A doua viață. (Va urma și a treia, cea de acum)


Memorii din adolescență…

Am terminat bacalaureatul cum l-am terminat. Cu notă maximă la română și altele mai slabe la științele exacte. Media opt era mulțumitoare. Mă puteam pregăti pentru filologie după ce-am scăpat de Liceul Modern-Real Coriolan Brediceanu. Ne mai puteam permite un pic de vacanță, așa că pe un timp splendid am ieșit cu yolele pe Timiș. La Lugoj astea erau alungite, cu catarg și o velă, cârmă și două scaune. Numai bine, în ziua aceea bătea vântul dinspre aval, așa că puteam urca, din centrul orașului, pe sub Podul-de-Fier, către ștrand. Deobicei trăgeam bărcile pe insula cu plopii mari și ne scăldam în râu. Aproape toți școlarii mari erau acolo, și cei din clasa mea, băieți și fete. Mutzy, colega mea (fosta, de-acum!) de bancă voia să navigăm, eu voiam să înot. Era hărmălaie și grupuri care râdeau de-a proasta. Venise și Păianjenul, așa-i spuneau toți șefului clasei a unsprezecea, de la umaniști. Avea un pic de cocoașă și de aceea făcea baie îmbrăcat. Azi voia și el cu barca, eu nu și nu. Puiu îi striga drăcos, „ce, măi, ai venit să-l vezi pe Lucian sau să te ții de Mutzy?” Da, nici eu nu-mi dădeam seama de preferințele lui sexuale. Puiu ne instigă pe toți: „Hai, mă, la ștrand. Așa am chef de un bazin. E cam rece Timișul azi…”
Obișnuiam să intrăm în ștrand prin spate, adică dinspre râu, ca să nu plătim bilete la intrare. Era un paznic, și totodată salvamar pe ștrand, noi veneam doar în slipuri, ca și când ne-am fi lăsat deja hainele la garderobă și luam loc la mese. Scoteam din buzunărașele costumelor de baie un leu și comandam un Cil-cola. Stârcescu ne lăsa pe blat, ne știa deja șmecheriile. Apoi intram în bazin. Unii săreau de pe trambulină în locul unde apa era de patru metri. Eu coboram pe scările submerse, nefiind cine știe ce înotător.
Și s-a petrecut necazul. Discutam cu Mutzy pe marginea bazinului, când m-am trezit brusc într-o ambianță verzuie și caldă, respiram apă, voiam să dorm, să mă întind pe fundul bazinului. Nu făceam nici un gest, nu înotam, pluteam doar, spre adânc…Deodată m-am trezit în soare, Stârcescu sărise după mine și mă apucă de costumul de baie, care se rupse, apoi mă prinse de păr, noroc că aveam ceva plete. Scoteam apă, vomitam, cineva mă înveli într-un cearceaf. Nu știam, la început, de ce urlau toți în jurul meu. „A fugit, cretinul, Păianjenul…L-a aruncat în bazin. Băi, Luciene, ăștia ți-s prietenii?”
Primul lucru pe care voiam să-l fac era să fug de acolo. „Hei, tu, dă-mi înapoi cearceaful!” Mi-am dat seama de realitate, am aruncat „camuflajul” de pe mine și am plonjat în râu, am ajuns la yolă și am luat ceva pe mine. După un timp veni și Mutzy, care mi-a recuperat slipul. „Da` e rupt…Păianjenul e gelos…Cred că e și pervers…Bine că trăiești.” În fine, am vorbit și eu ceva: „Stârcescu mi-a dat a doua viață”. Am strâns vela, am pus barca la apă și am scos vâsla. „Să mergem spre casă, vii?” „Vin. Știi că Păianjenu`…” „Dă-l dracului. Important e că am luat bacu`…”  Nici nu trebuia să vâslesc. Apa ne ducea încet, în jos, pe sub Podul-de-Fier. Nici nu știam cât de aproape a fost momentul în care am devenit definitiv timișorean. Și cu câți păianjeni mă voi întâlni în restul vieții care abia reîncepea…(A fost a doua viață. După tentativa de suicid din 1990, salvat de ai mei, trăiesc pe cea de a treia.)

Advertisements

Unicat în lume


La nodul hidrografic de unde începe Canalul Bega. În documentare pentru romanul cenzurat de Editura Facla în 1989 și apărut în 1992, „Uraganul de fier”

În 1757 soseşte în Banat genialul hidrostatician Maximilian Fremaut, recomandat austriecilor de guvernatorul olandez Cobenzl. Printr-un ingenios sistem de canale se face desecarea uriaşelor mlaştini de la Ilanca şi Alibunar, absolut toate râurile şi pârâurile din Câmpia Tisei fiind îndiguite. Viaţa localnicilor devine mai sigură în aşezările lor. Absolut uluitoarea descoperire a olandezului, cu aparatele sale din epocă, a fost aceea că, fenomen unic în lume, râurile aproape paralele, Timişul şi Bega, au albii situate la înălţimi diferite faţă de nivelul mării. În aval de Lugoj, albia Timişului curge mai sus decât Bega. Aici a fost amenajat un nod hidrografic; se barează Timişul printr-un dig, iar o parte din apele sale pleacă pe un canal DE ALIMENTARE spre Bega, locul de confluenţă fiind aproximativ aproape, la Chizătău. Canalul navigabil devine mai adânc. Dar pentru a preveni pentru totdeauna inundarea Timişoarei, apele în plus trebuiau deversate undeva, înainte ca ele să ajungă în metropolă. Fremaut a descoperit la Topolovăţu-Mic locul în care Bega curge mai sus decât Timişul, aşa că se construieşte un dig-ghilotină şi un CANAL DE EVACUARE, apa în plus putând pleca înapoi în Timiş.S-a spus că lucrarea este situată la un nivel de vârf printre rezolvările hidrotehnice ale epocii pe plan european. Marea inundație din 2005 a fost, de fapt, un accident hidrologic. Pentru a nu se ridica nivelul apei în orașul Timișoara, tot debitul Begăi a fost deviat în Timiș. Digul acestui râu a cedat datorită lipsei de îngrijire și a excavării de către niște particulari a balastului din dig, pentru construcții. Practic hidrologii ar mai fi putut da drumul la încă 50-100 de cm de apă prin oraș, dar probabil că ar fi speriat noii investitori străini…În anii optzeci s-a desăvârșit un sistem uriaș de canale de irigație, dalate cu beton. Magistrala Topolovăț-Șag are numeroase ramificații. Spre gloria post-revoluționară, acestea s-au colmatat, curge prin ele doar iarba uscată. Refacerea navigației este un proiect interzis de Băsescu din start. Oricum, Canalul Bega, fiind unul internațional, trece prin Serbia. Care aspiră la UE, așa că proiectul n-ar trebui abandonat. Este singurul canal navigabil din interiorul țării care comunică spre vest, cu Rhin, Main, Dunăre. Suficient de adânc pentru pescajul unor nave cu fundul plat și având nivel constant.

Perfecțiune


INSOMNIE
O lună, imperială, cu craniu vechi, de oaie,
Mușcând ruina știrbă cu trosnet surd, de lemn
Și stele ruginite, cu-acid tăcut își taie
Traiecte dureroase în haosul solemn.

Iar somnu-mi se prelinge din timp înspre afară,
Hemoragie densă de spirit translucid
Și-n noaptea care curge către o nouă seară,
Posibilele vise,-ntre ele se desfid.

Și ziua iar apasă, difuză, în final;
Declinul-plumb mă-ncarcă, fluid istovitor
Și-o teamă de amurguri planează triumfal,
Trăgând pe rațiune întregul ei zăvor.

V-vvv-v/v-v-v-v
v-v-v-v/v-v-v-
v-vvv-v/v-v-v-v
v-vvv-v/v-vvv-

v-vvv-v/v-vvv-v
vvv-v-v/v-vvv-
v-vvv-v/vvv-v-v
v-vvv-v/v-vvv-

v-v-v-v/v-vvv-
v-v-v-v/v-vvv-
v-vvv-v/v-vvv-
v-vvv-v/v-v-v-
Numărul de silabe neaccentuate în toată poezia este de 105, iar silabele accentuate sunt în număr de 65.
Împărțind 105/65 rezultă 1,6, adică exact secțiunea de aur. Capodopera.

Ora de vară și economie de lumânări


Introducerea orei de vară a avut ca scop creșterea numărului de ore în care oamenii beneficiază de lumina naturală a Soarelui și a fost extrem de avantajoasă pentru cei care lucrau pe vremuri în agricultură.

