Cel mai important simfonist


„A noua” a lui Bruckner a rămas neterminată. Cea mai stranie dintre lucrările sale, debutând și aceasta, ca și celelalte printr-un motiv fatidic. Este o muzică îndoliată, nu neapărat în tempo de procesiune, de marcia funebre; un „Feierlich, misterioso”, urmat atipic de un „Scherzo, bewegt, lebhaft”. Asemănarea primelor două părți cu „a opta” de Schubert constă mai mult în faptul că dau senzația de împlinit, că totul a fost spus. Partea a treia, care ar fi trebuit să fie, conform uzanței, a doua, un „Adagio, langsam, feierlich” în mi major, spre deosebire de primele două părți, în re minor, pare mai degrabă o piesă de sine stătătoare, un poem simfonic, luat din altă parte a creației bruckneriene, adică scris la un interval de timp, în afara ansamblului simfoniei, ca un laudatio divinității și un rămas bun, ca o stingere treptată, precum sonata beethoveniană op.111. Și aceste asemănări nu sunt întâmplătoare, constituind paginile tulburătoare ale ultimelor creații ale mai tuturor artiștilor. „Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor… Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând…Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.” Dar nu a fost să fie. Credincioșii n-au decât să comenteze…
Fenomen unic, acele întreruperi, neașteptate între fraze, parcă de respirație. (Toate acele) „pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie”, opiniază Bruno Walter. Sunt categoric împotriva ideii de defect de putere constructivă. Este un original concept de simfonie acea rupere de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. A pune însă creația lui Bruckner în sfera muzicii sacre este după părerea mea, cu totul eronat. Este totuși îndoielnică prezența unui protector extern în muzică, în general. Nici un dumnezeu. Presimțirea finalului implică o trăire destul de puternică pentru a genera asemenea forme, fără infern ori paradis. Este o intensă mișcare a sentimentelor și rațiunii creatoare. Terifianta parte a doua, ciudată, cu brutale și primitive urcări și coborâri pe portativ putea constitui un final absolut extraordinar. Că și-a dorit o lungă simfonie în patru părți o dovedesc acele disperate apeluri la divinitate. Adagio-ul neterminat este un minunat cadou pe care ni-l face, cu acele luminoase explozii solare, urmate de o bruscă liniștire. Nu este un final cum ne-am fi așteptat. Completări ipotetice ale finalului sunt cele datorate muzicologilor William Carragan, N. Samale şi G. Mazzucca, Phillips, Cohrs și Sébastien Letocart. Lui Bruckner i-au lipsit timpul şi puterile pentru a lăsa un final complet, definitiv şi la înălţimea părţilor anterioare ale lucrării, și tocmai de aceea simfonia a noua este o eroică reflectând un magnific efort creator. Ar fi o eroare să considerăm lucrarea „completă” cu primele trei mişcări sau că Bruckner ar fi vrut-o „completată” cu „Te Deum”-ul său în Do major, dar este cu atât mai tulburător să o ascultăm în acest fel, meditând la condiția artistului, până la eventuala descoperire a manuscriselor pierdute sau furate de colecţionari. O completare ar fi acceptată dacă s-ar ridica la nivelul celorlalte părți, existând precedente cu Simfonia a X-a de Mahler completată de Derrick Cooke, intrată în repertoriul curent, ca și de completările unor muzicieni la Requiemul de Mozart.

