I.I.C.Brătianu – mincinos


Acea Românie, născută din cele două principate, a impus, de la Bucureşti, tehnica mioritică a aşteptării contextelor favorabile, din exterior. O administraţie incapabilă să elaboreze o doctrină, pe care să o şi aplice, ne-a plasat dintotdeauna în coada istoriei, într-o ambianţă de pasivitate orientală. Cine cunoaşte contextul perpetuat de cel puţin un secol în acest teritoriu, nu poate vedea decât intrigi, corupţie, raptul de foloase al unei clase politice croită dintr-o materie inferioară; instaurând, în locul democraţiei, anarhismul decadent, urmaşii nedemni ai trecutului nedemn, n-au fost în stare să pună în mişcare căruţa economiei, lăsând spaţiu crizei în metastază, lăsând Europa să gândească şi să acţioneze pentru noi, încă agăţaţi cu cârligul de pulpana hainei acestei doamne. Dacă nu credeţi în damnarea pe veci a neamului românesc, vă ofer o pagină a falsei victorii din Primul Război Mondial – mărturia lui Margiloman, rămasă într-unul dintre puţinele exemplare ale cărţii sale care au scăpat de „Fahrenheit”: NOTE POLITICE, vol.IV-V, 1918-1919, Institutul de arte grafice Eminescu S.A., Parlamentului nr. 2, 1927. Acest germanofil a fost lăsat de Ferdinand la Bucureşti ca şef de guvern, sub ocupaţia germană a lui Mackensen, din 1916, pe când regele şi Brătianu fugeau cu trupele prin Moldova, gata să primească azil în Rusia. Memoriile lui Marghiloman au fost arse în 1924 (eveniment fascist) pentru că autorul observa o clasă politică execrabilă. Fruntaşii mioritici considerau că, păstrând în plin război ţara în neutralitate, nu trebuie să facă nici un demers pentru a primi pe gratis de mult jinduite teritorii. Probabil de asta şi-au dat seama din timp românii din Imperiu, manifestându-şi totala lipsă de interes pentru „Marea Unire” . Bucureştii aveau şi au dorinţa de a mătura sub preş adevărul. Brătianu a minţit ascunzând faptul că Anglia oferea garanţii: vezi-doamne, teritorii grase vor fi acordate românilor chiar numai în cazul păstrării neutralităţii. Să nu mişte nici un deget şi venea pleaşca. (O făcea pentru Maria?). Adică stai, precum azi, în recesiune, nu faci nimic şi lucrurile ţi le rezolvă alţii. Premierul român a promis, formal, o „neutralitate binevoitoare” Germaniei, ascunzându-şi intenţiile adevărate în mânecă. Se pare că reginei îi era însă frică mai mult de Rusia, nu de Anglia, fireşte. La moartea lui Carol I, unele glasuri radicale puneau chiar problema proclamării republicii! Şi iată, se aud sârbii, veşnicii tovarăşi şi pretini ai valahilor: „Noul rege al vostru ori, merge cu noi, sau vom avea pentru dânsul un nou Sarajevo…” Un Prinzip fără prinţipii urmând să tragă cu pistolul pe Calea Victoriei! Guvernul român a rupt atunci fiţuica amicală dintre români şi austro-ungari. Amicul asasinatului Franz Ferdinand, Aurel Popovici, afirmă că bucovinenii nu cer anexiune cu România şi se opune intrării armatei române în Transilvania. Îngrijoraţi erau şi dâmboviţenii: „N-avem material cu ce duce războiul nici două luni”. Falkenhein însă îi avertizează, din punct de vedere al Puterilor Centrale: „Dacă nu faceţi nimic, nu veţi primi nimic”. Atunci Brătianu a luat tunuri de la Nămoloasa, din celebra linie fortificată, şi le-a dus pe aiurea. Franz Joseph se cam îmbăta deobicei seara şi atunci i se cereau semnături diverse, pe care le onora, semnând aiurea…Fruntaşul sârb Marinkovici se plânge de procedeele neamicale ale României către Serbia: el şi ai lui vor Banatul. „Vârşeţul e teritoriu sârbesc. Timişoara în 1848 a fost recunoscută prin rescript imperial ducat sârb…” Pe atunci a fost primar Preyer, oraşul avea o garnizoană austriacă sub comanda lui Freiherr Rukavina, care s-a apărat cu succes de armata revoluţionară maghiară condusă de generalul Bem, în 1849. Sârbii erau în afara istoriei, pe atunci. Brătianu a dorit, în 1914, Banatul în integralitate: Bucureştii îl doreau, pentru moment, TOT. Ruşii găseau pretenţiile României exagerate: „…asta e tiranie, nu e colaborare. Ei, românii, câştigă teritorii imense fiindcă noi ne-am omorât oamenii; aşa că ne vom lipsi de ei”. Czernin, ministrul Austriei: „Brătianu tot întreabă ce dăm pentru neutralitatea lui. Ca în 1913, ar fi încântat să aibă câştig fără a trage sabia. Dacă vom fi bătuţi, România tot se va arunca împotriva noastră. Cine poate face atâtea concesii, dacă e vorba doar de o neutralitate?” Brătianu opiniază: „Să dăm drepturi transilvănenilor români? Mi-e teamă că aceasta nu va produce nici un efect în România.” Nu le păsa moldo-valahilor de „fraţi”. Brătianu vede o rectificare de frontieră – „luăm Caransebeşul şi Haţegul, urmând deznaţionalizarea restului Ardealului”. Purificare etnică. Imperialul Aurel Popovici cere autonomie, dar numai în cadrul Ungariei (ca Banatul în 1918 proclamat Republică, n.n.). De la Bucureşti, curteanul reginei, Costinescu, zice: ”Când vom face război, nu va fi nici de dragul ruşilor, dar, nici pentru aşa-zişii fraţi din Ardeal…” Ştirbey: „ Doar din cauza Transilvaniei şi a a românilor de aici, n-o să ne oprim din drum şi să pierdem totul, nu înţelegem să sacrificăm Basarabia din cauza pretenţiilor transilvănene”. Czernin: „Brătianu nu-şi dă nici cea mai mică osteneală să discute cu noi…Cu Brătianu nu mai tratăm. Care neutralitate? Două torpiloare ruse sunt deja la Cladovo…” Social-democratul ardelean T.Mihali a fost umilit în România. El răspunde: „Ungurii nu sunt aşa. O promisiune este întotdeauna ţinută.” Maşina de război decide: „ întrucât România nu se va mişca, nu se va pertracta nici o afacere cu ea”. Bethmann-Hollweg, premierul Austriei, are idei: „Ne vom ocupa mai degrabă de Bulgaria şi vom face o Bulgarie Mare, din moment ce nu aţi dorit o Românie Mare…” Serbarea în onoarea împăratului austro-ungar s-a ţinut totuşi la Bucureşti, Brătianu însă, laş, dispărând din capitală în acele zile. T.Mihali afirmă clar: „Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Românii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”. Brătianu promisese că niciodată, că el, ca şef al Guvernului, nu va declara război Germaniei. Falkenhein a scris că după război ar dori să-l cunoască personal pe acest domn, deoarece nu a văzut niciodată un om în stare să mintă ca premierul român…

