Pierre Henry – „Dracula”


Din păcate, nu pot decât să reconfirm infirmitatea compozitorilor francezi odată cu audiția piesei de lung metraj a lui Pierre Henry, „Dracula”. Ciudat că nu apare acest titlu în playlist-ul Wiki al lui Henry (n. 1927, decedat anul trecut.). Diabolus in musica nu e nici pe departe invenția lui Beethoven. Cu adevărat el apare către sfârșitul zgomotosului WWII. Dacă în peisajul modernist al emițătorilor de zgomote cu ajutorul orchestrei și al dispozitivelor electro-acustice n-ar exista și germanul Karlheinz Stockhausen (cel care a compus și backgroundul sonor al expoziției din Atomnium-ul de la Bruxelles), aș zice că decadența vine de la francezi, exclusiv. Pierre Henry a studiat cu Olivier Messiaen (autor al ciclului Les oiseaux, poem bruitist care dădea replici cântatului păsărilor, care chiar mi-a plăcut mai de mult), a colaborat cu părintele bruitismului, Pierre Schaeffer de la R(adio)TF, care înființa în 1943 studioul experimental privat Dhomous, ca și cu maestrul baletului expresiv, Maurice Bejart sau groupul Spooky Tooth, pentru un Psyche Rock. Este epoca „muzicii concrete și electronice”, cum numesc ei gălăgia străzii adusă în studio, a lui Varese-Stockhausen. Pierre Henry aduce omagii electronice lui Cohen sau Beethoven. Ar fi fost mai interesant dacă i-am fi ascultat compozițiile, inspirate din sine însuși, dar dacă nu sunt, nici dumnezeu nu cere…
Epoca postbelică a fost favorabilă antiwagnerienilor, din motive extra-artistice. Francezi, americani sau israelieni l-au identificat de-a bușilea pe Wagner cu Hitler, rezultând parodii sau chiar interdicții. Evreul Barenboim încerca zadarnic să introducă piese wagneriene în Israel, unde o ministresă a culturii avu ideea să interzică interpretarea operelor compozitorului pe teritoriul țării. A reușit și în exterior, când la Timișoara sinagoga a fost cedată ca sală de concerte pentru filarmonica locală, Holaender fiind de acord, ca și directorul instituției. De dragul sălii au renunțat la un compozitor și așa destul de greu de interpretat.
Singurele sunete demne de ascultat din Dracula au fost tocmai motivele wagneriene, luate grosso modo din Tetralogie sau Idyla lui Siegfried. Nu era în intenția compozitorului să amețim de extaz wagnerian. El voia o persiflare, o demitizare a ceea ce este solemnitatea mitică a melodiei infinite, o diabolizare, o vampirizare a lui Wagner. O răzbunare pentru intrarea trupelor germane în Paris, a vizitei lui Hitler la Opera pariziană. Politizare se întâmplă atunci când lipsește harul creator. Și asta s-a întâmplat omului fără calități, care folosea sacrosancta orchestră simfonică împreună cu un aparataj de făcut o atmosferă sumbră, s-a recurs și la aprinderea și stingerea luminilor din sală (artificiu extramuzical), pe timpul demersului orchestral. Vasăzică Dracula-Wagner intra printre sunetele înfricoșătoare electronice, cu muzica sa ușor de recunoscut, spartă pe bucăți, hăcuită. Wagner avea caninii lungi, era palid și cu buzele pătate de sânge, de sângele franțuzesc al spectatorilor.
Pentru ce a fost atât de celebru Pierre Henry? Cu tot cu așa-zisa muzică experimentală, pe care a scris-o toată viața. Un nemuzical între compozitori. Folosind parodia, politizând trecutul. De fapt, vampirismul aparține unei specii care nu poate trăi decât cu sângele altora. Pierre Henry este el însuși vampirul, care și-a hrănit absența unei opere proprii cu ceva resturi rămase de la marii compozitori.

Advertisements

„Contra-cultura”


 

