Muzee în San Francisco


Arte
Muzee în San Francisco
San Francisco deține recordul celei mai active vieți culturale, după New York și e pe primul loc în Statele Unite în privința numărului muzeelor. Acest din urmă „prim loc” este o informație generală, n-aș putea să spun dacă e vorba doar de City (nickname al metropolei) sau de întreaga San Francisco Bay Area, cea mai întinsă zonă populată din lume. Pașii m-au purtat prin S.F. MoMa, cel mai larg spațiu de expunere pentru arta modernă din SUA, 16.000 de metri pătrați, depășindu-și omologul din New York. A fost fondat în 1935 iar faima sa se datora inițial jeans-ilor „Levi-Strauss” și lucrărilor foviste ale lui Henri Matisse. Muzeul SFMoMa s-a deschis în clădirea dedicată veteranilor de război din centrul civic. Michael Stein, un industriaș din San Francisco l-a cunoscut în Franța pe Henri Matisse, cumpărând multe dintre lucrările sale. După ce naziștii au preluat puterea, familia Stein s-a reîntors în California împreuna cu pretioasa lor colecție. Din păcate, copiii industriașului au pierdut la cursele de cai toată averea, astfel că au fost nevoiți să vândă lucrările Matisse lui Levi-Strauss, care le-a donat mai târziu Muzeului, „în onoarea familiei Stein, care l-a adus pe Matisse la San Francisco”.
În 1988 municipalitatea a decis ca arhitectul elvetian Mario Botta să construiască o clădire complet nouă pentru Muzeu în downtown, o „sculptura arhitecturală” cubistă, de 90 de milioane de dolari. Într-o îmbinare stilistică perfectă, arhitectul norvegian Snøhetta i-a suprapus destul de recent fațadei o suprafață albă, vălurită parcă de briza oceanului. Absolut spectaculos!
Interioarele imense, cu un parchet foarte deschis la culoare și o iluminație reflectată parcă de mirificul oraș alb, găzduiesc lucrările lui Ellsworth Kelly, emblematic pictor și sculptor al Americii moderne; Centrul Pritzker este cea mai mare expoziție foto din State. Spectaculoase fotografiile reprezentând San Francisco pozat dintr-un submarin sau orașul incendiat la cutremurul din 1906 văzut cu un aparat montat pe un zmeu și ridicat de fotograf la 600 metri înălțime…
Apoi pop art-ul unor Andy Warhol sau Roy Lichtenstein. Colecționarii bogați au dotat SFMoMa cu lucrări de Francis Bacon, Alberto Giacometti, Yves Klein. Un senzațional spațiu pentru spectacole… Aici se află statuia lui Jeff Koons, „Michael Jackson și Bubbles”, o parodie în porțelan auriu.
Lucrările moderne timpurii constituie nucleul tare al muzeului cu, desigur, Matisse, apoi Picasso, Braque, Marc și expressionism belgian din care nu putea lipsi Magritte, dar și modernismul american postbelic. SFMoMA i-a facut celebri pe expresionistii Clyfford Still, Jackson Pollock, Mark Rothko si Robert Motherwell care au avut aici primele lor expoziții.
Ochelarii puși într-un colț „expozițional” de un puști „hâtru”, au fost fotografiați de o serie de „iubitori ai artelor moderne”, care nu-și imaginau că e vorba de o glumă…
Formidabilul Palat al Artelor, conceput de Maybeck în stilul unei ruine romane, a fost ridicat într-o lagună artificială pentru a servi Expoziției Internaționale din 1905. Cu un an înainte de cutremurul devastator din San Francisco. În anii `60 municipalitatea a demolat vechea construcție și folosind planurile arhitectului Hans Gerson, care le-a dublat pe cele ale lui Maybeck, a început reconstrucția edificiului. O supraîncărcare cu detalii arhitecturale în cele mai autentice modalități clasice europene a dus la o construcție cu totul opusă SFMoMa. Decorațiunile interioare sunt cel puțin la fel de frumoase ca cele exterioare. Aici s-a deschis și The Palace of Fine Arts Theater, un teatru cu 1000 de locuri unde se organizează spectacole și concerte, fiind unul dintre cele mai apreciate locuri de acest gen din San Francisco. Palatul Artelor, găzduiește și un Exploratorium, un muzeu al științei, artei și percepției umane.
În dreptunghiularul Parc Central, care îl depășește ca dimensiune pe cel newyorkez, se ridică, nu departe de Muzeul Dinosaurilor, ciudata clădire în formă de triunghi cu vârful în jos a muzeului Legion of Honor, conceput de imaginativii arhitecți Herzog&De Meuron. Etajele sale etalează expoziții itinerante de pictură, sculptură și chiar mobilier cu valoare artistică.
Undeva, în imensitatea spațiului denumit Silicon Valley, clădirile GOOGLE se detașează prin umbreluțele colorate în albastru-roșu-galben-verde, precum celebra siglă. Nu departe, Muzeul tehnicii IT, cuprinzând incomparabila evoluție rapidă a acestui domeniu de vârf al civilizației, de la primele invenții și până la cele mai sofisticate dispozitive utilizate în prezent. Este simbolică alăturarea într-un perimetru relativ redus a științei și artei; la prima mea descindere în California, anul 2009, statuile lui Rodin tocmai ieșeau din expoziție în aer liber și am fost unul dintre primii care au fotografiat atunci, într-un februarie, fenomenul…
La cam un ceas distanță de downtownul metropolei San Francisco, în Palo Alto County, cu acces pe podul Dumbarton se află Universitatea „Leland Stanford-Junior University”, centru al regiunii Silicon Valley, a doua universitate din lume, care a dăruit Lumii 59 de laureați ai premiului Nobel.
Valoarea economică a sistemelor Google, Hewlett-Packard, Microsystems, Yohoo etc. este pe locul 10 în lume.
Cea mai nouă aripă a instituției este cea dedicată artelor plastice. Pe spații întinse stau în aer liber statui de Rodin. Centrul Cantor Arts prezintă întreaga colecție Rodin, 200 de lucrări , pentru vizualizare publică. Această colectie, format din copii sau dubluri este printre cele mai mari din lume. O parte ocupă trei galerii la parter. Douăzeci de opere au plecat prin spațiile dintre clădiri, pe alei, printre vizitatori. „Poarta infernului”, la care Rodin a lucrat două decenii, e încastrată într- o fațadă dalată cu marmoră, sculptura având în centru, sus, un „Gânditor” în miniatură. „Cetățenii orașului Calais” stau fie grupați, fie decupați din ansamblu, fiecare cu individualitatea sa, ori încadrând o alee din campus cu busturile acelorași personaje.
Galeria Cantor, în afară de bronzuri cuprinde și figurine din ceară, ipsos și teracotă.
Rodin Garden este deschisă la orice oră, cu iluminare pentru vizualizare pe timp de noapte.
Această colecție este aproape în întregime un produs al generozității lui B. Gerald Cantor iar conținutul ei reflectă îndrumarea regretatului professor la Stanford Albert Elsen, care a fost cel mai important savant-expert în opera lui Rodin al generației sale. „Cu această nouă poziționare, ne străduim să îndeplinim aspirațiile unor colaboratori, care au căutat să creeze o expunere bine studiată și eficientă în folosul comunității Stanford și vizitatorilor noștri „, a declarat Bernard Barryte, curator de artă și director al unor publicații europene. Rodin a explorat diverse genuri expresive, inclusiv portretul, și el a fost pionier în utilizarea figurii parțiale, cum ar fi mâinile și picioarele, ca vehicule independente pentru exprimarea emoțională. Aceste lucrări sunt grupate, oarecum tematic…
Muzeul Madame Tussauds din San Francisco include, în urma unui vot popular, o replică din ceară a cofondatorului Apple, Steve Wozniak, expusă la o convenție Comic Con din Silicon Valley. Wozniak este principalul organizator al Silicon Valley Comic Con. Muzeul de ceară a informat într-un comunicat că artiștii care i-au creat statuia au petrecut peste două ore cu Wozniak pentru a-i face 250 de măsurători ale corpului și au lucrat patru luni. „Probabil că mă voi simți foarte mândru și îmi va da fiori atunci când voi vedea pentru prima oară statuia”, a declarat Wozniak în comunicatul difuzat de muzeu. Printre statuile expuse la muzeul de ceară din San Francisco figurează cea a fondatorul Apple, Steve Jobs, și a creatorului Microsoft, Bill Gates.
Convenția Silicon Valley Comic Con pretinde să fuzioneze cultura pop cu tehnologia și a reunit aproximativ 30.000 de participanți la San Jose, cel mai întins oraș din San Francisco Bay Area. Statuia lui Zuckerberg a fost dezvelită alături de alte două creații, reprezentându-i pe Leonardo DiCaprio si Rihanna. Creatorul celei mai populare rețele de socializare din lume a fost imortalizat în picioarele goale, pe un scaun, cu un laptop pe genunchi. Aproape 4 luni au fost necesare pentru a crea statuia din ceară. Nu mai putin de 20 de artiști au lucrat la ea. Zuckerberg nu a prea fost dispus să-și piardă timpul pe post de model. Pentru că timpul reprezintă bani, nu-i așa?