Americanul Benjamin Franklin a sugerat, în 1784, această metodă, într-o satiră, în care menţiona că s-ar realiza o economie de lumânări prin folosirea luminii de dimineaţă a soarelui. Ideea folosirii orei de vară este atribuită însă neozeelandezului George Vernon Hudson, entomologul care a susţinut că ar avea nevoie de mai multă lumină pentru a studia insectele şi a venit cu această idee în 1895.

În 1979, România a semnat Convenția fusurilor orare, iar în 1997, prin ordonanță guvernamentală, orarul de vară a fost corelat cu cel practicat în țările UE. La nivelul Uniunii Europene, trecerea la ora de vară se face similar în toate statele, în aceeași zi.

Schimbarea orei a fost aplicată, pentru prima dată, în timpul Primului Război Mondial, în 1916, de câteva ţări din Europa. Primii care au introdus ora de vară au fost germanii, începând cu anul 1916 (între 30 aprilie – 1 octombrie), potrivit www.timeanddate.com. Au urmat britanicii, care au introdus ora de vară tot în 1916 (între 21 mai – 16 octombrie), apoi Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia.

În România, schimbarea orei a fost introdusă prima dată în anul 1932.

Parlamentul European a votat în această săptămână un document pentru renunţarea la practica de schimbare a orei de două ori pe an începând cu 2021. Statele care decid să menţină permanent ora de vară vor face ultima modificare în acest sens în ultima duminică din martie 2021, iar cele care preferă să rămână la ora de iarnă (ora standard) vor face modificarea finală în ultima duminică din octombrie 2021.

Ţările Uniunii Europene trebuie să informeze Comisia asupra alegerii lor până anul viitor, în aprilie, apoi să se coordoneze cu executivul blocului comunitar pentru ca deciziile individuale să nu afecteze funcţionarea pieţei unice.

Propunerea de renunţare la schimbarea orei a apărut în 2018 şi ar fi trebuit să intre în vigoare anul acesta, dar unele ţări europene s-au opus.

Proiectul de lege a fost adoptat în Parlamentul European cu 410 voturi pentru, 192 împotrivă şi 51 de abţineri, iar intrarea în vigoare a acestuia a fost amânată din 2019 în 2021.

Parlamentarii mai vor ca statele UE şi Comisia Europeană să îşi coordoneze deciziile pentru a se asigura că aplicarea orei de vară în unele ţări şi a orei de iarnă în altele să nu perturbe piaţa internă.

În urma evaluării, care a primit 4,6 de milioane de răspunsuri, dintre care 84% erau în favoarea renunţării la schimbarea orei, Comisia a redactat propunerea, care trebuie negociată acum între Parlament şi miniştrii UE.

Uniunea Europeană a unificat pentru prima oară aranjamentele referitoare la ora de vară în 1980, pentru a asigura o abordare armonizată a schimbării orei pe piaţa unică deoarece, până atunci, practicile şi programele erau neunitare.

Directiva actuală referitoare la timp cere statelor europene să treacă la ora de vară în ultima duminică din luna martie şi revenirea la ora standard în ultima duminică din octombrie.

MAI MULT DE ATÂT. VESTUL ȚĂRII APARȚINE OREI EUROPEI CENTRALE

Polul de creştere Timişoara este situat la intersecţia paralelei de 45º47’ latitudine nordică, cu meridianul de 21º17’ longitudine estică, aflându-se, ca poziţie matematică, în emisfera nordică, la distanţe aproape egale de Polul Nord şi de Ecuator, şi în emisfera estică, în fusul orar al Europei Centrale.
Ora locală a oraşului (considerată după meridian) este în avans cu 1h 25’ 8’’ faţă de ora meridianului 0, Greenwich, dar se află în întârziere cu 34’52’’ faţă de ora oficială a României (ora Europei Orientale).
La 35 de minute diferență între ora orientală a Bucureștilor, Vestul extrem al țării se află pe aproape același meridian cu Budapesta, Viena, Praga sau Belgrad. Dar trebuie să aibă aceeași oră cu restul țării, aliniat la ora din Finlanda, Estonia, Lituania (ce avem noi în comun cu Marea Baltică?), Belarus, Ucraina, Basarabia, Bulgaria, Turcia, Siria, Liban, Iordania, Libia, Cipru…
Partidul Naţional Liberal a propus schimbarea orei României şi trecerea acesteia pe Ora Europei Centrale, folosită de Germania, Italia, Spania, Franţa, Polonia, Cehia, Ungaria, Belgia şi Olanda.
Schimbarea orei era un manifest simbolic prin care voiam să transmitem că împărtăşim toate valorile Europei de Vest şi urmărim sporirea eficienţei pe plan economic şi social. “Este o declaraţie de intenţie clară şi fermă către valorile europene, de demnitate europeană, pe care liberalii şi le asumă fără echivoc. România trebuie să se alinieze la ritmul Europei, atât politic, economic, social, cât şi simbolic. Relaţiile noastre de parteneriat economic, colaborare politică şi administrativă sunt în primul rând cu instituţii şi companii europene. În plus, câteva milioane de români se află în Europa şi sunt în legătură cu familiile şi prietenii din ţară, iar o astfel de măsură ar avea o contribuţie şi în plan social, la crearea sentimentului de apartenenţă la o Europă Unită”, a declarat prim-vicepreşedintele PNL, Klaus Johannis. De când e președinte n-am mai auzit p asemenea doleanță. O fi uitat nobilele intenții de a aspira spre Europa Centrală, în care se află, DE FACTO / geografic o foarte importantă și productivă parte a țării, Vestul – fost imperial.
“Vrem să avem aceeaşi oră cu marile oraşe europene, să îndreptăm diferenţa dintre noi şi europeni, o diferenţă care nu se justifică”, susţinea PNL. “Pe 25 mai (2014!) îi aşteptăm pe români la vot să îşi exprime clar această dorinţă şi să dea liberalilor puterea de a schimba.”
Lasă că România, prin moldo-valahi, se ține mai aproape de „polul de creștere” al fostei Uniuni Sovietice, dragostea față de Rusia, aflată în subconștientul populației din Est, ne ține în continuare cu fundul în două luntri, pe cele două părți ale Carpaților.
E mai importantă lupta politică decât dezvoltarea economică, în acest an, 2017. Unii intelectuali regățeni se consideră central-europeni, ca și oportuniștii de la „A treia Europa”. Nu, domnilor, stați în continuare în umbra Moscovei, unde vă este locul și lăsați pe nostalgicii după Franz Joseph să viseze la vremurile străbunicilor lor.

Când muzicologia asasinează muzica


1. În România nu am avut un Romain Rolland sau un Thomas Mann. Educația muzicală, firavă odinioară, a devenit inexistentă azi.

2.-Îmi imaginez ambianța lumii artistice emigrată în Statele Unite. În Los Angeles Largest Area locuiau, aproape unul de altul Thomas Mann, Bruno Walter, Adorno, Schoenberg. În perioada în care lucra Thomas Mann la „Parsifalul” său american, „Doctor Faustus”, Adorno, devenit în roman personajul Kretzschmar, le-a ținut invitaților scriitorului o adevărată conferință despre sonata opus 111 a lui Beethoven, cu demonstrații la pian. El argumenta absența celei de a treia părți pur și simplu din cauză că în arhitectura lucrării nu mai era loc pentru ceva în plus, întrucât totul fost spus. Scriitorul a folosit atât opiniile lui Adorno despre sonată cât și cele vizând imaginarele compoziții ale personajului Adrian Leverkuehn. (Inspirându-se, desigur, și din sistemul dodecafonic al lui Schoenberg, care devenea în compozițiile lui Adrian nu ceea ce este în realitate, ci o Apocalipsă satanică…). Interesantă este constatarea muzicianului/scriitorului referitoare la sacra castitate convențională ce apare în operele de senectute, nu numai ale lui Beethoven, dar și la Wagner (eseul lui Thomas Mann „Suferințele și măreția lui Richard Wagner”). Un mod foarte serios și german de a face muzicologie cu orice prilej.-Fie-mi permis să adaug aici și observația că am simțit glacialitatea convențională care se poate observa și la ultimele lucrări ale lui Bruckner din ultima fază a vieții. De altfel, simfoniile neterminate ale lui Schubert și Bruckner, a opta, respectiv a noua, se opresc după partea a doua, dând senzația de finit, ca la sonata op.111. (Te Deum-ul adăugat la Bruckner nici nu-și mai avea rostul și se interpretează mai mult pentru a fi în ton cu lungimile celorlalte simfonii). Iată un fragment din roman, o adevărată analiză muzicologică, de un rafinament extrem a lui „Kretzschmar”:„Neatinsă de subiectivism, personal. CONVENȚIA (s.n.) apare frecvent în operele târzii, într-o secătuire sau, s-ar putea spune, o epuizare, într-o delăsare a eului care producea un efect și mai înfiorător-majestuos decât orice cutezanță personal. În aceste construcții, între subiectiv și convențional se stabilea un raport nou, unul determinat de moarte (…) Unde măreția și moartea fac cauză comună, rezultă un obiectivism înclinat spre CONVENȚIONAL (s.n.) și acesta întrece în suveranitate subiectivismul cel mai dominator…personalitatea pură se mai întrecea pe sine, pătrunzând în mit, în supranaturalul colectiv.”-Această temă a îmbătrânirii ce se reflectă în productul artistic se regăsește și la noi, în comentarea „perioadei albe” a pictorului Grigorescu. Aspectul e de interes, efectul nefiind neapărat acela de sclerozare sau de alzheimerism, ci o foarte interesantă oboseală a creierului care poate produce forme revoluționare, neașteptate, de expresie artistică.