Definirea fenomenului pare că a încremenit în peisajul anilor șaizeci. De atunci lumea s-a mișcat semnificativ, dinspre ctitorie spre desăvârșire. Așadar, curentul Counterculture ( contra-cultura ) era o subcultură ale cărei valori artistice și norme de comportament difereau substanțial de cele ale societății în ansamblul ei, în contradicție deci cu normele morale general acceptate atunci. O asemenea mișcare exprima aspirațiile unui grup semnificativ de populație în condiții sociale determinante, adesea generatoare de conflicte locale sau mondiale. Exemplele edificatoare de counter-culture din Europa și America de Nord includ faze romantice (1790-1840), accente de boemă (1850-1910), manifestările generației Beat (1944-1964), urmată de o globalizare a unui context (1964-1974 ) în care se disting subculturile hippie plus punk din anii 1970 și 1980.
În plin proletcultism, această de fapt subcultură ideologizată, am trăit din plin într-o lume paralelă cu aceea a democrațiilor consolidate, unde protestul generațiilor tinere se manifesta plenar în contextul  conflictelor din Coreea și Vietnam. După al doilea război mondial s-a ascuțit și conflictul dintre generații datorită tradiției americane conform căreia tinerii, ajunși la majorat erau sfătuiți de propria familie să-și găsească singuri un rost în viață. De unde senzația lor că familia nu-i mai iubește. În filmul lui Forman, Hair apare textul: „Părul/Vreau să-l topesc, să-l arăt în toată lungimea lui,/Lumea va rămâne blocată când mă va vedea/În plenitudinea mea de păr,/Blond, splendid, biblic,/Lung cât cel al lui Isus, Aleluia, eu îl ador,/Aleluia, Maria își iubea fiul;/De ce mama mea nu mă iubește?”(s.n.) Sunt suficiente motive pentru despărțirea de trecut.
„America, ți-am dat totul, iar acum nu mai sunt nimic./America, oare când vei pune capăt războiului împotriva omenirii?/ Când vei fi demnă de milioanele tale de Troțki?” Este tonalitatea poemului Howl de Allen Ginsberg, scris și citit în public la San Francisco.
Dacă își merită celebritatea este o problemă încă discutabilă. În mod categoric acest poem care oferă o înșiruire de elemente reprobabile ale vieții, se vrea continuatoarea operei părintelui versului liber, fără a avea geniul lui Walt Whitman. Monotonie a înșiruirilor, fără un filon vibrant, tragic, fără o arhitectură într-un crescendo emoțional, fără tehnica specială a finalurilor poemelor părintelui versului liber, Howl este ca un zgârie-nori construit din cutii de conserve goale. Dar era pe gustul unei generații care era ostilă lecturii și culturii. Muzicalitatea interioară a versului liber este, desigur, o tehnică a altui secol. De la autorul care-și citea la San Francisco poemul într-o mare de curioși și până azi, mai toată lumea crede că poate scrie poezie practicând un verslibrim plat, căci lipsește aici un element de bază, talentul de a poetiza mai înainte în formă fixă, chinuindu-te cu o ritmicitate și cu, desigur, rimele. Abia după școala versului clasic poți încerca versul liber, fără verbiaj, fără o beție de cuvinte inutile. Leaves of Grass, pe atunci (secolul XIX) de o noutate absolută, se credea că sparge tiparele versficatorilor de stil clasic. Whitman însă nu-și propunea să spargă nimic, rămânând în lumea poeziei doar cu un plus de energie pozitivă masivă, păstrând muzicalitatea interioară, o anumită gradație emoțională pe care o numesc arhitectură, și asta se vede și în cele mai frugale traduceri. Pe când tălmăcirile poemului-fluviu al lui Ginsberg sunt afirmații simpliste:
„Am văzut cele mai bune minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie, flămânzind isterice, goale,/târându-se în zori pe străzile ghetoului în căutarea unei doze care produce furie,/tineri angelici arzând după străvechea legătură celestă cu însuși generatorul înstelat din maşinăria nopţii,/care sunt săraci şi zdrenţuiţi şi cu ochii injectaţi,/ halucinând în întunericul supranatural din apartamente, plutind deasupra oraşelor,/ ascultând jazz, ei,/care şi-au dezgolit creierii către Cer sub El şi au văzut îngerii lui Mahomed clătinându-se iluminați/ pe deasupra acoperişurilor locuinţelor închiriate…” etc. Nici în original aceste versete nu sună mai bine.
Post-modernii sunt însă influențați de aceste tonalități, chiar dacă n-au trăit în ambianța americană. Rimele au devenit caduce, un lux mic-burghez, sunt pentru arhiva cu mizerii culturale. Sunt pentru bătrâni, desigur! Noi mergem pe subcultură, pe linia contraculturii care, totuși, în final a etalat și destule lucruri interesante. Mai ales în domeniul muzicii pop-rock, cu care rasa anglo-saxonă, săracă în compozitori de muzică „seria”, excelează, lăsându-i pe germani cu suficientă muzică simfonică pentru toată omenirea și demonstrând că sunt totalmente nedotați pentru spiritul pop-rock…(Formația Ramstein este o excepție? Nu cred.)
Trăind ani de zile în ambianța metropolei de la Pacific am observat că se mai păstrează acolo și azi ceva din universul Beat Generation, pe diagonala New York – San Francisco, protestul stradal Wall Street – Oakland. Energia tinerească, plină de vitalitate și mândrie este o permanență a acestui popor, aflat într-o continuă revoluție. Nu mă hazardez prea mult dacă afirm că, mult mai valoroșii scriitori Walt Whitman, Edgar Poe și Carl Sandburg sunt numele care stau la baza așa – zisei contraculturi, care a fost asumată în 1950 de Beat Generation la New York și transplantată în ambianța de basm a orașului San Francisco. Poemul lui Ginsberg și romanul On The Road al lui Jack Kerouak, influențat de budism, scris în 1957, stau la baza unei mișcări literare, muzicale și comportamentale. Libertinajul, dezordinea internă și externă, drogurile sunt caracteristici ale beatnicilor care au găsit la San Francisco o ambianță propice. Nimic nu-i tulbură nici azi pe homeless-ii bărboși care dorm pe sub băncile metropolei, și doar turiștii din țările sobre se minunează văzând pe străzi sau în stațiile de metrou, cu pletele-n vântul stârnit de trecerea trenurilor, oameni originali, cu măști, travestiți, și pictori lucrând în scuare sau muzicienii de aer liber, cu boxele lângă glezne…Street Players.
Denumirea de beatnik a fost inventată de Herb Caen în redacția familiară a ziarului San Francisco Chronicle în 1958, prin alăturarea Sputnik+Beat Generation. Mai spectaculos, mișcarea Counter-culture a fost denumită San Francisco Renaissance și a fost încorporată mai târziu în curentul Hippie. Beatles s-au considerat ambasadori muzicali, alături venind Bob Dylan, Joan Baez, Jenis Joplin… Cuvântul Hippie apare pentru prima oară în On The Road de Kerouak. Etimologic ar proveni din hipster, termen destul de vag și cuprinzător, referitor la stilul de viață boem, folosit de fapt pentru a-i descrie pe tinerii beatnik din districtul Haight-Ashbury din San Francisco, care moșteniseră atitudinea nonconformistă a generației cincizecistă beat. Hipioții și-au creat în timp comunități proprii care, pe lângă stilul vestimentar neglijent, faptul că ascultau rock psihedelic, erau adepți ai revoluției sexuale și foloseau droguri pentru a explora orizonturi cât mai îndepărtate ale minții.
Demonstrațiile cu flori ale generației autoîntitulată Flower-Power nici nu-și puteau găsi un loc mai prietenos decât într-un San Francisco mereu înflorit, incitant. Vocea emblematică pentru curentul hipiot nu putea fi alta decât cea a tinerei Joplin, care se mută și ea din Texas pe țărmul Pacificului. Carieră întreruptă de veșnica supradoză.
On The Road, romanul cel mai cunoscut al lui Jack Kerouac, este considerat o Biblie a ceea ce s-a numit Beat Generation. Kerouac vorbește despre o America nouă, renăscută din al doilea război mondial. Ce-i drept, lucrurile mergeau în sens bun, după ce țara a dus cu o formidabilă energie ostilitățile din Europa și din Pacific. Economia renăștea în mod miraculos și binevenit . (După unii comentatori, poate răutăcioși, romancierul a fost retras de pe front din cauza unor manifestări de ordin schizoid…). On The Road e o apologie budistă a unui stil de viață alternativ, ostil progressismului american, ideii de bunăstare, securitate, consumerism și mentalitate-șablon, de origine…capitalistă. Și cum pentru mulți tineri nu e bine când e prea bine, indivizii își părăsesc părinții. Dar aici individualitatea specială a scriitorului e marcată de frustrări și complexe, de frondă. Autorul susține o întoarcere la origini, la comuniunea cu natura, cu semenii, cu alcoolul, drogurile, cu toate elementele care potențează capacitățile și simțurile umane. În rău, desigur. Un contracurent literar-artistic i se opune prin apariția unei arte decentă, inteligentă, conștientă de vechea-i tradiție burgheză din familiile bune, de modă europeană. Mai ales după crima odioasă a hipiotului Manson tineretul s-a dezis în masă de simbolurile și modul hippie de viață ca și de arta psihedelică. Departe însă de a rămâne totuși istorie. Romanul, scris într-un timp relativ scurt, dactilografiat pe un sul de treizeci și cinci de metri lungime, nu e o lucrare majoră la nivel stilistic, dar e un document esențial al unei epoci care continuă să fascineze, etalând un mod de viață palpitantă, dar nesigură pe care astăzi puțini mai aleg să o trăiască astfel. Kerouac făcea furori în anul apariției lui în S.U.A.
Generatia Beat a însemnat așadar un grup de boemi cu influențe variate, adică lecturi din înaintașii pe care i-au asimilat ca afinități elective: Shelley, Keats, Whitman, Poe, Artaud, Breton, Apollinaire, Rimbaud, Baudelaire. Aici l-am putea regăsi și pe Steinbeck, cu paginile sale naturaliste. Influența tuturor a fost semnificativă pentru anii ’40 -’70 în Statele Unite și a dus la o eliberare spirituală, sexuală, etnică. Au schimbat percepția americanilor asupra drogurilor, au contribuit la evolutia muzicii, de la rhythm and blues la rock and roll. Au cultivat un minim respect pentru popoarele indigene și religiile orientale. De asemenea au criticat și s-au opus civilizației militaro-industriale.
Kerouak relatează o călătorie prin America, pe fundal de jazz, poezie și consum de droguri. Narațiunea romanescă pare a nu avea un scop precis și cu atât mai puțin un mesaj, cum zicem noi, o morală. Descrie în felul ei o societate și portretizează eforturile unor tineri de a ieși din ea, de a fi diferiți. Reușesc într-adevăr să scoată la iveală un fel sordid de a-ți duce existența, ca-n mahalalele din lumea a treia. Și în felul acesta ar vrea să promoveze ideea de libertate individuală. Kerouac include numeroase elemente autobiografice, autorul devenind reper pentru generația din care face parte, alături de Ginsberg si Burroughs.

