Reporter special


Stradă în Lipova
Digul cu saci de nisip la Arad și militarii în acțiune
LIPOVA
Calea ferată Radna-Timișoara
Mureșul, între Săvârșin și Lipova, 7 km lățime – fotografie pe care am luat-o din elicopter

…Într-o ședință-fulger la Studioul de Radioteleviziune timișorean m-am oferit voluntar să plec la marile inundații de pe Mureș. Mi-am luat un reportofon cu un cablu special de conectat la rețeaua PTTR pentru transmiterea reportajelor din județul Arad, mi-am cumpărat cisme și am ajuns la Arad bine echipat. M-am cazat la Astoria și am dat o raită prin cartierul Alfa, inundat deja și am văzut cum se trăgea pe uscat podul de pontoane care lega centrul de cetate.
A doua zi m-am prezentat la primul secretar, Haș. Cizmele mele lãsau dãre de noroi pe covorul roșu al biroului. (La plecare secretarul a fãcut discret un semn și a venit femeia de serviciu, cu mãtura…). Secretarul m-a primit cu o cafea și mi s-a destãinuit cã ar fi vrut mai demult sã mute radioul, cu tot cu antene la Arad, dar Timișoara susținea cã locul actual este bine ales strategic și marea antenã e direcționatã spre Occident, de unde se aude bine. Mi-a arãtat curtea clãdirii unde așteptau, pentru orice eventualitate niște bãrci. Sigur, existã un ordin suprem ca apa sã nu intre în oraș, dar asta e și dorința cetãțenilor. Haș mi-a pus la dispoziție o mașină pentru a ajunge în locurile inundate. Am și plecat rapid spre Lipova, deja inundată. Prin Radna se mai putea trece, așa că am ajuns la Săvârșin. Aici râul barase deja șoseaua, așa că am făcut cale-ntoarsă. Era doar a treia zi de teren și nici n-am știut că urmau încă patruzeci și cinci…Viitura seapropia de Arad cu patru kilomeri pe oră. Lipova a fost sacrificată, digul pe care era terasamentul căii ferate spre Timișoara a reținut apa pentru a da răgaz arădenilor să ridice zidul cu saci de nisip. Mureșul furios a inundat orașul, după care s-a năpustit asupra căii ferate, rostogolind-o ca pe un gard, rupându-și drum în aval. Simțeam nevoia unei viziuni de ansamblu. Știam că ministrul agriculturii, Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Năstase, făcea dese survoluri cu elicopterul în zona Lipova, unde nu se putea ajunge cu mașina, orașul fiind complet inundat. Zburasem deseori cu Antonov sau Tupolev la mare și spre capitală, dar nu cu elicopterul. Am plecat într-o zi la aeroport, ca să-l prind pe ministru. La aterizarea greoiului elicopter rusesc, m-am legitimat și i-am cerut direct ministrului permisiunea de a folosi elicopterul. Maiorul Macovei – pilotul se uita amuzat la un tânăr reporter de radioteleviziune, harnașat cu cizme, reportofon greu, sovietic, rucsac, aparat foto…gata de acțiune. Apoi Miculescu a arătat spre echipaj și mi-a dat aprobarea, verbal. Aveam să pornim a doua zi în zonele afectate. O nouă fază în misiunea reporterului de șoc…
„Vaca”, așa cum era poreclită zburătoarea, era chiar fostul elicopter prezidențial, căptușit cu catifea roșie. Având acum, de puțină vreme, un „Alouette” nou, șeful statului nu mai avea nevoie de greoiul aparat. Înăuntru era OK, hublouri largi prin care aveam să fac poze. Zgomotul era însă înfiorător. Aparatul rula un pic la sol și se ridica. Pe cursul Mureșului am întâlnit mănăstirea Bodrog, cu oameni pe acoperiș. Cineva din echipaj le-a trimis în jos un scaun pe cablu, pentru recuperarea sinistraților. Un om a urcat în scaun, cu o sticlă în mână și a fost coborât pe uscat, mergând pe mai multe cărări. În loc de apă cei de pe acoperiș băuseră țuică. Ne-am întors după ei, însă ne-au făcut cu mâna semn să dispărem. Se distrau destul de bine, cu sticlele în mână. Avea să vină după ei un aparat mai spinten, de la aerodromul din Timișoara, bun de împrăștiat îngrășăminte. Cu un pilot tânăr, un adevărat aventurier, care a salvat de pe acoperișuri zeci de persoane. Noi ne-am îndreptat spre dezastrul de la Lipova, descris de mine în nenumărate reportaje pe care le duceam în fiecare seară la PTTR, unde reportofonul era cablat pe relația cu Timișoara, iar dimineața îmi ascultam la radio toate transmisiile…
La Lipova Mureșul trece printr-o strâmtoare care a ridicat nivelul apei. Zburând spre Săvârșin, dealurile se deschideau brusc și aveam să vedem apa revărsată peste întreaga lățime a câmpiei, pe șapte kilometri. Piloții își făceau semne îngrijorate. Dinspre amonte se apropia de noi un front noros. Trebuie să completez însemnările cu un fapt important. „Vaca” noastră era încărcată cu 800 de kilograme de pâine, pe care trebuia să le ducă la Alioș sau alt sat, care nu avea nici o legătură pe uscat cu alte localități, așadar nu se putea aproviziona. Brusc am intrat în curenți de aer care balansau elicopterul și, ceea ce era mai periculos, în jurul nostru fulgera puternic. Ni s-a spus nouă, „pasagerilor” din cockpitt să nu atingem fuselajul pentru a ne rezema, căci puteam fi curentați. Așa că trebuia să ne îngropăm în mormanul de pâini negre, rotunde. Era o poziție mai sigură, chiar comodă, cu tot balansul aparatului. Și mai puteam rupe din pâinea aceea care ni se părea gustoasă, în tunelurile pe care ni le amenajaserăm în hrana pe care o aștepta un sat întreg. După tentative de aterizare nereușite, riscând o împotmolire în iarba sub care pândea apa și nămolul, pilotul a găsit un deal solid. Locuitorii fugeau după noi, din loc în loc, apoi s-au strâns în fața aparatului, ploaia mai contenise, palele s-au oprit. Cu toții ne-am mobilizat pentru aruncarea pâinilor. Primar și milițieni păzeau zadarnic împărțirea hranei, căci oamenii prindeau pâinile din zbor și o luau la sănătoasa.