3.-Recitesc „Domnul Croche antidiletant” al lui Debussy (Achille-Claude) ori de câte ori am chef să mă enervez. Alfred Hoffman, în prefață, îl găsea pe ranchiunosul francez „prototipul ideal al criticii muzicale…A trebuit să lupte pentru arta sa și cea franceză în general, care era silită să-și găsească calea proprie într-un vălmășag de tendințe”. Acest text, de altfel plin de cacofonii, exprimă un adevăr. Desigur, mediocritatea muzicii franceze este tradițională, de la melodiile populare la cea simfonică și de operă amestecată cu balet, ea trebuia să lupte în tranșeele războiului de poziție cu imensitatea copleșitoare a muzicii germane. Spiritualul Debussy, probabil după modelul prodigiosului autor de memorii, Berlioz, a ținut să arunce articole fumigene pe scenele și în fosele artei inamice. Popoarele care au simțul grandorii imperiale nu se pricep să piardă în niciunul dintre domeniile activității umane, principiul forței trebuind să fie și o caracteristică a artei practicate în teritoriul lor imens. Ceea ce nu se produce deloc și lasă doar senzația unui regretabil complex de inferioritate.-Adesea contestat și la el acasă, Debussy simte nevoia unei revanșe, așa cum vor fi resimțit și armatele germane care au asediat și cucerit Parisul, mai târziu…Și cel mai semnificativ atac este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy. „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantic, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari din zona Vechiului Regat…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.”-Debussy consideră (eronat!) că odată cu descoperirea cuvântului în simfonia a IX-a „de la Beethoven încoace dovada inutilității simfoniei se făcuse”. Schumann și Mendelssohn sunt doar niște epigoni! Desigur, cunoștințele lui Debussy nu includ, și nu-mi explic de ce, existența lui Bruckner și Mahler. În 1914 ar fi putut afla ceva măcar despre cel mai mare simfonist al lumii, Anton Bruckner. În schimb, tradiționala prietenie franțuzească față de ruși, care va anticipa WW1 , își face loc. ”Tânăra școală rusă a reîntinerit simfonia, împrumutând idei din temele populare”. Mein Gott! Matrioșca Musorgski naște capodopere, noroc că a mai beneficiat de orchestrația deferentă a lui Maurice Ravel care umple „Tablourile dintr-o expoziție”…Interesant este și fragmentul de cronică în care este atacat publicul englez, care ascultă deobicei foarte disciplinat, cam fără să înțeleagă, dar în întunericul sălii se poate trage și câte un somn, ceea ce englezii o pot face fără grijă. Nici ei nu se ridică la înălțimea geniului francez.Cronicile ocazionale adunate în această carte surprind evenimente pasagere. „În aceste ultime săptămâni ne-a sosit un mare transport de şefi de orchestră germani. E mai puţin grav decât o epidemie, dar produce mult mai mult zgomot…un şef de orchestră putându-se multiplica mai mult de 90 de ori. Nu-i contest pe Weingartner, Richard Strauss, Mottl sau Richter , dar n-ar trebui să se exagereze şi să se confunde Parisul cu o sală de antrenament. Şi dacă, cel puţin aceşti domni ar aduce o oarecare noutate în programul lor, lucrul ar fi totuşi interesant; dar asta nu se întâmplă câtuşi de puţin şi vom asista la obişnuitele exerciţii în legătură cu diferitele maniere de a dirija simfoniile de Beethoven; unii vor întcetini, ceilalţi vor accelera (tempourile/tempii, n.n.). De unde au căpătat aceste persoane atâtea certitudini?”- Ne punem serios problema dirijorilor francezi și în ce măsură sunt ei ALTFEL decât cei din desantul dirijorilor germani care au agresat amabilitatea membrilor Jokey-club-ului parizian, eventual aceleași figuri stilate care au fluierat Tannhauser și au aruncat în el cu mere pentru că Wagner a refuzat să introducă balerinele preferate la premiera pariziană a operei sale. Apropos, Debussy a scris și muzică de balet!…„Nimeni n-a auzit fluierându-se muzică de Bach, precum se aude pe boulevard „Cântecul Primăverii” din „Walkyria”…N-ar fi trebuit să cunoaștem „Tetralogia” de mai multă vreme? Ne-am fi descotorosit astfel de ea și pelerinii de la Baureuth nu ne-ar mai plictisi cu povestirile lor.”-Nici Nietzsche nu a nutrit atâta ură la despărțirea de Wagner, când, în nebunia lui a preferat „carmenismul” lui Bizet, sărmanul.-Antidilentantul domn Croche consideră, la modul patriotic, că muzica lui Massenet e de o „fermecătoare specialitate”. Ca și a lui „Berlioz AL NOSTRU” (s.n.) O fi specialitatea casei. În schimb „muzica plicticoasă ne vine de la neowagnerieni…„arta wagneriană va suferi decăderea fatală, ca licoarea fermecată ce se transformă în oțet…” Puține orașe germane, chiar și New York la Metropolitan, nu pun azi în scenă operele maestrului de la Bayreuth, în vogă mai mult ca oricând.”Când Wagner vrea ceva de la viață, el o domină, îi pune piciorul pe grumaz și o silește să-i strige numele…Pe Liszt l-a jefuit cu conștiinciozitate…Wagner avea ceva de vraci și n-a fost pedepsit pentru asta…Doar trăinicia l-a ajutat să reziste…Wagner falsificase personajul lui Tannhauser și pentru asta n-are nici o scuză.” Încă un motiv pentru ca membrii Jokey-clubului să fluiere?…„Geniul francez (?) a naufragiat în copii proaste ale unor Wotani în cizme treisferturi și ale unor Tristani în haină de catifea…” Cine e de vină că francezii cei geniali n-au o muzică la fel de puternică? Iar „Gluck a adus pentru francezi folosul neașteptat de a fi căzut în brațele lui Wagner .” Wagnerianul Till Eulenspiegel de RichardStrauss „seamănă cu o oră de muzică nouă la casa de nebuni”. „Aflaţi că Şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Opera n-a şovăit să joace „Paiaţe”; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte „Tetralogia.”-Zis și făcut, germanii, pentru interpretarea „Tetralogiei” chiar au conceput instrumente noi ( tubă/tuburi wagneriene).Anca Ioana Andriescu reproduce cuvintele lui Dan Grigore, după ce acesta a interpretat Sonata op.111 de Beethoven şi Burlesca de Richard Strauss: „Mi se pare că există capodopere care pentru noi – muzicienii (să zicem) deschid perspective absolut uriaşe pentru muzica ce le urmează dar ele sunt mai puţin receptabile sau “acceptabile” de către public. Aşa mă gândesc la ultimele cvartete sau la ultimele sonate ale lui Beethoven sau chiar la modul în care a fost receptat Wagner (modul critic în care îl privea Debussy pe Wagner în rândurile sale “Domnul Croche antidiletant”… eu îmi imaginez aici un duel – comic de fapt – între un masiv şi impunător luptător înveşmântat în zale şi mânuind plin de semeţie o bardă, un buzdugan şi un…floretist iute, extrem de prezent în actul acesta al argumentaţiei!”-S-ar părea că Debussy, prin lecțiile sale nonconformiste, ar reprezenta o alternativă la muzica germană. Postwagnerianismul i-a dat pe Bruckner, Mahler și Richard Strauss, urmând expresionismul austriac cu Schoenberg, Alban Berg și Webern.