Advertisements

Publicate în reviste


CAII ARZÂND ÎN CANION

Un uragan fierbinte ridică ruguri sumbre
Pe raiu-acest terestru, ce-a devenit infern.
Ard munți, incandescența-i imensă, fără umbre,
Și-n cosmos se înalță un val de fum etern.

Apocaliptic, focul e-o lavă sângerie,
De parcă-ntregul soare s-a prăvălit furios
Peste palmierii supli, de-o blândă feerie,
Și cerul veșted curge din înălțimi în jos…

Acum sunt liberi caii, s-alerge-n univers.
Trec în galop prin flăcări ce ard ucigător.
Lassoul cel fierbinte i-a strâns, letal, din mers;
Nu-i nici o altă șansă să scapi, decât în zbor…

Dar nu e nici un Pegas. Vuiește „Thomas Fire”,
Lăsând cenușă-n urmă-i, pământul pârjolit,
Iar vântul pe ruine-și revarsă al său vaier,
Spunându-ne că ăsta a fost un nou sfârșit.
(În amintirea marelui incendiu din California – december 2017- România Literară)

INFERNUL

…Și arzi în casa ta, ca o făclie
jur împrejur cuprins de-un Firestorm
nici o făptură n-o să iasă vie
din uraganul purpuriu-enorm.

Vor scotoci-n cenușă căutători
după localnici dispăruți. E soare,
mereu va fi, și-a fost păcat să mori
între ruinele-astea zdrobitoare.

Fără clădiri, doar străzile-au rămas,
pe care fuge câte-o căprioară,
e liniște ca-ntr-un enorm popas
și-orașu-ntreg e-o urnă funerară.
(Paradise, California, october 2018-Altera Pars)

PACIFICUL

Finalul este țărmul, ce brusc ni se scufundă
Și-ncepe nesfârșitul, bombastic, nemișcat.
Aici sfârșește timpul și-n zgomotoasa undă
Pacificul se pierde în cosmosu-nstelat.

Imensitate densă, explozia solară
Dispare, dizolvată în bezna de-nceput.
Și uraganul rece al brizei ne-nfășoară
În spațiu-i fără viață, nesățios și brut.

Pacificul e-o fiară imens-nepăsătoare.
I-e altul universul decât cel omenesc…
Mă-ntorc înspre orașul minat de-a sa răcoare,
Îmbrățișând palmierii care din mine cresc…
(San Francisco, 2010-România Literară)

ABATORUL
( lui Sandburg )
Atârnă-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.

Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să la ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.

Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.

Că viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…

(Timișoara, 2018- Viața Românească)

BLUES
Au mai apus ferestre și timp s-a mai sfârșit
În blues-ul vechi al nopții care ne va-nsoți.
Târziu pentru cuvinte e-n ceasul de grafit.
Lumini se-ntorc, submerse, prin vaste insomnii.

S-a-nchis petala șansei, elipse-au înghețat.
Un disc răstind un suflet de saxofon ascult
Pe cer șoptește gândul care s-a stins demult
Căzut pe autostradă-i un palmier uscat.

În blues-ul de rugină străbate-o notă rece.
Au mai apus ferestre și altele răsar.
Se-aude-n aer timpul care cu zgomot trece
Și mută ești, durere în a cunoaște iar.
(San Jose, Ca. 2009-România Literară)

OCEAN DE FUM
Egrete albe,-nnebunind de ceață,
Izbindu-se de-avioane, își rotesc
Penaju-n flăcări, – o fierbinte gheață-
Conturul lor velin și baladesc.

Furtuni de foc sălbatic, le veghează
Cameea purității,-n orbitor
Ocean fierbine, fără nici o oază,
Și soarele-i ascuns în al său zbor.

Scrutăm prin bezna zilei, cu stupoare
Acest mileniu nou, ce s-a schimbat,
Pătrunși de peisajul care moare
Și sufletul ni-l limpezim, treptat.

(Nord-America, 2018- România Literară)

BALENA UCIGAȘĂ
Voi picta acum o guașă
Cu balena ucigașă,
-n Golful Monterey, pe-o navă
Mult convexă, mult concavă.

Fanfaroni din lung, din lat,
Cu-aparate de pozat,
„Deci ca să vânăm balene”,
Am pornit pe-Ocean alene…

„I am sailing, I am sailing,
home again ‘cross the sea.
I am sailing, stormy waters,
to be near you, to be free.”

Snobi, pletoși, scrutăm în zare
Doar „se-arată și răsare”
Cât Pacificu-ntr-o guașă
Vreo balenă ucigașă.

Mă simt Ahab, pe catarg,
Zarea în priviri o sparg.
Poate că ne-om întâlni,
„to be near you, to be free…”

(2017-Actualitatea Literară)

Dictatura poeziei douămiiste


Decăderea societății noastre, desfășurată azi pe planuri largi, se reflectă și în actul poetic ce se vrea artistic, sprijinit de o critică literară pe măsură, încredințată că la vremuri noi totul trebuie să fie altfel.

Lucruri absolut esențiale sunt lăsate la oparte, în creația poetică, azi pare să primeze orgoliul celui care produce versificație. De fapt, o vorbărie goală, cu accente dadaiste sau suprarealiste. Simplul fapt că scrie poezie postmodernistă, de regulă verslibristă a devenit singurul criteriu al valorii, nu mai contează tradiția imensă a poeziei, exprimarea coerentă, logică și cu un sens bine determinat. Tehnicile sale nu mai sunt respectate, de parcă astăzi am deprinde scrisul și cititul.