Trec uneori peste un Golden Gate și, în iureșul mașinilor îmi imaginez cum pășeau pietonii din acel celebru marș peste carosabilul podului. (La fel au trecut și recent, la aniversarea a 80 de ani de la inaugurarea celebrei construcții, unii purtând și acum flori…). Sau peste arcul imens al podului Big Sur de pe șoseaua paralelă cu Pacificul, California State Route 1, construită în 1930, între stânci și valuri, care i-a impresionat pe Steinbeck, Henry Miller și Kerouac…
Spiritul metropolei San Francisco s-a regăsit integral în mesajul hipioților, acești tineri cultivați. La sfârșitul aventurii, cu arderea însemnelor lor, mare parte din generația tânără s-a aventurat pe drumul mercantilismului capitalist. În garajul unui student de la Stanford se inventa primul IBM PC și de acolo se extindea Silicon Valley. O aventură sublimă, care și-a găsit destinația a creat și uriașa infrastructură a Californiei, unde operele sunt duse la bun sfârșit. Imensa călătorie a omenirii în lumea virtuală a luat naștere ca o replică la seismul San Francisco Renaissance.
…Kerouak nu e obosit de lecturi prea grele sau de satisfacțiile burgheze dintr-o lume care-și regăsește sensul după un război. Acest autor a marcat un drum prin universul literar-artistic. Filmul turnat nu de mult după această carte încearcă să păstreze o anumită cronologie a evenimentelor, așa cum le-a descris autorul, în măsura în care romanul însuşi intenţionează să o păstreze: perindările frenetice între New York, San Francisco şi Denver şi, ca un punct culminant, călătoria în Mexic – o poveste plină de orgii, descriind o categorie socială a boemiei scoasă din orice fel de context. Adesea o înșiruire de secvențe, chiar fotograme, recuperate parcă din coșul monteuzei, care le-a tăiat inițial ca surplusuri. Succesiune ce se vrea un dicteu automat după carte. Dar filmul ar trebui să rămână film, conform unor reguli speciale, păstrând, desigur, tonalitatea romanului. Din păcate, o mare dezamăgire. Episoadele sunt montate într-un tempo alert, care de cele mai multe ori surprind numeroasele drumuri făcute de personaje, lungi discuţii aride, fără sens.
Despre tragedia secetei și furtunilor din Marile Câmpii Centrale avea să scrie un înaintaș al beatnicilor, californianul de sorginte germană John Steinbeck, în romanul Fructele mâniei. Deși a câștigat Premiul Pullitzer (persoana Pullitzer este originară din orășelul maghiar Mako) și în ciuda faptului că a fost aplaudată de mediul literar, cartea a fost interzisă un timp în America, iar populația a pus-o pe foc. Oamenii s-au declarat șocați de descrierile celor sărmani și marginali, descrieri despre care Steinbeck avea să declare mai târziu că au fost niște versiuni „aseptizate” față de ceea ce se întâmplă cu adevărat în aceste pături sociale.
Mircea Eliade: „De ce numesc eu această mişcare – religioasă sau cvasireligioasă? Pentru că e o reacţie contra lipsei de semnificaţie şi vacuităţii unei existenţe alienate, aşa cum o cunosc în special noile generaţii americane (în rebeliune împotriva valorilor şi idealurilor părinţilor). Aceşti tineri cred în viaţă, în libertate, în agape, în dragoste. Au găsit un sens vieţii şi cred într-o realitate absolută, care le poate fi accesibilă. În sfârşit, trăiesc libertatea, spontaneitatea, detaşarea de lucruri. Generaţia şaizecistă lasă, potrivit criticii de factură conservatoare din SUA, câteva moşteniri mai puţin pozitive: instabilitatea familială ca urmare a creşterii ratei divorţurilor, etica plăcerii individuale pare să decadă în nepăsare pentru suferinţa celuilalt, libertatea de opţiune a partenerului divine libertinaj lipsit de implicare emoţională. Cu toate acestea, generaţia hippie e în bună măsură responsabilă de eliberarea corpului de restricţiile şi tabu-urile precedente, iar exhibiţionismul aproape pornografic din mass-media recentă nu este atât rodul contra-culturii hippie, cât al publicitarilor ce aparţin marilor companii, care ştiu că pot să vândă anumite produse prin declanşarea unor reacţii pavloviene.”
Influența culturii americane a pătruns în felurite forme în cultura noastră, împotrivindu-se proletcultismului. Am trăit personal în acele timpuri, am aderat, contra cenzurii, la ideile care soseau prin radio sau prin cărțile aduse în țară, netraduse încă. 

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul de care mă ocup s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, cum a fost admis jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi.

Epilog: Daniel Deleanu i-a luat nu de mult un interviu seniorului Allen Ginsberg. Acesta afirmă: „curentul a fost rodul unei frustrări politice, sociale şi culturale…estetica noastră era diferită de cea europeană. Poemul meu e un urlet, foarte diferit de strigătul expresionist european”. Ginsberg surâde: ” azi avem şi un urmaş – graffiti”. Pop-ul britanic, consideră Ginsberg, e investit cu tendinţe critice, spre deosebire de cel american care „prezintă”, nu „acuză”, ceea ce conferă o doză de confort. 

Istoricul britanic Eric Hobsbawm descrie limbajul hipster, care e un fel de argo. În muzică, de la Jazz Age la Heavy metal-ul din San Francisco acest conter-culture, îndreptat manifest împotriva „authoritarianismului” face să prolifereze un imens univers de specii, pop, rock, spiritual, country. Leo Fender îşi creează un imperiu în California, unde şi anumite străzi, văzute de sus, desenează conturul unei ghitare immense. Inginerul a realizat ceva revoluţionar, prin modificarea unei hawaiiane. Şi în Nord apare imperiul ghitarelor Gibson. Inginerul Moog inventează sintetizatorul. În fine, analogicul devine digital, Silicon Valley apare dintr-un simplu garaj unde doi tineri construiesc primul Hewlett-Packard, civilizaţia IT pătrunde în toate domeniile artistice. Dar… câţi dintre noi n-am trăit cu intensitate „subcultura” festivalurilor din Monterey sau Woodstock.