A doua zi urma un zbor în direcția Crișurilor, care se uniseră, părând o labă de gâscă. Locul de aterizare trebuia să fie în zona unei mari spărturi în digul Crișului Alb, mi se pare, de unde apa inunda localități întregi, inclusiv satul natal al secretarului județului Arad, Haș. Pe Criș navigau șalupe militare tractând șlepuri încărcate cu pietre necesare astupării spărturii. Veneau de la Chișineu-Criș contra curentului. Elicopterul ateriză pe digul îngust, mărginit de ape. Trebuia să se întoarcă pentru aprovizionare cu combustibil. Le-am spus membrilor echipajului că-i aștept pe dig, de unde se puteau face niște reportaje spectaculoase. Dar „vaca” plecă și nu mai venea și se apropia seara. Aproape de cascada spărturii venise și un ștab înfumurat, costumat exact ca șeful statului, cu bocanci și șapcă, dar și cu o mașină care nu mai avea pe unde să întoarcă, ploaia făcând să crească nivelul apei. Ne aflam, de fapt, pe un dig între ape. Individul, venind la locul unde militarii dădeau cu lopata, m-a întrebat de ce nu lucrez și eu. I-am răspuns că munca mea e de altă natură și s-a supărat. La naiba, ăsta nu mă văzuse lucrând cu reportofonul?
La un moment dat o șalupă intrase din greșeală în șuvoiul spărturii și s-a răsturnat. Soldații s-au salvat înotând și au încercat să tragă de barcă, dar asta nu mai ieșea din apă. Atunci un ofițer, am reținut că era un ungur solid, mușcă dintr-o sticlă de șnaps, mult și bine, după care se înhămă la parâme și scoase singur barca/șalupa, spre entuziasmul tuturor.
Militarii lucrau în două schimburi, zi și noapte, în lumina unor faruri cuplate la un generator. Soldații săpaseră un fel de bordeie în dig, le-au acoperit cu folie transparentă. Cei ce lucraseră noaptea dormeau acolo iar folia se umpluse cu aburul respirației lor.
Ultima șalupă a zilei descărcă pietrișul și urma să se întoarcă la Chișineu. Am fost invitat „la bord”, împreună cu „sinistratul” activist, a cărui mașină rămăsese captivă. Fără să ne privim și să ne vorbim, am stat culcați cuminți, pe spate pe fundul ambarcațiunii, la ordin, pentru că motoristul trebuia să manevreze reflectorul. Era întuneric, în dreapta și stânga urlau apele, se vedeau doar vârfurile sălciilor din spatele digurilor. Omul de la timonă nu era încântat de situație, ne puteam îneca oricând, la o manevră greșită. Nu știu câte zeci de kilometri am parcurs astfel. Lângă Chișineu era un fel de debarcader. Acolo îl aștepta o mașină pe activist. M-a luat și pe mine, cu un gest sobru, iar eu m-am dus la poștă într-un oraș necunoscut și am cablat reportofonul.
Pe cuvânt că în perioada aceea nici un fel de cenzură nu a fost autorizată să fonotecheze benzile cu strictul autentic de pe teren. Doar în felul acesta au funcționat ajutoarele de la Crucea Roșie Internațională.
M-am dus la hotel. Dis de dimineață am fost trezit. Echipajul elicopterului mă aștepta pentru alte aventuri. Pilotul, moldoveanul Macovei, mi-a rămas prieten timp de patruzeci de zile, cât timp am stat în cizme în județul Arad…Între altele, militari din școala de ofițeri din Radna, unde-mi făcusem și eu cătănia, după facultate, m-au plimbat cu barca prin curtea inundată a cazărmii și pe străzile localității, apoi am condus un grup de la Crucea Roșie Internațională din Munich prin Lipova. Veniseră și cu mașini care produceau apă distilată pentru localnici. Unui medic i-am arătat calea ferată riptă și șerpuind ca un gard, a început să filmeze și a fost impresionat până la lacrimi. Am fost trimis și la frontiera Stamora-Moravița să înregistrez opiniile turiștilor care intrau sau ieșeau din țară. Acolo am înregistrat-o pe una din fiicele lui Gala Galaction, căsătorită în Italia, care venea să aducă o sumă importantă de bani pentru sinistrați. Reportajul a fost tradus în toate limbile în care emiteau studiourile din București și a avut un succes imens. Pentru prestația mea am fost decorat cu medalia de aur „A cincizecea Aniversare a Partidului.” 