Persoanele care se afirmă acum sunt în mare parte niște diletanți. Conținutul, ideatica, mesajul par să fie niște anacronice obligații. Poetul contemporan nu mai are obligații. Poate singura este aceea a ignoranței în privința tehnicii redactării gândirii sale, care ar putea fi chiar artistică. Dar punerea în pagină a devenit parcă o practică dedicată doar a celor ce fac fotoculegere, a tehnoredactorilor. Este uluitor cum apar asemenea texte în revistede specialitate, cum sunt premiate aceste subproducturi culturale, de counter-culture. Pare-se că nu prea mai interesează o anumită arhitectură a textului, așa cum are deobicei și muzica, începutul ca punct de atac, pentru captarea atenției, momentul culminant și apoi tehnica finalurilor, adeseori aducătoare de poantă, de concluzie, care trebuie să fie surprinzătoare, șocantă. E considerată depășită (și nu e depășit nimic, de fapt) epoca versificației în metru fix, așa-zisă clasică, toată lumea acceptă verslibrismul, acea invenție a lui Walt Whitman, dar fără să cunoască tehnicile speciale ale versului liber, care ar trebui să fie o serie de violente inovații, muzicalitate internă, succesiune de frazări frumos sonorizate, cantabilitate sau stridențe cu intenție și câte altele. Acel Cântec despre mine însumi avea un sens. „Mă sărbătoresc și mă cânt/ Iar în ceea ce vă spun vă puteți încrede; /Eu cu fiecare atom al meu vă aparțin”. Sau Carl Sandburg cu poemul Chicago: „Tăietor de porci și măcelar al lumii (…) Vino și arată-mi un alt oraș cu cântând capul înălțat,/atât de mândru de a fi viu și aspru, puternic și viclean…” Chiar și poemul Howl al lui Alan Ginsberg, dintr-o altă epocă, a counter-culturii, cu ale lui afirmații simpliste are un sens: „Am văzut cele mai bune minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie,/ pe străzile ghetoului și căută o doză care produce furie, /tineri angelici care sunt săraci şi zdrenţuiţi şi cu ochii injectaţi, /care şi-au dezgolit creierii către Cer sub El…”
Poezia promovată azi în cercurile de putere nu posedă asemenea haruri. Unii verslibriști dovedesc o incapacitate de a simți melodicitatea curgerii, potențialul viril al verbului. Ei lasă propozițiile să atârne, să se prelingă cu jet întrerupt aleator. Prozaismul curtează tot mai des versul liber, care pășește eliberat de canoanele rimelor inteligente, adică acelea în care nu este admis să aduci substantiv cu substantiv, verb cu verb, sau facila întrebuințare a gerunziului. Frugalitatea liricii care-și zice în tot felul, de la post-expresionistă la post-modernistă se încarcă adesea cu expresii vulgare, autorii crezând că-și exprimă astfel un fel de protest, de cele mai multe ori fără adresă și malnutrit.
Dan C. Mihăilescu: „Există multă maculatură poetică, în care versul liber nu este o formă de expresie legitimă în raport cu ceea ce vrea și simte poetul, ci este un refugiu al neputinței și lipsei de talent a unuia sau altuia care ar vrea să fie poeți, dar nu sunt în stare să scrie poezie.”  Virgil Diaconu privește în viitor: „Cum va fi evaluată poezia peste câțiva ani și cum vor arăta, atunci, ierarhiile noastre poetice? Firește că nu peste mult timp, aproximativ 15 de ani, generația poetică 2000 va înlocui cu totul sau aproape cu totul generația optzecistă postmodernistă și, dimpreună cu ea, puterea literar-administrativă pe care aceasta o deține, și, înlocuind-o, generația 2000 va avea libertatea să facă exact ierarhiile literare pe care și le dorește și să acorde poeților ei premiile mult visate. Așadar, generația 2000 și critica douămiistă vor schimba dictatura poeților postmoderniști optzeciști de azi cu dictatura propriilor poeți, după cum critica postmodernistă optzecistă a schimbat, la rândul ei, dictatura poetică șaizecistă cu dictatura propriilor poeți optzeciști. Iată mutația valorilor poetice generaționiste, a criticii de tip generaționist și a ierarhiilor poetice generaționiste! Actorii generaționiști se vor schimba, dar în dealu′-valea poeziei noastre ei vor juca aceeași piesă a ierarhiilor poetice generaționiste, ca și acum. În acest fel, poeții de valoare de mâine vor suporta și ei, ca și poeții de valoare de azi, evaluările și ierarhiile unei mediocrități critice generaționiste ajunse la putere, care își va pune pe soclu proprii poeți generaționiști modești și va nega valoarea oricărei alte poezii.” (Actualitatea literară.)
O asemenea artă e promovată de criticii literari, care scriu cronici, recenzii și alte texte, mergând până la dicționare. Unii criticii au adoptat această profesie în absența harului artistic. Postrevoluționar, ei se cred mai puțin compromiși decât scriitorii, care au mai scris în celălalt regim și texte „adecvate” momentului și în consecință, pe alocuri au fost dați afară din redacții, lăsând funcțiile de răspundere și alte posturi în seama criticilor. Așadar, poezia mediocră e promovată, de la catedrele funcțiilor redacționale, tot de acei critici mediocri, fără experiența practicii literare. Gellu Dorian: „din cînd în cînd mă odihnesc în cîte un nor,/ acolo sunt mulți poeți cu care nu pot vorbi, /dar ne înțelegem de minune, de fapt aceasta /este și singura minune despre care iau cunoștință, /ei sunt mulți, foarte mulți, numele lor nu mai contează acum, /dar cît timp fac pauza de o secundă, veșnicia /sunt chiar ei,…” Asta e poezie? Marta Petreu: „Meteorologul de serviciu anunță o zi bună cu soare /prima luni de primăvară dis-de dimineață /la știri se dă faptul divers cel mai atroce al zilei /horoscopul vorbește despre dușmani și comploturi /în colțul ferestrei un păianjen cît macul țese matematic o plasă /ca o poartă trîntită pe viață…”