 

Din presă


ARTA SENIORIALĂ
În România nu am avut un Romain Rolland sau un Thomas Mann. Educația muzicală, firavă odinioară, a devenit inexistentă azi.
Îmi imaginez ambianța lumii artistice emigrată în Statele Unite. În Los Angeles Largest Area locuiau, aproape unul de altul Thomas Mann, Bruno Walter, Adorno, Schoenberg. În perioada în care lucra seniorul Thomas Mann la Parsifalul său american, Doctor Faustus, Adorno, devenit în roman personajul Kretzschmar, le-a ținut invitaților scriitorului o adevărată conferință despre sonata opus 111 a lui Beethoven, această lucrare de senectute, cu demonstrații la pian. El argumenta absența celei de a treia părți pur și simplu din cauză că în arhitectura lucrării nu mai era loc pentru ceva în plus, întrucât totul fost spus. Scriitorul a folosit atât opiniile lui Adorno despre sonată cât și cele vizând imaginarele compoziții ale personajului Adrian Leverkuehn. (Inspirându-se, desigur, și din sistemul dodecafonic al lui Schoenberg, care devenea în compozițiile lui Adrian nu ceea ce este în realitate, ci o Apocalipsă satanică… Interesantă este constatarea muzicianului/scriitorului referitoare la sacra castitate convențională ce apare în operele de senectute, nu numai ale lui Beethoven, dar și la Wagner (eseul lui Thomas Mann Suferințele și măreția lui Richard Wagner). Un mod foarte serios și german de a face muzicologie cu orice prilej.
Fie-mi permis să adaug aici și observația că am simțit glacialitatea convențională care se poate observa și la ultimele lucrări ale lui Bruckner din ultima fază a vieții. De altfel, simfoniile neterminate ale lui Schubert și Bruckner, a opta, respectiv a noua, se opresc după partea a doua, dând senzația de finit, ca la sonata op.111. Când nu mai e nimic de spus. (Te Deum-ul adăugat la Bruckner nici nu-și mai avea rostul și se interpretează mai mult pentru a fi în ton cu lungimile celorlalte simfonii). Iată un fragment din roman, o adevărată analiză muzicologică, de un rafinament extrem a lui „Kretzschmar” (Thomas Mann devenind un analist de tip „seniorial”):
„Neatinsă de subiectivism, personal. convenția (s.n.) apare frecvent în operele târzii, într-o secătuire sau, s-ar putea spune, o epuizare, într-o delăsare a eului care producea un efect și mai înfiorător-majestuos decât orice cutezanță personală. În aceste construcții, între subiectiv și convențional se stabilea un raport nou, unul determinat de moarte (…). Unde măreția și moartea fac cauză comună, rezultă un obiectivism înclinat spre convențional (s.n.) și acesta întrece în suveranitate subiectivismul cel mai dominator…personalitatea pură se mai întrecea pe sine, pătrunzând în mit, în supranaturalul colectiv.”
Această temă a îmbătrânirii ce se reflectă în productul artistic se regăsește și la noi, în „perioada albă” a pictorului Grigorescu. Aspectul e de interes, efectul nefiind neapărat acela de sclerozare sau de alzheimerism, ci o foarte interesantă oboseală a creierului care poate produce forme revoluționare, neașteptate, de expresie artistică.
Erich Bergel, genialul dirijor brașovean, realiza orchestrarea „Artei fugii” lui Bach. Trebuie spus că există mai multe variante de orchestrație a acestei opere „în alb”, aparținând mai multor compozitori. „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” şi „scrisă pentru sine”, necesitând orchestraţie ca să nu rămână o creaţie de muzeu.
Orchestrația lui Bergel a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice și, în consecință, un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea modernă, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii” nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă, spune acum dirijorul Mandeal, după dispariția lui Bergel, mai ales că această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, „sunetul epocii”. Care sunet al epocii chiar nu este necesar. Faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie în „Arta fugii” şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstracțiunea in varianta Bergel „umanizeaza” lucrarea, afirmă Mandeal și putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră. Dar oricâte variante s-ar încerca, Bach nu a mai dorit ca muzica lui să fie ascultată, ci gândită în tăcere, în Marea Tăcere.
Bach a scris această enormă forţă latentă dată tocmai de faptul că este o abstracţiune, dar sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un moog synthesizer, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.
Bach ajunsese stadiul în care „vedea” sunete pure, în abstract. Personal nu am de ce să cred că „apropierea de divinitate”, ca la Bruckner, marele credincios, odată cu vârsta și de ce nu, cu moda, determină mutația stilistică și conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner, Bruckner. Vitalitatea compozițiilor de tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă senilitate. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Există o domolire instinctuală și în lungirile abstracte, devitalizate ale unor opere literare (Glassperlenspiel de Hermann Hesse). Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstracțiune. Sunetele pure, după mine reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvertete de Beethoven, cele două părți ale simfoniei neterminate de Anton Bruckner, comentarea superdimensionată a sonatei 111 de către Thomas Mann. Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creației autorilor, anticipează (conform unor comentatori) direcții noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul.
ERWIN LUCIAN BURERIU

„SS Palo Alto”


Dog walkers at Seacliff State Beach pass by the SS Palo Alto, commonly known as the Cement Ship at Seacliff State Beach on Tuesday afternoon. The Palo Alto was a concrete ship built as a tanker at the end of World War I by the San Francisco Shipbuilding Co. at the U.S. Naval Shipyard in Oakland and was launched 100 years ago today, on May 29, 1919. Too late to see service in the war, the ship was mothballed in Oakland until 1929, when she was bought by the Seacliff Amusement Corp. and towed to Seacliff State Beach in Aptos. (Shmuel Thaler — Santa Cruz Sentinel)