Advertisements

„Scrisul bănățean”, aniversare 100


Într-o vacanță studențească, petrecută la părinți, la Lugoj, am devenit șeful cenaclului literar „Ioan Popovici Bănățeanul” al Casei de cultură municipală. Împreună cu prietenele cenacliste, Geta Tătaru și Claudia Lăzărescu (dreapta) am organizat, în curte, centenarul revistei literare în care am debutat, „Scrisul bănățean” din Timișoara, redenumită „Orizont”, în redacția căreia am lucrat ulterior ca secretar principal timp de 18 ani.
În picioare, citesc o prezentare. Publicul din curte nu se vede pentru că lipsește cu desăvârșire, cu excepția fotografului amator, care ne-a făcut o poză neclară. Poza a apărut la gazeta de perete pe care o editam și o puneam la vedere la Casa de cultură. În aceeași vară mirabilă am debutat ca actor amator în piesa „La mandragola” de Machiavelli, regizată de Dan Radu Ionescu, timișorean, colaborator al Teatrului Popular din Lugoj

„Sehr feierlich und sehr langsam”


Din simfonia a șaptea de Anton Bruckner, triumfând decisiv peste toate opiniile stil Hanslich, partea a doua, adagio-ul „sehr feierlich un sehr langsam” se poate decupa din contextul simfoniei, ca piesă de sine stătătoare. Ca poem simfonic, ca un Te Deum, ca un marcia funebre. Această piesă nu prezintă asemănări cu nimic din ceea ce este existent. Sobrietatea, pustiirea, răceala monumentală și o permanentă traversare a Styxului caracterizează toată creația lui simfonică. Dar acest adagio nu este programatic nici cât marșul la moartea unui erou din simfonia lui Beethoven, nu e procesiunea funebră a lui Chopin, nu e nici moartea lui Siegfrid din Wagner, cu toate că motivul central debutează cu patru tube-Wagner. Construcția unui marș funebru este deobicei aceeași la orice compozitor, în afară de Bruckner. (Observați că nu mă refer aici nici la marșul spre eșafod al lui Berlioz sau la Bruder Jakob, întors în minor de Mahler în simfonia întâi. Nu e cazul.). Tempourile unei procesiuni lipsesc cu desăvârșire la Bruckner, cu toate că, se pare, această piesă a fost dedicată morții preferatului său, Richard Wagner. Deobicei o asemenea piesă debutează lent, apoi urmează un crescendo și stingerea. În acest caz, în S7, nu simți pașii procesiunii.
Motivul central, introdus de cele patru tube, este reluat de o violentă repetare prin toate instrumentele cu corzi, glorificarea prin tutti orchestral în major, în forte fortissimo, e frântă de singurătatea suferinței unui flaut în minor, într-o ingenioasă replică. Între repetările motivului central, de fiecare dată prelucrat altfel, sunt insulele comentariilor/dialogurilor instrumentale, cu foarte moderne meditații modale, înșurubate unele în altele, cu măiestrie, cu aluzii mai mult sau mai puțin vădite la motivul central. Și asta nu mai e muzică de secol XIX. Ne este profund contemporană. Finalul este descendent și rupt, ca o surpriză.
Piesa în sine a fost, în contextul simfoniei, cea mai potrivită ca rămas bun de la Wagner. A scos în relief acele tube inventate de Wagner și realizate cu ajutorul belgianului Adolph Sax, inventatorul saxofonului. Dar a fost difuzată în radio-ul german și înaintea anunțării știrii înfrângerii de la Stalingrad. Atunci a fost un omagiu tuturor celor ce au pierit în lupta aceea inutilă. Imprimarea radio a fost realizată atunci sub bagheta lui Furtwaengler. Nu a sunat ca un marcia funebre, ci ca o meditație profundă asupra existenței. Au fost inteligenți redactorii radio. Aceeași piesă s-a difuzat în Germania și la moartea lui Hitler. Și nu moartea lui Siegfried a lui Wagner. Siegfried a fost totuși un mitologic erou…