Se subțiază frontul șaptezeciștilor, este un admirabil pretext pentru „noul val”. Ioana Diaconescu: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice si morale.” Petre Anghel: „Generaţia ’70, sau promoţie, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai curată din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial (…) Cei din generaţia 60, complexaţi de lipsa de complexe a generaţiei 70, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie, numită cu aplomb destructivism. Iată câteva trăsături care o disting de alte generaţii: scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; generaţia ’70 a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea generaţiei ’70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură. Generaţia ’70 a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe.  Scriitorii generaţiei ’70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară. În sfârşit, specificul promoţiei 70 poate fi văzută şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după.” Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: Scoală-te ca să mă aşez! Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”
…Aș vrea să nu fiu interpretat greșit în privința lui Ștefan Augustin Doinaș. Un singur aspect doar. De ce a tras cu un serial de cronichete despre Poezia și moda poetică”, având mereu obsesia beției de cuvinte a tinerei generații de poeți șaptezeciști? Marian Popa semnalează fenomenul în Istoria literaturii române de azi pe mâine: „Cei în vârstă permit criticile (criticarea? N.n.) noii poezii. Admonestează pe scolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ștefan Augustin Doinaș în serialul Moda poetică 1968.”
Colecția Luceafărul a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Probabil la fel o fi procedat Doinaș, citind în cinci minute, în diagonală, câteva cărțulii pe zi. Doar în 1968 au apărut destui autori care au făcut autoritățile să intre la bănuială, să nu fie de acord cu volumele acestea ne-partinice. Până și ceva mai vârstnicul Nichita Stănescu apăruse cu versuri ca „Și cărămida trupului mi-o pun/ La ridicarea lumii comuniste”. Dar mai tinerii luceferiști și-au scos partidul comunist din cap și din volume.
Cronichetele lui Doinaș nu se refereau, deobicei, la un singur autor, ci puneau pe făraș mai mulți, la grămadă, bețivii de cuvinte, bolnavii de modă poetică 1968. Majoritatea acestor debutanți derutanți au devenit nume sonore mai târziu. În final s-a desființat la Editura pentru literatură colecția Luceafărul, prin 1983 editoarea Elis Bușneag avea să-și părăsească locul de muncă.
Cine sunt autorii tineri încriminați, mai mult sau mai puțin de critica de atunci? Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Dumitru M. Ion, Crișu Dascălu, Lucian Bureriu, Gheorghe Anca, Miron Chiropol, Ion Cocora, Romulus Cojocaru, Adi Cuzin, Nora Iuga, Ana Blandiana etc.
În schimb a crescut prestigiul criticului: „Remarcabilă a fost seria de articole consacrate tendinţelor poeziei momentului, Despre moda poetică (1968-1971), trăsăturile definitorii relevate fiind: delirul verbal, beţia de imagini, dispreţul pentru formă, falsa profunzime, atitudinea de „copii teribili” a unor nume în plină vogă pe atunci. Definiţia sociologie-poetică a modei ar fi trebuit să acorde acestui studiu de caz importanţa pe care la timpul lor o avuseseră studiile lui Titu Maiorescu. Dar ecoul printre contemporani a fost foarte mic. Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta actualitate şi, deci, trecător, care – refuzând modelele înaintaşilor şi vânând cu ostentaţie noul – propune mereu alte fetişuri, urmăreşte succesul în locul valorii, confundând originalitatea cu noutatea, cultivă maniera şi clişeul în dauna conţinutului de substanţă, constituind astfel o şcoală a facilităţii şi a imposturii”. Extraordinar! Se potrivesc acele epitete grozave cu poezelele etalate de diletanții de azi.

Demostene Botez i-a apărat pe șaptezeciști în Viața Românească nr. 10 din 1968: „În ultimul timp s-au ridicat unele obiecțiuni cu privire la valoarea lucrărilor publicate în colecția Luceafărul. Editura fiind acuzată de indulgență în aprecierea poeziilor propuse spre editare. Este drept că, de la o vreme apar cam multe volume de poezii semnate de debutanți. Dar tot atât de adevărat e că valoarea acestora, în medie, este mai ridicată ca înainte. Și apoi ce vină are editura dacă poporul nostru ilustrează în fapt constatarea că românul e născut poet? Nu putem aplica acestei tinere pleiade în continuă și succesivă afirmare, vorba inversată a cronicarului: „mulți, dar proști”, căci în realitate ei sunt și mulți și buni. Media volumelor apărute marchează un nivel artistic destul de ridicat, și care justifică cele mai mari speranțe, – unele din ele sigure. Sunt, firește, câteva volume mai slabe, după cum și în volumele bune se găsesc poezii mai slabe; numărul lor însă nu e ilustrativ. Și apoi, e mai bine să facă să apară zece volume slabe, decât să ucizi în germene, de la prima încercare, un poet adevărat, sau poate chiar un mare poet. S-a dovedit că decalajul de valoare de la primul volum la opera de mai târziu a aceluiași scriitor poate fi foarte mare. Debutanții de astăzi sunt cu mult superiori celor antebelici, ale căror încercări erau deseori de o mediocritate dezolantă, chiar și la unii care și-au făcut mai târziu loc în istoria literară. De multe ori, un debutant de azi valorează cât un respectabil scriitor de ieri. Mintea tinerilor este mult mai scuțită astăzi, sensibilitatea lor mult mai înercată, modelele de urmat mult mai numeroase și mai valoroase, mijloacele de expresie artistice mult mai bogate și mai variate. Platforma de lansare deci, îi proiectează mult mai sus. Cine urmărește regulat critica literară, va constata câ în aproape toți acești poeți, criticul, oricât de sever, găsește un accent personal, ceva de relevat, ceva care definește o sensibilitate, un har, un poet. În sfârșit, o acțiune, o procedare bună se vede după rezultat. Și rezultatul publicării a cât mai mulți poeți debutanți, buni, răi, e bun. Editura pentru Literatură va binemerita.” Dar tinerii de ieri au devenit seniorii de azi, căzând în cea mai profundă uitare și împuținându-se pe zi ce trece.

Nicolae Manolescu în Despre poezie: „Se vorbeşte totodată de la un timp de postmodernism. E drept, prea puţin sau deloc în legătură cu poezia. Termenul, folosit întâia oară de către urbaniştii americani şi într-o accepţie destul de precisă, a câştigat teren în ultimele decenii, ajungând până la a defini o atitudine şi o epistemă deosebită de cea modernă, dar n-a fost aplicat sistematic la poezie, în momentul de faţă, confuzia continuă să fie destul de mare în privinţa postmodernismului şi există cam tot atâtea păreri câte capete şi-au pus la contribuţie materia cenuşie. Să mai spun că postmodernismul este definit, în aceste condiţii, într-un mod absolut contradictoriu şi că uneori aceleaşi argumente servesc la concluzii opuse?” Iconoclastă, poezia modernă proclamă, în general, o rupere de tradiţie, cultivând o detaşare adesea ostilă. Practica a demonstrat însă că, de fapt, o rupere totală nu e posibilă, deoarece structurile mentale de la nivelul subconştientului sunt foarte conservatoare, se modifică foarte greu şi doar treptat. Avangarda literară a fost total inovatoare doar la nivelul teoriei, în producţiile literare putându-se regăsi multe ecouri ale tradiţiei. Conştienţi de acest fapt, mulţi dintre artişti au încercat să profite de câştigurile tradiţiei, reconsiderându-le, căutând să refacă legătura cu firele cele mai îndepărtate ale acesteia, pentru a redescoperi substanţa noastră spirituală. Ieşirea, după 1960, a realismului socialist din faza sa imperativă, ca direcţie de creaţie şi de critică agreată de regimul aflat la putere în România din 1945, a creat condițiile apariției unei literaturi și îndeosebi a unei poezii de factură modernistă, care nu mai simte presiunea raportării la idealurile prezentului socialist.

Nicolae Manolescu observă foarte exact un fenomen interesant al rupturii dintre generații: „ Tinerii critici au transformat exerciţiul critic într-o bătălie generaţionistă, lăudându-şi congenerii fără măsură şi negându-şi, tot fără măsură, predecesorii. Ceea ce, în loc să stimuleze emergenţa unei noi şi valoroase literaturi, a condus la o confortabilă platitudine de gaşcă. Și, totodată, la dispariţia acelor repere valorice pe care doar referinţa la operele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat le-ar fi putut oferi. În al doilea rând, într-un mod tot aşa de inexplicabil, cei mai promiţători tineri critici au abandonat, pur şi simplu, exerciţiul hebdomadar şi mensual, retrăgându-se în liniştea academică.”