În căutarea lui Yehudi Menuhin


YEHUDI MENUHIN MI-A OFERIT UN AUTOGRAF în 1966 la Timișoara


Am căutat umbra lui Yehudi Menuhin, în preajma căruia am avut ocazia să stau vreo trei ore și cu care m-am împrietenit cu prilejul concertului pe care l-a dat la Timișoara în 1966. Avându-l ghid pe fiul meu, stabilit în San Jose, am pornit într-o zi, în 2009, cu mașina și toată familia, inclusiv fermecătorul nostru nepoțel, spre Los Gatos, unul din cele o sută de orașe din San Francisco Bay Area, cu numele hispanic, „pisici”. Nu e de mirare că tatăl lui Menuhin a ales această localitate liniștită, cochetă, fără clădiri înalte, având în schimb multe străzi pietonale, cafenele pe trotuar, parcuri. Un fost oraș liber, azi suburbie pentru San Jose. Violonistul a numit-o „Edenul nostru”, înconjurat de munții Santa Cruz, unde și-au cumpărat și o fermă, din păcate distrusă de seismul Loma Prieta. În casa de pe o colină, mama sa, Marutha a trăit până la 104 ani, într-o ambianță tolerantă și binevoitoare cu toate națiile. La muzeul bine dotat mi s-a spus că orașul a fost o oază pentru mulți creatori, inclusiv Steinbeck. Piatra tombală a părinților marelui violonist se află în localitate. Yehudi Menuhin se întorcea cu bucurie în acest oraș, cu toate că între timp a fost înnobilat în Marea Britanie cu titlul de „Lord Menuhin of Stoke d`Abernon” și devine director al Orchestrei Festivalurilor de la Bath. În colecția de fotografii a muzeului era și sala unde a concertat debutantul Menuhin și mai târziu George Enescu. „Aceasta nu mai corespunde cu ceea ce există azi”, mi s-a spus.
Într-adevăr, în Civic Center, din City, cum își alintă cei din San Francisco orașul, e o zonă de o simetrie formidabilă, cu străzi paralele, peisajul fiind dominat de primăria celebră, refăcută după marele seism, stând acum suspendată pe 700 de piloni, a cărei cupolă, spun localnicii, depășește înălțimea Capitoliului din DC. Vizavi se înșiră odonat clădirile instituțiilor de artă, Louis M. Davies Symphony Hall, War Memorial Opera House & SF Ballet și Herbst Theatre. Clădirea care găzduiește SF Symphony Orchestra are o fațadă rotundă, pe două străzi, cu pereți din sticlă și un interior fabulos, culoare largi, scări somptuoase ce duc la balcoane, sala cu orgă și podium semirotund, ca la Los Angeles sau Paris. Proiectată de Skidmore, Owings & Merrill și Pietro Belluschi împreună cu consultanții acustici Bolt, Beranek și Newman. Arhitecții au construit o clădire în cadrul unei clădiri, pentru o izolare acustică desăvârșită. Ultimele amenajări au avut loc în 1992. Menuhin a mai avut ocazia să cânte și în noua sală. Interesant, după douăzeci și cinci de ani de când e director muzical Michael Tilson Thomas, postul îi va fi preluat de compozitorul și dirijorul finlandez Esa Pekka Salonen, venind de la Filarmonica din Los Angeles unde este „laureat conductor”.
Refugiindu-se de pogromurile rusești din Lituania, familia Mnuchin ajunge la New York, unde se naște Yehudi. Cu copilul de doi ani vor traversa continentul până la San Francisco, care încă se refăcea după cutremurul din 1906 și vor rămâne în Bay Area. De la patru ani ia lecții de vioară, la șapte ani interpretând ca profesionist Simfonia Spaniolă de Edouard Lalo, acompaniat de San Francisco Symphony Orchestra dirijată de Louis Persinger. Pasiunea pentru personalitatea lui George Enescu apare în 1924, cu prilejul concertului pe care violomistul român îl oferea publicului din San Francisco. În 1925, la Paris, Enescu acceptă să-i dea lecții lui Menuhin, care vine și la Sinaia în 1926. „Am avut bucuria să dirijez concerte cu Yehudi Menuhin sau să cânt cu el: uneori îl acompaniam la pian, alteori îmi luam vioara şi interpretam împreună Dublul Concert de Bach, în re minor,” va spune Enescu. La Berlin Yehudi Menuhin va concerta sub bagheta lui Bruno Walter în 1929. Un eveniment excepțional a fost vizita lui Yehudi Menuhin la București în 1946. Venise să-l vadă pe profesorul său Enescu și reîntîlnirea a prilejuit o serie de concerte simfonice și de cameră. La prima ediție a Festivalului Enescu din 1958 Menuhin a cântat, de data asta cu David Oistrah Dublul Concert de Bach. Ultima oară a fost oaspetele Festivalului în 1998.
În 23 martie 1969, a concertat la Timișoara, cu Menuhin Festival Orchestra din orașul britanic Bath.
Oaspeții au ajuns seara. A doua zi antemeridian a avut loc în sala de concerte a liceului de muzică Ion Vidu, o repetiție cu Sonata pentru coarde și doi corni compusă în 1966 de John Nicholas Maw. În cartea de impresii a școlii distinsul oaspete a scris: „Felicit Timișoara pentru această școală de muzică dotată cu una dintre cele mai frumoase săli de concert pe care le cunosc”. Scena e dotată cu un plafon reflectant, pereții sunt prevăzuți cu forme geometrice în relief pentru o acustică bună. Lucram pe atunci la Studioul teritorial de Radioteleviziune și am fost la pupitrul tehnic de unde s-a înregistrat repetiția, în sala nouă pe atunci. Ocupat cu autoritățile orașului, Yehudi Menuhin mi-a promis că-mi acordă un interviu după concertul de seară din sala cinematografului Capitol, ocupată pentru concerte doar în final de săptămână. (Din acest motiv s-a repetat la Liceu). Menuhin a cântat ca solist și totodată a dirijat (cu arcuşul) un program clasic, romantic și modern. În final Menuhin mi-a acordat interviul promis, plus autograful de pe programul de sală. Reţin elogiul pe care genialul muzician l-a adus sălii de concert al Liceului de muzică, pe care, din complezanţă, a clasat-o drept „cu cea mai bună acustică din Europa”. Prin anii nouăzeci sala a luat foc, ca dovada faptului că românii nu ştiu să păstreze puţinele lucruri bune pe care le au. Din păcate nu am transcris interviul de pe reportofon, revoluția din 1989 a făcut ca benzile din fonoteca de aur a studioului să dispară…
Oaspeții britanici duminică au interpretat Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră în La Major K.W. 219 „Das Türkische” de Mozart, Concertul pentru două viori și orchestră de coarde Op. 77 de Arnold Malcolm ( Menuhin împreună cu concert-maestru său, Robert Masters ), Romanţa nr. 2 pentru vioară în Fa major Op. 50 de Beethoven, apoi, avându-l pe Menuhin la pupitru, orchestra britanică a mai cântat
Simfonia nr. 5 în Si bemol Major D. 485 de Franz Schubert și Uvertura la opera „Armida” (Dramma eroico in tre atti) de Joseph Haydn.
Publicul timișorean a întâmpinat cu legitimă emoție întâlnirea cu arcușul faimosului violonist, mai ales că, din anul 1950, Yehudi MENUHIN cânta pe vioara 1714 Soil Stradivari, în opinia specialiștilor aceasta având cel mai bun sunet dintre instrumentele celebre care au trecut prin mâna sa, adică „Lord Wilton Guarnerius din 1742”, „Giovanni Bussetto din 1680”, „Giovanni Grancino din 1695”, „Guarneri filius Andrea 1703”, „Stradivarius, Prince Khevenhüller 1733”, sau „Guarneri del Gesù 1739”. În 1986, această vioară a fost cumpărată de Itzhak Perlman pentru circa 600.000 de lire sterline.
În cronica de concert Doru Murgu scria: „violonistul se descoperă ca un interpret rarissim, la care splendoarea înțelegerii profunde se conjugă cu logica gînditorului ce și-a elaborat cu rigurozitate întreg edeficiul”. În aceeași seară oaspeții londonezi au plecat, în ziua următoare având concert la Sala Palatului din București.
Yehudi Menuhin a creat controverse fiind primul artist evreu care a cântat împreună cu Filarmonica din Berlin, sub dirijorul Wilhelm Furtwaengler, după al doilea război mondial. El a refuzat să condamne un întreg popor pentru atrocitățile războiului.
În timpul războiului a dat sute de concerte pentru trupele americane și aliate. A cântat și în orașul Dresden, distrus de bombele incendiare ale anglo-americanilor. Menuhin a devenit un avocat al păcii și al drepturilor omului. El a sprijinit pe disidenți în China și în Uniunea Sovietică. El a fost destinatarul Premiului de pace „Nehru” din 1960 pentru înțelegere internațională. El a fost asociat cu UNESCO, dar a criticat în mod liber Statele Unite atunci când a simțit că nu-și respectă obligațiile. O trăsătură pe care a împărțit-o cu Beethoven a fost surditatea. Menuhin a folosit aparate auditive pe ambele urechi, dar a continuat să dirijeze. A renunțat la vioară în anii 70, când abilitățile sale tehnice nu mai corespundeau standardelor sale înalte.
A vizitat ultima oară San Francisco când a obținut un titlu onorific de la Universitatea de Stat din oraș. A folosit ocazia de a-și onora părinții. A fost un moment stânjenitor în 1996, când nici o instituție muzicală din acest oraș nu a făcut nimic pentru a onora ziua de naștere a lui Menuhin.
Ultimul său spectacol în San Francisco Bay Area a fost în 1995, când a condus Orchestra Filarmonică Regală la sala Davies Symphony Hall în timpul comemorării celei de-a 50-a aniversări a Organizației Națiunilor Unite. A interpretat Concertul de vioară de Beethoven.

