Unde e balet nu e muzică


De ce detest, mai nou, baletul, greu de spus. Prima decepție a fost la o vârstă imatură, când am auzit că parizienii unui Jockey-club au vrut să-și vadă preferatele dansând în opera lui Wagner, Tannhauser. Culmea tupeului. Apoi, când Nietzsche s-a dezis de Wagner spunând că preferă „Carmen” și îi place dansul. Și eu am fost bun dansator, de rock, dar fără balet. În secolul nostru baletul se asociază cu demonstrațiile de exhibiționism și deseori, mai ales la francezi, apar scene quasi-pornografice. Când s-a montat la Timișoara balet pe muzica lui Orff, „Carmina Burana”, am refuzat să scriu reportajul comandat de redactorul-șef al revistei unde lucram. Mi s-a spus la Operă că anumiți balerini își îndesau în hamleți ghemotoace de bureți din plastic, pentru a părea mai…virili decât erau în realitate. Publicul feminin ar trebui să știe acest lucru penibil. Când am fost în delegație în URSS am refuzat să vizionez „Lacul lebedelor” la BOLȘOI, spre mirarea gazdelor. În schimb, în sala Conservatorului am ascultat un impecabil concert cumuzică germană, pură, fără voci. În rândul întâi, alături de consuli și ambasadori din diferite țări. Acord note minime pentru ceea ce se dă pe MEZZO TV, „Pneuma” și „Indiile galante”.

Advertisements

Rusia a corupt presa românească pentru ca propaganda ei să determine intrarea în război alături de Antanta


Dintotdeauna atracția Moscovei a determinat colaborarea României cu țariștii. Suntem prostiți în continuare că germanii au corupt presa românească și numai germanii. Să vedem opinia „germanistului”:

Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…”

N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!” România, în viziunea guvernului dâmboviţean trebuia să iasă din război mărită, fără risc şi sacrificii, la braţ cu învingătorii, „la pleaşcă” (cf. expresiei lui Stere, n.n.).

COLONELUL ANTONESCU DESPRE COLABORAREA CU RUȘII în WW1.

După cum relatează în memoriile sale, colonelul ION ANTONESCU, direct implicat în conflagrație, (intrarea României în război, în 1916), aliații n-o prea sprijineau, „…trupele ruse nu se clinteau şi continuau a privi, cu o indiferenţă de fiară, la tragedia sfâşietoare care se juca la picioarele lor. Comandanţii ruşi promiteau, se agitau, dădeau ordine, nimeni însă nu mişca. Intervenţia ruşilor ar fi fost decisivă”. Armatele române au reuşit să se retragă în Moldova, înapoia frontului format de Siret, „…unde comandamentul superior rus dorea să ne vadă, chiar de la intrarea noastră în acţiune. Inamicul şi ruşii SE COALIZASERĂ CU TOŢII PENTRU A NE DISTRUGE”… „Ruşii s-au instalat în Moldova ca cuceritori”.

(Este cel puţin ciudat că sfatul înţelepţilor de la cârma României nu prevăzuse acest lucru şi s-a înscris într-o acţiune sinucigaşă, regele însuşi pierzându-şi tronul. )

