Nu lăsați străinii să ne otrăvească (Dragnea. Am mai postat asta odată)


Lucian Bureriu

Secretarul  Codrin Ştefănescu, a anunţat că la următorul Congres PSD se va pune în discuţie alegerea candidatului partidului pentru alegerile prezidenţiale din 2019. La al enșpelea congres, toate păsările ies. YES!

„Să ştiţi că e şi dorinţa mea, şi a altor colegi să ne definim până în primăvară prezidenţiabilul, să îl apărăm cu dinţii (cu unghiile și dinții, adică unguibus et rostro, n.n.) pentru că va fi atacat de statul paralel. Colegii din ţară (și de peste hotare, n.n.) vor să-l vadă pe cel care se va lupta cu Iohannis peste 1 an şi 9 luni”, a anunţat Ştefănescu. Analistul  Bogdan Chirieoac (sau Kerouac) a lăudat această mişcare. „Mi se pare un lucru bun. PSD va intra în turul 2. Merită salutată deschiderea PSD-ului față de electoratul din România.”

Și doamna prim-ministru e de aceeași părere.

Păi sigur că candidatul la președinție va fi domnul Liviu Dragnea. „Acum înțeleg și atacurile furibunde dintr-o parte a presei la adresa sa. Probabil că ideea cu Congresul și candidatul la președinție exista de multă vreme și ajunsese deja în atenția statului paralel”, a explicat Bogdan Chirieac, care n-a explicat un lucru pe care nimeni nu-l înțelege, ce e ăla STAT PARALEL. Mai degrabă SAT PARALEL.

Cât despre dosarul Tel Drum în care este cercetat liderul PSD, analistul consideră că nu va conta în alegeri, pe model asemănător cu dosarul Flota a lui Băsescu sau procesul de incompatibilitate a lui Iohannis. Dosar peste dosar – FLOTA „TEL-DRUMM”.

“Și în 2004, domnul Traian Băsescu avea faimosul dosar Flota. El a fost închis a doua zi după ce a fost numit președinte. (Nu Băsescu a fost închis, ci dosarul, n.n.) În 2014, actualul președinte Klaus Iohannis avea și el în instanță un proces de incompatibilitate. Nu s-a mai întâmplat nimic, a fost închis imediat. (Nu Iohannis, ci dosarul, n.n.) În 2019, Liviu Dragnea va candida probabil la președinție tot cu dosare penale. Dacă va câștiga președinția în 2020 toate aceste dosare se vor închide ca și cum nu ar fi fost”, a concluzionat Bogdan Chirieac. „A concluzionat” e mai bine spus decât „a tras concluzia”.

ROȘIILE CU GUST DE PĂMÂNT fac parte din programul de guvernare. Pământul însuși e pesedist. Nu știam că călcăm pe pământul pesedeului. Viitorul președinte a spus despre calitatea purpurie a tomatelor româneşti că “pământul dă gustul roşiei”. Liderul social-democraţilor a gustat din roşiile anului trecut, oficiind parcă un ritual. Deşi soiul este unul adus din Bulgaria, liderul  a subliniat că tomatele sunt româneşti. Roșii-galben-albastre. „Ştiţi la ce spun eu roşie românească? La o roşie care este crescută în pământul acesta. În afară de soi, cel mai important este ce avem în pământ. Puteţi pune această sămânţă  de roşie, în orice sol din lume şi nu va avea acelaşi gust. Pământul îţi dă gustul roşiei. (Rețineți, PĂMÂNTUL ÎȚI DĂ GUSTUL ROȘIEI! N.n.). O face gustoasă, bogată, parfumată… Roşiile româneşti sunt alea mari, care apar pe undeva prin vară-toamnă”, a declarat Liviu Dragnea, după ce a muşcat dintr-o tomată de la Cilieni. Daea, a subliniat faptul că  „Acelaşi soi este diferit în pământul românesc, aici este mai bun ca oriunde”.

