Populația urbană a țării noastre


Președintele Academiei, Ion Aurel Pop observă exact cum că orașele din Vest, Satu Mare, Oradea, Arad Timișoara nu erau populate de români, înainte de Primul Război Mondial. Și, precum într-un manual școlar din epoca socialistă, având aceleași neschimbate concepții, naționalistul academician adaugă că românii n-aveau acces în orașele acestea care era să rămână în afara României Mari, cu tot cu populația  germano-maghiară, venită aici prin cucerirea unor teritorii așa-zise românești. Separarea s-a făcut din motive mai mult religioase, Hinterlandul fiind majoritar românesc, ortodox. În primul rând domnul academician uită că și o grămadă de sate erau populate tot de invadatorii „străini”, că nu erau toate satele românești. Că abia după război au venit la oraș românii, demonstrând că majoritatea a creat statul național. A uitat să spună că acești germano-maghiari erau aici de când e lumea (exagerez intenționat!) și că ei au creat o civilizație superioară celei din principate, care măcar să fi rămas până azi. Românii au venit și au confiscat averile orășenilor, compensațiile oferite de stat fiind minime. Dacă orășenii au fost alungați din orașele pe care le-au construit, asta între cele două războaie, după 1945 a venit partea a doua, plecarea germanilor, evreilor și în parte a maghiarilor devenind politică de stat, aceeași, dar cu față socialistă. Ceaușescu a adus aproape cu forța sătenii la oraș, așa că puritatea etnică a sporit. Numai că nimeni nu ia în considerare acele exemplare umane care sunt rezultate din familiile mixte, amestec, corcituri. Suntem chiar mai mulți decât românii pur-sânge, dacă există și așa ceva. Poate spune cineva că n-a avut vreun strămoș ungur, evreu, tătar, armean etc.?

Puteți fi liniștit, domnule Pop, treptat casele clădite de orășenii germano-maghiari devin ruine, în Timișoara, de exemplu
Advertisements

Feminismul de război


Fac parte din generaţia ’70, alături de cei ce s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei fiind concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei

Când scria despre complexele pe care le-ar avea femeile vizavi de genul masculin, FREUD ar fi putut să observe, și n-a făcut-o, că marea compensație care li s-a dat femeilor a fost o medie de vârstă mai mare decât a bărbaților. Numai și pentru asta merită să uiți de orice complexe. Viața e mai presus de toate, lungimea ei, desigur. Contrare vieții sunt războaiele.

Cât de milostivi față de familie, femei și copii au fost statele înhămate în cele două războaie mondiale? Desigur, bărbații sunt principalii vinovați și ratați în această afacere macabră. Democrații ipocriți de azi, care fac caz de relele tratamente aplicate femeilor în unele state musulmane chiar nu au dreptul să se erijeze în sfinți. Indiferent despre ce război mondial e vorba (da, nu mă sfiesc să spun că și în Germania celui de al treilea Reich) femeile germane au fost protejate din start. Evident că au existat consecințe colaterale, rezultate din bombardamente sau escaladarea rasismului. Dar germanii pot fi mândri că nu și-au exploatat femeile precum celelalte popoare. În numele falsului feminism și-al „egalității de gen”, femeile germane nu s-au înrolat ca rusoaicele, n-au robotit în fabrici de armament ca englezoaicele, franțuzoaicele sau americancele.

„Fără femei, nu va exista o victorie!”, era simbolica declarație a „stăpânului inelelor”, premierul britanic David Lloyd George, stricat la cap și cinic, în 1915. Lasă-le să se bată și ele, să scoată ochii inamicului cu ghiarele vopsite cu ojă! Se vede că adevărata civilizație nu exista tocmai în ograda „aliaților”, vorba lui McNamara, „dacă n-am fi fost victorioși, am fi fost NOI cei judecați ca criminali de război, căci asta am fost, criminali de război”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă după terminarea celui de al doilea război mondial germanii ar fi emigrat? Ar fi lipsit de pe hartă unele state profitoare. Orașele le-au fost distruse aproape în totalitate, cam ca prin Siria actualmente. Armata roșie, dar și aliații au dat iama în populația de femei. Dacă femeile germane și-ar fi luat bocceluțele, migrând prin Austria, Ungaria, Serbia, Turcia, spre Siria, cu milioanele? Nu au făcut asta. S-au pus pe lucru ATUNCI. Au avut de înlăturat ruinele, fiece cărămidă mergând din mână în mână. Chiar și în această situație, statul le-a răsplătit munca. În mare parte femeile au reconstruit Germania, care a mai și făcut plăți către Israel, mai mult de 60 miliarde de euro, dar și către alte state. Germancele n-au lăsat în spate ruinele, plecând în lume. Și-au cărat destinul, renăscând din propria cenușă.
Musulmanii, după ce și-au distrus trecutul și orașele, au purces în pribegie spre Mecca occidentului, devastat și reconfigurat, sosind, așadar la masa gata pusă. Asta vorbește mult despre diferențele de mentalitate.
Germanii au fost alungați din Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, au plecat din România, vânduți de țara natală, nu către țările sunite și șiite, ci înspre vechiul lor spațiu spiritual.
Dacă femeile britanice, franceze, americane și sovietice (chiar și româncele) au tras la șaibă ajutând trupele aliate să obțină victoria, în schimb femeile din Germania și Austro-Ungaria au muncit ca sclavele după război. Au mai suportat și violurile glorioaselor armate învingătoare. (Despre violurile săvârșite în Germania de către migranți ce să mai vorbim?). De la grijile pentru familie, au trecut prin rușine și munci patriotice. Prin persecuții de tot felul. Prin denazificare…
…Am păstrat o carte de care se leagă copilăria mea. Scrisă în 1934 de Johanna Haarer, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”. Este o lucrare de știință popularizată și se referă, desigur, la tehnicile pe care o femeie, nu neapărat germană, trebuie să le folosească în puericultură. Evident, nu e o carte politică, ea fiind difuzată în toate țările unde existau comunități germane, mama mea făcând parte din minoritatea germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”). A primit-o de la Grupul Etnic din Lugoj, (care nu era format numai din naziști, cum trăncănește propaganda noastră, moștenind pe cea socialită), unde locuia împreună cu bunicii mei materni, în anul nașterii mele (puțin înainte de cel al bătăliei de la Stalingrad). Tatăl meu, român, în Garda Regală, se afla în Crimeea și a primit permisiunea să se întoarcă, să mă vadă. ( Și, spre norocul lui nu a mai participat la „întoarcerea armelor”) …În fine, subliniez că în cartea Johannei Haarer nu era nici un accent rasist, nu se vorbește nici de Sonnenkind și alte aberații de-ale lui Himmler. Am fost crescut după acel manual pentru mame și nu erau acolo texte soldățești, cu „Erika” sau „Lilly Marlen”, ci foarte utile sfaturi practice. Comunitatea le-o oferea chiar și româncelor, gratuit. Opinia publică românească de azi, din bezna necunoașterii, continuă să creadă că Grupul Etnic German se ocupa doar de politică nazistă. E o prostie de zile mari. E adevărat că existau unele avantaje, Berlinul avea grijă de familiile combatanților, asta cel puțin în primii ani de război. Veneau bani și pachete cu ce trebuia. După 1945 mama mea a scăpat de deportare în URSS printr-un act care adeverea faptul că soțul ei a fost militar român. Altminteri, anii în care ea era casnică pentru a-și vedea de familie s-ar fi dus pe copcă printr-un periplu sclavagist în Siberia. Ce mai sibiriac aș fi devenit la trei ani…Johanna Haarer s-a pensionat în 1965.
FĂRĂ FEMEI ? A rămas celebră nesimțita dar realista declaraţie „Fără femei, nu va exista o victorie”. Britanicii își dau cu presupusul că în Germania, deşi femeile au fost mobilizate în industriile de război, lucru fals, ele au fost plătite şi tratate destul de prost şi s-au retras foarte repede, pentru a-şi pune forţa de muncă în serviciul familiilor lor. (Spre deosebire de englejii care, vezi-doamne, ce bine le mai plăteau pe doamne!) În realitate nu prostul tratament le-a lăsat pe femeile germane în cele două războaie mondiale acasă, la familie, la copii, asta fiind propagandă, ci acea batjocorită de alte neamuri concepție germană conform căreia femeia trebuie să aibă în vedere bucătăria, copiii și biserica, acel „K.,K.,K.”. Statul acasă al femeilor germane nu este o invenție a celui de al doilea război, ci o tradiție, a unei civilizații avansate. Este aproape sigur că una dintre cauzele majore ale pierderii războaielor de către germani a fost absența femeilor alături de bărbați.