POLITICAL CORRECTNESS


Am întâlnit efectele acestei politici încă de la prima mea descindere în California. La un festival de jazz din San Francisco Bay Area, prin 2009, desfășurat în aer liber în parcul Chavez din San Jose, tocmai observam, cu glas tare că erau mulți negri foarte nalți. Fiul meu m-a corectat spunându-mi că ei se simt jigniți dacă mă aud; cuvântul negro a devenit African-American. La drept vorbind, la rândul meu m-am simțit confortabil când în spațiul public nu mi se spunea bătrân ci senior. Găseam în aceste inovații rezultaul politicii democratului Obama. Nu era defel așa.
Political correctness a fost folosit pentru prima oară în 1916 de către un capitalist, ministrul englez al Informațiilor, Arnold Bennet, pentru a diferenția autocenzura de contraspionaj. Ulterior la Frankfurt sintagma a folosit-o Felix Weil. Lukacs și Gramsci vorbeau despre corectitudinea politică drept temelie a unei societăți deschise, polifonice. Apoi, descins din Germania în America, Max Horkheimer o prezenta ca pe o variantă de ajustare a gândirii la politica non-discriminatorie. Desigur și Mao Zedong solicita restricții de limbaj și de comportament. Cu totul altfel decât cei ce nu doreau discriminare. Stânga postmodernă a preluat corectitudinea politică, adesea propunând sintagme mai lungi, deseori hilare. Totul a fost interpretat ca o limitare a libertății de exprimare, ba chiar ca o deschidere a porților spre alte religii, islamismul de pildă, pentru a calma spiritele. Extrema dreaptă a văzut în asta o încurajare a emigrației, până la estomparea civilizației albilor. Mult zgomot, pentru ce? Este political correctness o falsă problemă? În mare măsură da. O spun asumându-mi riscul de a fi făcut stângist, stalinist, adept al dictaturilor și cenzurii. Domnilor, cenzuriada nu poate dispărea definitiv. Nu se poate ca în numele libertății să vorbim porcos și jignitor, folosind în continuare cuvinte ca negrotei, jidani, bozgori, plasându-ne astfel în zona naționalismului extremist de dreapta.
Ce soluții propune mult-disputata political correctness? În loc de handicapat ar fi de dorit să spunem persoană cu abilități diferite. Un gras e o persoană cu dimensiuni sau un pitic e o persoană cu probleme de verticalitate. S-a ajuns să se folosească expresii ca funcționar al controlului canin pentru cuvântul hingher, tehnician sanitar pentru gunoier, arhitect de peisaj pentru grădinar, tehnician exterminator pentru muncitor la deratizare, agent funerar pentru cioclu, privat de viață pentru mort, diferit pentru homosexual.
BBC a renunțat la utilizarea termenilor Before Christ (BC) și Anno Domini (AD), care ar putea leza pe cei cu altă religie decât cea creștină, utilizând termenii Before Common Era/Common Era. Parlamentul European a făcut propunerea de a se interzice titlurile care indică starea civilă ca Miss și Mrs, spre a nu ofensa unele persoane. La fel, în alte limbi Madame și Mademoiselle, Frau și Fräulein, Señora și Señorita.
Pentru a nu jigni populația neagră în SUA s-a instituit terminologia „Caucasian” pentru a desemna persoane din rasa albă și „African-American” pentru cele din rasa neagră.
În Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain, cuvântul negro s-a înlocuit cu sclav.
Guvernatorul statului California a aprobat un proiect de lege prin care li se permite studenților transgen să se înscrie, la alegere, în echipa de fete sau cea de băieți a instituției de învățământ și, ca urmare, să folosească acele dușuri din sălile de sport pe care le consideră adecvate identității de gen pe care o resimt și nu conformației lor biologice. În felul acesta, un băiat poate frecventa dușurile fetelor dacă se autoidentifică de gen feminin,
Muzeul Regal din Amsterdam a început să elimine termenii considerați ofensatori tabloul Tânără negresă de Simon Maris, va fi denumit Tânără cu evantai.
Multe companii internaționale renunță la utilizarea simbolurilor creștine din cadrul reclamelor/produselor lor. Spre exemplu Lidl a șters crucile de pe turlele unor biserici care apăreau pe ambalajul unor produse cu specific grecesc. De asemenea, McDonald’s a șters crucile de pe turlele Catedralei Sfântul Vasile din Moscova, care apăreau într-un ambalaj de cartofi prăjiți, în cadrul unei reclame. Berea rămâne în discuție, vorbind de steaua roșie care e pe etichetele Stela Artois.
Toate acestea, minus discriminările crase, rămân în discuție și nu merită să fie atacate precum găsim în textele postate la noi, semnate de persoane de vază: „Dar, în momentul în care eticheta de rasist este folosită pentru a te stigmatiza, a te elimina și a-ți inchide gura pur si simplu cu o cenzură care-i foarte subtilă și care s-a insinuat in universități, în presă, în lumea politică astfel încât agenda este fixată de tabuurile corectitudinii politice, în acest moment vedem potențialul devastator pentru libertatea cuvântului și pentru modul în care civilizația occidentală a construit noțiunea de civilizație liberă, le vedem, pericolele sunt explozive, dar, cumva, suntem legati de mâini și de picioare”. Nu știu cine s-ar simți confortabil să i se spună „măi, jidanule!”
Discursul acesta de la Bookfest de anul trecut l-a inspirat și pe un alt autor, (numele nici nu contează, nu vreau să fac discriminare pozitivă.

 Un observator political correctness: „Am descoperit în ultimii ani un număr imens de aberații și abuzuri ale corecților politici. Dar niciuna n-o întrece pe cea semnalată în vara trecută de Washington Post. Faimosul cotidian, cumpărat în 2013 de firma de investiții a lui Jeff Bezos, fondatoprul amazon.com, nu excelează la capitolul independenței de gândire și al echidistanței.” Fac aici o paranteză. E vorba de un atac indirect tocmai la  Jeffrey Preston Jorgensen, care-și spune Jeff Bezos, un generos miliardar, oferind angajaților săi cele mai bune condiții de lucru și făcând un real bine Americii. Jeff este chiar echidistant politic iar Blue Origin, o companie spațială cu aproximativ 2.000 de angajați, finanțată de Bezos de la înființarea sa, în anul 2000, intră astfel în competiție pentru încheierea unor contracte substanțiale cu NASA, care vizează readucerea astronauților americani pe Lună în maximum cinci ani. Dacă ziarul și miliardarul sunt de stânga, atunci fac corp comun cu dreapta republicană a lui Trump, care a aprobat finanțarea de către stat a aventurii spre Lună.
„Total aservit stângii americane și Partidului Democrat, ziarul duce o campanie pro-corectitudine politică.” O să vedem că nici asta nu e o informație exactă. Autorul articolului se isterizează și împotriva Facebook, ajunge deci și pe coasta Pacificului, cu fantezia, bineînțeles, chiar în Silicon Valley, spunând că „acuzațiile aduse lui George III n-au fost considerate ofensatoare la sediul din Menlo Park, California al firmei Facebook.” Regele era alb, protestant, „specia pe care corecții politici o vor dispărută de pe suprafața terrei.” Aberație mai mare nici că se putea, de parcă în sediul din Menlo Park minoritățile lucrează la exterminarea rasei albe.
Citez din Washington Post un articol care contrazice total bârfele de provincie ale unui ignorant în chestiunile americane.
„Pericolul real al corectitudinii politice” se întitulează articolul din Washington Post. „Jonathan Chait din revista New York Magazine a avut o atitudine împotriva noii corectitudini politice, vorbind despre un „Ghid de Limbă Bias-Free” la Universitatea din New Hampshire în cadrul Biroului de Dezvoltare a Facultății și Inițiative de Excelență Inclusivă. Chait vede ghidul ca „ declarație de ultimă oră despre normele de limbă care indică faptul că lista termenilor a crescut destul demult.”