„Străinii vor să ne otrăvească”, a zis Dragnea. “Trebuie să prezentăm public ce conţine o roşie românească, de Teleorman şi ce conţin roşiile din alte ţări. Atunci să fie conştienţi, dacă vor să se otrăvească. Există posibilitatea să mănânci ceva curat şi noi cu asta am crescut cu toţii (…) România este inundată, de ani de zile, de roşii din afară şi eu nu-mi permit să cert românii. Eu n-o să cumpăr în viaţa mea o roşie din altă ţară”.

Avem o țară ca o roșie, gustoasă și parfumată. Așa o țară roșie n-a fost România niciodată. Programul partidului e unul pentru roșii. În  Olt, peste 1.500 de persoane s-au înscris în „Programul pentru tomate”, desigur menționat în programul de guvernare, aceştia având posibilitatea de a primi de la stat 3.000 euro dacă reuşesc să vândă 2.000 kilograme până în perioada noiembrie-decembrie anul trecut. De ce EURO, această otrăvită monedă străină?

Știm că e dificil să cumperi roșii românești în sezonul acesta înzăpezit și viscolit. Dar ca să nu vă otrăvească STRĂINII, faceți și dumneavoastră un efort. Că vine și Congresu`.

Advertisements

MOMENTUL CRITIC AL CRITICII LITERARE


Lucian Bureriu


În absența unei opere în versuri sau în proză, unii critici de-ai noștri tind să se emancipeze, să-și includă comentariile lor în beletristică, în arta scrisului. Dar ei sunt doar „O echipă de necreatori. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…”, așa îi definește Nicolae Breban.
Critica noastră nu se mai vrea o slujnică devotată creatorilor, poeți-prozatori-dramaturgi. În absența harului literar, unii critici se ridică, cel mai ales dublați de o funcție administrativă, deasupra scriitorilor, își arogă dreptul de a alege despre cine și ce anume să scrie, pe cine să elimine nominal, dar mai ales prin trecerea pe care nu-i simpatizează, sub incidența tăcerii absolute, a ignorării.
Inamicii criticilor sunt déjà nenumărați, depășindu-i în număr. Primul a fost Eminescu. În vremurile noastre și-au scos cuțitele verbale împotriva lor un Radu Theodoru sau Nicolae Breban, artiști marcanți ai cuvântului.
Obsesia că e o victimă a obștii literare o are și președintele filialei timișorene a Uniunii, Cornel Ungureanu. A publicat recent, finanțat de primărie și asistat de membri marcanți ai societății „Timișoara” o istorie a literaturii bănățene. Din care lipsesc nume semnificative. Le-a uitat intenționat. Nu le mai bagă în seamă, maestrul. A afirmat-o el însuși într-un recent interviu: „O cronică literară adevărată trebuie să fie într-un anumit fel sinucigaşă. Din 1970, scriam patru-cinci recenzii de carte la fiecare număr al revistei Orizont şi aşteptam să vină cineva cu cuţitul la mine. Nu au ajuns cu cuţitul, dar au ajuns replici de un orgoliu neobişnuit.” Sincer să fiu, nu prea știu cine a umblat cu cuțitul după Cornel Ungureanu. Ar fi trebuit să depună o plângere la poliție. Este însă foarte posibil ca potențialele victime ale scriitorilor, bunii noștri critici, să fie în realitate agresorii. Cred că li se acordă prea mare importanță și că noi, creatorii așteptăm cu sufletul la gură să ne citim numele în operele critice, să le adăugăm titlurile la CV-ul nostru, care trebuie, chipurile să fie cât mai gros și cuprinzător.
Conștienți de importanța lor nemăsurată criticii fac uz de armamentul din dotare. Nu cuțite, ci Kalașnikoave. Cea mai eficientă formă de răzbunare pe creatorii neagreați este omiterea lor din scrierile domniilor-lor. O practică și Ungureanu, după modelul bucureștean. Prin omisiune poți face să dispară realmente un scriitor, ca și cum nici nu ar fi existat.