Peste cinci ani. Potopul revenise. Acum lucram la revistă și nu mai beneficiam de facilitățile unui reporter-radio. Așa că am luat trenul pe același traseu pe care-l cunoscusem cu ani în urmă. Direcția – Săvârșin. Vedeam cum s-au ridicat în calea Mureșului niște diguri provizorii, de pământ, pentru ca în spatele lor să se recolteze grâul, contra cronometru. Am coborât în gară, aveam să mă întorc abia a doua zi, așa că m-am dus la „cazare”. Administrația de partid se găsea într-o clădire lungă, înconjurată de un zid. Mi s-a spus că este „castelul”. După formalități, m-am instalat în cameră regală și am plecat să văd râul. Se anunța o creștere a debitului viiturii. Deocamdată venea noaptea, așa că am plecat să caut un birt. Era plin – stup. M-am înghesuit la o masă, trebuia să mănânc ceva. „A, dânsul e castelanul nostru”, îmi zise o voce. Era un tovarăș de la administrație. „Să luăm și niște bere, tinere, că dimineața vom vedea pe dracul.” I-am spus că am senzația unei capcane, dacă râul…„E-n regulă, surâse el, am mai văzut acum un cincinal ceva asemănător.” Da, dar atunci eu eram în elicopter, voiam să adaug, însă între timp veniseră berile. Și am dormit bine în fostul palat regal, numai că m-am trezit pe la opt. Am coborât în goană spre gară. „Ultimul tren a plecat spre Arad la cinci, domnu`, gara și toată linia ferată e sub apă. Și șoseaua e sub apă”.
Începuse ploaia, una din acele ploi putrede, calde, de vară suprasaturată de ape. Castelanul se afla în capcană. Încercau oamenii să ajungă cu tractoarele la niște case sub apă. Nu se mai putea așa. Am plecat spre Lipova pe jos, erau vreo sută de kilometri până acolo. Dar neavând decât o șosea submersă, am urcat pe dealul din dreapta apelor. Cu hainele în rucsac, mergeam, cu apa șiroindu-mi pe corp, prin pădurea de pe deal, în paralel cu șoseaua, în speranța că voi întâlni în aval ceva drum uscat. După niște kilometri, s-a întâmplat chiar așa. Viitura nu ajunsese pe șosea, râul curgea cam cu patru kilometri pe oră. L-am depășit, așadar și am fost luat de primul camion. Apoi, la prima localitate am schimbat, pentru o mașină.
În fine, gara din Radna, ciudat de pustie. „Un bilet pentru Timișoara!” Nu se mai dădeau bilete pentru direcția asta. Peste cinci minute am auzit explozia. Terasamentul fusese aruncat în aer. Asta ar fi trebuit să se facă și acum cinci ani, pentru că de la Radna linia ferată o lua oblic spre Lipova-Timișoara, pe un terasament ca un dig, care stăvilea viitura și în fața acestui baraj apa creștea, inundând orașul Lipova. De data asta au avut mai multă minte și au lăsat o gaură pe unde râul să curgă liber înspre Arad. Căci acum Aradul avea un dig de apărare, construit în cincinalul trecut.
Singura soluție pe care o aveam mai rămăsese trenul electric Radna-Arad. „Luați-l, ăsta e ultimul. Radna va fi sub ape în jumătate de oră!” M-am agățat de trenul care se și punea în mișcare. Istoricul tren imperial. Aveam poze și impresii destule, așa că din gara Arad am luat alt tren, spre Timișoara. Și cu asta am terminat cu condiția reporterului trimis special în situații de calamitate. E destul, îmi spuneam în anul 1975.
N-a fost destul, căci am mai făcut un drum la Cenadul afectat de infiltrații masive prin dig. Venise secretarul Iliescu, să mobilizeze lumea la strâns recolta. Trecea șeful statului cu elicopterul pe deasupra celor de pe câmp și nu trebuia oprită munca nici o clipă. Oamenii dădeau cu sapa cu o mână și mușcau dintr-o pită ținută cu cealaltă. Nu m-am dus în biroul ștabilor, trași la cravată, de parcă ar fi fost la CC. Am călătorit cu trenul la Dunăre, pentru un reportaj mai amplu.
Elicopterele nu mai erau puse la dispoziția reporterilor, era un ordin „de sus.” Cu puțin timp în urmă niște îndrăzneți, douăzeci la număr, reușiseră să fugă din țară înghesuiți într-un  avionaș de pe aerodromul timișorean „Cioca.”