„Președintele Universității Mark Huddleston a subliniat că acest ghid are propriile prejudecăți și notează că „sunt ulburat de multe lucruri în ghidul de limbi străine, mai ales sugestia că folosirea termenului  „american” este greșit sau ofensator.” Ghidul a fost eliminat de pe Web de atunci. Dar, ca scriitor și progresist, vreau să lansez o altă obiecție. Ghiduri ca acestea promovează adesea o abordare absolut teribilă a limbajului și a scrisului, oferind alternative care sunt în același timp sărăcite și ciudate. Colegiul de redactare se afă într-un moment în care studenții vor și ar trebui să întâlnească oameni noi, experiențe noi și noi modalități de a privi lumea. Dar ar trebui să le oferim un limbaj vrednic să-și exprime compasiunea și cosmopolitismul nou-născut, mai degrabă decât să-i înfrunte cu construcții incomode, care nu vor ajuta la avansarea ideilor lor. În secțiunea din ghid care a oferit termeni înlocuiți pentru limbajul care ar putea provoca ofensa, aproape orice recomandare a fost mult mai lungă decât cuvântul pe care urma să îl înlocuiască, rezultatele ar putea fi greoaie. „Persoana săracă” a devenit „o persoană care nu are avantaje pe care ceilalți le au”. „Obezitatea” s-a transformat în „oameni de dimensiuni”. „Regina bunăstării”, un termen pe care nu l-am auzit vreodată pe nimeni să îl folosească în afară de Ronald Reagan, a devenit „o persoană care folosește bunăstarea”, o recomandare care părea să implice o anumită punctuație ciudată în plus față de adăugarea mai multor cuvinte. „Bogat” a devenit „persoana bogăției materiale”. Multe dintre aceste tentative de înlocuitori nu au făcut loc decât pentru un limbaj mai greoi; de asemenea, nu au reușit să evite capcanele de definire a unei persoane prin caracteristica respectivă. Apelarea la o persoană „de vârstă înaintată” sau „persoană în vârstă” încă sugerează că vârsta numerică a unei persoane este caracteristica definitorie a acesteia. Și în acest proces, termenii de precum „senior” sau „vârstnic” înseamnă, de asemenea, că vom depune eforturi pentru a conferi demnitate și un statut ridicat atunci când identificăm vârsta unei persoane.

Mai degrabă decât sugerând substituții plictisitoare, cât de mult ar fi fost mai bine să încurajeze oamenii să folosească un limbaj specific împrejurărilor pe care le descriu, îndemnându-i să se scufunde mai mult în varietatea pură pe care o oferă engleza?
„Persoana care nu are avantaje pe care ceilalți le are” nu este mai precisă decât „săracă”. Am învăța mult mai mult de la cuvinte precum „faliment”, care ar putea sugera o schimbare a circumstanțelor și nu de la „dezavantajare”, care comunică o experiență mai vastă.
După cum a subliniat editorul Huffington Post, Nick Baumann, expresia „persoana de dimensiune este confuză pentru că toată lumea este o persoană de dimensiuni.” Deci, de ce nu încurajați tinerii să folosească expresii mai clare?

„Există, cu siguranță, cazuri în care putem trece de la un termen la altul, care este la fel de eficient, îmbunătățind în același timp atât manierele noastre, cât și precizia discursului nostru. Efectuarea trecerii de la „străin ilegal” la „imigrant fără acte” este o alegere politică, bineînțeles: este o reformă pe care au făcut-o grupurile de reformă în domeniul imigrației. Dar este același număr de cuvinte. Și în timp ce termenul de „străin ilegal” poate genera tot felul de imagini baroc, „imigrant nedocumentat” este o expresie mai restrânsă, mai clară și mai neutră pentru a descrie persoanele care nu au permisiunea locuiesc și muncesc în Statele Unite.”
Terminând citarea ziarului, mă întorc la exagerările comentatorilor noștri. Vasăzică acești corecți vor „inculparea civilizației occidentale, asociată cu omul alb și cu nemaiîntâlnita lui capacitae de a construi o lume a bunăstării generale”. Nu are nimeni nimic împotriva omului alb. Și acum vine constatarea că political correctness prinde mai bine la oamenii tineri. Același comentator spune  cu cinism: „Aș fi fost mai puțin terifiat dacă inițiatorii arfi fost cei în vârstă. Aș fi pus totul pe seama decrepitudinii.” O jignire adusă omului în vârstă.

Un demnitar occidental spusese că gradul de civilizație a unei țări se poate citi după felul în care sunt prețuiți și ajutați cei în vârstă. Și apropos de acest subiect, îmi amintesc cum undeva, prin relieful agitat al solului din Silicon Valley, fiul meu șofa un SUV încărcat cu familia lui și a fost oprit la intrarea într-un canion plin de turiști. Paznicul l-a întrebat dacă are la bord copii sau seniori. Adică, traducând asta în românește, seniorii eram noi, părinții. Și mai era juniorul, nepoțelul nostru. Am avut o umbră de îngrijorare, oare să nu se permită intrarea în canion a celor vârstnici? A venit răspunsul: nu se plătește biletul în acest caz! Și au fost multe ocazii în care prezența seniorilor îi scutea pe aparținători de plată. Iată că, mai ales s-a găsit un cuvânt care îi definește mult mai confortabil pe vârstnici, acela de seniori, care n-are nimic comun cu senili(ori). Seniorii sunt sportivii care au depășit o anumită vârstă, sunt nobilii din evul mediu. Înnobilarea cuvântului bătrân este o creație a Vestului acestei lumi.

Proverbiala lipsă de bun simț a comentatorilor din preajma noastră atestă un început promițător de revoltă a extremei drepte împotriva tentativelor de relaxare a ambianței sociale tensionată a acestor vremuri.

O critică a criticii


„Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.” (M.P.)