Vorbitul degeaba


Unii „timişoreni” doresc ştergerea memoriei arhitectonice din vechiul centru istoric!Periodic revine în dezbateri felurite problema modificării faţadei Operei în spiritul originalului, semnat de vienezii Helmer şi Fellner. Aceiaşi arhitecţi au ridicat un asemenea edificii şi la Oradea, Szeged rămase nemodificate de vremuri, dar şi în Odessa şi Cernowitz, peste care au trecut revoluţia leninistă şi două războaie, dar sovieticii au cârpit găuri de bombe şi obuze refăcând edificiile în stilul german, „duşman”.Niciunde în lume n-a răsărit un asemenea monstru de amestec arhitectonic ca Opera timişoreană. Nu zic că, dacă ar fi să refacem centrul jugendstil al oraşului, ar mai trebui nişte demolări absolut neplăcute; nu se mai poate face nimic pentru cele două blocuri socialiste şi catedrala stil Hârlău  care s-ar potrivi în alte contexte, ca şi vechea politehnică sau primăria chiar. Bucuroasă, exultantă, România Mare şi-a implantat clădirile-ripostă la stilurile occidentale deja prezente în oraşul nostru nebalcanic.În sfârşit, imediat după revoluţia din 1989 s-a pus şi problema refacerii faţadei de Mogoşoaie trântită de Duiliu Marcu, cel care a fost influențat de arhitectul lui Mussolini, peste clădirea wilhelmină. Nu s-au găsit bani, însă iată că acum unii fac infarct dacă va urma demolarea balconului. De parcă ar fi numai problema balconului.Nu este cazul să minimalizăm rolul pe care acest balcon kitsch l-a avut în prezervarea libertăţii  în acele zile ale eliberării de sub comunism. De acolo cuvântau către popor diveriți revoluționari în 1989. Dar, scuzaţi-mă, domnilor, dacă s-a ivit prilejul să facem acum o restauraţie inteligentă, nu trebuie să scăpăm prilejul. Au existat şi alte momente importante în viaţa urbei noastre, rămase fără balcoane comemorativ-aniversare, precum revoluţia din 1848; de la asedierea cetăţii Temesvar de către revoluţionarii maghiari au rămas doar nişte proiectile înfipte în ziduri și care stau bine acolo, la vedere; de la intrarea armatei române în oraş, în 1919, n-a rămas nici o mărturie, măcar o placă de marmură. Sigur, balconul trebuie păstrat, dar eventual în curtea Muzeului Banatului, iar pe faţada Operei trebuie implantată o placă. Puneţi acolo, dacă doriţi, şi numele “balconiştilor” care au făcut ravagii post-revoluţionare printre oamenii din conducerile unor mari întreprinderi dar și din cultură. Acum, când poate că guvernul social-democrat ar accepta, dacă i s-ar propune, un act de dreptate arhitectonică, nici un fel de opozanți nu pot avea o justificare, decât sub forma unei îndărătnicii inexplicabile. Un fronton istoric austriac ar putea fi refăcut cu bani europeni, dacă ar dori românii. Dar ei nu vor. Vă spun ceva: faţada vieneză este mai europeană decât asta din prezent, cu arcadele-i orientale. De ce nu-şi dau seama de acest lucru cei ce susţin: „…dacă desfiinţezi acest simbol, ai desfiinţat orice ţine de ultimii 29 de ani de libertate”(…) „nici un timişorean nu poate fi de acord cu dărâmarea balconului…” Facem un referendum? „Balconul va rămâne!” Ba nu va rămâne; după dispariţia noastră, peste o sută de ani, clădirea va fi refăcută. „Simbolul democraţiei din România nu poate să dispară, dincolo de orice canon de stil sau hotărâre a autorităţilor…”Democraţia are nevoie de ceva mai mult decât de simboluri. Apoi un CANON DE STIL este un motiv serios,  sunt convins că domnii arhitecți de azi ai municipiului sunt cei mai în măsură să îl susţină. Şi dacă ar veni o hotărâre din capitală, păi să zicem, na, în fine, vine şi ceva bun de colo de sus. Că de Duiliu Marcu, săracu, ce să mai spun. Zău, nu mai inventaţi probleme, că avem destule. Aș fi bucuros dacă o propunere pe care timişorenii au făcut-o în 1990, dar de care nu vă mai amintiţi, ar fi preluată acum de capitală, cu preţuirea valorilor vieneze, Helmer şi Fellner. De ce zâmbiți? Doamna prim-ministru europeizană, scuze, europeizată până-n măduva oaselor, n-ar fi de acord cu așa ceva, dacă ar veni propunerea „din teritoriu”? Să nu rămână clădirea asta cu lipitura de pe fațadă, în contrast cu aripile laterale, singura nerefăcută din palmaresul de patruzeci de clădiri pentru teatru pe care îl au cei doi vienezi. Hai, că deja vorbesc degeaba…Salut!