E de punctat faptul că prima conflagraţie mondială nu a fost declanşată de Germania, ci de Austro-Ungaria, dar numai în urma acțiunii teroriste a sârbilor. Germanii au fost mai degrabă târâţi în acel conflict. O spune și Lucian Boia în „Tragedia Germaniei”. Lipsirea de colonii a generat nemulţumiri adânci în foarte numeroasa societatea germană şi o dorinţă accentuată de revanşă. Despăgubirile de război, restricţiile economice impuse de alte state depăşeau înzecit culpa Germaniei. Au încetăţenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene şi-au manifestat tendinţele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, şi-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.
În 1914, şeful guvernului francez, Rene Viviani a făcut apel la femeile de la ţară să-i înlocuiască pe câmpul muncii pe cei care sunt pe câmpul de bătălie. Era perioada secerişului şi era vital ca recolta să nu se piardă. Multe femei au fost nevoite să facă munci grele, luând uneori chiar locul cailor rechiziţionaţi, şi să administreze singure exploatațiile agricole. Numărul femeilor care munceau pe brânci, chiar gravide, se ridica la 800.000. Ele au condus și tramvaie, devenind simbolul intrării femeilor într-un sector masculin. La începutul lui 1918, în jur de 400.000 de femei munceau în uzinele de război franceze, un sfert din mâna de lucru din acest sector. “Lucrul unei muncitoare-turnătoare de obuze era epuizant. Fiecare obuz cântărea şapte kilograme. La o producţie normală, 2.500 de obuze treceau în decurs de 11 ore prin mâinile unei asemenea muncitoare. În condiţiile în care ea trebuia să ridice de două ori fiecare obuz, rezultă că femeia ridica pe zi 35.000 de kilograme”, scria în „La voix des femmes”, jurnalista Marcelle Capy, care a lucrat timp de câteva săptămâni într-o uzină de armament. Greu, desigur, mai greu decât să-ți ridici picioarele în french cancanuri la Moulin Rouge. De fapt ele lucrau deja mult înainte de 1914, la acea dată fiind recenzate 7,7 milioane de femei active profesional, adică 36% din totalul populaţiei active, mult mai mult ca în Marea Britanie, unde în 1918 în uzinele de război britanice, mâna de lucru feminină ajunge la un milion de muncitoare. Şi în Canada femeile au lucrat în fabricile de muniţie sau pe şantiere navale.
La sfârşitul războiului, femeile au fost rugate să se întoarcă la casele şi la muncile lor tradiţionale sau în familie, dar se produsese deja o schimbare fundamentală de mentalitate, şi femeile „aliate” au revenit pe piaţa muncii în anii care au urmat, feminizând locurile de muncă din agricultură, industrie şi comerţ, făcând carieră practicând profesii liberale. Cea mai belicoasă femeie pe care o cunosc a fost premierul de fier, Margaret Thacher și războiul ei în Malvine împotriva broaștelor țestoase…
Multe femei s-au implicat benevol pentru a-i susţine psihologic sau moral pe combatanţi, unele „s-au întreţinut” cu soldaţii de pe front, altele au suţinut spectacole în faţa soldaţilor britanici şi francezi, ca americanca Elsie Janis, sau au însoţit trupele ca „scriitoare”, distrând trupele în fel și chip, cum a făcut de exemplu americanca patrioată Ella Wheeler Wilcox. SUA şi Marea Britanie au avut campanii publicitare susţinute intens, în special prin afişe, care încurajau înrolarea şi multe femei s-au şi alăturat forţelor. Româncele pilotau avionete sanitare.
În Statele Unite, în timpul Marelui Război, peste 30.000 de femei au purtat uniformă şi au avut aceleaşi însemne militare şi statut ca şi al bărbaţilor. În Marea Britanie peste 80.000 de femei s-au angajat în unităţile feminine auxiliare ale armate. Femeile-pilot nu au fost recunoscute oficial, din discriminare sau alte motive. Hélène Dutrieu a servit în forţele aeriene franceze, prinţesa rusă Eugenie Shakhovskaya a fost pilot de recunoaştere, Lyubov A. Golanchikova a fost pilot de test, iar prinţesa Sophie A. Dolgorukaya şi Nadejda Degtereva au zburat în misiuni de recunoaştere ale aviaţiei ruse. În Canada a existat un compartiment special creat pentru femei, în cadrul Forţelor Aeriene Regale, ca mecanici de avion.
Multe femei s-au şi deghizat şi au purtat uniforma bărbaţilor pentru a putea servi în armată, de pildă ţărănci din Serbia, englezoaice, franţuzoaice, ucrainience sau trăgătoarele de elită din Turcia. Cele mai multe combatante au luptat pe frontul din Rusia unde, în 1917, au fost înfiinţate “batalioane feminine ale morţii”, la iniţiativa Mariei Bocikariova, o ţărancă devenită soldat.
…După cel de al doilea război mondial (WW2), obiectivul de cea mai mare însemnătate pentru Germania era refacerea vieţii economice, politice, sociale, culturale etc. Ţara întreagă era un uriaş morman de ruine. Pe lângă toate acestea, în zonele vestice se adăpostiseră milioane de germani strămutaţi din fosta Prusie Orientală, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria. Aceşti dezrădăcinaţi se ridicau în 1947 la cifra impresionantă de nouă milioane. Desigur, că măsurile luate de comandamentele aliate nu puteau suplini nici pe departe eforturile pe care trebuia să le facă germanii înșiși pentru a salva de la pieire marea naţiune germană.