4. Acestui atac masiv francezii îi opun „impresionismul”, cu toţi scriitorii şi pictorii impresionişti şi simbolişti ai timpului. Totuşi, lui Debussy nu-i plăcea ca lucrările sale să fie încadrate în curentul impresionist. (Era singurul considerat impresionist, eventual alături de Ravel, dar el nu se voia etichetat astfel, în același ambalaj cu pictorii). Cine a fost, de fapt acest domn? Cumva trebuia să se numească această muzică a sa, eterată, fără consistență/liant, căreia i s-au găsit felurite descripții pentru a o scoate în relief. „Muzica sa este apreciată pentru componenta senzorială şi frecventele modificări de tonalitate. De altfel, lucrările lui Debussy reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă.” Mai ceva mai tumultuous decât Till Eulenspiegel. „Arta lui Debussy îşi trage aproape întreaga sursă de inspiraţie din natură.” La fel ca Pastorala beethoveniană, atât de dur comentată? „ Această natură capătă la el o altă modalitate de tălmăcire în limbaj muzical, diferită de încercările înaintaşilor clasici sau romantici exclusiv descriptive.” Fantastic! Geniul franțuzesc, opus diletantismului agresiv al mașinii de război muzical german. Zic „cunoscătorii” că Debussy căuta „tălmăcirea în graiul sentimentului a ceea ce este nevăzut în natură”. „…Vizând să confere muzicii capacităţi de sugestie.” Ceea ce vrea orice muzician, de altfel. Pentru Debussy „singură muzica are putinţa de a evoca după plac meleagurile ireale, lumea de certitudini şi himere ce trudeşte în ascuns pentru a făuri poezia nopţilor, miile de şoapte anonime ale frunzelor mângâiate de razele lunii.” Creveții striviți ai cuvintelor bețive, vorbe la fel de lipsite de sens ca și compozițiile lui Debussy, abundă în comentariile anonimilor care, probabil, au fost după cumpărături la Paris.Unul dintre cele mai mari semne de îndoială privind apartenenţa lui Claude Debussy la curentul impresionist este însă şi atitudinea lui faţă  de acesta, fiind cunoscut faptul cǎ el însuşi respingea epitetul de „impresionist”, acest termen aparține, după el, criticilor. Schumann ar fi reacţionat în acelaşi mod la clasarea lui în rândul compozitorilor romantici. Știu compozitorii mai bine despre propriile opere sau se abandonează celor ce pun etichete? „Impresionism = o artă a emoţiilor vagi şi evanescente care se întrepătrund şi se transformă insesizabil…”Debussy era ataşat de cuvântul „impresii”, ca o contrapondere la estetica wagneriană (în cele două călătorii realizate la Bayreuth se vorbeşte de o perioadă de wagnerizare şi una de dewagnerizare). Impresia însemna pentru el cultivarea unei arte care exprimă latura delicată a sentimentelor şi nu exces emotiv aşa cum se întâmplǎ la Wagner. „Te rog să reţii cuvântul impresii la care ţin pentru că îmi lasă libertatea să-mi apăr emoţia de orice estetică de prisos.” Ce eroare. Nimic nu poate fi considerat de prisos. Doar un nemăsurat orgoliu consideră estetica altora de prisos, Claude-Achille instalându-se în epicentrul universului. Micul imperialist nu e aici nici Wagner, nici Bruckner, la fel de ostili senilității delicatelor sentimente suave, discontinui și fără finalitate.Impresionismului muzical, susțin gaia-mațu comentatorii francofoni, ar coincide cu prezentarea lucrării „Preludiu la după-amiaza unui faun. Mallarmé îi solicitase lui Debussy un acompaniament muzical pentru texte de-ale lui: „Ilustraţia dumneavoastră nu prezintă nici o disonanţă în raport cu textul meu, decât, cel mult, în sensul că merge mult mai departe în nostalgie şi în lumină, cu fineţe, (iarăși „finețe, delicatețe, efeminare”, n.n.) cu nelinişte, cu bogăţie (…) Nu mă aşteptam la aşa ceva. Această muzică prelungeşte emoţia poemului meu şi creează cadrul cu mai multă pasiune decât coloritul”. Dar impresionismului poate fi legat și de Nocturne, care nu sunt doar invențiile lui Chopin.Debussy explicǎ: „Titlul Nocturne vrea să ia aici un sens mai general şi îndeosebi mai decorativ. Nu este vorba deci despre forma obişnuită de nocturnă, ci de tot ceea ce acest cuvânt conţine ca impresii şi lumini speciale.” Nu cred că nocturnele au neapărat o formulă specială. De ce n-ar fi nocturn și marșul funebru al lui Siegfried? Nocturnele lui Debussy ar fi inspirate de pictura unui oarecare Whistler, (Tablourile lui Musorgschi or fi și ele impresionism? )„cu aspectul imuabil al cerului, cu marşul lent şi melancolic al norilor sfârşind într-o agonie de gri, uşor nuanţată cu alb”(oare cum ar fi redată muzical culoarea albă, eventual cu cornul francez?), „Fêtes” care redă mişcarea, ritmul dansant al atmosferei, cu fulgerele bruşte de lumină, (…) cu pulberile luminoase participând la un ritm total…” şi Sirènes, unde ascultăm marea şi ritmurile sale nenumărate”. O pictură parfumată cu miros de violet, cu alte cuvinte simbolism curat și literaturizare în muzică.„ Ca şi picturile lui Monet”. Cam puțin, comparativ cu desfășurarea unei întregi mitologii, alcătuirea orchestrei moderne, inventarea unui întreg arsenal interpretativ, leitmotivul, melodia infinită etc. . Ceva mai târziu specialiștii evită să facă o încadrare a compozitorului în vreunul din curentele ivite atunci în Franţa, preferând, mai degrabă, să vorbească despre caracterul francez al muzicii lui (național și unitar? N.n.) „ Debussy vede totul cu ochii unui francez”, probabil că și aude cu urechile unui francez.Datorită pictorilor francezi, se poate vorbi despre „culorile instrumentale” ale lui Debussy . Harold C. Schonberg, critic muzical american, afirmă despre Claude Debussy că mai bine i s-ar potrivi termenul de simbolist. (V-am spus eu!). Cu toate acestea, fără a aprofunda sau dezvolta această opinie, se înclină în faţa tradiţiei care l-a consacrat drept impresionist, înghite terminologia gata preparată în Europa, spunând că „impresionismul şi Debussy sunt definitiv legaţi unul de altul, şi pe bună dreptate. Prin analogie cu pictorii impresionişti care au dezvoltat noi teorii despre lumină şi culoare, Debussy a făcut acelaşi lucru în muzică. La fel ca şi pictorii impresionişti sau poeţii simbolişti, a încercat să surprindă o impresie sau o stare sufletească trecătoare, şi-a propus să sesizeze exact esenţa unui gând cu cât mai multă economie. Era incomparabil mai puţin interesat de forma clasică decât de sensibilitate.”Cu alte cuvinte, o artă sincretică. Dar e o simplă speculație. Roland-Manuel, muzicolog francez şi compozitor, afirmă că muzica lui Debussy prezintă stranii afinităţi cu wagnerismul, (afirmație uluitoare, cu caracter revoluționar, n.n.) muzica renascentistă şi muzica indoneziană (interesant! Complex imperial, n.n.) prin magia timbrelor, prin misterioase iluminări sonore”. Colecție de vorbe goale, de gintă latină. De asemenea, în opinia lui, Debussy cerea muzicii sale să reproducă ceea ce îndrăgea simultan în poezia simbolistă (care îi conţine şi pe poeţii prerafaeliţi), or asta e chiar prea de tot.Evită să numească drept programatism (de ce nu? Berlioz a avut și el așa ceva, programatism, n.n.). Debussy ar fi avut un gust al său pentru… arta japoneză.Romeo Alexandrescu constată că „epitetul clasificator de impresionist, ce-l însoţeşte cu fidelitate în aproape oricare istorie a muzicii şi care, prea generalizator şi în acelaşi timp insuficient de cuprinzător al artei debussyene, rămâne totuşi un termen în bună parte acceptabil.” Aminteşte reacţia împotriva formalismului artei academice caracteristică lui Claude Debussy. Ne propune și varianta conform căreia Monet, Manet, Degas, Renoir, Verlaine nu se încadrează exclusiv în curentele în care am obişnuit să-i categorisim. La Debussy stările pe care acesta le evocă prin muzică nu sunt niciodată maladive, îmbibate de pesimism, ci vitalizante, stenice şi solare specifice impresionismului. O.K. Stările maladive, îmbibate de pesimism le lăsăm unei muzici dotată cu simțul tragicului, cu profunzimile abisale ale naturii umane, prea puțin înclinată spre vitalismul solar inconștient și de un senilism infantil precoce. Am lăsat atât de mult spațiu unui artist superficial, miștocar și răutăcios prin cuvintele sale, dar atât de luminos în muzică, tocmai pentru a-l vedea într-o opoziție profundă cu incomparabila muzică a germanilor.George Bălan notează că și Enescu „al nostru” a pictat impressionist Suita sătească și Impresii din copilărie. Destul de ciudat, dar nu nefiresc. La începuturi a fost și el un Wagnerian, dar „nu s-a prins”. Oricum, el nu este inclus în războiul franco-german precum Andre Gide care mărturisește că „am oroare de persoana (?) și opera lui Wagner. Din copilărie încoace, aversiunea mea pasionată n-a făcut decât să crească. Acest geniu prodigios nu te exaltă, cât te zdrobește. A permis unei mulțimi de snobi, literați și proști (vezi Thomas Mann? N.n.) să creadă că geniul se învață. Germania (generalizarea, n.n.) n-a produs poate niciodată ceva care să fie în același timp atât de mare și atât de barbar”. Proasta educație muzicală din Franța se adaugă absenței vocației/urechii la această rasă în general. Dar să compui CA REPLICĂ este jalnic. Debussy o face cu „Pelleas și Melisande” contra lui „Tristan și Isolda”. O întreagă „școală” franceză s-a afirmat prin antiwagnerianism, Cesar Franck, Ernest Chausson, Gabriel Faure, Saint Saens, Vincent d`Indy. „Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”.