Atitudinea/platitudinea de gașcă încurajează creațiile monstruoase care pur și simplu îngroapă și asfixiază poezia bună. Verslibriștii actuali se privează singuri de șansa pe care o oferă poezia cu metru fix, niciodată depășită și anacronică. Mirela-Ioana Dorcescu, în studiul hermeneutic apărut în acest an în volumul Hermeneia subliniază metoda impusă de soțul ei pentru analiza de text. În România, primul scriitor care s-a ocupat prezența acestui număr în operele poeților români este Eugen Dorcescu, în urmă cu patru decenii în cartea sa Embleme ale realității (București, Ed. Cartea Românească, 1978 ). Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretică și practică, era aceea de a inova, de a diversifica și înnobila critica literară autohtonă. Mirela-Ioana Dorcescu: „Care este materialul poetic supus determinărilor numerice? Aparent, doar cel sonor. Eugen Dorcescu propune o analiză a expresiei fonice a textelor, concepută în mai multe etape: stabilirea măsurii versurilor; determinarea cadenței naturale a poemului, rezultată din modul de combinare a silabelor neaccentuate și a celor accentuate. Atunci când rezultatul acestor operații este 1,6, sau un număr foarte apropiat se constată existența secțiunii de aur în construcția respectivei poezii.”
Autoarea cărții ne pune pe gânduri. Desigur, statutul de capodoperă al unui poem nu poate fi acordat doar în urma împărțirii numărului de silabe neaccentuate cu numărul celor accentuate, făcând abstracție de gradul de profunzime al textului respectiv, de ceea ce numim uneori mesajul poetului, filozofia din gândirea sa, tot ce ține de instrumentarul criticii literare. Autorul poate ajunge inconștient la secțiunea de aur, însă travaliul său artistic presupune o cunoaștere profundă a tehnicilor de versificație, o virtuozitate în manevrarea cuvântului și o conștiință de sine, în plenitudinea personalității sale artistice. Din experiență proprie pot confirma faptul că materialul lexical poate ajunge la o maximă concentrare a densității sale, suportând constrângeri asumate, adesea convenții autoimpuse și o siluire ascetică în evitarea expresiei difuze și verbiajului, atât de frecvente în verslibrism. Punerea în pagină a unor asemenea texte presupune o înclinație temperamentală spre muzicalitatea rezultată din sonoritatea cuvântului bine temperat. E greu de crezut că asemenea performanțe se pot realiza fără o cunoaștere teoretică și practică a tehnicilor versificației.
Interesantă propunerea lui Eugen Dorcescu de a considera numărul de aur un argument pentru demonstrarea statutului de capodoperă al operei poetice, observă autoarea: „certifică armonia raporturilor dintre forme, idei și tot ceea ce înseamnă performanță poetică la nivel de excelență.”
Eugen Dorcescu abordează ritmurile poemelor O, mamă…de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga. Deci ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur.
O contribuție esențială, realizată printr-o demonstrație simplă, o aduce autoarea găsind și pentru zilele noastre și în imediata apropiere, creații care atestă perfecțiunea, având în comun cu marii poeți români cifra magică rezultată din raportul silabelor neacccentuate cu cele accentuate și asta chiar în poeziile lui Eugen Dorcescu sau Șerban Foarță. Alături de texte sunt prezentate, cu competența filologului profesionist, schemele (scheletele) acestora, măsurate riguros. Poetul Dorcescu a exersat, conștient de sine, mai mult de patru decenii, tehnici pe care le-a observat cu atenție la poeții noștri importanți. De pildă, observă autoarea, pe Dorcescu l-au preocupat rimele rare. În lirica românească au excelat în acest sens Ion Barbu și Tudor Arghezi. Poetul timișorean utilizează rimele rare în două variante, sincategorială, constituită din lexeme care aparțin aceleiași părți de vorbire și heterocategorială, alcătuită din lexeme cu încadrare morfologică diferită. (Desigur, varianta a doua este mai dificil de realizat, dar oferă un plus de surpriză.)
Iată un fragment din analiza doamnei Mirela-Ioana Dorcescu: Ecclesiast, poem inspirat de Ecclesiastul biblic, pe care Eugen Dorcescu l-a și versificat integral, în varianta inclusă în antologia intitulată Biblice (2002), este un text profund original, care deschide calea liricii sapiențiale, sub auspiciile unei culturi spirituale admirabile: „Din nou răsare soarele-n zadar. /Și, ca și ieri, zadarnic va apune. /Zadarnici sori, zadarnicele lune /Măsoară-un timp zadarnic, iar și iar. //Zadarnic ieși în prag. Zadarnic pleci. /Și-apoi te-ntorci. Și iar le faci cu schimbul. /Străbați, în van, zadarnice poteci. /Căci spațiu-i mai zadarnic decât timpul. //Și tu ești mai zadarnic decât tot. /Și totu-i mai zadarnic decât tine. /Strivite de mesajul cosmoglot, /Cuvintele, sărmanele, nu pot /S-absoarbă taina tainicului cod – /Și vin la ușa Tainei să se-ncline”.
Numărul silabelor neaccentuate (92), împărțit la cel al silabelor accentuate (56), dă același rezultat: 1, 6… Viziunea ecclesiastică, extinsă de la persoana umană la univers și la cuvântul „ce se-nclină” „în fața Tainei”, se conjugă, în plan artistic, cu aspirația nirvanică, purtând aceeași speranță a transcendentului salutar. Însă, mai mult decât fondul spiritual, ne-a încurajat să alăturăm cele două poeme tocmai secțiunea de aur din arhitectonica lor, acel raport care insinuează legături misterioase între ritmurile universului, ale ființei, ale limbajului, ale Tainei înseși. „Valoarea unei opera literare este dată de cantitatea de ființă pe care o conține”.
O poezie la fel de densă, de gravă și de tulburătoare este Trubadurul din vis (9), pe care aș subsuma-o poeticii avatarurilor, definitorie pentru Eugen Dorcescu: „Mă-ntorc, în ziua clară, spre cetate. /Păduri în zare. Albe drumuri. Calme /Păşuni ce ţin amiaza-ntreagă-n palme. /Şi moartea, ce ne mână-ncet din spate. //Spre orice punct, aceeaşi depărtare. /Jur-împrejur, o singură fiinţă – Îmi amintesc (E, oare, cu putinţă?), /Îmi amintesc de tine cu oroare. //Se-ntunecă urcuşul. Noaptea vine /Şi mie însumi chipul mi-l arată. /Sunt fericit. Sunt singur. Eu sunt, iată! /În negrul burg e loc doar pentru mine”.
Cele 83 de silabe neaccentuate, raportate la cele 49 de silabe accentuate, dau tot 1, 6… în această poezie abisală, tenebroasă, spectrală, în care se ambiguizează relația ființei umane cu o alteritate nedefinită, cu sine însuși, cu mediul ambiant, se relativizează orice certitudine referențială, pe măsură ce spiritul creator își asigură o expresivitate frapantă, memorabilă, un filon liric trubaduresc…”