Advertisements

Spectacole în lăcașe de cult


În Banat, prezenţa evreilor e atestată încă din secolul al XVII-lea , iar în cimitirul evreiesc din Timişoara există şi astăzi o piatră funerară cu numele lui Asriel Assael din Salonic, decedat în oraş în 1636.   Sefarzii şi aşchenazii  au venit în Banat pe vremea când acesta se afla sub stăpânire otomană, iar numărul lor a crescut continuu după cucerirea provinciei de către austrieci, care au  renunţat, treptat, la restricţiile impuse evreimii şi la intoleranţa religioasă. Din considerente economice evreii au dobândit, cu timpul, importante privilegii, ei fiind consideraţi utili dacă erau buni platnici. Pe de altă parte, tradiţionalismul comunităţilor evreieşti a fost atenuat de numeroase mişcări reformatoare, care au impulsionat renaşterea spirituală a acestora.
Primii evrei care au venit în Banat, prin Peninsula Balcanică, au fost de origine sefardă (spaniolă), cărora le-au urmat evreii aşchenazi, din Europa Centrală, cele două grupuri constituindu-se în comunităţi separate.  În 1717, contele Wallis, comandantul cetăţii Timişoara, se arăta neîncrezător faţă de evrei şi spunea  că „musulmanii au mai mare încredere în ei decât în creştini”. Austriecii i-au îndepăratat pe evrei din zona fortificată a oraşului; potrivit unui recensământ din 1739, la Timişoara erau 31  şi 15 familii sefarde. Cei mai mulţi evrei veniţi în Banat s-au stabilit în oraşe – Timişoara, Lugoj, dar şi în multe comune şi, în cele din urmă, în zona de graniţă militară şi în regiunile miniere, unde, iniţial, avuseseră interdicţie de stabilire. Familia avea o deosebită importanţă în comunitate, aceasta fiind principala instituţie evreiască, iar prin sinagogă şi-au asigurat supravieţuirea, de aceasta legându-se toate momentele importante din istoria şi viaţa evreilor. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea serviciile religioase s-au desfăşurat într-o casă închiriată, sub bolta porţii „Eugeniu de Savoya”.