Femei în război


Cât de milostive față de familie, femei și copii au fost statele înhămate în cele două războaie mondiale? Desigur, bărbații sunt principalii ratați în această afacere macabră. Democrații ipocriți de azi, care fac caz de relele tratamente aplicate femeilor în unele state musulmane chiar nu au dreptul să se erijeze în sfinți. Indiferent despre ce război mondial e vorba (da, nu mă sfiesc să spun că și în Germania celui de al treilea Reich) femeile germane au fost protejate din start. Evident că au existat consecințe colaterale, rezultate din bombardamente sau escaladarea rasismului. Dar germanii pot fi mândri că nu și-au exploatat femeile precum celelalte popoare. În numele falsului feminism și-al „egalității de gen.” Femeile germane nu s-au înrolat ca rusoaicele, n-au robotit în fabrici de armament ca englezoaicele, franțuzoaicele sau americancele.

„Fără femei, nu va exista o victorie!”, era simbolica declarație a „stăpânului inelelor”, premierul britanic David Lloyd George, în 1915. Lasă-le să se bată și ele, să scoată ochii inamicului cu ghiarele vopsite cu ojă! Se vede că adevărata civilizație nu exista în ograda „aliaților”, vorba lui McNamara, „dacă n-am fi fost victorioși, am fi fost NOI cei judecați ca criminali de război, căci asta am fost, criminali de război”. Ce s-ar fi întâmplat dacă după terminarea celui de al doilea război mondial germanii ar fi emigrat? Orașele le-au fost distruse aproape în totalitate, cam ca prin Siria actualmente. Armata roșie, dar și aliații au dat iama în populația de femei. Dacă femeile germane și-ar fi luat bocceluțele, migrând prin Austria, Ungaria, Serbia, Turcia, spre Siria, cu milioanele? Nu au făcut asta. S-au pus pe lucru ATUNCI. Au avut de înlăturat ruinele, fiece cărămidă mergând din mână în mână. Chiar și în această situație, statul le-a răsplătit munca. În mare parte femeile au reconstruit Germania, care a mai și făcut plăți către Israel, mai mult de 60 miliarde de euro, dar și către alte state. Germancele n-au lăsat în spate ruinele, plecând în lume. Și-au cărat destinul, renăscând din propria cenușă. Musulmanii, după ce și-au distrus trecutul și orașele, au purces în pribegie spre Mecca occidentului, devastat și reconfigurat, sosind, așadar la masa gata pusă. Asta vorbește mult despre diferențele de mentalitate. Germanii au fost alungați din Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, au plecat din România, vânduți de țara natală, nu către țările sunite și șiite, ci înspre vechiul lor spațiu spiritual.  Dacă femeile britanice, franceze, americane și sovietice (chiar și româncele) au tras la șaibă ajutând trupele aliate să obțină victoria, în schimb femeile din Germania și Austro-Ungaria au muncit ca sclavele după război. Au mai suportat și violurile glorioaselor armate învingătoare. (Despre violurile săvârșite în Germania de către migranți ce să mai vorbim?). De la grijile pentru familie, au trecut prin rușine și munci patriotice. Prin persecuții de tot felul. Prin denazificare.

Am păstrat o carte de care se leagă copilăria mea. Scrisă în 1934 de Johanna Haarer, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”. Este o lucrare de știință popularizată și se referă, desigur, la tehnicile pe care o femeie, nu neapărat germană, trebuie să le folosească în puericultură. Evident, nu e o carte politică, ea fiind difuzată în toate țările unde existau comunități germane, mama mea făcând parte din minoritatea germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”). A primit-o de la Grupul Etnic din Lugoj, unde locuia împreună cu bunicii mei materni, în anul nașterii mele (puțin înainte de cel al bătăliei de la Stalingrad). Tatăl meu, român, în Garda Regală, se afla în Crimeea și a primit permisiunea să se întoarcă, să mă vadă. ( Și, spre norocul lui nu a mai participat la „întoarcerea armelor”) …În fine, subliniez că în cartea Johannei Haarer nu era nici un accent rasist, nu se vorbește nici de Sonnenkind și alte aberații de-ale lui Himmler. Am fost crescut după acel manual pentru mame și nu erau acolo texte soldățești, cu „Erika” sau „Lilly Marlen”, ci foarte utile sfaturi practice. Comunitatea le-o oferea chiar și româncelor, gratuit. Opinia publică românească de azi, din bezna necunoașterii, continuă să creadă că Grupul Etnic German se ocupa doar de politică nazistă. E o prostie de zile mari. E adevărat că existau unele avantaje, Berlinul avea grijă de familiile combatanților, asta cel puțin în primii ani de război. Veneau bani și pachete cu ce trebuia. După 1945 mama mea a scăpat de deportare în URSS printr-un act care adeverea faptul că soțul ei a fost militar român. Altminteri, anii în care ea era casnică pentru a-și vedea de familie s-ar fi dus pe copcă printr-un periplu sclavagist în Siberia. Ce mai sibiriac aș fi devenit la trei ani…Johanna Haarer s-a pensionat în 1965.

FĂRĂ FEMEI ? A rămas celebră nesimțita dar realista declaraţie „Fără femei, nu va exista o victorie”. Britanicii își dau cu presupusul că în Germania, deşi femeile au fost mobilizate în industriile de război, lucru fals, ele au fost plătite şi tratate destul de prost şi s-au retras foarte repede, pentru a-şi pune forţa de muncă în serviciul familiilor lor. (Spre deosebire de englejii care, vezi-doamne, ce bine le mai plăteau pe doamne!) În realitate nu prostul tratament le-a lăsat pe femeile germane în cele două războaie mondiale acasă, la familie, la copii, asta fiind propagandă, ci acea batjocorită de alte neamuri concepție germană conform căreia femeia trebuie să aibă în vedere bucătăria, copiii și biserica, acel „K.,K.,K.”. Statul acasă al femeilor germane nu este o invenție a celui de al doilea război, ci o tradiție, a unei civilizații avansate. Este aproape sigur că una dintre cauzele majore ale pierderii războaielor de către germani a fost absența femeilor alături de bărbați. E de punctat faptul că prima conflagraţie mondială nu a fost declanşată de Germania, ci de Austro-Ungaria, dar numai în urma acțiunii teroriste a sârbilor. Germanii au fost mai degrabă târâţi în acel conflict. O spune și Lucian Boia în „Tragedia Germaniei”. Lipsirea de colonii a generat nemulţumiri adânci în foarte numeroasa societatea germană şi o dorinţă accentuată de revanşă. Despăgubirile de război, restricţiile economice impuse de alte state depăşeau înzecit culpa Germaniei. Au încetăţenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene şi-au manifestat tendinţele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, şi-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.