Și iată că există printre noi poeți ale căror lucrări se pot numi capodopere, poeți în viață, geniali. Versificația lor nu este o continuare a clasicismului stil Alecsandri, ci este o formulă modernă, care aduce multe noutăți în privința raporturilor dintre cuvinte, generând o muzicalitate aparte și încărcându-se de sensurile actuale ale secolului XXI.
LUCIAN BURERIU

Verslibrismul și secțiunea de aur



Lucruri absolut esențiale sunt lăsate la oparte, în creația poetică, azi pare să primeze orgoliul celui care produce versificație. Simplul fapt că scrie poezie a devenit singurul criteriu al valorii, nu mai contează tradiția imensă a poeziei, tehnicile sale nu mai sunt respectate, de parcă astăzi am deprinde scrisul și cititul. Personalitățile care se afirmă acum sunt în cea mai mare parte niște diletanți. Conținutul, ideatica, mesajul par să fie niște anacronice obligații. Poetul contemporan nu mai are obligații. Poate singura este aceea a ignoranței în privința tehnicii redactării gândirii sale, care ar putea fi chiar artistică. Dar punerea în pagină a devenit parcă o practică dedicată doar a celor ce fac fotoculegere, a tehnoredactorilor. Pare-se că nu prea mai interesează o anumită arhitectură a textului, așa cum are deobicei și muzica, începutul ca punct de atac, pentru captarea atenției, momentul culminant și apoi tehnica finalurilor, adeseori aducătoare de poantă, de concluzie, care trebuie să fie surprinzătoare, șocantă. E considerată depășită cu o sută de ani era versificației în metru fix, așa-zisă clasică, toată lumea acceptă verslibrismul, acea invenție whitmaniană, dar fără să cunoască tehnicile speciale ale versului liber, care ar trebui să fie o serie de violente inovații, muzicalitate internă, succesiune de frazări frumos sonorizate, cantabilitate sau stridențe cu intenție și câte altele. Unii verslibriști dovedesc o incapacitate de a simți melodicitatea curgerii, potențialul viril al verbului. Ei lasă propozițiile să atârne, să curgă cu jet întrerupt aleator. Prozaismul curtează tot mai des versul liber, care pășește eliberat de canoanele rimelor inteligente, adică acelea în care nu este admis să aduci substantiv cu substantiv, verb cu verb, sau facila întrebuințare a gerunziului. Frugalitatea liricii care-și zice în tot felul, de la post-expresionistă la post-modernistă se încarcă adesea cu expresii vulgare, autorii crezând că-și exprimă astfel un fel de protest, de cele mai multe ori fără adresă și malnutrit.
Dan C. Mihăilescu: „Există multă maculatură poetică, în care versul liber nu este o formă de expresie legitimă în raport cu ceea ce vrea și simte poetul, ci este un refugiu al neputinței și lipsei de talent a unuia sau altuia care ar vrea să fie poeți, dar nu sunt în stare să scrie poezie.”
Nicolae Manolescu în Despre poezie: „Se vorbeşte totodată de la un timp de postmodernism. E drept, prea puţin sau deloc în legătură cu poezia. Termenul, folosit întâia oară de către urbaniştii americani şi într-o accepţie destul de precisă, a câştigat teren în ultimele decenii, ajungând până la a defini o atitudine şi o epistemă deosebită de cea modernă, dar n-a fost aplicat sistematic la poezie, în momentul de faţă, confuzia continuă să fie destul de mare în privinţa postmodernismului şi există cam tot atâtea păreri câte capete şi-au pus la contribuţie materia cenuşie. Să mai spun că postmodernismul este definit, în aceste condiţii, într-un mod absolut contradictoriu şi că uneori aceleaşi argumente servesc la concluzii opuse?”
Verslibriștii se privează singuri de șansa pe care o oferă poezia în metru fix, niciodată depășită și anacronică. Mirela-Ioana Dorcescu, în studiul hermeneutic apărut în acest an în volumul Hermeneia subliniază metoda impusă de soțul ei pentru analiza de text. În România, primul scriitor care s-a ocupat prezența acestui număr în operele poeților români este Eugen Dorcescu, în urmă cu patru decenii în cartea sa Embleme ale realității (București, Ed. Cartea Românească, 1978 ). Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretică și practică, era aceea de a inova, de a diversifica și înnobila critica literară autohtonă. Mirela-Ioana Dorcescu: „Care este materialul poetic supus determinărilor numerice? Aparent, doar cel sonor. Eugen Dorcescu propune o analiză a expresiei fonice a textelor, concepută în mai multe etape: stabilirea măsurii versurilor; determinarea cadenței naturale a poemului, rezultată din modul de combinare a silabelor neaccentuate și a celor accentuate. Atunci când rezultatul acestor operații este 1,6, sau un număr foarte apropiat se constată existența secțiunii de aur în construcția respectivei poezii.”
Autoarea cărții ne pune pe gânduri. Desigur, statutul de capodoperă al unui poem nu poate fi acordat doar în urma împărțirii numărului de silabe neaccentuate cu numărul celor accentuate, făcând abstracție de gradul de profunzime al textului respectiv, de ceea ce numim uneori mesajul poetului, filozofia din gândirea sa, tot ce ține de instrumentarul criticii literare. Autorul poate ajunge inconștient la secțiunea de aur, însă travaliul său artistic presupune o cunoaștere profundă a tehnicilor de versificație, o virtuozitate în manevrarea cuvântului și o conștiință de sine, în plenitudinea personalității sale artistice. Din experiență proprie pot confirma faptul că materialul lexical poate ajunge la o maximă concentrare a densității sale, suportând constrângeri asumate, adesea convenții autoimpuse și o siluire ascetică în evitarea expresiei difuze și verbiajului, atât de frecvente în verslibrism. Punerea în pagină a unor asemenea texte presupune o înclinație temperamentală spre muzicalitatea rezultată din sonoritatea cuvântului bine temperat. E greu de crezut că asemenea performanțe se pot realiza fără o cunoaștere teoretică și practică a tehnicilor versificației.
Interesantă propunerea lui Eugen Dorcescu de a considera numărul de aur un argument pentru demonstrarea statutului de capodoperă al operei poetice, observă autoarea: „certifică armonia raporturilor dintre forme, idei și tot ceea ce înseamnă performanță poetică la nivel de excelență.”
Eugen Dorcescu abordează ritmurile poemelor „O, mamă…” de Mihai Eminescu și „Izvorul” de Lucian Blaga. Deci ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur.
O contribuție esențială, realizată printr-o demonstrație simplă, o aduce autoarea găsind și pentru zilele noastre și în imediata apropiere, creații care atestă perfecțiunea, având în comun cu marii poeți români cifra magică rezultată din raportul silabelor neacccentuate cu cele accentuate și asta chiar în poeziile lui Eugen Dorcescu sau Șerban Foarță. Alături de texte sunt prezentate, cu competența filologului profesionist, schemele (scheletele) acestora, măsurate riguros. Poetul Dorcescu a exersat, conștient de sine, mai mult de patru decenii, tehnici pe care le-a observat cu atenție la poeții noștri importanți. De pildă, observă autoarea, pe Dorcescu l-au preocupat rimele rare. În lirica românească au excelat în acest sens Ion Barbu și Tudor Arghezi. Poetul timișorean utilizează rimele rare în două variante, sincategorială, constituită din lexeme care aparțin aceleiași părți de vorbire și heterocategorială, alcătuită din lexeme cu încadrare morfologică diferită. (Desigur, varianta a doua este mai dificil de realizat, dar oferă un plus de surpriză.)
Și iată că există printre noi poeți ale căror lucrări se pot numi capodopere, poeți în viață, geniali. Versificația lor nu este o continuare a clasicismului stil Alecsandri, ci este o formulă modernă, care aduce multe noutăți în privința raporturilor dintre cuvinte, generând o muzicalitate aparte și încărcându-se de sensurile actuale ale secolului XXI.