„Toate operaţiunile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populaţia (şi de aceea, n.n.) stăruiau din răsputeri ca misiunile aliate, Regele, Armata, Guvernul şi refugiaţii să treacă în Rusia, la răsărit de Nistru, să luăm, în condiţiile arătate drumul exilului şi-al morţii. ROMÂNIA ERA DESTINATĂ A FI ÎMPĂRŢITĂ ÎNTRE AUSTRIA, BULGARIA ŞI RUSIA. Şi pentru că nu vroiam să mergem să murim în Rusia, au decis să ne facă să murim la noi în ţară. Comandamentul rus ne-a impus să le punem la dispoziţie toate rezervele noastre alimentare. Deşi echipament şi armament fusese trimis de aliaţi, totuşi nimic nu sosea în ţară fiindcă de la Arhanghelsk la Iaşi totul dispărea. A început atunci goana ofiţerilor francezi prin Rusia, după vagoanele încărcate cu armament, echipament şi muniţii pentru noi”. Şi astfel a renăscut armata română, „…sub direcţia ofiţerilor francezi”. Interesant este că după revoluţia rusă s-a schimbat şi „…mentalitatea comandamentelor ruse de pe frontul român. Relaţii normale şi chiar amicale încep”. Dar totul a durat foarte puţin pentru cei ce-şi făcuseră iluzia că, spre deosebire de armia ţaristă, cea bolşevică îşi va face datoria. „Lumea întreagă prinde a avea încredere în armatele revoluţionare, când”…începe marea fugă a ruşilor de pe front, cu ordin chiar de la Kerenski, şeful guvernului provizoriu. Acum va începe un mic război româno-rus: „…Între duşmanul invadator şi aliatul trădător şi jefuitor nu era greu de ales. Soldaţii ruşi trec inamicului, pe parale şi băutură, armele şi aprovizionamentele, tot frontul se transformă într-o tarabă. Am fost nevoiţi să slăbim frontul şi să răspândim din forţele noastre prin Moldova; vânătoarea de ruşi a fost scurtă. Sperând în constituirea unui front ucrainean, am încercat să-i oprim cu forţa. Şi s-a încins atunci între noi şi ruşi, în spatele întregului front, o luptă inegală, scurtă dar sângeroasă, zadarnică”. România intră în „agonie în februarie 1918”. Asta după ce, singură, repurtase o victorie strălucită la Mărăşeşti, ce e drept, cu sprijinul francezilor care au reparat avioanele românești, de care istoricii români au uitat cu totul, lăsând gloria întreagă armiei române terestre. A fost un început de război modern, susținut de aviatorii români.

Urma pacea de la Brest-Litovsk şi drept consecinţă, cea de la Bucureşti. Detestată de o Antantă neînțelegătoare, care parcă nu și-a dat seama că nu avea alternativă guvernul român pe atunci.

Dacă nu ești în București, nu exiști!