Fotograful de pe corso


Bunul obicei de a ieși pe corso la plimbare era cândva o tradiție. Războiul rămăsese cu mult în urmă, lumea revenea la o ținută urbană, ținea pas cu moda și mai ales nu era atât de stressată ca azi. Oamenii socializau, zâmbeau, glumeau, umblau prin magazinele pline de mărfuri. Printre personajele emblematice ale orașului era fotograful. El era cel mai temerar urmăritor al unor familii. Era absolut imposibil să scapi de prezența lui și de altfel nu-mi amintesc ca ai mei să-l fi refuzat vreodată. Așa că am o fotobiografie, din primul an de viață și până la plecarea din oraș, la facultate. Elegant, amabil, sclipitor, apărea parcă din pământ cu aparatul său. Cred că, în zilele însorite ai mei aveau obiceiul să iasă la anumite ore. Altfel nu-mi explic cum am moștenit teancul ăsta cu sute de fotografii. De la primii zeci de pași, pe corso-ul animat, apărea fotograful, gata de acțiune. Prefera fotografiatul reportericesc, fără aranjamente, te lua prin surprindere pentru ca totul să iasă firesc. A doua zi te aștepta la studioul său, foarte aproape de centru, cu pozele gata. Avea orele sale de lucru în studio, de acolo am fotografiile „oficiale”, sau cele artistice, de mari dimensiuni, retușate de asistenta sa. Dintre toate, le prefer pe acelea luate în stradă. Ne-a spus odată că eram unul din preferații lui. Așa se explică „urmărirea” ieșirilor noastre pe corso. În primii ani de viață nu înțelegeam mare lucru din asta, intram în panică. Pe măsură ce anii treceau, m-am obișnuit, zâmbetul de rigoare mi-l afișam automat, când apărea Gligu cu aparatul miraculos. Pozele acelea îmi restituie o bună parte din copilărie. Este destul de straniu să te întâlnești cu tine însuți, așa cum ai fost odată, cu epoca aceea, cu ambianța din backgroundul urban. Fotograful orașului (erau mai mulți, dar Gligu era unic în felul său) a „scris” pe hârtia lui profesională istoria personajelor urbei sale, acea istorie care curge mereu, marcând momentele trecerii noastre prin diferitele vârste ale existenței.

(Din volumul în pregătire „Simple memorii”)

Redactarea corectă, pentru blog, pentru presă sau cărți


Poliția ortografiei

– Cel mai normal – textul va fi scris cu caractere Times New Roman, corp 12, interliniaj simplu;

– în text, numele autorului și titlul textului vor fi plasate în partea de sus a paginii, în stânga, cu litere drepte de rând (NU scrise cu majuscule, NU cu litere bolduite, nici cu italice);

– textul va fi scris cu diacritice; se vor folosi „â“ pentru „î“, „sunt“ pentru „sînt“, „niciun“ pentru „nici un“ etc., în conformitate cu normele Academiei;

– titlurile volumelor, poeziilor, nuvelelor, menționate în text se vor scrie cu italice (NU între ghilimele!);