Sinagoga din Cetate a fost construită în 1865 iar lăcaşul a fost inaugurat printr-un ceremonial fastuos. Considerată un „ornament al oraşului”, ea a fost vizitată în 1872 de împăratul Franz Joseph, evenimentul fiind consemnat pe o placă de marmură. La sfârşitul aceluiaşi secol au fost ridicate încă două sinagogi, în cartierele Iosefin şi Fabric. Mai mulţi rabini timişoreni s-au remarcat ca excepţionali oameni de ştiinţă şi cultură, somităţi talmudice care au rezolvat cu înţelepciune dispute teologice în întreaga monarhie habsburgică.   Asociaţii filantropice Evreii bănăţeni s-au remarcat prin înfiinţarea mai multor asociaţii cu caracter filantropic,  care adunau bani şi alimente pentru săraci, îngrijeau bolnavi, indiferent de confesiune, patronau un orfelinat şi strângeau fonduri pentru binefaceri, nu numai pentru aşezămintele evreieşti, ci şi pentru oraş. La inaugurarea sinagogilor din Timişoara au participat numeroşi creştini, evreii participând la rândul lor la evenimente din viaţa confesiunilor creştine. 

Timișoara a fost conceput ca un oraș industrial, cu mult spirit mercantil. Mai puțină cultură și artă! Teatrul și Opera funcționează în aceeași clădire și tot aici sunt Teatrul Maghiar și Teatrul German. Filarmonicii i s-a oferit sala cinematografului Capitol, unde rulau filme în timpul săptămânii și în week end se țineau concerte. Primăria municipală are, după București, cel mai mare buget, dar tot nu e destul pentru a construi săli polivalente, de concert sau de teatru. Așadar, după plecarea evreilor spre locuri mai primitoare, sinagogile au fost soluția salvatoare. Unele lăcașuri mai mici au devenit depozite, dar două sinagogi au devenit cămine sau case de cultură, împărtășind destinul sediului germanilor, Casa Adam Mueller Guttenbrunn. S-au găsit bani pentru construirea multor biserici ortodoxe minuscule, în stilul neogrecesc aprobat de la centru. Totuși, în bisericile și catedralele ortodoxe, catolice și reformate nu se țin spectacole de teatru, lansări de cărți și concerte cu un repertoriu laic. Nimeni nu-și imaginează un festival Beethoven în incinta catedralei ortodoxe din centrul orașului, cu sute de scaune instalate în acest scop și podium dirijoral. Spectacolele laice au pătruns, așadar, în spațiul sacru, dar unde nu se mai oficiază cultul evreiesc.

Desigur, sinagoga Cetate are o acustica desavarsita, incomparabilă cu aceea a sălii de cinematograf Capitol.   Aici au concertat artisti mari, din Timisoara, din tara si din lume. Au fost vernisaje de expozitii de arta, au fost conferinte, lansari de carte…
Sinagoga   a fost construita intre anii 1863-1865 in stil maur și  a fost inclusa pe Lista monumentelor istorice din judetul Timis. Arhitectul vienez Ignatz Schuhmann i-a realizat proiectul.
În perioada socialistă a fost inchisă  pe masură ce majoritatea evreilor ramasi in oras dupa cel de-al doilea razboi mondial au emigrat in Israel.   In 2001, Comunitatea evreilor din Timisoara a cedat Sinagoga din cartierul Cetate pe o perioada de 50 ani catre Societatea Filarmonica. În 2018 a început renovarea clădirii.
Probleme repertoriale. Se pune problema excluderii lui Wagner din programul interpretat în sinagogă. Compozitorul a fost puțin antisemit, dar avea membri de familie și colaboratori evrei și l-a lăudat pe Mendelsohn. A fost mai mult contestatarul lui Mayerbeer. De altfel Tannhauser a fost rău primită în Franța. 