P.S.Elisabeta Bogatan

Înțeleg că în eseul lui Lucian Bureriu termenul „verslibrism” e mult mai cuprinzător decât poezia în vers liber, referindu-se mai mult la versificația liberă de orice norme, așa cum precizează autorul, „Conținutul, ideatica, mesajul par să fie niște anacronice obligații. Poetul contemporan nu mai are obligații.” și „Pare-se că nu prea mai interesează o anumită arhitectură a textului” precum și „toată lumea acceptă verslibrismul, acea invenție whitmaniană, dar fără să cunoască tehnicile speciale ale versului liber”. E adevărat că și conceptele pot suferi o evoluție, în accepția lor, dar aceasta nu se poate face prin îndepărtarea de valoare, de estetică, în acest caz ar fi o involuție. Iar conceptul de „secțiune de aur” aplicabil poeziei, lansat de Eugen Dorcescu și aplicat de Mirela-Ioana Dorcescu pune accentul tocmai pe necesarul echilibru și necesara strălucire a fondului și a formei, ca sine qua non într-o estetică a poeziei. Căci, subscriu, dacă poezia nu se încadrează niciunei estetici, ce este ea? (Confluențe literare)

APĂRUT ÎN „CONFLUENȚE LITERARE”,„ARMONII CULTURALE”, „MELIDONIUM”, „GÂNDACUL DE COLORADO”

DENVER, STATELE UNITE

Pensiunea de pe munte


Întors dintr-o lungă călătorie, într-o lume supercivilizată, am decis să-mi iau de sărbători un mic concediu într-un loc sălbatic, în mijlocul unui peisaj superb al minunatei noastre patrii. O cunoștință mi-a indicat o adresă, am luat legătura pe internet și a doua zi mi-am pus bagajele în (S)Logan.
Există momente de șosea chiar asfaltată. Apoi amintirile scad, apar zone de praf, după care intervine adevărul trist al drumului pietruit cu argilă. Dar care urcă nemilos. După GPS-ul de pe hartă, se pare că am ajuns. Este în stânga un fel de canion, din care apare, deus ex machina, un om cu un catâr cu urechi lungi. Opresc și-mi îndrept coloana infinită a vertebrelor.
„Bună zâua. Bună. Io sunt, ai venit după mine? Cum duc bagajul? Aha, le duce acest biet animal.”

„Apoi, s-o pornim pe cărarea de munte. Da, ne așteaptă baba Croafna, care e stăpâna pensiunii. E tare deșteaptă, are și calculator. Noi, românii avem internet până și prin peșteri.” (Și fumează.)
Ajungem repede în fața unei căsuțe din bârne. E o casă bătrânească, ușor aplecată într-o parte.

„Bună ziua, doamnă.”
„…Mulțămesc la dumneavoastră. Poate c-oți fi obosât. Asta-i casa, are o singură sobă (încăpere, n.n.). Patu-i fain, saltea umplută cu ghije, perina-i cu fân proaspet…Ailaltă e casa de la vale, un șopru. Aveam și vaci pe vremuri, acuma io dorm acolo. Am și un calculator, puteți da un miel d-acolo.
Dar să venim la ale noastre. Acolo e o cocină, dar locatarul nu mai e, l-am tăiat de pe listă. Am făcut în loc o afumătoare, care-i și cămară. Am să vă tai, pentru cină, niște șoncă, afumată bine și cu viermi în os, c-așa e faină. Și clisă, ca la mama acasă, un pic râncedă, cum n-aț mai mâncat. Acolo pă masă aveți niște țuică de găinaț, ceva special. Pentru mâine v-am făcut niște sarme în foi de brustur ș-o zamă de lobodă. Să-mi ziceți cum vă place mămăliga, culcușită sau că…tă, să iertați, noi așa zicem la mămăliga mai tare. Acu o să vă las, că cobor la cumparativă (noi în sat tot coperativă avem, nu dă stat, ci dă sat), cumper nește mălai, că al meu e cam cu gărgărițe, și nește pastramă de cal…”
E super. Satul, după câte aflu, în timp ce stau în șură la calculator, mai are vreo trei case și cinci locuitori, toți având peste o sută de ani. „Nu prea avem muzică, difuzorul e vechi de cincizeci de ani. Pe vremuri era o zicală, FIECARE MUNCITOR/ ARE CÂTE-UN DIFUZOR / CĂCI PARTIDUL A AFLAT /ȘI DIFUZOR NE-A INSTALAT.

„Buda e-n fundul grădinii. Dacă vi-s rușinoși, că, vedeți, n-are ușă buda și-n curte-ți bate vântul, atunci o luați pe poteca aia, după copaci, hârtie nu-i că nu mai apar ziare, dar găsiți frunze dă brusture.”
Absolut fain. N-am mai stat așa, la toaletă, în mijlocul naturii de când mă știu. Peste tot numai restricții la alea publice, adică îți bate lumea-n ușă să termini mai repede, se stă la cozi. În avion e chiar penibil, după masa de prânz e-o emulație colectivă spre cabinele strâmte. Trebuie să aștepți până când lumea doarme, cu căști de liniște și ochelari de întuneric, atunci poți coborî în compartimentul pustiu și liber. Nimic mai plăcut decât un veceu liber și neamenințat.
E lună pe cer, pustiu și liber, baba doarme iar eu îmi iau frumos bagajele și cobor pe cărare, fără măgar și fără ghid. Nu vă temeți, i-am lăsat pe masă o bancnotă de o sută de euro. Dar mi-a fost groază de pălinca de găinaț. În beznă, cuminte, mașina-dormitor mă aștepta. Am pornit totuși, până am ajuns la asfalt. Acolo mă simțeam mai acasă pentru un somn ghemuit. Adio, natură, mă întorc la lumea mea convențională.

(Asta e-o ficțiune mai veche. Nici o grijă, nu va vedea lumina tiparului. Fotografia e autentică.)