– denumirile institutiilor, editurilor, manifestărilor se vor scrie cu litere drepte de rând; nu exclamați cu mai mult de trei !!!, nu întrebați mai mult de trei ori ???, punctele de suspensie nu vor fi mai multe de trei … Nu înghesuiți propozițiile cu puncte sau virgule. Iată un exemplu de incorectitudine:  …timpul.Trece… corect: …timpul. Trece…Lăsați spațiu de un TAB;

– pentru paragrafe – la culegerea textului, se introduce spațiul lăsat în mod obișnuit de TAB; nu se vor introduce manual spații albe (pauze);

– ghilimelele folosite vor fi următoarele: „ “; evident, ca regulă generală, ceea ce se află între ghilimele NU poate fi scris și cu litere italice; nu e corectă folosirea sistemului american, cu ghilimele plasate incorect, cum ar fi: “ “;” “;” “; sau ` `, nici virgule culese pe post de ghilimele;

—  liniuta de dialog va fi cea normala, mai lungă (și nu cratima: -. s-au, v-ați);

– semnele de punctuatie (? ! : ;) vor fi pozitionate imediat dupa ultima litera a cuvântului care le precede; (apropos de înghesuiala menționată);

– vor fi eliminate spațiile albe duble dintre cuvinte (pauzele duble);

– se vor evita prescurtările (de exemplu: trad., ed., edit., Sf. etc.);

– cacofoniile – textele trebuie verificate cu foarte mare atenție pentru a fi îndepărtate cacofoniile (de exemplu: epoca care, timpul acesta etc.), precum și alte asperități de limbaj: limbă și cultură, zeul indic, în curte bate vântul, nu risipi șampania, Ceaușescu România, fata popii napi îți da…

-Dacă trimiteți presei materiale (lucru valabil și pentru edituri) textele vor fi prezentate într-un fisier Word (și anume într-un fisier .doc) cu menționarea clară a numelui autorului și a conținutului textului trimis (în attachement);
Exemple: Ion Ionescu – poezie.doc
               Doina Doinescu – proza.doc
               Petre Petrescu – recenzie despre Arghezi.doc
                    NU vor mai fi acceptate fișiere al căror titlu este:
                             – pentru Luceafărul
                             – de la Rodica

Exemplu:

Epocala invenție a lui Mihai Brediceanu, polimetronomul, se pare că a intrat în conul de umbră al uitării naționale! Am eu o vorbă: „Ați pierdut un compozitor…”

Metronomul lui Maelzel este invenție minunată. Beethoven, care i-a dedicat prietenului său acel allegretto scherzando plin de umor din simfonia a opta, partea a doua, omagiind, caz unic, o inginerie tehnică. Ceva asemănător se găsește în simfonia nr. 101 a lui Haydn, Ceasul, partea a doua.

