Trupele româneşti din Basarabia nu au fost suficient de atente la susceptibilitatea populaţiei şi s-au purtat ca şi cum s-ar afla într-o ţară cucerită. Ca urmare basarabenii au impus o serie de condiţii pentru a accepta guvernul Marghiloman (reacţionar şi ultraconservator) şi pentru a vota în favoarea unirii.”

A consemnat ERWIN LUCIAN BURERIU

Sursa:revista AGERO

Publicat în BIBLIOTECA SECRETELOR ISTORIEI, Carti, IN MEMORIAM, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA