Însemnări de rocker


Lucian Bureriu

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul Counter-Culture s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, precum jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi.
În redacția Studioului de radio Timișoara, între 1968-1972, am luat câteva sancțiuni pentru „difuzarea excesivă” a hiturilor pop-rock anglo-americane, de altfel și pentru relațiile mele cu formațiile timișorene; am scris și texte pentru group-ul rock „Stelele” (azi emigrat în Germania). Începând din 1972 am avut câțiva ani, la noul meu loc de muncă din revista Orizont, în rubrica Recording un spațiu generos de comentator al noului fenomen și a lipsit puțin ca însăși Filarmonica bănățeană, în urma înțelegerii mele cu dirijorul Nicolae Boboc să conlucreze cu „Phoenix”…Ocazie ratată din vina unor orgolii provinciale. Exact în anii în care Alan Parsons, celebru pentru Projectul său, era încă inginer de sunet la studiourile londoneze Abbay Road, imprimând „Pink Floyd” și „Beatles”, îl imprimam și eu pe Nicu Covaci la mixerul studioului nostru provincial. Abia în 2009, în San Francisco Bay Area aveam să particip la concertele de jazz și rock ale preferaților mei…
A fost o emoționantă, pentru mine întâlnire cu formația „Chicago”. În fonoteca studioului timișorean găsisem doar câteva piese. Nu mi-a fost ușor să străbat prin cenzură și restricții. De fapt mă atrăgea în mod deosebit ceea ce consideram pe atunci o inovație la „Blood, Sweat & Tears” și „Chicago”, interferența cu jazzul, utilizarea brass-ului.
Și iată că în California i-am ascultat pe cei din „Chicago”, laolaltă cu mai puțin cunoscuții pentru mine „Doobie Btrothers”, în amfiteatrul din Concord, orașul natal al lui Dave Brubeck, celebrul jazz-man (nu departe de San Francisco), numit „Sleep Train Pavillion”. Amfiteatru amenajat într-o „scoică” situată între falii tectonice ramificate din San Andreas Fault; ambele formații evoluând în același concert, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la debut. Impresiile au fost deosebite, inclusiv frigul nocturn ce ne-a invadat dinspre Pacific, în plină vară și excesul sonor al boxelor. Noroc că într-o sală din Burbank i-am ascultat cântând singuri, fără grupuri de deschidere…
Seniorii de la „Doobie Brothers ” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim. Grupul s-a format timp de peste patru decenii, desăvârșindu-și un repertoriu compus încă în primii ani de activitate. Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu patru ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat, de pildă, un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele trei vedete ale formației, Simmons, Johnston și McFee au evoluat în rafinament, aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice.
Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic, parcă păstrate în Vestul Californiei de pe vremea primilor căutători de aur. Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster strident. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, slade guitar, grupul brass „The Memphis Horns”… Capodopere ale seniorilor formației: „ Long Train Runnin`”, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…Acești californieni reprezintă la ora asta cea mai numeroasă formație americană. Hiturile clasice pop-rock de acum 30-40 de ani, pe lângă faptul că sunt nemuritoare, s-au tocit pe la coate de atâta audiție, de la original, la variante de tot felul, videoclipurile punând capacul pe acest ilustru tomberon cu vechituri. Mă refer la cele elaborate în arealul britanic sau american, de pe Coasta de Est. New York-ul a obosit deja, cu tot cu industria lui de enterteinment. Celebritățile migrează în Vest, spre clima mediteraniană a Californiei și spre facilitățile infinite pe care le cuprinde zona pacifică, între San Francisco și Los Angeles. Ele vin încoace aducând bagajul creației de-o viață. Însă brusc, în ambianța care mai amintește eroica și adesea sumbra migrație spre Vest de acum două sute de ani, creatorii longevivi mai trăiesc o viață, reînnoindu-și repertoriul în ambianța sălilor de spectacol, studiourilor de sunet, civilizației computerului, aflată la doi pași, în Silicon Valley…
„Doobie Brothers”, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area au imprimat la Burbank live și digital. În piesele lor strălucește adeseori filonul unor vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara. Omenirea le-ar fi pierdut cu desăvârșire. Nu numai europenii ascultă aceste piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu de care nu știu mare lucru. „Doobie Bross” nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, s-au păstrat în statul natal. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase și primitive ecouri. Dar în afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys au adăugat micului group de acum câteva decenii, o întreagă orchestră jaaz-rock, funcționând în toate registrele, modernizat cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și rock-ul alb, cu aluzii country al celor de la „Doobie”. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica lor. N-am văzut pe la concerte alte rase decât cea caucaziană. Piesele „Doobie” nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel, utilizează însă sunetul ghitarei orizontale, slade guitar. Piesele sunt foarte frumoase, melodioase . Însă le lipsește kitsch-ul care globalizează omenirea. În ascunzătoarea lor pacifică, „Doobie Bross” păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale care nu mai există niciunde, însă care, în mod paradoxal reprezintă autentic, așa cum au fost acum două sute de ani, neamurile venite din toată lumea pentru a se îmbogăți și a implanta civilizația pacific-americană. Este atât de vie această muzică, încât spectatorii californieni o fredonează împreună cu orchestranții.

Advertisements