A fost părerea lui Apponyi


Delegaţia maghiară de la Paris din 1920 a încercat să amâne cât mai mult semnarea tratatului de pace care ar fi dus la recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România. Şeful delegaţiei de la Budapesta, contele Albert Apponyi a pus la dispoziţia marilor puteri ample memorii în care apăra cauza Ungariei. Notele părţii maghiare au încercat în permanenţă să inducă ideea că românii sunt o rasă inferioară, incapabilă să guverneze şi greu guvernabilă. (Mizerabilă „opinie”. Negată și de marile puteri.)

Memoriile maghiare deformează istoria încercând să acrediteze că românii au venit în Transilvania la 400 de ani după venirea ungurilor, organizaţi în cete de păstori seminomazi, care au avut nevoie de măsuri de coerciţie pentru a se putea încadra într-un stat organizat:  „În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în secolul al X lea de către maghiari care s-au stabilit aici după ce au ocupat poziţii în regiunile transdanubiene şi în Câmpia Maghiară. (…) În secolele XIV şi XV în urma invaziei turce în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în Transilvania şi în părţile orientale ale Ungariei”.

APPONYI GRĂIEȘTE: „Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase. Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor, asta nu se datorează protecţiei statului maghiar, în shimb, inferioritatea rasială a românilor se manifestă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată. Naţiunea română este una tânără şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul sec XIX. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită pricipilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale, pe care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii. Cruciadele, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente . Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale .Trăind într-un stat, alături de alte popoare românii nu au reuşit multă vreme să egaleze acele popoare, nu au reuşit să formeze UN STAT AL LOR; în Ardeal şi Banat elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa mediilor maghiar şi german . Acesta este şi motivul pentru care românii din Transilvania au depăşit cu mult în ultimul secol pe fraţii lor de rasă care trăiau în afara acestui amestec etnic, în propriile lor ţări, Valahia şi Moldova. În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în sec. al X –lea de către maghiari. În sec. XIV-XV, în urma invaziei turce în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în Transilvania. Primul care a exprimat ideea că românii trebuie să fie urmaşii elementelor poporului roman care a rămas în Dacia a fost Bonfinius…Această teză a trecut prin operele lui Toppeltinus şi Cantemir în ştiinţa europeană şi a devenit o dogmă ştiinţifică. Anonymus, unicul cronicar care găseşte români la sosirea maghiarilor, nu este o sursă istorică autentică. Inspirată de o fantezie patriotică, această istorie nu redă istoria adevărată a cuceririi ţării de către unguri, ci o epopee, partea care se referă la români a fost INTERPOLATĂ ÎN ACEASTĂ CRONICĂ ABIA MAI TÂRZIU. Raporturile românilor cu saşii şi maghiarii au fost la fel de proaste ca şi cele cu populaţiile balcanice. Nu s-au putut obişnui decât greu sau deloc cu ordinea statului maghiar şi au fost priviţi peste tot, de la prima lor apariţie, ca un element perturbator, care nu respectă nici proprietatea individuală, nici ordinea socială, nici instituţiile juridice ale statului. A fost foarte dificil pentru guvernările Transilvaniei să obişnuiască acest popor cu o morală, cu ordinea socială legală, într-un cuvânt, să facă din aceşti păstori seminomazi un popor agricol şi muncitor, apt pentru civilizaţie…” (1919)