Compozitorul nu avea cum să fie considerat hitlerist. Mai degrabă de această coloratură se pare că a fost o  spectatoare la Bayreuth, sora lui Nietzsche. Apoi de ce n-ar fi excluse și lucrările postwagnerienilor ca Bruckner, Mahler (acest evreu wagnerian) sau Richard Strauss, căsătorit cu o evreică dar care a fost chiar președintele compozitorilor naziști din cel de al treilea Reich. Sau a unor antisemiți ca Chopin.
Societatea Filarmonică s-a angajat prin contract să nu interpreteze operele vestitului compozitor, tabu în Israel, în Sinagogă.
„Când n-ai nimic de ce să te agăţi, fiind lipsit de o sală potrivită de concerte, sigur că accepţi şi un asemenea compromis, chiar dacă este vorba de un compozitor de talia lui Wagner”, a declarat Ioan Fernbach, fost director al Filarmonicii. Și s-au „agățat”.
Nici o problemă. Wagner ridică și probleme dificile de interpretare, așa că orchestra timișoreană se poate mulțumi cu Mozart sau Rossini. Dar nu pricep ce atâta tărășenie, oricum nu se interpretează la Filarmonică opere, ci doar niște fragmente orchestrale. Muzica nu are miros politic. Cât despre operele lui Wagner la Timișoara…Prin anii optzeci cu chiu cu vai s-a pus la Operă un LOHENGRIN cu   orchestrele reunite ale operei și filarmonicii. După două spectacole s-a abandonat Lohengrinul din lipsă de public. Așa că, dată fiind lipsa de cultură wagneriană în orașul care primește titlul de capitală culturală europeană, ce-am avut și ce-am pierdut. Nici bicentenarul compozitorului nu ne-a prea intoxicat cu interpretări wagneriene în variantă timișoreană…
Și Teatrul Naţional Timişoara va avea încă o sală de spectacole în oraş. Pe lângă sala din sediul instituţiei, TNT are şi Sala 2 (fosta sală de sport din spatele Hotelului Continental, care, mai demult, a fost manej imperial).   Reprezentanţii comunităţii evreilor din Timişoara au fost de acord ca instituţia teatrală să îşi prezinte unele dintre spectacole în Sinagoga din Fabric. Teatrul are drept de folosinţă pe 35 de ani, Sinagoga devenind Sala 3 a TNT. Teatrului Naţional îi revine obligaţia de a o renova.
Totuși, personal aș fi folosit sinagoga pentru amenajarea unui muzeu al culturii și civilizației evreiești din Banat, cu o secțiune specială destinată unor documente ale holocaustului. Mi-a venit acest gând în momentul în care am citit cu consternare acele considerații oportuniste, gen „păi dacă tot ne dau sala, ne lepădăm de Satana-Wagner, cu pasiune, că doar nu ne-o făcut ăla oameni…” Oare pe când vor avea loc spectacole de operă sau concerte în catedrala ortodoxă sau în bisericile catolice din oraș? Tot nu este o sală polivalentă în oraș, că sala de sport e doar monovalentă. Pentru a putea gazdui manifestari culturale si artistice cu caracter laic, Sinagoga a fost desacralizată de Rabinul șef al României, (Cum poate „desacraliza” un templu un singur om? N.n.). 

Mărturisesc că despre această DESACRALIZARE nu se știe mai nimic. Știm de denivelare, denazificare, detoxifiere. Așadar, noțiunea de desacralizare este absolut abstractă, dacă nu și imposibilă. Oricum, e un lucru trist depopularea acestei părți de țară de naționalitățile care au contribuit la multiculturalitatea ei.

 La data de 24 septembrie 2005, in prezenta unui public extrem de numeros Sinagoga a fost deschisa printr-un concert de muzica de camera.” Evenimente muzicale cu un conținut adecvat spațiului spiritual al lăcașelor de cult nu sunt o noutate pe continent, mai ales că multe săli de concert au fost distruse de război.
„La 19 noiembrie 2005, Societatea Filarmonica din Timisoara a organizat, tot in Sinagoga din Cetate, lansarea volumului „De la Timisoara la Viena” de Ioan Holender, in prezenta autorului, presedinte de onoare al S.F.T.” Lansările de carte aveau loc deobicei în librăriile centrale, unde se și vindeau. Cum în librărie nu se mai lansează cărți, comerțul se face în spațiul „desacralizat.”… a fost prezentat un moment teatral trilingv pe un fond muzical de Bartok Bela si a fost decernat premiul de excelenta in cultura pe anul 2005 domnului Ioan Holender. (Concitadinul meu evreu, domnul Holender, persecutat pentru că s-a alăturat studenților care au protestat la Timișoara în timpul revoluției din Ungaria anului 1956, emigrat și devenit director al Filarmonicii din Viena, ocupând fotoliul lui Mahler, Lorin Maazel, Karajan, umblă cu bicicleta prin orașul natal și organizează la București Festivalul Enescu. La această manifestare Holender s-a opus oferirii a sute de bilete de protocol. În regat unii comentatori l-au făcut „marele om de cultură român”, probabil din ignoranță. Nu este Holender român. Alți comentatori dâmbovițeni au criticat modul în care a organizat el festivalul, aici ieșind la lumină tradiționala invidie, antioccidentalismul și antisemitismul. Fenomen care este în plină desfășurare, dacă nu la vedere, măcar online.