În 1914, şeful guvernului francez, Rene Viviani a făcut apel la femeile de la ţară să-i înlocuiască pe câmpul muncii pe cei care sunt pe câmpul de bătălie. Era perioada secerişului şi era vital ca recolta să nu se piardă. Multe femei au fost nevoite să facă munci grele, luând uneori chiar locul cailor rechiziţionaţi, şi să administreze singure exploatațiile agricole. Numărul femeilor care munceau pe brânci, chiar gravide, se ridica la 800.000. Ele au condus și tramvaie, devenind simbolul intrării femeilor într-un sector masculin. La începutul lui 1918, în jur de 400.000 de femei munceau în uzinele de război franceze, un sfert din mâna de lucru din acest sector. “Lucrul unei muncitoare-turnătoare de obuze era epuizant. Fiecare obuz cântărea şapte kilograme. La o producţie normală, 2.500 de obuze treceau în decurs de 11 ore prin mâinile unei asemenea muncitoare. În condiţiile în care ea trebuia să ridice de două ori fiecare obuz, rezultă că femeia ridica pe zi 35.000 de kilograme”, scria în „La voix des femmes”, jurnalista Marcelle Capy, care a lucrat timp de câteva săptămâni într-o uzină de armament. Greu, desigur, mai greu decât să-ți ridici picioarele în french cancanuri la Moulin Rouge. De fapt ele lucrau deja mult înainte de 1914, la acea dată fiind recenzate 7,7 milioane de femei active profesional, adică 36% din totalul populaţiei active, mult mai mult ca în Marea Britanie, unde în 1918 în uzinele de război britanice, mâna de lucru feminină ajunge la un milion de muncitoare. Şi în Canada femeile au lucrat în fabricile de muniţie sau pe şantiere navale. La sfârşitul războiului, femeile au fost rugate să se întoarcă la casele şi la muncile lor tradiţionale sau în familie, dar se produsese deja o schimbare fundamentală de mentalitate, şi femeile „aliate” au revenit pe piaţa muncii în anii care au urmat, feminizând locurile de muncă din agricultură, industrie şi comerţ, făcând carieră practicând profesii liberale. Cea mai belicoasă femeie pe care o cunosc a fost premierul de fier, Margaret Thacher și războiul ei în Malvine împotriva broaștelor țestoase…Multe femei s-au implicat benevol pentru a-i susţine psihologic sau moral pe combatanţi, unele „s-au întreţinut” cu soldaţii de pe front, altele au suţinut spectacole în faţa soldaţilor britanici şi francezi, ca americanca Elsie Janis, sau au însoţit trupele ca „scriitoare”, distrând trupele în fel și chip, cum a făcut de exemplu americanca patrioată Ella Wheeler Wilcox.

SUA şi Marea Britanie au avut campanii publicitare susţinute intens, în special prin afişe, care încurajau înrolarea şi multe femei s-au şi alăturat forţelor. Româncele pilotau avionete sanitare.În Statele Unite, în timpul Marelui Război, peste 30.000 de femei au purtat uniformă şi au avut aceleaşi însemne militare şi statut ca şi al bărbaţilor. În Marea Britanie peste 80.000 de femei s-au angajat în unităţile feminine auxiliare ale armate. Femeile-pilot nu au fost recunoscute oficial, din discriminare sau alte motive. Hélène Dutrieu a servit în forţele aeriene franceze, prinţesa rusă Eugenie Shakhovskaya a fost pilot de recunoaştere,

Lyubov A. Golanchikova a fost pilot de test, iar prinţesa Sophie A. Dolgorukaya şi Nadejda Degtereva au zburat în misiuni de recunoaştere ale aviaţiei ruse. În Canada a existat un compartiment special creat pentru femei, în cadrul Forţelor Aeriene Regale, ca mecanici de avion.

Multe femei s-au şi deghizat şi au purtat uniforma bărbaţilor pentru a putea servi în armată, de pildă ţărănci din Serbia, englezoaice, franţuzoaice, ucrainience sau trăgătoarele de elită din Turcia. Cele mai multe combatante au luptat pe frontul din Rusia unde, în 1917, au fost înfiinţate „batalioane feminine ale morţii”, la iniţiativa Mariei Bocikariova, o ţărancă devenită soldat….După cel de al doilea război mondial (WW2), obiectivul de cea mai mare însemnătate pentru Germania era refacerea vieţii economice, politice, sociale, culturale etc. Ţara întreagă era un uriaş morman de ruine. Pe lângă toate acestea, în zonele vestice se adăpostiseră milioane de germani strămutaţi din fosta Prusie Orientală, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria. Aceşti dezrădăcinaţi se ridicau în 1947 la cifra impresionantă de nouă milioane. Desigur, că măsurile luate de comandamentele aliate nu puteau suplini nici pe departe eforturile pe care trebuia să le facă germanii înșiși pentru a salva de la pieire marea naţiune germană.

O recentă carte sugerează că nu numai rușii, dar și soldaţii americani ar fi violat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Cert este că nici militarii germani nu s-au sfiit să lase urmași, prin Norvegia mai ales, unde bărbații s-au retras cu lașitate și cu-al lor rege, lăsându-și femeile baltă. Dar aici n-a fost viol. Iar una dintre componentele formației ABBA nu-l iartă nici azi pe tatăl ei, german.)

Miriam Gebhardt, cunoscută în Germania pentru o carte despre feminism, a publicat recent o nouă lucrare controversată, în care dezbate rolul Americii în istoria Germaniei postbelică, scrie „Der Spiegel”. Cartea analizează agresiunile sexuale, săvârşite de soldaţii celor patru puteri victorioase, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Din răzbunare? Pentru ce răzbunare? Sunt convins că din lipsă de educație, sau mai grav, din barbaria care-i opusul civilizației. Instincte bestiale cu o falsă glazură de civilitate occidentală.) Gebhardt estimează că soldaţii americani ar fi violat 190.000 de femei germane, până în anul 1955, când Germania de Vest şi-a recâştigat suveranitatea. Violurile ar fi avut loc la câteva luni după ce americanii au invadat, să zicem, „cucerit” Germania. Autoarea se bazează pe documentele unor preoţi bavarezi, care ar fi consemnat faptele reprobabile în anul 1945. Arhiepiscopul din Munich şi Freising le-a cerut clericilor catolici să ţină evidenţa avansului Aliaţilor şi arhiepiscopia a publicat fragmente din documente, la o distanţă de câţiva ani. Michael Merxmueller, un preot din satul Ramsau scria la 20 iulie 1945: „Opt fete au fost violate, unele chiar în faţa părinţilor”. Un alt preot, Alois Schiml, din Moosburg, scria la 1 august 1945: „17 fete au fost aduse la spital, după ce au căzut victime agresiunii sexuale, în repetate rânduri”. Cea mai tânără victimă menţionată în documentele istorice avea şapte ani, iar cea mai în vârstă, 69 de ani. Așa un apetit pentru…victorie aveau glorioșii masculi. Gebhardt compară comportamentul soldaţilor americani cu brutalitatea Armatei Roşii. Alţi cercetători au mers mai departe, afirmând că, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii americani ar fi fost responsabili pentru incendierea unor biserici, uciderea unor civili italieni, a unor prizonieri de război germani şi agresarea sexuală a unor femei, chiar şi când au traversat Franţa.În ciuda acestor afirmaţii, soldaţii americani erau, desigur, consideraţi mult mai disciplinaţi decât cei ruşi sau francezi.   Gebhard spune că 5% dintre “copiii războiului”, născuţi de femeile nemăritate din Germania de Vest şi Berlinul de Vest, până la mijlocul anilor 1950, au fost “o consecinţă a violului”. 1.900 dintre aceşti copii ar fi ai soldaţilor americani. Puritatea rasei a devenit o amintire. Gebhardt estimează că, în medie, au existat 100 incidente de viol, raportate la fiecare naştere.O altă estimare, oferită de profesorul american de criminologie Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol în care au fost condamnaţi militarii americani, vizează 11.000 de asemenea incidente, comise până în noiembrie 1945. Cartea lui Gebhardt este importantă din altă perspectivă: timp de mai multe decenii, s-a crezut că soldaţii americani nu ar fi fost nevoiţi să comită asemenea violuri, deoarece femeile se ofereau singure pentru anumite avantaje, ceea ce e fals. „Nu există nici o menţiune concretă, nici o mărturie publică, nici o scuză”, scrie Gebhardt. S-ar putea ca actualele generații din Germania să fie mai puțin ariane precum cele dinainte de cel ce al doilea război mondial…(Sigur, nici nu contează mitul arian, eu însumi fiind o corcitură german-maghiar-evreu-român, având în sânge toate calitățile acestor rase. Numai că această combinație a fost liber-consimțită.)