Advertisements

În 1916 germanii au introdus la București Ora Europei Centrale


Fain domn Mackensen ăsta

ADMINISTRAȚIA GERMANĂ PUSE ORDINE ÎN BUCUREȘTI
Deşi pare incredibil, la un moment dat, Bucureştiul nu a avut câini vagabonzi. Problema a fost rezolvată de nemţi, în 1916, după ce capitala României a fost ocupată de trupele Kaiserului.
„După câteva săptămâni de la intrarea în Bucureşti, germanii au declarat război câinilor. O ordonanţă a impus taxa pe câini, botniţa şi obligaţia ca nici un câine să nu iasă pe stradă. Ordonanţa a fost executată cu toată străşnicia pe care o puneau germanii în administraţia lor. În câteva săptămâni Bucureştii au fost curăţiţi de câini. Păcatul nu era mare…”
Scriitorul Constantin Bacalbaşa recunoaşte că nemţii au făcut o treabă bună că au curăţat Bucureştiul de câinii vagabonzi. Singura scăpare acum e să ne mai ocupe nemţii o dată, dacă vor vrea.
Petre Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman sunt reprezentanţii de vază ai curentului germanofil, rămași în capitală pe timpul ocupației.
În oraş se mai găseau reprezentanţi ai corpului administrativ, dar şi politicieni de conjunctură pentru a menţine o brumă de autoritate.
Feldmareşalul von Mackensen, comandantul tuturor trupelor dădu publicităţii un comunicat militar în care garantează viaţa şi avutul fiecărui locuitor.
La 8 decembrie 1916 funcţiona deja Guvernământul Imperial al Cetăţii Bucureşti. Acesta avea în subordonare inclusiv autorităţile locale româneşti (primar, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului)
Unităţi germane de control şi prevenire: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (colectarea de taxe de la localuri publice), Secţia de evidenţă a populaţiei, Siguranţa Germană (condusă de comisarul Pinkof, sosit de la Paris, unde a activat până la începerea războiului sub acoperirea de negustor de umbrele).
Aveau loc periodic defilări, manifestări de forță ale trupelor Puterilor Centrale aflate în tranzit prin Bucureşti.
A fost introdus calendarul gregorian în locul celui iulian.
A fost schimbată ora Bucureştiului după ora Europei centrale. (Acum s-a ajuns din nou la ora Europei de Est. Poate vom trece direct la ora Moscovei.)
În privinţa comportamentului ocupantului faţă de bucureşteni, germanii au păstrat un grad relativ onorabil, pe când bulgarii au fost cei mai recalcitranţi şi violenţi…
Siluiri ale fetelor, femeilor, chiar şi ale celor în vârstă, furturi, jafuri, ocuparea cafenei Capşa, consum de alimente şi băuturi în schimbul unor bonuri de hârtie, furtul documentelor slave de la Academia Română, ale moaştelor Sf. Dumitru, patronul spiritual al oraşului (acestea din urmă au fost recuperate cu ajutorul Comandamentului german) au fost fapte ale corpului militar bulgăresc la Bucureşti în primul război mondial.
Cât priveşte populaţia Capitalei, în mare parte a arătat stoicism şi încredere într-un viitor mai bun nu foarte îndepărtat.
Femeile, multe măritate au căutat să-şi apropie un ofiţer german capabil să le protejeze şi să le facă traiul mai bun sau să le facă diverse „servicii”.
La sfârşitul ocupaţiei au fost contabilizate patru mii de cereri de divorţ ale doamnelor din Bucureşti de soţii lor de pe front. În spatele frontului femeile au simpatizat cu germanii. Sugestiv titlul unui material din Historia/special din 2016, ÎN PAT CU DUȘMANUL.
Armata germană de ocupaţie a găsit în România un loc binecuvântat.
Abundenţă de hrană, produse de lux, mijloace de distracţie, ceea ce în ţara lor, înfometată de blocada lui Churchill, nu mai găseau de cel puţin doi ani.
De aceea, despărţirea nu a fost deloc uşoară. Abia după semnarea Armistiţiului între Antanta şi Puterile Centrale.
Mackensen îşi povesteşte primele sale impresii despre Bucureşti.
”Privind oraşul, nici n-ai şti că este război dacă n-ai vedea la tot pasul ostaşii mei din patru armate. Viaţa îşi urmează cursul ei obişnuit: cafenelele sunt pline, magazinele deschise, tramvaiele circulă în viteză. Peste tot se vede bogăţia care le-a permis românilor să-şi ridice clădiri impunătoare şi să dea frâu liber dorinţelor lor de lux, manifestate în aspectul construcţiilor. Tipic pentru Bucureşti este şi numărul mare de biserici, cele mai multe sunt însă foarte mici. Numărul bisericilor este invers proporţional cu religiozitatea uşuraticilor locuitori. Oraşul nu are o catedrală cu adevărat monumentală, după cum nu are nici o operă arhi tectonică mai veche. Aici totul este modern şi din acest motiv nu există ceva care să te atragă în mod special. Bucureştenii reprezintă o societate uşuratică şi superficială. Îmi pare rău pentru ţăranii care nu au vrut războiul şi care nu sunt încă atinşi de superficialitatea şi goana după plăceri a înaltei societăţi bucureştene. Atât în poporul de rând, cât şi în acea parte a populaţiei care îşi câştigă existenţa prin muncă sunt multe simpatii pentru Germania, toţi ştiu cât datorează România Germaniei. Presa plătită de duşmanii (ruși, n.n.) ai Germaniei şi tot ce are legătură cu ea, au aruncat ţara în nenorocirea care a lovit-o într-o perioadă de înflorire şi bunăstare. Anumitor cercuri li s-a suit bogăţia la cap. Acum văd şi ei că nu doar banii conduc lumea.
România este ţara contrastelor. În oraşele ei, colibele şi palatele stau unele lângă altele. Bogăţia sfidătoare trăieşte alături de cea mai neagră sărăcie. Eleganţa cea mai rafinată şi mizeria cea mai revoltătoare se întâlnesc la tot pasul. Doamne şi domni îngrijiţi cu toate rafinamentele cosmeticii şi ţigani care de săptămâni n-au mai avut de-a face cu apa şi săpunul…”

„ADN-ul transilvan”