PEREGRINÂND PRIN CAPITALĂ
Breban tot îmi spunea că dacă nu ești în București, nu poți deveni un nume. Suntem țara cu un singur oraș, localitățile celelalte sunt provincii în care nu există forța unei tradiții precum în Germania, un Weimar, un Bayreuth. Mie îmi era mai comod în apropierea părinților, n-aveam spirit de aventură, eram un mototol. Asta e.
Am fost angajat în radio Timișoara, ca reporter și avansat redactor, abia după ce debutasem editorial și deveneam membru al Uniunii Scriitorilor. Colegul meu Mircea Munteanu insista să ne transferăm la televiziune. „Mutrele noastre au destulă telegenie. Adio, Radio!” Mie-i plăcea mai mult la radio și după debutul meu editorial la Centru era agreată ideea unui transfer în capitală. Mircea voia să apară „pe sticlă”. Argumentul meu cum că la telecentru e un bufet mai prost decât la Casa radio, unde era industrie de grătare, plafonul fiind descoperit ca să iasă fumul și intrarea la concerte era pe bază de legitimație nu ținea în fața lui. Trecusem amândoi cu bine proba de telegenie, mai lipseau niște faze. Am s-o numesc faza „Zaharia Stancu” pe cea esențială. Vasăzică asta va urma după o altă probă. Am realizat un film-eseu, care dacă primea aprobare să se dea pe post, eram ca și angajat. Pelicula „O pasăre – două păsări”am turnat-o pe o stradă mărginașă. Scenariul mi-a fost aprobat la departamentul cultural de viitorul meu șef, scriitorul Dinu Săraru, care tocmai se mutase într-o vilă boierească, luxoasă, cu scară interioară. O plăcută surpriză, aveam să lucrez cu un cunoscut operator, Savin Devderea și un sunetist, eu făcând şi pe regizorul şi pe directorul de producţie. Am primit în echipă și un grup de balerini, colaboratori ai televiziunii, care se oferiră să lucreze voluntar, în caz că pica filmul la viză. Nu insist asupra conținutului unui film-eseu. Câteva lucruri tehnice de atunci sunt pentru mine, azi, faze de amuzament. Genericul a fost filmat într-o cabină oarecare, Savin punând peste aparat un palton de blană pentru a nu se auzi bâzâitul filmării. Și cum acesta nu a putut să fie scos, rămânea ca backgroundul care avea zgomot de motor între cuvintele prezentării să fie fototecate la montaj. Treabă de chinez, așa că am decis să pun un fond orchestral din simfonia a treia de Mahler, peste care eu prezentam filmul. Lucru care nu se putea rezolva la telecentru, unde nu prea era loc, căci tocmai veniseră mixerele din Anglia. Erau păzite de militari securiști, ca și unicul magnetoscop, material strategic pe atunci, dar mi s-a îngăduit să privesc pupitrele enorme. Peste porțiunile acestora care erau dedicate televiziunii color erau momentan puse niște benzi izolatoare, în așteptarea zilelor când va fi înlocuită emisia în alb-negru și parțial-color. Pentru sunet m-am deplasat la un fost studio cedat televiziunii de studioul „Alexandru Sahia”, o hală veche, unde s-a lucrat însă impecabil. Aveam pelicula îngustă și banda sonoră de culoare brună, ceva mai lată, totul pus în role de metal. Într-o după-amiază am fost programat la o monteuză. Mi-a tăiat porțiuni consistente din ambele benzi, le arunca la coșul de pânză, în suspinele mele disperate. „Lasă, îmi spunea, și la voi, la radio fonotecați în neștire. Eu tai doar ceea ce e de prisos, ai să vezi, și trebuie să ne păstrăm în minutajul pe care ni l-au oferit șefii. Să vezi ce surpriză vei avea când va fi gata filmul și mergem să-l vedem pe un ecran-monitor imens…”
Eram praf pe la trei noaptea, dar treaba era gata. Am trecut cu monteuza printr-un telecentru pustiu. La poartă sentinela dormea pe patul puștii automate. Ea s-a apropiat de soldat și i-a tras ușurel arma de sub cap, strigându-i „Mâinile sus!” Băiatul s-a speriat, dar am râs cu toții în final. Am invitat-o la un local de noapte, unde se intra în demisol și deasupra ușii era atârnat un cauciuc de mașină, ca să nu-ți dai cu capul în pragul de sus. Am băgat în noi ciorbă de burtă și vin roșu, cât cuprinde, apoi am condus-o acasă, pe străzi întunecoase, nu departe de Dorobanți…Fata era o grecoaică frumușică și treaba din studio ne-a legat printr-o prietenie promițătoare, doar aveam să devin redactor la departamentul de la etajul unsprezece.
După un somn-nesomn, dimineața așteptam în studioul vizionărilor. Șefii erau cam grăbiți, au venit îmbrăcați în paltoane, nu le-au dat jos și mi-au vizionat, în picioare stând, „capodopera”. Da, era bună, numai că Săraru mi-a spus că mai tai din ea tocmai o parte care mi se părea esențială. Așa că mai rămânea din totul cam cât un „film de pauză”. Care se va da pe post săptămâna viitoare. Până atunci mai trebuia să aduc, la dosar, o recomandare de la Uniunea Scriitorilor. Era ultimul pas înainte de aprobarea transferului.