Nu doar sovieticii au comis crime sexuale. Dacă existența unor asemenea fapte era cunoscută, nu se știa amploarea fenomenului. Care era atribuit aproape în exclusivitate soldaților sovietici. Anglo-americanii au fost scuzați, la adăpostul disprețului față de victime, altă ipocrizie propagandistică.Săptămânalul german Focus notează: „Oamenii, și mai cu seamă istoricii, au presupus la vremea respectivă că femeile au profitat de pe urma acestor contacte”. Istoricii isterici. Să profiți de pe urma unui viol? Într-o conferință la Berlin, cercetătoarea germană a arătat cum imaginea soldaților lui Stalin, aruncându-se asupra femeilor fără apărare s-a impregnat în imaginarul colectiv: „Ce nu se știa era că în alte părți ale Germaniei, ceilalți soldați aliați, au violat nemțoaice în același fel”. Potrivit calculelor făcute de cercetătoarea germană de la Universitatea din Konstanz, sovieticii au comis efectiv 590.000 de violuri, din cele 860.000 înregistrate, iar americanii 190.000 de violuri (asupra nemțoaicelor, desigur), francezii (50.000) și britanicii (30.000).

Radioul german Deutschlandfunk subliniază faptul că administrația practic nu mai exista și că majoritatea victimelor au preferat să tacă din rușine. Unele s-au sinucis. Lucrarea „Când au venit soldații” se bazează pe o sumă de arhive neexploatate: documente militare, relatări ale preoților sau cereri de avort. Doamna istoric menționată a reușit să pună mâna pe 500 de rapoarte adresate de preoții bavarezi Episcopiei din München în care sunt consemnate abuzurile soldaților americani și, „ocazional”, francezi; violuri, adesea în grup, în aproape toate satele. Preoții vorbesc despre o veritabilă „vânătoare de femei și de fete”, violate și uneori ucise după aceea. Mulți copii germani aparțin unui total de 1900 de tați americani. Săptămânalul Der Spiegel afirmă: „Dacă numărul de victime ar fi atât de ridicat, este aproape sigur că au existat mai multe rapoarte despre aceste violuri în arhivele spitalelor sau ale autorităților sanitare, sau rapoarte ale martorilor oculari.” Care au dispărut? Publicația conchide că Miriam Gebhardt este „incapabilă să prezinte dovezi suficiente”. Der Spiegel, parcă aservită cu forța intereselor propagandei aliate, face apel la o altă estimare, cea a profesorului de criminologie american (!) Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol judecate în tribunalele militare americane. Lilly a ajuns la o cifră mult mai mică, de 11.000 de agresiuni sexuale. Evident că americanul nu putea ajunge la o cifră mai mare. Cine pe cine prostește? Occidentul n-a luat-o razna de tot. Iată, se ajunge la concluzia că  „Este timpul pentru o anchetă serioasă”. Dacă cifrele sunt contestate, presa germană recunoaște totuși că lucrarea lui Miriam Gebhardt sparge un mit într-o țară care are probleme să vorbească despre suferințele sale. Cotidianul „ Tageszeitung” salută însă lucrarea, estimând că „este timpul pentru o anchetă serioasă”, la fel ca săptămânalul „Focus”, care laudă „analiza profundă a evenimentelor, a căror umbră se întinde până astăzi”. Dacă armatele aliate au pedepsit multe dintre aceste violuri, până acum nu a existat o recunoaștere oficială a fenomenului și, cu atât mai puțin, scuze oficiale, subliniază Miriam Gebhardt.De unde atâtea scuze? Câți capi ai bisericilor musulmane și-au cerut oficial scuze pentru faptele băieților veniți din Orient pentru a se oploși la sânul mamei -Merkel?Anglia nu vrea să renunțe la granițe și tratate, care forțează o invazie afro-asiatică islamică, idolatră în UE… Pentru a frâna renașterea Europei Centrale, Germaniei, ocupanții anglo-saxoni au impus în cadrul reeducării, ideologia după care femeia, handicapatul, lesbiana, homosexualul, omul de culoare, imigrantul etc. trebuie favorizați. Așa a apărut matriarhatul d-nei cancelar Angela Merkel. Cu Trump’s movement, marginalizații matriarhatului nu se vor mai bucura de privilegii. „Feminismul a pierdut în lume, nu numai în SUA. Pasivitatea în luarea deciziilor, lipsa forței de contracarare a teroarei și exterminărilor s-au terminat prin lovitura lui Trump.

Fostul consilier prezidențial Fota are dreptate că nu trebuie să comparăm SUA cu Rusia, această fiară decăzută și fără dinți.New York Times a publicat articole mari privind subiectul. „ The Dream – and the Myth – of the ‘Women’s Vote’ ”, reproduce declarația unei femei care l-a votat pe Trump: „I think it’s a disgrace to have Clinton as our first woman president. She does not represent women at all – or me, as a woman, at all”. Nu mai trebuie să traduc…În cererea sa de armistițiu de la 25 august 1944 către aliați, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Crețianu, Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Treabă cât se poate de urâtă, pe care a făcut-o și Ceaușescu mai târziu…Ca măsură pregătitoare, preconiza el, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toți germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbați cât și femei, și în realitate atât cetățenii străini (mai ales unguri), cât și persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzești își dăduse consimțământul aliaților prin delegația română, care va semna armistițiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova, măsură care a premers acțiunii de deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică. Toți bărbații între 18-45 ani, iar femeile între 18-35 de ani, au fost trimiși la munca de reconstrucție în măreața U.R.S.S. Nici în acest caz n-a existat un criteriu politic sau de clasă, fiind trimiși chiar și comuniști și antifasciști germani care abia ieșiseră din închisori. Ce acțiune generoasă, atestând OMENIA românească! La început, rușii au avut o altă părere. Deși Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut expulzarea etnicilor germani, Stalin s-a opus unei asemenea măsuri, dar a acceptat lipsirea de dreptul de vot a tuturor celor incriminați, sub pretextul oferit de liderul PCR că făcuseră parte, în cea mai mare parte, din Grupul Etnic German. Membrilor Grupului Etnic German (99% din populația germană) li s-au luat drepturile civile, nemaivorbind de case, averi…Istoricul Mircea Rusnac s-a ocupat de acest subiect, al deportărilor. „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, (și Banat, n.n.) se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.„Credeți că memoria germanilor a fost ștearsă? „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” De unde se vede ce rol au avut germanii în dezvoltarea economiei românești. „În timp ce regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este dreptul sovieticilor să aducă forță de muncă de origine germană din Europa de est. Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?). De șvabi poate nici nu știa profesorul de război britanic, „Der kriegerische Lehrer”, corcitură între o mamă indiană irocheză din Ontario și un nobil englez. Fapt recunoscut de nepotul său în prefața memoriilor lui Churchill…Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani.Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați, inclusiv femei, lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură. Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. (In Paradies, n.n.)Circa 33.000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).Nu se poate ca, luați cu vorba să uităm de deportările în Bărăgan, efectuate de statul român. Avantaje au fost multiple. În primul rând s-au mai tăiat din ciulinii Bărăganului, pământul fiind muncit pentru a deveni grânarul de mai târziu. Germanii, dar și chiaburii bănățeni le-au arătat valahilor de acolo cum se taie porcul și se prepară mezelurile, contrar obiceiului de a-l devora dimpreună cu întreaga familie, chiar în ziua tăierii. Regimul comunist a demolat așezările acelea primitive din Bărăgan. Amintirile însă nu s-au șters.

