Lupta dintre generații


Am fost doar o promoție? Accepțiunea acestui cuvânt a primit o nuanță pejorativă, odată cu promoțiile de supermarket. Să lăsăm, deci, din respect pentru vârsta și demersurile șaptezeciștilor, cuvântul generație la locul lui.
Ioana Diaconescu: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice si morale.”
Petre Anghel: „Generaţia ’70, sau promoţie, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai curată din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial…Cei din generaţia 60, complexaţi de… lipsa de complexe a generaţiei 70, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie, numită cu aplomb destructivism… Iată câteva trăsături care o disting de alte generaţii: scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; generaţia ’70 a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea generaţiei ’70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură…Generaţia ’70 a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe… Scriitorii generaţiei ’70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară…În sfârşit, specificul promoţiei 70 poate fi văzută şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după.”
Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: „Scoală-te ca să mă aşez!” Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”
Am debutat editorial în 1968, la Editura pentru literatură, colecția „Luceafărul”. Cu, în general, o bună primire din partea criticii literare și aici este cazul să amintesc cronica lui Camil Baltazar din Viața Românească. A apărut însă și binecunoscutul, pe atunci, serial cu note critice care parcă nu era de partea tinerilor poeți. Făceam, carevasăzică parte dintr-o anumită „modă poetică” și debitam o „beție de cuvinte”…Pe lângă genialul „Mistrețul cu colți de argint” a existat și glontele de argint cu care Ștefan Augustin Doinaș parțial a și reușit, să anihileze, pe moment, efectul modern-occidental al liricii generației șaptezeciste. De ce a tras cu acest glonte „vidia”? Marian Popa semnalează fenomenul în „Istoria literaturii române de azi pe mâine”: „Cei în vârstă permit criticile (criticarea? N.n.) noii poezii. Admonestează pe scolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ștefan Augustin Doinaș în serialul „Moda poetică 1968.”
Colecția „Luceafărul” a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Deocamdată nu se pusese marele stop, volumele curgeau pe bandă rulantă, dar unii critici și-au scos, la comandă, armele împotriva burghezismului occidentalizat al broșurelelor noastre. Cel mai credibil opozant al șaptezeciștilor, ar trebui s-o spunem, chiar dacă ar părea necuviincios era Ștefan Augustin Doinaș. Cronichetele lui nu se refereau, deobicei, la un singur autor, ci puneau pe făraș mai mulți, la grămadă, bețivii de cuvinte, bolnavii de modă poetică 1968. Majoritatea acestor debutanți derutanți au devenit nume sonore mai târziu.

Cine sunt autorii încriminați, mai mult sau mai puțin, de Doinaș? Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Dumitru M. Ion, Crișu Dascălu, Lucian Bureriu, Gheorghe Anca, Miron Chiropol, Ion Cocora, Romulus Cojocaru, Adi Cuzin, Nora Iuga, Ana Blandiana etc. Colecţia „Luceafărul” s-a ivit dintr-o adevărată sete de nou. Timpurile au operat apoi o selecţie, deosebit de dură, de altfel.

În afara judecăților severe ale lui Ștefan Augustin Doinaș, am beneficiat de o primire bună din partea unor Mircea Zaciu, Alexandru Ruja, Aquilina Birăescu, Aurel Sasu, Marian Popa, Pavel Bellu, Dumitru Micu, Marian Odangiu, Ion Arieşanu, Gh. Antohi, Constantin Dram și consider că pentru un început literar s-a scris destul.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.