Traversada


…Apare, în fine, avionașul Lufthansa Bombardier (fabricat în Canada) care trebuie să ne ducă spre un Lufthansa de linie, transoceanic. Încărcare rapidă, un zbor frumos peste Alpii albi.  La Munich, autobuzul pe care scrie Temeswar te duce spre hala aeroportului la ghișeul unde vom afla ceea ce bănuiam deja. Avionul nostru a și plecat spre San Francisco. N-a mai așteptat câteva minute, câțiva pasageri din Estul Europei, pentru Nord America. În acest caz cheltuielile cazării în hotelurile orășelului din preajma aeroportului sunt suportate de companie. Pentru noi era un avantaj. În loc să zburăm noaptea, încărcându-ne cu oboseală, aveam să facem o escală. Cu bagajele de cală era tot treaba companiei. A durat vreun ceas până ce au dat telefoane prin toată Germania, să ne găsească locuri pentru San Francisco. Gata. În zori vom decola spre Frankfurt am Main, cu o cursă internă și avem rezervare de acolo într-un B747. Vom dormi câteva ore la hotel Scheraton, aproape de aeroport.  După o cină din resturile de carne cu sos dulce, care mai rămăsese în bufetul suedez. Mult prea puțin dormim, doar câteva ore, dar era și asta ceva și suntem treziți. Fuga la aeroport, cu microbuzul. Cursa internă a Lufthansei pleacă la timp, în jumate de ceas vedem sub noi panorama, adică marea de lumini a metropolei Frankfurt (mai la Vest decât Munich, așa că încă nu se luminase de ziuă), tăiată de panglica lată a Main-ului. Ce scurtă e Europa! Nu ne pierdem în detalii pe aeroport și ajungem destul de repede la Jumbo-ul nostru. Are motoarele pornite. Un B747 e o premieră pentru noi și privim aparatul cu un anume respect. A venit ziua, așa că se poate observa o anume patină a timpului pe fuselajul vechi.  Traversada propriu-zisă e spectaculoasă. Aeronava o ia pe calea cea mai scurtă spre țărmul Pacificului. Ruta este peste Marea Nordului, întretăind o porțiune foarte locuită din nordul Regatului Unit (Scoția). Apoi, următorul uscat este Islanda. Urmează continentul alb, sudul Groenlandei, O imensă peninsulă din teritoriul Canadei, sudul golfului Huron, iarăși Canada (se vede pe monitoarele avionului animația traseului), iar din aviopn, de la 13 km, un fel de pustiu alb-înghețat, care dă senxația că planeta nu este locuită.  Apoi pe la Vancouver, în fine, intrarea în Statele Unite pe la Cascade, statul Washington și…luăm iarăși masa, căci se apropie destinația. Desigur, timp de unsprezece ore lumea mai circula spre culoarul toaletelor, unde e loc și pentru gimnastica membrelor inferioare, recomandată în asemenea situații. Apoi majoritatea pasagerilor își pun căștile de liniște și ochelarii dintr-un material textil, pentru întuneric, pentru somn. Nu are rost să te uiți atâtea ore la televizor sau să asculți muzică. Lumina principală se stinge, rămân aprinse doar câteva becuri discrete, pentru orientare. Pentru că am intrat din nou în noaptea terestră. Dar acum e dimineață iarăși, începe programul stewardeselor. În fine, pierdem din altitudine, hublourile se dispensează de rulouri. Afară e tot mai cald, ne picură de sus condensul fuselajului. Jos e spectaculos. Traversăm arealul golfului interior și o suprafață întinsă de locuințe. Pe unul din dealurile faliei tectonice sunt puse litere mari, ca la Hollywood, cu inscripția „San Francisco South”. B747 ajunge la Sud de San Francisco Bay Area și deasupra de San Jose aripile se înclină pentru un viraj larg. Suntem tot mai aproape de apele golfului, se văd podurile imense, apoi apar cele două prelungiri ale pistelor, inteligente ghidaje înfipte pe fundul golfului. Razant deasupra valurilor, avionul se înscrie majestuos la aterizare, aș spune , chiar silențios, fără bufnitura roților pe pistă. Defilăm prin fața aeroportului SFO. În picioare, scotocim după bagaje, lumea își cam aruncă pe jos păturile și pernele, echipajul a adunat căștile. Stop și trecem, salutați politicos de echipajul pe care l-am gratulat cu aplauzele noastre, prin culoarul spre SFO.  Spectaculoasa poartă aeriană a Vestului Statelor te primește cu împletitura de autostrăzi, cu benzile și scările rulante completate cu air-train-uri la toate nivelele și lifturi largi, cu care ajungi la parcări.  O uriașă vitrină conține macheta orașului Șanhai, cu clădiri fanteziste urcând prin cer.   Lumea stă iarăși la cozi, disciplinată, în fața benzii cu bagajele din cală…Peste tot fotografii uriașe, reprezentând istorica evoluție a SFO. Polițiști negri patrulează solemn pe biciclete sau trotinete cu motor electric. Aeroportul e o lume specială. Acesta mai ales, fiind consolidat antiseismic, e singurul din lume de acest fel…(Re-postare. Fragment din volumul „Hotel California”)