Diferența dintre „întregire” și „reîntregire”


Un fruntaș țărănist vorbea  despre problema basarabeană, acest stat „artificial”, zicea el, între altele afirmând sus și tare că România Mare este cea mai firească, naturală și legitimă alcătuire statală a românilor. Toată lumea din jur voiește să fie „mare”, de la maica Rusie, la Serbia, Bulgaria. Toți naționaliștii slavi au vrut să aibă ceva mare și tare. Numai că dorința de mărire s-a dovedit artificială. Creațiile statale ale păcii de după primul război mondial s-au desfăcut. Dâmbovițenii au avut ceva mai mult noroc căci au păstrat Ardealul. Am putea enumera câteva pierderi totuși, Timocul, Banatul, Maramureșul istoric, Basarabia, Cadrilaterul și astfel România nu mai e deloc atât de mare. Nu se poate spune că a fost „naturală” alipirea Transilvaniei la România, artificiu dictat din afară de marile puteri „victorioase”.Recent McNamara, la 85 de ani afirma o idee preluată de la LeMain, conform căreia, dacă pierdeau războiul cu Germania, ca înfrânți Aliații ar fi fost considerați criminiali de război. „Așa ne-am și comportat, ca niște criminali de război”. Învățătura care se impune este aceea că victoria este adesea întâmplătoare, cei înfrânți nu au decât de pierdut, iar nu întotdeauna victorioșii își merită laurii.Istoriografia română ar trebui să-și primenească informațiile și comentariul, căci într-o Europă reașezată pe un scaun de imperiu modern, ar trebui luat la puricat trecutul – piedică în calea unui adevăr complex și nu întotdeauna favorabil găluștii naționaliste pe care, volens-nolens copiii trebuie s-o mestece la școală, pășind în viață cu grave lacune.Nu este demn să ne hrănim în continuare din informațiile și malformațiile pe care istorici improvizați le culeg din anii șaizeci și șaptezeci, înglodați în sovietism și naționalism comunist de provincie dâmbovițeană. .Îndulcirea excesivă a vitejiei și nobleții cauzei luptei pentru RE-ÎNTREGIRE devine uneori penibilă. De pildă, tratarea chestiunii războiului ruso-turc în malaxorul scribilor socialiști este adesea chiar mai puțin interesantă decât analiza unui neprofesionist, care a fost poet și-l chema Eminescu. Dacă anexiunile sunt definite ca întregiri, administrarea Ardealului de către imperiul habsburgic, considerată o „vremelnică stăpânire străină” a unor ținuturi de altminteri românești și într-o existență anterioară, virtuală, chiar părți dintr-un stat român nemaipomenit de mare, ba chiar național și unitar, apoi boala e cronicizată și va mai trece multă apă pe Dâmbovița până când lucrurile vor fi așezate în matca lor normală.„Reîntregire” e un termen care s-ar putea eventual utiliza pentru a doua parte a celui de al doilea război mondial, când România își relua Ardealul de Nord, în niciun caz pentru evenimentele din primul război mondial, în care, nu-i așa, nu se putea reîntregi cu teritorii pe care nu le-a stăpânit niciodată și în care n-a investit o lețcaie pentru edificarea unor orașe în stil occidental, ca acelea din Ardeal…Lucian Boia a cutezat să pună în operă nu doar mici istorii provincial autohtone, ci probleme esențiale ale popoarelor care au dat tonul pe acest continent, precum germanii ori francezii. Dar s-a ocupat și de filogermanii români, considerați îndeobște trădători și renegați (Sextil Pușcariu, Marghiloman, Iuliu Maniu, Vuia, Arghezi…).  Dincolo de acești intelectuali, care se opuneau intrării în război a României de partea Antantei și ruperii tratatului cu Austro-Ungaria, din 1883 (în cartea GERMANOFILII), istoricul subliniază dezinteresul categoric al ardelenilor față de o eventuală anexare la România.Cât despre țăranii români, aceștia nu știau mare lucru despre Ardeal și erau total indiferenți în fața acestui subiect. În prezentarea altei cărți, fundamentală pentru cunoașterea exactă a circumstanțelor purtării primului război mondial, acest mare accident al istoriei (TRAGEDIA GERMANIEI) se spune despre domnul Boia că „nu este un leșinat sârbofil, așa cum dă bine vulgatei noastre naționaliste,” Serbia dovedind de-alungul unui secol “un potențial de violență ieșit din comun”, ca și alte caracteristici, cum ar fi „rasismul extrem”. Ba chiar germanii au fost mai puțin rasiști și antisemiți în primul război, dovada constituind-o căsătoriile mixte, de care nici nazismul nu s-a putut apropia. „Purificarea etnică” a fost inventată de sârbi, ca variantă a genocidului, dând naștere multor criminali de război.Problema  căsătoriilor mixte este, după noi, totalmente ignorată în România de azi, în care, se pare că ideea, decedată de mult a națiunii pure ca bază a statului național, încurajată de Wilson, e lăsată la congelator. De largă circulație la vremea tratatului de pace de la Paris, când puterile occidentale își croiau centura de siguranță între ele și soviete, conturând federația iugoslavă, România Mare, Polonia, inexistenta până atunci Cehoslovacie, această idee avea să aprindă multe minți, fondatoare ale naționalismului.Urmând exemplul unei Franțe, în care, conform lui Boia, populații cu totul nefranceze au sfârșit prin a deveni franceze, România anexase, cu noile teritorii și circa 26% alte naționalități decât cea română, nemaipunând la socoteală populația rezultată din căsătorii mixte, care numai curat românească nu se putea numi.Statul național și unitar s-a consolidat prin românizări, purificări etnice rezultate din emigrare, față de germani și evrei, cel mai nou recensământ bazându-se mai mult pe evidența locuințelor și pe declarațiile formale ale naționalității individului. De foarte multe ori s-a sărit peste acest capitol, oamenii nefiind nici măcar consultați, văzuți la față, administrația completând din burtă rubrica sensibilă a naționalității și astfel împuținând artificial minoritățile. Desigur, congelat și neclintit va rămâne articolul 1 din Constituție, cam vechi, după modelul francez, pe care francezii nici nu-l mai folosesc. În noua democrație există, desigur, reprezentare parlamentară a naționalităților conlocuitoare, școli în limba maternă etc. Bogăția spirituală pe care o aduc diferențele, multiculturalitatea nu este controlată, dorită, ci ignorată, fie din neputința asumării unei situații reale, fie din inerție. La asta contribuie și o slabă conștiință de sine colectivă.Uneori ignoranța, alteori interesul împing o persoană, de altfel rezultată dintr-o căsătorie mixtă, să se declare de o naționalitate sau alta. Rubrica nativilor corciți, amestec, plurilingvi, multiculturali, lipsește la recensământ. Bine-păstratul principiu al purității rasiale conservă statul național și unitar, oricât de artificial ar fi, de parcă numai germanii și maghiarii de la noi ar fi pierdut două războaie, românii putând să asiste triumfal și impasibili la semnarea capitulării necondiționate a minorităților naționale. Minoritarii din România sunt aceia care au fost învinșii conflagrațiilor mondiale. Din întâmplare dâmbovițenii se cred realmente victorioși. Dar dacă imperiile ar fi câștigat? Cine ar mai fi furat actualmente? Eventual doar cei din mica Românie…VICTORIOȘII au avut voie să fure averile minoritarilor. Restituțiile nu sunt nici pe departe o reconstituire a acestora.Își pierde, oare, PIB-ul un stat ce își recunoaște componența multinațională? Socot că nu e nimic de pierdut, ba chiar s-ar mai putea recupera câte ceva din faptele rușinoase ale extremismului naționalist autohton. Este foarte posibil ca mai mult de jumătate din populația țării să aibă sânge amestecat și să nu existe deosebiri tranșante între diferite naționalități. E drept că nici comunitatea nu e conștientă de asta, mulți români basarabeni se consideră ruși iar vlahii din Serbia și Bulgaria nu-și recunosc unanim descendența românească.În mai toate cazurile de ignoranță nici măcar statul nu se poate implica, mai ales un stat care are tot mai puține prerogative, sărăcit material, dacă nu și spiritual, românii trebuind să-și urmeze destinul dintotdeauna periferic în această lume. Nici ca victorioși, nici ajutați de marile puteri în problema triplării teritoriului nu au putut ajunge din urmă civilizația și prosperitatea din statele învinse…Din păcate, pe plan mondial există mult prea multe interese care au pus la congelat variantele retușate cu grijă ale unor adevăruri incomode ale istoriei.