In colaborare cu un grup de constructori si reparatori de orgi, S.F.T. va initia un demers de restaurare a orgii istorice din Sinagoga, orga construita in atelierele Wegenstein din Timisoara la mijlocul secolului al XIX-lea.
Evreul Wegenstein fabrica orgi în Temesvar/Timișoara. Înmulțirea populației ortodoxe și plecarea minoritarilor au făcut inutil acest demers artistic. Orașul s-a ales cu o fabrică de acordeoane. În prezent nu mai există nici aceasta.
„Din 2006 pana in prezent, in organizarea Societatii Filarmonice din Timisoara, la Sinagoga din Cetate s-au mai desfasurat peste o suta de evenimente artistice, culturale, in general, dar mai ales muzicale pentru ca acest spatiu fascinant, miraculos, are o acustica desavarsita, este de fapt, cea mai buna acustica, spun specialistii din oras, si a fost gazda unor evenimente cu adevarat remarcabile. Au fost vernisaje de expozitii de arta plastica, au fost conferinte, lansari de carte, au fost spectacole de teatru si nadajduim sa avem puterea, in continuare, sa il mentinem deschis pentru publicul larg“.

In perioada interbelica existau la Timisoara aproape 13.000 de evrei, in prezent locuind in oras mai putin de 700.” (Desigur, nu sunt trecute la socoteală persoanele provenind din familii mixte, în care o mamă sau o bunică descind din familii evreiești.)

 „Ideea interzicerii compozitorului Wagner a venit în urma scandalului din 2001 de la Tel Aviv. Acel punct nu mai este de interes. Mai ales că acum încercăm să pornim un demers către Federaţia Comunităţilor Evreieşti prin care să întocmim un act adiţional care să elimine acea prevedere”, a declarat cineva din Filarmonică. Se spune că acest punct din contract nu este deloc important. Mai mult, el precizează că această clauză există doar pentru că se dorea evitarea unui conflict cu cei din Israel pe acestă temă. Noi am trecut acolo chestia asta pentru a ne asigura că nu comentează cineva din Israel”. „Dacă se va cânta Wagner în Sinagogă nu va exista nici o problemă şi noi nu ne vom sesiza. Ne vom sesiza însă dacă va fi cântat prost.”
Preşedintele interimar al Comunităţii Evreieşti din Timişoara, s-a abţinut însă de la comentarea clauzei care-l interzice pe Wagner: „Noi nu avem competenţa necesară. Nu noi suntem proprietarii clădirii, ci Federaţia Comunităţilor Evreieşti. Și este puţin probabil ca primul compozitor interpretat de Filarmonică să fie Wagner. Asta în ciuda tonului glumeţ şi împăciuitor al celor ce spun că embargoul asupra operelor sale se va ridica, chiar şi în Sinagogă. Oricum, pentru aceasta, va fi nevoie ca nici un evreu din Israel care-l consideră nazist pe Wagner să nu afle.” (Adică să se intre în ilegalitate?)

Într-o conversaţie cu soţia lui, Cosima, Wagner a menţionat că “dacă ar fi să scriu despre evrei din nou, aş spune că nu există nimic împotriva lor, decât că au venit la noi, germanii, prea curând; nu eram îndeajuns de stabili pentru a absorbi acest element”. În ciuda etichetei de antisemit, Wagner a avut câţiva prieteni buni evrei practicanţi. Pe unul dintre ei, Hermann Levi, l-a ales chiar să dirijeze ultima sa operă, Parsifal, la premieră. Wagner a vrut iniţial ca Levi să fie botezat înainte, datorită conţinutul religios al operei, dar a renunţat la idee.”

 Sinagoga din Fabric a devenit anexa Teatrului Naţional. N-am aflat dacă și acest lăcaș de cult a fost DESACRALIZAT.