Fenomenul Arghezi


Am impresia că nu suntem preocupați în suficientă măsură de comentarea (prin prisma celor mai recente concepții, recepte si percepții) tuturor valorilor intelectual-artistice care au contribuit la crearea limbii române moderne ca instrument literar. Să fi intrat Arghezi în conul de umbră al unei ușoare dizgrații? Poetul nu e de vină dacă un imens spațiu tipografic s-a dedicat „problemei-Eminescu”; e bine că se discută, în fel și chip, dar uneori subiectul amintit e scăpat de sub control, fie printr-o adulare albă, fără sinuozități, fie printr-o simfoniettă a detractorilor.
Aparatul critic are alte preocupări: re-masterarea trecutului apropiat s-a atrofiat. Într-o discutie despre limba română, cu „Zoom” pe virtuțile ei literare, în plină eră a afirmării limbilor internaționale, nu pot lipsi Arghezi și mai recele-palid Ion Barbu, matematicianul. Sângele lui Arghezi este însă cald. Expresivitatea scrierilor sale este încă prima în top. Inegalată. Sper să nu sufere prea tare fanii (dacă mai există asa ceva) lui Blaga, dar (fac puțină literatură comparată?) asa-zisul său expresionism este mai mult un mit. Tânărul filosof a văzut la Viena ceva picturi de Kokoshka, însă primul război nu i‑ a imprimat unui poet român sentimentul înfrântului, dezastrul și tragedia asumate de expresioniștii austrieci, perdanți. Blaga – un prea vag expresionist. Într-o Românie victorioasă și mare.
Arghezi se situează de partea extremă a „germanofililor”, considerând că totul e un „Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă, doamnele Brătianu, Bibescu…Vinovata principală e Anglia”. De fapt Arghezi detestă alăturarea armatei române celei rusești imperiale. După război el se va considera înfrânt, fiind încarcerat, ca și Slavici, pentru „colaboraționism”. Antantofilii jubilarzi i-au catalogat injurios și subiectiv pe colegii lor din tabăra înfrântă. „Florile de mucigai” oferă, conform sârbofilului Iorga, ceva „scabros”, „cel mai ordinar limbaj”. El nu putea înțelege transfigurarea suferinței celui proscris, tragismul destinului celor ce au gândit ca Arghezi, trăind sub aceeași aură a înfrânților.
Sumbrele agonii expresioniste ale unui Georg Trakl, poetul în haine militare, puteau fi proprii și țărilor române, mai ales în perioada marilor înfrângeri de pe front. Poezia argheziană a fost caz singular, în România nu a existat un grup compact de poeți și muzicieni expresioniști ca în Austria. Până la recunoașterea oficială, Arghezi și-a avut propriul destin dramatic pe care și l-a trăit cu un rar, la ginta noastră, simț al tragicului. Dincolo de tematic, de frescă murală de un mare inedit expresiv în peisajul liricii noastre din acea epocă, poetul impune regulile unui nou joc în poezie, aruncând în derizoriu clișeele și inventând o limbă ca un fagure de fiere. După mareșalul rimelor și verbului revolutionar, este o prostie, impietate și lipsă de profesionism să mai rimezi substantiv cu substantiv, verbele la gerunziu și alte „facilități” de versificație. Prin violență si expresivitate limba literaturii argheziene s-a îndepărtat de posibilitatea traducerii; dar a invitat româna pe piscurile accesibile doar forței marii inovații. Mediocritățile literare se folosesc de aceeași limbă precum crainicii de televiziune. Trăind un secol mediocru, ne vom ascunde prin stufărișul memoriilor si comentariilor, ferindu-ne de lecția drastică a genialului Arghezi. Și numai el mai poate demonstra cum că limba română nu este pe cale de a se desființa și că e de o mare fortă și expresivitate. Calități ce-i conferă vitalitatea necesară supravietuirii între limbile utilizate de alte genii, de pe alte coordonate geografice. Arghezi nu ne-a creat o limbă „compatibilă” și ușor vandabilă, ci una a unei cetăți inexpugnabile. Dar poezia nu i-a fost suficientă, pamfletul își iese din matca versului bine strunit pentru a se face proză. Prea puțini știu că nu doar baronul von Killinger a fost amendat, memoria istoriei literare trăind comod cu acest conflict, de altfel având niște cauze subiective și nu neapărat una marcat antigermană. Arghezi îl face, în 1915 pe Take Ionescu, „un maimuțoi, care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice, pe obraji”, antantiștii fiind „forțe tâmpite și mocirloase”. Mai dur va fi în noiembrie 1917, in „Gazeta Bucurestilor”: „Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declanșarea războiului, nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prințese de ospiciu”. A trebuit să mai treacă ani buni până când contextul social l-a recunoscut ca pe întâiul poet al țării, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, după ce Arghezi s-a lăsat atins de aripa proletcultismului. Dar nici cântările omului sau evocările cu iz epic ale anului 1907 nu l-au îndepărtat de scriitura sa impecabilă și de neconfundat.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.