Se fac diferite cercetări. În baza unei comparaţii statistice a 41 de populaţii vecine, autorii cercetării au concluzionat că, din punctul de vedere al ADN-ului mitocondrial, „Transilvania (aș zice, mai corect, Ardealul și Banatul, n.n.) este mai apropiată de populaţiile din Europa Centrală, decât de populaţia din celelalte provincii româneşti (moldo-valahice, n.n.), care este mai apropiată de populaţiile din Balcani“. Informația online nu precizează, din păcate, dacă e vorba doar de români sau și de celelalte minorități. De altfel, nici nu știm în ce măsură informațiile la acest capitol sunt exacte, mai bine-zis dacă POT FI exacte. Și în ce măsură ar fi vorba doar de aberații sau manipulări.
Lucian Boia: „Românii puteau invoca, fireşte, un drept etnic asupra Transilvaniei, dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că-i asupreau sau îi discriminau, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră” vreodată Transilvania”.
Neagu Djuvara spune că în orasele din Transilvania românii erau minoritari fata de maghiari si germani. La fel ca în Banat, unde în Timișoara, de pildă, locuitorii cetății medievale nu erau români. „Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300. Sunt ultimele state din Europa. În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”
Când se vorbește despre români, trimiterile sunt doar înspre principate.
„Iorga a făcut o comunicare în 1927 la Academie. În cuvântarea pe care a făcut-o faţă de colegii săi are o frază, în care spune despre Basarab „Numele e cuman.” Asta se ştia, se ştia deja de câteva zeci de ani, de când se publicase faimosul Codex Cumanicus şi de acolo se cunoşteau diferite cuvinte. „Basaraba” înseamnă „tată stăpânitor”. Şi Iorga zice: „Numele e cuman”. Pe urmă în italice, deci subliniat: „Dar numai numele?”. Ceea ce înseamnă că acest om genial care avea intuiţie, şi-a dat seama că era de origine cumană, dar zece ani mai târziu, când publică cartea lui cea mare, de istoria românilor, nu mai spune lucrul ăsta. Înseamnă că chiar el, care ar fi putut să spună orişice şi lumea să-l creadă, a avut acelaşi blocaj psihologic pe care îl are românul că e musai ca primul nostru domn să fie valah de-al nostru. Nu era valah de-al nostru, na!”, spune Neagu Djuvara. „După socoteala pe care am făcut-o eu, un sfert din primii boieri pe care i-am avut în ţară au nume cumane. Ei au format o mică osatură de ostaşi, asta e clar. Rumânul nu mai făcea război de 1000 de ani. Asta nu trebuie să uităm!” primii noştri domni, adică Basarab şi Nicolae Alexandru, au fost mai întâi catolici. Deci e clar ca avem sange din sudul Italiei. Ca o alta confirmare vine marea asemanare a dialectelor din sud-estul Italiei cu romana sau viceversa – a romanei cu dialectele de acolo. Inseamna ca trebuie sa fi venit si populatie de acolo.” Simion Dascalul, unul din copistii letopisetului lui Grigore Ureche lansează disputata teorie conform caruia stramosii romanilor ar fi talhari eliberati din inchisorile Romei. Acesti raufacatori, aliati cu “Laslau craiul ungurescu” i-ar fi alungat pe tatarii care amenintau Transilvania. Invingatori in aceasta confruntare, “talharii” ar fi fost colonizati in Moldova si Maramures.
Muntenia intreaga este numita timp de sute de ani Cumania. „Cum va explicati ca noi ne nastem cu sute de ani in spatele celorlalti: cu 6-700 de ani dupa Bulgaria, cu 500 de ani dupa Rusia, cu sute de ani dupa Polonia, cu sute de ani dupa Croatia, cu 150 de ani dupa Serbia. De ce suntem ultimii?”
De la Djuvara trec la Lucian Boia. „Corespundea „intrarea în acţiune” din august 1916 unui „ideal naţional” împărtăşit de toţi românii? Ar fi prea mult de spus. Cei mai mulţi dintre români, ţărani (80% din populaţie) şi neştiutori de carte (60%), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji, probabil că nici nu auziseră de „idealul naţional”. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a „opiniei publice”, formată din persoane cu un oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice.”
„Germanofilii” atrăgeau atenţia că e mult mai urgent pentru România să elibereze Basarabia, Transilvania mai putând să aştepte momentul, probabil nu prea îndepărtat, când dubla monarhie fie s-ar fi restructurat radical, devenind o asociere de popoare egale, fie s-ar fi spart în bucăţi, înfăptuindu-se astfel şi mult dorita unire a Transilvaniei.”
„.. .Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar dacă Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar.” (Lucian Boia)
„Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, in vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei.”
În Transilvania NU a fost un referendum, iar Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare doar a reprezentanţilor românilor. „Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate cum a fost la Alba Iulia, dar ar fi fost un rezultat tot în favoarea românilor şi Transilvania ar fi fost în situaţia să se unească cu România în condiţiile astea. Până în 1914, obiectivele mişcării naţionale din Transilvania nu erau unirea cu România pentru că nici nu puteau să fie unirea cu România.”