Compa


„Compa” de la Igriș sau FERIBOATUL MEDIEVAL de pe Mureș

Când Nicu m-a invitat la el, să-i fac macheta revistei cenaclului nostru particular, stătea în grădină la o masă și răsfoia gazete. În mijlocul mesei trona o sticlă borțoasă, cu o pară în interior, care crescuse, de mică, într-o țuică de Almăj. „Hai, Lucică, hai la treabă. Nu tragi un lichid dân ăsta, hrana zeilor? Nu, bine, dar să știi că bere n-am. Am o veste bună pentru tine…Măi, nevastă, ți-am zis să nu dai drumul la porci în grădină tocmai acum, că avem treabă…Așa, încuie-i oleacă…Luci, să nu zici că nu poți, mâine suntem invitați la George, ne duce cu mașina la Igriș. E vorba de tăierea porcului la ei, apoi mergem la Mureș. Dimineața vii la mine, ne ia de aici…”
Nu știu dacă știți, George e poet, coleg de-al nostru. A doua zi dimineața, am schimbat o sută de tramvaie până la Nicu acasă, mă așteptau deja, că întârziasem. Nu era George la volan, ci un neam de-al lui, cu familia. Era un fel de Aro, cam vechi, în care, pe lângă nenumăratele persoane ne-am înghesuit și noi doi. Trebuie spus că Nicu este foarte corpolent, să nu zic gras, că fac discriminare. Dar era prea din cale-afară de înghesuială, abia respiram, nu știu cui îi miroseau bascheții și pe o vreme superbă am ajuns în locul necunoscut mie numit Igriș. Nicu a coborât vesel în curte cu un „Bună ziua pentru voi, c-am venit aici și noi”. Ne-au întâmpinat gazdele, cam acre, care ședeau deja la o masă de scânduri sub un umbrar. Și gazdele erau multe, în față aveau niște farfurii unse, și cu niște resturi care zburau la pisici și câini. Se pare că ora prânzului trecuse pe aici și nu avea să se mai întoarcă. Nicu a pus pe masă încă o uiagă cu tărie și o pară crescută în ea. Lumea se veseli brusc, lichidul magic se topi și acum vreo trei tineri se chinuiau să scoată fructul afară. Au reușit, har domnului, spărgând recipientul și sugând para până la dispariție. Eram tot cu acel rucsac în spate, am scos aparatul foto și am pozat numeroasa asistență, apoi am ieșit, ca pretext, în stradă să fotografiez istoria.

În anul  1179  a fost înălțată aici mănăstirea călugărilor  cistercieni  (benedictini), distrusă apoi de invazia tătară din anul  1241.  Mănăstirea de la Igriș  a fost ctitorită de soția regelui  Béla al III-lea  al Ungariei, Ana de Chatillon. Fiind întemeiată ca abație-filială a Mănăstirii  Pontigny, a fost locuită inițial de călugări veniți din  Franța. Aici s-a aflat nucleul primei biblioteci propriu-zise de pe teritoriul României. În anul  1202  călugării de la Igriș au înființat propria lor abație-filială a mănăstirii Cârța din apropiere de  Sibiu. În  mănăstirea Igriș  a fost înmormântată cea de-a doua soție a regelui  Andras al II-lea al Ungariei, Yolanda de Courtenay, fiică a împăratului latin al  Constantinopolului, Pierre d’Auxerre.
De fapt, mi-am scos din bagaj sandviciul de margarină cu parizer, îndesat cu sila de soția mea, dar care mi-a prins bine, ca prandiliu. Apoi am găsit aguride, care-ți „strepezesc” dinții, da-s faine. M-am trezit cu Nicu, pe urmele mele, prin sat. „Or tăiat porcu`, n-or făcut nici un fel de mezeluri, ca la noi, în Banat. Ei or vinit din Mehedinți, și acolo când se taie animalu`, vine familia și neamurile și-l halesc pe loc. Or băgat la butoi niște carne cu sare. Dacă ai crezut că vom hali ceva grătare, astea s-ar putea să se întâmple mâine, la Mureș. Acu` hai acasă, să prindem un loc de culcare…”
Dar seara a fost mirifică. În afara celor ce, cu țuica lui Nicu în cap, deja dormeau prin odăile zidite de nemțimea de altă dată, am fost la masa din curte câțiva dispuși să asculte poezii pe care George se apucase să ni le citească. Am primit niște jumări excelente și..„șorici”, cum le zic regățenii, tot excelente, care prind bine când ești crăpat de foame și în prag de răscoală de 1907. Tocmai în timpul lecturii, veniseră cu o mașină de ocazie și cei doi fii ai lui George. Știam că unul abia se eliberase din închisoare din cauza unor droguri. În acest caz, gazdele binevoitoare m-au rugat să dorm împreună cu Nicu Danciu, pe coridor, în loc să ocup un pat în odaia de oaspeți. Am fost vehement, Nicu era prea mare și nu încăpeam amândoi pe năsălia din coridor. Am cedat, în final. Noaptea era mirifică, sforăia toată lumea. Am ochit de mai multe ore cocina, care era acum disponibilă, cu acoperiș orizontal. Cu puloverul din rucsac, iarăși o grijă a soției mele, m-am tolănit, sub superbele stele de Igriș, pe cocină. Nu știu dacă am dormit, sau cât. A doua zi lumea se agita la hârdăul cu apă de ploaie din ogradă, să-și dea pe ochi. Mi-am luat pastila de extraveral, ca să nu fac hipoglicemie, și am urcat în mașina ce ne ducea la Mureș. Locul era minunat, spațiu și arbori, pod plutitor. Puteai să-ți faci necesitățile oriunde, fără să fii văzut. Bărbații familiei pregăteau un foc și deasupra un disc metalic dintr-o
fostă mașină de discuit pe ogoare. Absolut uluitor, că pe discul acela se vor prăji niște resturi de porc.
Estimp m-am cărat la Mureș, să fac o baie, cu trupul meu aproape tânăr și puternic bronzat. Cum era duminică, igrișenii ieșiseră și ei la iarbă verde. N-am ales bine locul de baie, căci un ciopor de fete și femei veniseră pe malul înalt și se uitau curioase la persoana care îndrăznise să înfrunte curentul puternic al râului. Obișnuit cu Timișul, Mureșul mi s-a părut tulbure și periculos. Și acolo, mi s-a spus mai târziu, era locul de scăldat al sexului opus. Am ieșit afară rușinat și mi-am tras blugii „pră mine”. „Damele” se hlizeau a proasta.
Ai noștri deja puseră la fript ceva și se agitau. Așa că m-am grăbit. Crăpam de foame. În disc se făceau, cu greu, niște șorici cu grăsime. Carne – canci. „Io-s de vină, că m-am născut carnivor”, îmi reproșam. „Nu mânci cu pită?” mă întrebă Nicu. „Detest pita”, răspunsei. „S-or dus după bere, dar nu s-au mai întors.” „Lasă, Nicule, e OK…”„A venit o mașină la podul plutitor. Ai văzut podul?”„Ba,”răspunsei. „Trag o fugă…”
Cu rucsacul în spate și fără cuvinte de adio am plecat spre podul plutitor, numit de localnici „compa”. Dincolo de ape se vedeau clădirile înalte ale unei ferme din Ungaria. Un Mercedes alb se pregătea să urce pe pod. L-am întrebat pe pasager încotro se duce. „La băi, la Mako. E ceva de mers, dar tot e mai aproape decât prin Cenad.”
Traversarea Mureșului cu bacul era o noutate pentru mine, așa că n-am stat pe gânduri. Am scos un teanc de euro. Mașina avea doar doi pasageri. Și am trecut peste vreo trei frontiere, una a județuluiTimiș, alta a Aradului și cea a Ungariei. La Mako am trecut pe la băile termale, m-am bălăcit în civilizație, am vobit ungurește, iar în final am găsit un taxi dispus să mă arunce înapoi, în România, la Cenad. M-a prins noaptea, în gara unde s-a tăiat calea ferată cu ungurii și a fost aruncat podul în aer. Nu mai conta la ce oră a venit o rablă de motor, târându-se incredibil de lent până la Timișoara. Din nou acasă!
(Dintr-un volum care se scrie, dar nu va apărea)