Dincolo de literatură


Lucian Bureriu

Eseu 

 

Teoria literară română a fost destul de săracă în definirea completă a memoriilor și jurnalelor, mai ales că aceste două specii ale scrierilor autobiografice se întrepătrund adesea, au vieți paralele în cazul aceleiași scrieri. „Însemnări asupra evenimentelor la care a participat cineva ori care s-au petrecut în timpul vieții cuiva” sunt memoriile. Și iar, „însemnările zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa” sunt jurnalele. S-a descoperit chiar un gen – autobiografic – pe lângă cele trei existente, care are o frontieră comună cu acestea. În toate încercările de postare în manualele școlare lipsește definirea ficțiunii, element esențial pentru existența creației literare. Referitor la aceste forme ale desfătărilor autobiografice, se pare că la noi ele au proliferat în perioada post-comunistă, oferind material documentar despre întâmplările prin care a trecut națiunea sub regim totalitar. La modul general, s-ar părea că asistăm la o formă de îmbătrânire a culturii. Este un moment nespus de trist atunci când viața și creația devin simple memorii, mărturisiri, jurnale. Ajungem în acel punct mort, în care nu se mai nasc scenarii, în care îți dai seama de inutilitatea elaborării unui project de roman sau a conturării unui volum de versuri închegat, rotund. De la o anumită vârstă autorii încep să ne spună cum au scris romane, părând că această specie e pe cale de a ceda spațiu mărturisirilor subiective.
Găsim în arta seniorilor, eseul infinit, jurnalul de bord, în care scriitorul se agață de propria-i creație de odinioară, singurul reper concret pentru el, care, în mod paradoxal este însăși ficțiunea, arta, fantezia creatoare. Cred că foarte aproape este momentul în care cititorul nu se va mai apropia nici de aceste umbre ale scriitorului care, în absența mirajului inspirației se hrănește din sine, într-o monodie fără sfârșit, într-o melodie infinită…
Desigur, jurnale se pot scrie la orice vârstă, pot răsări albume de amintiri, există celebrele jurnale de bord. Aici nu mai poate fi vorba de literatură, jurnalul ignoră ficțiunea. Totodată nu se poate ști cât de multă autobiografie există într-o scriere care se vrea cu caracter autobiografic.
„Este vremea memoriilor şi a confesiunilor. Scrierile memorialistice reprezintă astăzi o industrie şi această industrie se află în plin avânt. Toată lumea scrie memorii, confesiuni, autobiografii, poartă convorbiri sau dă interviuri; şi toată lumea citeşte memorii, amintiri, confesiuni, autobiografii, convorbiri şi interviuri. Genul memorialistic, dacă i se poate spune aşa, este probabil genul dominant al acestui sfârşit de veac; romanul, în orice caz, a fost detronat, întâietatea nu-i mai aparţine. Pofta de spovedanie în public se dovedeşte la fel de insaţiabilă ca şi foamea publicului de spovedanii şi dezvăluiri.” (Mircea Iorgulescu, Ispita memorialistică, în Caiete critice, nr. 1-2 din 1987). Foarte interesant spus, doar că declinul romanului nu a fost încă demonstrat la modul general, el putând fi constatat la anumiți scriitori, atunci când vârsta înaintată le diminuează puterea de a-și imagina, de a controla ficțiunea. Nici foamea publicului pentru mărturisiri nu depășește un interes firesc pentru lucrurile nefirești. Real este mai degrabă interesul cultural scăzut ca și facilitatea accesului la informații oferită de internet.
Ispita memorialistică rămâne un apel la instanța posterității. Până la urmă lăsarea în suspensie reprezintă finalul oricărui roman. Iar după ce a creat misterul, autorul scrie o deconspirare, încercând astfel să atragă din nou atenția și să prelungească destinul operei sale în viitor.
Mircea Eliade a simţit că nu mai poate scrie decât la persoana întâi, „că orice altfel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-ar avea sens”. Camil Petrescu citește, la un moment dat, doar memorii („neliterare”) și îl interesează valoarea lor documentară, psihologică și socială. Lui Thomas Mann i se părea mai interesant să ne relateze Cum am scris Doctor Faustus, decât să se ocupe de un nou roman? O adevărată andropauză a creației. Subtitlul Romanul unui roman nu-și mai avea sensul, evenimentele istorice la care participa autorul în exil și modalitatea de a se documenta interesează mai puțin, ficțiunea nu mai există. Eventual preluăm informația cum că personajul Adrian a fost creat după modelele Nietzsche și Schoenberg.
Nu numai Thomas Mann crede că a scris un nou roman (în completarea celui faustic). Nicolae Breban se întreabă: „Nu cumva încerc să fac din propria mea autobiografie un roman?” Un asemenea scriitor de top, pe ce pune mâna devine roman. Dacă Animale bolnave a fost scris pe baza unui model real, oferit de autorități pentru combaterea misticismului criminal, ficțiunea este puternic susținută în această perioadă creativă a unui tânăr scriitor. Mai nou, în traversarea senectuții Breban pare a fi mai bun memorialist – eseist decât romancier. Dialogurile devin interminabile, eseurile nu mai sunt romane. Hipertrofierea eului unor autori poate deveni obiect de studiu de laborator, material documentar de nișă. Varianta îmbătrânirii romanului e similară cu părăsirea unei bărci prea vechi. Mircea Cărtărescu nu e la vârsta lui Thomas Mann sau a lui Breban când inaugurează o specie, se pare, nouă, aceea a „jurnalului-fluviu”, adică mai multe cărți, pe bandă rulantă. (va urma)

Advertisements