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE AZI PE MÂINE

Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ceea ce am scris. Tragic este că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii.
Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Îndoielnică uneori. Criticul ne consolează cu un surâs caustic: literatura noastră abundă în „…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cu alte cuvinte, am traversat o perioadă a unui rău necesar, lăsând în urmă o jalnică experiență și scutindu-i pe alții să o aibă. Vai ș-amar…
Sigur, e mai de senzaţie ceea ce se întâmpla în neprovincialul Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în „funcţii de răspundere”; Marin Preda moare asasinat de propria sa vomă, dacă nu şi de securişti…Poate că oricare dintre noi ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază şi de pază, s-au reorientat spre centrala naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care ni le tot face, pe bună dreptate, domnul Popa, o să repetăm că nu din Banat a căzut pe capul ţării naționalismul şi comunismul, ci mai din estul teritoriului. „Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri (…) faptul că Banatul a fost (cucerit şi) rupt în două (…), că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” observă un alt critic, de data asta din generația mea, colegul Cornel Ungureanu, în revista Orizont, octombrie 2000.
Domnul Popa a mai alcătuit dicţionare. Mai bine că le-a făcut incomplete, decât „completate” astfel: autorul „…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Care lecturi de bunăcredinţă nu vă urez şi vouă: în 1968 Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în Gazeta literară. Impresiile domniei-sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR ( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime, cruţând esenţialul. Ba chiar și în alte dicționare. De unde se vede că uneori (e vorba doar de una din „filiere”) e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă de-a noastră, românească. În lecturarea „autorilor de provincie” e bine, distinşi domni, să faceţi economie de vedere. Cu ştampila lui Dumitru Micu pe frunte defilez de câteva decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Iată și metoda, nu e chiar copy-paste: Dumitru Micu, Gazeta literară, nr. 31, 1968: „Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.”; Mircea Zaciu, Dicționarul scriitorilor români, 1995: „Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine; „Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.”
Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adecă să se lase pe „bunăcredinţa” altuia. Oricât de ortodoxă ar fi aceasta. Ar fi fost interesant să menționeze cum lucrau în deceniul șapte unii critici foiletoniști. Doar nu era să cumpere tot ce apărea. Colecția Luceafărul a Editurii pentru Literatură mergea pe bandă rulantă, în marile librării comentatorii răsfoiau pe diagonală cărțuliile, notându-și câte ceva la repezeală și punând cărțile înapoi în raft. Apoi fuga la reviste cu mini-recenzii. Un serial cu lecturi frugale avea să fie compactat într-un volum, în 1972. Celebra Modă poetică a lui Doinaș…
Dar nu cu toată lumea a procedat autorul în acest fel; acolo unde avea interese, a citit cu multă rigurozitate, a pus osul. Marian Popa îi pune pe minoritarii timișoreni în mici ghetouri în care se dezbat problemele maghiarilor, germanilor, evreilor. La ciorbă mai scapă așadar şi câte un nume „străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din Uniunea Scriitorilor, Franyo Zoltan la o premiere. Dacă mă semnam cu numele complet, adică şi Erwin, picam de tot din această combinaţie naţional-unitară. Corneliu Vadim Tudor, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat peste măsură, cu poeme conjuncturale: „Cernobâle, Cernobâle…” Cu ale lui „alegorii splendide.”
Criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi „de autor”, textierii respectivi lăsând găuri negre în urma lor. Se presupune că dictatorul român ar fi preferat cărţile colective. Dar asta este o bârfă, probabil. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine de sus. S-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele noastre festiviste, de conjunctură, de restul, cu adevărat reprezentativ pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură în burta cea moale a crocodilului, cum a spus Churchill. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă decât se pare. Marian Popa ştie că poezia de pagina-ntâi trebuia să aibă un ştaif, să posede o versificaţie perfectă. Nu orice poloboc era invitat să scrie poezii dedicate preşedintelui țării. Viaţa noastră era duplicitară. Dădeam Cezarului ceea ce trebuia, într-un ton de zeflemea camuflată, într-un joc de-a pisica şi şoarecele cu cenzura, şi ne vedeam de treabă. Tradiția locală curgea la fel prin vinele noastre, lucru „străin” unora. Aşa că putem să-l înţelegem pe domnul Marian Popa, care, înghesuind totul între cele două paranteze sinistre, 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat după aşa-zisa răsturnare a comunismului? Că şi în Banat, „limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei pe întreg teritoriul.
…Măcar pe atunci, după cum spune autorul, s-au realizat „centre de recuperare nutriţională”. Exista „Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – libertatea de a muri de foame. Se continuă cu brio ceea ce s-a început: „exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost „provinciali”, „complexaţi sau naivi” sau „ticăloşiţi”. S-a utilizat un „naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”.
Dar epoca debuturilor din 1968 e specială. „Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord cu Marian Popa. Am fost prea inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru confiscat de administrația centrală…Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…„cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Ca şi consideraţia asupra generaţiilor de azi: „lipsă execrabilă de caracter şi solidaritate, necesare binelui”.
Splendid citatul din Fănuş Neagu: „Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Ștefan Augustin Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare: „…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ştefan Augustin Doinaş în serialul Moda poetică 1968 ( în volum, ulterior este probabil o lucrare „comandată” pentru sancționarea inovațiilor literaturii șaptezeciste, care ieșea din proletcultism.). Dar „detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii.
Golirea cămării de alimente, spolierea generală efectuată de administrație în regiunile unificate după Primul Război Mondial s-a simţit mai mult la noi, în Banatul ciuntit, decât oriunde. Dar, îmbătrânind ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. „Minirevoluţia culturală” n-a pornit din Banat.
S-au editat și în provincia noastră dicţionare, istorii, în spiritul multietnic, incluzând reprezentanţii minorităţilor, cu AnaviAdam,FranzLiebhard,MariaPongracz,Vladimir Ciocov… abia
citaţi în această Istorie. Cred că ne este mai util ceea ce scriu localnicii despre noi (cu toate că se practică omisiunile, subiectivismele, comenzile): mai multă informaţie, mai multă simţire.
În dicționarul lui Marian Popa se pierde spaţiu tipografic cu detalii tragi-comice: Adriana Babeţi debutează într-o gazetă de liceu, dar are ochelari groşi; Paul Banciu a fost operat şi e alpinist precoce; romanul lui Laurențiu Cerneţ ar fi fost genial dacă autorul ar fi fost genial. S-ar părea că numai Șerban Foarţă ar fi generat aici o veritabilă creştere a limbii româneşti. Probabil. Damian Ureche a ceauşizat şi el „înainte de a încerca să fugă în Vest”. Aurel Turcuş beneficiază şi de citate, e menţionat ca pasionat „de mituri, eseuri şi astronomie”. Despre Nicolae Roşianu: „Nu toţi uzează de lirismul patriotic pentru a se ridica; unii reuşesc să coboare cu el”. Nicolae Dolângă „reduce patrioticul la un ruralism tradiţional”.
Continuând, Banatul e reprezentat, mai mult prin nominalizarea unor autori decât prin comentarea lor.
Se înfiinţează editura Facla, sub direcţiunea „obscurului” Simion Dima. De ce obscur acest stilat gazetar şi om de cultură? „…secţia de beletristică trebuie să reprezinte Banatul multilingv, dar monocultural…din serii se reţine Satyricon (aici am debutat și eu cu proză scurtă, graţie „obscurului”, n.n.)…editura rămâne provincială”. Ei, da, cineva mai trebuie să trăiască şi în provincie. Când se venea venea cu paşaport în Banat, acesta părea mai puţin provincial. În paralel, la Centru, Breban lua locul lui Geo Dumitrescu, dar nu ni se spune în ce fel. Se menţionează totuşi că „reprezentativitatea unională (a României literare, n.n.) scade”.
Se înfiinţează la Timişoara revista Orizont la care noi, redactorii, de fapt suntem, zice criticul, „colaboratori frecvenţi”. E ciudat să fii colaborator la propria revistă. O treabă necunoscută de noi: revista ar fi avut „sarcini speciale” vizând românii din Banatul iugoslav. Din această „informaţie clasificată” îmi dau seama că acela care vinde acum asemenea adevăruri ascunse, a fost unul dintre cei ce știau mai multe…
Trebuie făcută corecţia privitoare la generaţia şaptezecistă, pe care n-a format-o Cartea Românească prin colecţia Hyperion, ci Editura pentru Literatură, prin colecţia Luceafărul. Unde au apărut şi bănăţeni, începând cu 1968. (Material revăzut, dar nu și adăugit.)