Deliciile comunicării


Asta le întrece pe toate, mi-am zis când am văzut pe o reclamă stradală „CALI4NIA”. 4 este = „four”, citit „for”. Deci, California. Licențe. Nu „poetice” dar nici „licențios” nici licență în stil brand. Cum să spun altfel acestor  simpatice prescurtări? Ca scriitor sunt pasionat de calambururi, jocuri de cuvinte, așa că sunt plăcut surprins de această ingeniozitate americană. Pe o cutie de cosmetice „BU” înseamnă „be you”, „fii tu însuți”, un joc de cuvinte fonetic. Inscripția XING de pe carosabil  este  una din tradiționalele prescurtări care se practică aici. Marcajul acesta există foarte des în San Francisco. „X” înseamnă „intersecție de străzi”. Iar acel „–ing” e terminația lui „crossing”. Așadar e vorba de trecere de pietoni. Prescurtările americane fac deliciul comunicării. De pildă, o reclamă ce se termină cu „US” te trimite la „United States”, dar înseamnă și „NE,” adică “ne onorați, dacă veți cumpăra de la noi aceste produse americane”. „4You” veți traduce cu „pentru Dvs”, și aici, în loc de „four” veți citi „for”.
Grija pentru circulație. Autostrada include, între benzile ei, una destinată doar mașinilor electrice sau hibride, care va fi mai puțin aglomerată. Bezile inscripționate cu „CAREPOOL” sunt pentru mașini cu mai mult de o persoană la bord. Unele highway-uri sau șosele din zonele unde circulă pietoni sunt pline de acele mici bariere, ridicături la nivelul solului numite aici „BUMP”-uri, care descurajează vitezele excesive. „Bike lane”-urile sunt doar pe carosabil. Zonele deosebit de frumoase sunt marcate prin atenționare de peisaj frumos, pentru ca driverii să nu-și abată atenția de la șofat. În schimb li se oferă spațiu de parcare la Vista Point-uri de unde pot privi cât vor. Mașinile au pe parbriz vignete reprezentând desene schematice cu persoanele existente la bord, adulți, copii, seniori…
Ceea ce la noi numim hrană „BIO”, în California se numește „ORGANIC”. Etichetele te avertizează asupra legumelor și fructelor crescute pe terenuri netratate. De pildă, poți alege bananele organic. Etichetele te avertizează dacă vrei să consumi alimente fără potasiu, de pildă prune uscate. Specialități care la noi nu se diferențiază de ansamblul cărnii de pui: așa-numitul „TENDER” este porțiunea fagedă din piept, mușchiulețul, care se comercializează separat, nu numai în America.