Avantajul de nesperat al prozatorului este acela că el poate să creeze dintr-un critic literar un personaj literar. Cunosc un coleg, care a fost și el profesor și a rămas profesor. În tinerețea noastră romantică l-a tentat poezia și proza. Ulterior și-a dat seama că 1. Îi lipsește organul necesar poetului sau prozatorului, 2. Există specia criticului literar, de multe ori mult mai rentabilă, în devălmășia oastei de truditori ai beletristicii. Nu trebuie să scrii texte la comandă, și dacă le scrii ele nu sunt atât de vizibile ca poemele festiviste, de exemplu.
„ Ceea ce mă bucură este felul în care Robert Şerban, Loredana Târziorul au lucrat această carte. E cartea mea în aceeaşi măsură în care e a Primăriei Timişoara, a prietenilor din redacţia revistei Orizont şi a dumneavoastră”, a declarat prof. Ungureanu. Purtătorul de drapel recunoaște că a lucrat cu „negri”, adică menționații scutieri necesari sprijinului logistic al lucrării. Totodată cartea este și a unei găști, a prietenilor puțini la număr dintr-o redacție și a celor al căror nume apar în volum.
Gașca preferată a domnului profesor, precum și acei „dumneavoastră” – publicul prezent la lansare – a făcut, la momentul necesar abstracție de trecutul lui C.U. având, nu-i așa? nevoie de un tătuc care să le adune numele pe o carte.
„În anii ‘70 Facultatea de Litere din Timișoara pune în valoare alți tineri dintre care-i amintesc pe Șerban Foarță, Eugen Dorcescu și Ion Marin Almăjan”.
Ungureanu îi uită în mod deliberat pe ceilalți colegi, poeții Marcel Turcu, Aurel Turcuș, Dragomir Mirianici, Crișu Dascălu, Erwin Lucian Bureriu etc. Care s-au lansat editorial tot în anii 68-70, decolând din Facultatea de filologie amintită.
Gașca se poate vizualiza și în aceeași tentație a călinescianismului. Scriitorii nu mai sunt priviți ca entități individuale, ca niște singuratici. Ei sunt asociați, ca la George Călinescu, în grupuri de interese estetice, promoții/generații
„ Următoarea etapă se referă la generația anilor ‘80 și aici îi amintesc pe Vasile Popovici, pe Mircea Mihăieș și Adriana Babeți. ” Nume proeminente ale societății Timișoara, fără nici o relevanță în beletristică, funcționari la o revistă literară, în barca oportuniștilor critici, eseiști și publiciști, care și-au inventat și o inexistentă în România, „A treia Europa”.
Din giumbușlucurile din afara dicționarelor colegului Cornel Ungureanu: „…mă plimbam cu Nicolae Breban, cu Lucian Bureriu şi cu Eugen Beltechi pe malul Timişului…”(Aleea statuilor la Lugoj, n.n.). Pe atunci Breban „era doar un viitor scriitor foarte încrezător în viitoarea sa glorie…aşa cum era şi prietenul nostru Lucian Bureriu (viitor crainic la televiziunea română, visa el). Unde îşi va aşeza statuia Nicolae Breban, iată una din problemele periplului nostru nocturn; unde el şi unde Lucian Bureriu…” Chestia asta ar fi urmat, desigur, „…după ce Nicolae Breban (nu-mi amintesc dacă şi Lucian Bureriu) ar fi luat premiul Nobel…” Textul, scris de C.U. în 1988 e preluat din revista „Semenicul” din Reșița. Nu știu dacă prietenul meu Nicolae Breban știe de această prostioară de provincie.
Oricum, numele lui Cornel Ungureanu nu e destul tun. Cel al Academiei Române însă este.
Marea dreptate, care corijează subiectivitatea criticului de pe malul răului Bega a fost restabilită de Enciclopedia literaturii bănățene, care a lucrat cu un instrumentariu larg de colaboratori și a strâns toate oile în aceeași stână.