Am dat fuga la Casa Sadoveanu. În conducere era un bonom timișorean, Szasz Janos. El a confecţionat un text cu multe epitete, menţionând că, prin calitatea de scriitor aș fi fost în măsură să ajut, în televiziune fiind, întreaga breaslă literară. Cu foaia respectivă am intrat în biroul lui Zaharia Stancu, președintele nostru. Ne vedeam pentru prima oară. „Ce-i cu asta? Trebuie s-o semnez? Dar de unde să ştiu, cum zice aici Ianoșel, pentru că nu te cunosc, de unde să ştiu că vei fi de folos întregii noastre bresle? Ce e cu atâtea laude? Mai sobru. Să vii cu un text mai sobru şi mai vedem…” Am revenit la bunul poet Szasz Janos: „Refaceţi, vă rog, textul, mâzgăliţi o caricatură, tăiaţi epitetele… În fond, e clar că tovarăşul Stancu n-are habar cine sunt.” „Ia mai dă-l în moaşă-sa, că dacă nu erai bănățean, semna imediat…Hai să-ţi fac alt text…” Și dictă dactilografei un text alb, prin care propulsa în TVR un om cam fără calităţi. „Asta da, aşa mai vii de acasă”, surâse cinic Stancu. Şi semnă. Putea fi şi o condamnare la moarte. „Să se spele pe cap cu tine Nesăraru!”
La telecentru noul meu șef închise dosarul şi scrise ceva deasupra. „Acum, băiete, mâine vii la lucru, la colegii tăi bănățeni, Ion Budescu și Viorel Grecu. Ai locuinţă în Bucureşti? Chiar pe Nuferilor? E bine și în gazdă. Dar ce s-a întâmplat că ți-ai lăsat barbă?”„Tovarășe Săraru, a intervenit verdictul unui dermatolog, care m-a sfătuit să-mi las barbă pentru a nu-mi mai tăia negul de sub bărbie.” A fost surprins Săraru: „Cum naiba? Asta ne îngreunează planul. Poate nu știai, dar tovarășul Ceaușescu nu vrea la televiziune bărboși. Zice că prea am semăna cu ăia din Occident. Mai gândește-te. Mâine te aștept la lucru bărbierit.”
Ceea ce se prezenta ca un început de melanom, văd că m-a lăsat deocamdată în pace, iar prin 1999 m-am bărbierit. Dacă o făceam în 1968, aveam buletin de București. Am renunțat la televiziune tocmai într-o perioadă în care tezele din aprilie ale șefului statului ne retezau din aripi. Atunci s-au modificat relațiile mele cu presa, s-a schimbat orientarea editurilor, Elis Buşneag, la Editura pentru Literatură, unde voiam să public o nouă carte de versuri, mi-a spus că a doua se publică doar la altă editură. Urmă eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu, în ton cu epoca, neavând ce face, considera manuscrisul meu „prea puţin patriotic” şi restituirea unui manuscris satiric, „Golul de aer” ( cu adresă la activismul politic) de la Albatros. Despre felul în care am fost tratat acolo a scris mai târziu, în memoriile sale, regretând sincer, Mircea Sântimbreanu, atitudinea unei doamn redactor.
Evident, la Televiziune fiind, mi-aș fi putut face relaţii, aș fi avut o carieră. I-am dat un telefon lui Ion Arieșanu, un vechi prieten, aș putea să spun. Se înființa la Timișoara noul format săptămânal al revistei Orizont iar el, ca redactor-șef m-a chemat mai de mult în această redacție. Și așa m-am transferat, preferând supărarea văcarului pe sat şi o viaţă de anonimat într-o provincie care a fost cândva o strălucită regiune a unui imperiu civilizat şi redutabil. Toată ceauşia am traversat-o purtându-și barba, ca de doliu după tinereţea pierdută.
Am fost cândva „de-al lor” pe atunci, puteam face realmente multe pentru breasla mea. La un tânăr de nici treizeci de ani s-au răstit conu’ Zaharia Stancu, Elis Buşneag, Nicolae şi Mircea Ciobanu, Ştefan Augustin Doinaş ( cu cronicile lui împotriva şaptezeciştilor) criticul foiletonist de atunci trimiţând în derizoriu cam tot ce a scris generaţia mea între anii 1967- 71. Manevra, ochestrată politic, urmărea desfiinţarea colecţiei nonconformiste Luceafărul, ai cărei redactori i-au lăsat în final de izbeliște pe cei ce mai băteau insistent la porţile unui debut. Noi eram de vârsta celor de la Beatles (bietul George Harrison era cu un an mai tânăr decât mine), sau Pink Floyd, dar, graţie stalinismului ne vedeam excluşi din Europa. Nu se poate spune că nu am încercat să parchez în spaţiul ultracentralizat al României, în capitală. Am așteptat promisiunea de la Centru: vi se vor face edituri şi reviste în provincie, ca să nu mai bateţi drumurile spre centru. Și s-au făcut, așa că n-am mai insistat…
Se inaugură, într-adevăr, Editura Facla şi revista Orizont săptămânal, în 1972. În fond şi spaţiul meu spiritual era acesta, unde mai trăiam amintirile altora despre o monarhie austro-ungară. Şi în vreme ce alții controlau istoria literară, provincialii se puteau consola cu o normă de doar una bucată carte la cel puţin doi ani, ca să nu scoatem mai multe cărţi şi să concurăm talentele oficializate, pretextul ivit fiind criza de hârtie. În plină minirevoluție culturală nu m-am mai întors la Bucureşti. Doar când mi-am viza pentru călătoria în Statele Unite. Culmea e că mi-a plăcut dintotdeauna capitala și oamenii ei.
LUCIAN BURERIU