Advertisements

„Kaiserquartet”


E posibil ca la comemorarea începerii Primului Război Mondial, care a avut loc la Sarajevo, locul atentatului asupra arhiducelui Franz Ferdinand, multă lume să nu-și fi dat seama că Filarmonica din Viena interpreta imnul Germaniei, care a fost în 1914 cel al Austro-Ungariei. (La Sarajevo a fost ridicată și o statuie a lui GAVRILO PRINCIP. Teroristul are statuie. Oare cui i-a trecut prin minte așa ceva? Da, și la Belgrad a fost ridicată una, de doi metri…de probabil nostalgici după un nou WWI.)

Emoționant moment, când în  capitala Bosniei, în clădirea bibliotecii, distrusă de sârbi și refăcută din fonduri UE a fost cântat imnul lui Franz Joseph, în bârlogul naționalismului sârb. De fapt, compoziția lui Haydn, cvartetul de coarde în C-dur op.76 nr.3 „Kaiserquartet”. Interpretat astfel, fără nimic fastuos, cu infima orchestrație a unui cvartet, nu a avut o impunătoare prezență, fiind mai degrabă o distinsă și nezgomotoasă prezență în concertul de la Sarajevo. Fostul imn imperial a devenit actualul imn al Germaniei Federale.

În 1792 Austria era în război cu Franţa. Contele Franz Josef Saurau, comandantul garnizoanei oraşului Viena, a comandat poetului Lorenz Leopold Haschka(1749-1827), un text mobilizator, partea melodică fiind încredinţată lui Josef Haydn, care compune aşa numitul Kaiserlied (inspirat din melodia populară croată „ Vjutro rano se ja vstanem malo pred zorom” pe care o cunoştea din Burgerland  locul său natal). ” Gott erhalte Franz, den Kaiser,/Unser guten Kaiser Franz/Lange lebe Franz, der Kaiser,/In des Glückes hellstem Glanz!/Ihm eblühen Lorbeerreiser,/Wo er geht, zum Ehrenkranz!”…etc. Bunicii mei cântau mai târziu pe varianta noului text, dedicat altul împărat, tot Franz, “Unser Kaiser Franz Joseph…” În forma lui inițială,”Gott erhalte Franz den Kaiser”, textul era dedicat lui Franz II ( 1763-1827).

În 1922 preşedintele Germaniei, socialistul Friedrich Ebert, declară ca imn naţional acest “Deutschland, Deutschland über alles”, muzica lui Josef Haydn fiind folosită cu versurile scrise în 1841 de Hoffmann von Fallersleben ( 1798-1874). Textul nu exprimă dorința de expansionism, Drang nach Osten, rămasă în memoria celor ce-și amintesc doar faptul că el a fost preluat de cel de al treilea Reich. El oglindea momentul fast al unificării regiunilor germane într-una, cu întârziere față de Franța, de exemplu: “Deutschland, Deutschland über alles,/Über alles in der Welt,/Wenn es stets zu Schutz und Trutze/Brüderlich zusammenhält,/Von der Maas bis an die Memel/Von der Etsch bis an den Belt -…”
Naziștii și-au compus propriul imn, care nu are nimic comun cu varianta Haydn, păstrată însă și ea.Începând cu 1952, Germania și-a pus cenușă pe creștet, îl păstrează pe Haydn, dar din text se cântă doar strofa treia: “Einigkeit und Recht und Freiheit/Für das deutsche Vaterland!/Danach laßt uns alle streben/Brüderlich mit Herz und Hand!…”etc.
Austria nu rămâne fără imn. A fost aleasă tema principală din cantata K 623 , scrisă în 1791 special pentru francmasonerie de W.A. Mozart (1756-1791), el însuşi francmason. Cantata a rămas din 15 noiembrie 1791 (cu textul schimbat în 1806), imnul francmasonilor din lumea întreagă.
Ca text pentru noul imn austriac au fost alese versurile scriitoarei Paula von Preradovic (1887-1951), nepoata poetului naţional croat Petar von Preradovic ( 1818-1872).
Cele două țări germanice sunt, în privința imnurilor, pe mâini bune. Haydn și Mozart garantează asta.