Bach


Cel puțin două viziuni diferite există asupra „Artei fugii” de Bach (tilul neterminatei lucrări a fost pus duop moartea compozitorului, acesta lăsând-o sub denumirea de „Contrapunctus” 1,2,3 etc.). Neterminată dar și, caz unic, fără indicarea unei instrumentații. Completarea sa este posibilă fără nici o compoziţie proprie, doar cu materialul de structură şi armonie date de Bach însuşi în primele părţi.
Este o desăvârşire a compoziţiilor contrapunctice în manieră polifonică, de la variantele cele mai simpe până la cele mai complexe.
Scrisă în ultimii ani de viaţă, în perioada în care Bach îşi pierdea progresiv vederea, lucrarea este înconjurată de mister. E posibil ca autorul să fi dorit ca ea să rămână doar un exerciţiu abstract, menit să servească drept suport educativ pentru cunoscători. Ar fi una din variantele puse în discuție. Se poate citi partitura doar cu sentimentul, trebuie eliminată tentația de a „auzi” instrumente și atunci ne vom da seama de imensa abstracțiune care e muzica. O invenție a creierului. În cazul de față, a oboselii unei nobile senilități. Neterminata simfonie a noua de Bruckner este mai apropiată de Bach. Cu toate că Furtwängler a avertizat că publicul nu va avea răbdare să asculte o lucrare de asemenea proporții, dar toată lumea, mânată de curiozitate a dorit neapărat ca abstracțiunea să fie materializată sonor de diferite instrumente. Am ascultat o interpretare la pianoforte, instrumentul ca proaspătă invenție existând și pe vremea lui Bach, așa că maestrul a lăsat probabil în partitură și posibilitatea transpunerii sonore la pian. „Arta fugii” se poate interpreta la orgă foarte bine, există și asemenea variante. Conform altor păreri, absolut opuse, lucrarea e rareori interpretată la instrumente cu claviatură cauza fiind reputaţia ei de compoziţie „abstractă”, severităţii scriiturii sale fugate, rigorii sale intelectuale. O asemenea muzică „aridă” poate sta la baza unor inovații din secolul XX, începând chiar cu expresionismul austriac. Și atunci partitura a ajuns la orchestre, considerată fiind o „operă deschisă”, putând fi adusă mai aproape de viață, deschizându-se marelui public. Nu toate soluțiile se pretează însă barocului târziu, cum ar fi interpretarea de către un ansamblu de corzi. Dirijorul Ludovic Bács a înregistrat-o cu ansamblul său cameral, pretins de muzică veche. Orchestrația lui Bergel, la care ilustrul dirijor a muncit zeci de ani, a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, și o orchestră enormă, bruckneriană, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice, care sună cel puțin ciudat pentru o ureche obișnuită cu imprimările digitale și orchestrele moderne și, în consecință, nu considera necesar un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea noastră, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile. Herbert von Karajan a fost cu totul de acord. „Arta fugii nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă”, spunea nu de mult dirijorul Mandeal, în opinia sa această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, sunetul epocii în care a fost compusă. Așadar orchestra mare, pe lângă falsificarea spiritului lucrării, e neavenită, întrucât muzica riguros polifonică e improprie mediului orchestrei, lucru, se pare, susținut de Richard Strauss
Oricum faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus la concluzia că e totuși lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert. O modalitate de a crea la anii senectuții, prezentă la majoritatea compozitorilor care au scris tulburătoare creații de rămas bun. Pentru amatorii de antichități există și concluzia că Bach a gândit această muzică preponderent pentru clavecin şi că lucrarea e completă, cu excepţia secţiunii finale a ultimei fugi. Așadar, o lucrare pentru claviatură. Totuși, când îl ascult pe Mussorgski, (Tablourile dintr-o expoziție) îl prefer în varianta orchestrală a lui Maurice Ravel, o sclipitoare frescă sonoră, în locul partiturii despre care se spune că e scrisă oarecum „împotriva pianului”.