Austria și Ungaria


Misiune dificilă au avut cei ce au creat Austro-Ungaria. Ambele țări fac parte din „a treia Europa”, adică din Europa Centrală și au părți comune, cum ar fi multiculturalitatea. Unificarea în imperiu a pornit de la marele COMPROMIS. În 1848 Viena nu a reușit să înfrângă singură revoluția, pe aceea a lui Kossuth, care se extindea spre orașe esențiale, administrate de habsburgi, ca Timișoara, a reușit să o înfrângă doar cu ajutorului țarului rus. Dar atât imperiul austriac (Cisleithania) cât și regatul ungar (Transleithania) erau amenințate de statele din jur și de mișcări interne și atunci s-a decis compromisul acceptării lui Franz Joseph ca împărat și rege. S-a restaurat Dieta ungară (autonomie) și s-a bătut aceeași monedă. Deci premisa împeriului a fost una pur politică. Sigur că între germanici și ugro-finici sunt diferențe, dar religiile catolice și protestante au unificat imperiul. Cu aproape o sută de ani în urmă evenimentul cel mai important al Europei a fost iluminismul theresiano-josephin, experiment care aducea în paralel mercantilismul cu știința de carte. Aici trebuie spus (Nicolae Bocșan a scris bine despre asta) că terenul cel mai fertil, cu succes deplin a devenit colonizatul Banat, unde nu mai funcționau prejudecățile și teritoriul era receptiv. Nivelul școlarizării a atins și 100%, mai mult decât în Franța sau Anglia, în Europa doar ținutul din jurul Vienei realizând acest record. După compromis, Banatul a revenit Ungariei, care a continuat școlarizarea laică. Românii s-au desprins de sârbi în cadrul privilegiilor ilire (ortodoxe) primindu-și alfabetul latin. La Buda se tipărea și în românește, iar testamentul Gojdu a acordat până în 1918 burse. Interesant este faptul că Budapesta voia să depășească Viena, arhitectonic și am impresia că și azi e mai întinsă decât Viena. Modelul au fost Ring-urile vieneze, la Pesta acele Kor-ut. (N-am tremă pentru O și accent pentru U). Maghiarii au imitat și stilul arhitectonic „Franz Joseph”, Wiener Secession, Art Nouveau (1890-1910). Viena devine capitala muzicală a Europei, de la clasicism, romantism timpuriu și târziu (Haydn, Mozart, Bruckner, Mahler etc) la expresionism în poezie (Trakl), pictură (Kokoschka) și muzică (Schoenberg, Berg, Webern). Occident curat. Maghiarii au luat-o mai mult pe coarda națională, dar au o literatură zdravănă. Preferații mei sunt Ady Endre și Bartok. Subiectul este imens. Serialul „Sissi” e o mostră telenovelistică a întrepătrunderii dintre nobili și popor, a iscusitelor manevre de câștigare a maghiarimii de către împăratul costumat în nobil maghiar. În familia mea țâfna ungurească (a bunicii) s-a împăcat foarte bine cu calmul, blazarea și voia bună a ex-vienezului (bunicul). Or fi diferiți ca istorie și rasă, dar foarte deschiși la mariaj, căsătorii mixte. Rezervați față de români, tatăl meu trebuind să facă nenumărate dovezi de fidelitetate ca să convingă austro-ungaria familială. Austro-Ungaria c`est moi!