Cine va conduce Uniunea Europeană


București. Totul converge spre orășelul de odinioară, scufundat în Est, către frontiera sovietică. A și rămas acolo ceva ținând de etică-sovietică. După Unirea Principatelor era clar că nu Iașii vor rămâne capitala. Aici se aranjează totul. Sunt cei mai talentați scriitori, cei mai frumoși, toți aspirând la premiul Nobel, dar prea nobil pentru ei. Un trib de penibili a pus mâna pe toate avantajele țării, se laudă între ei, se ceartă tot ei. Alții nu mai există în această țară cu un singur oraș.

În secolul XX nici nu s-a mai pus, decât în treacăt, schimbarea capitalei la Brașovul aflat cam în centrul României Mari. Bucureștii, singura capitală din lume cu nume la plural, devenea caracatița centralizată, acaparând din teritoriile alipite resurse materiale cu care s-a ridicat burtăverzimea și s-a construit, cam haotic, un oraș ce aspira spre statutul de urbe europeană, cu toată situarea ei într-un cotlon periferic. Odată cu dezlegarea la pește, după revoluția inițiată de timișoreni, a început să crească și burtoiul administrativ, capitala devenind întrutotul monopolistă. S-au falimentat fabrici importante din teritoriu, mutându-se  în groapa de gunoi de la Glina, alături de resturile cutremurului din 1977. Aici se fac conservele cu care Fructus-Timișoara umplea pe vremuri țara. Numai că tot ce produce/procesează pentru industria alimentară în capitală și-n vechiul regat în general nu respectă rețetarul de odinioară. Ei nu știu să gătească, în general. De aceea vom recurge la ceea ce ni se aduce din UE, mai ieftin și mai bun. Degeaba suntem somați să cumpărăm produsele românești, ca să fim buni patrioți. În afară de mici/mitici și sarmale mai știți vreun fel tradițional de mâncare? Băi, da, mămăliga.
În California am avut curiozitatea să desfac o conservă de fasole cu carne de porc, produsă de fermieri locali. Conținea 80% carne și era la fel de bună ca aceea din cutiile produse de desființata fabrică timișoreană Fructus, care pe vremuri își livra marfa și pentru armata americană din Europa. E drept că, după ce trecea termenul de garanție, administrația ceaușistă primea conservele înapoi, pentru români erau bune și așa. Iată ce conține o conservă de Caracal, trimisă azi în cantități mari și la Timișoara: fasole 40%, apă, câteva felii de cârnați regățenești, din piele de pui și șoric, 10%, carne vită, șorici, organe de porc și vită (probabil câteva miligrame), apă (iarăși), sare, proteină animală, lactalbumină, proteină begetală din soia, condimente, stabilizator, difosfat de sodiu, potențiator de aromă, glutamat monosodic, agent de îngroșare caragean (?). ( De la Caragiale, probabil, n.n.), corector de aciditate, citrat de sodiu, conservant, nitrit de sodiu, colorant carmin, agent de îngroșare (?), amidon, țelină, ceapă. Oasele măcinate nu sunt specificate. Gustul este acela de lături, adevărată bombă biologică/nutrițională. Escrocherie de dincolo de Carpați, invenție diabolică pentru diminuarea populației. La țară, în Banat, metzgerii șvabi tăiau porcii, făcând cel mai bun cârnaț din Europa. Dar ei au plecat, iar azi ciobanii moldoveni au preluat jobul, învățând din mers să înlocuiască esențialul, carnea, cu șorici, zgârciuri, grăsime și multă apă. Unele televiziuni au și lansat în mod cinstit ideea că mezelurile românești nu conțin ceea ce ar trebui, carnea fiind uneori total înlocuită. Mult mai grav decât programul de alimentație „rațională” de pe vremuri. Sursa de la RealitateaTv ne asigură că până și telemeaua (și celebra firmă Dorna) s-a mutat în Polonia, iar produsul denumit „brânza” îl face Serbia și se exportă în Rusia/Matrioșka. Nici nu e prea rău ca polonezii și germanii să ne proceseze materia primă. Au mai rămas ceva zone cu identitate culinară, maghiarimea și sașii. Bucureștii și zona „împregiuitoare” a Ilfovului, un fel de Ille de France, fabrică și berea cea proastă, conținând mălai și având etichete cu nume nemțești ori nordice, Neumarkt (care se făcea la Târgu Mureș și era bună), Bergenbier, Tuborg, Staro Pramen, care numai cehească nu este. Numai la Galați se mai face o bere și mai proastă. Din Neckars-Ulm ne vine prin Lidl berea nemțească pentru UE, mai ieftină, mai bună.  Marile depozite din care se răspândește în țară marfa hipermarketurilor Auchan, Lidl, Kaufland etc. sunt tot aici. Sau în Ialomița, satul Rahtivani. Adică bunătățile mai ieftine ale Uniunii Europene. Și precum în socialism se răspândeau cadrele de conducere din „Ștefan Gheorghiu” și școala de directori olteni care au ocupat țara, tot centrul dă cadre și ordonă în gura mare către pigmeii din teritoriu. Mass media ne deversează știri despre capitală în exclusivitate, intimități de tabloid despre petrecerile bogătașilor corupți, din Pipera până în Băneasa, fotografii deocheate de pe Facebook. Chiar și timpul probabil este o prezentare prioritară, de parcă ardelenii „trebie” musai să știe cum plouă pe Magheru, ce temperaturi sunt în Băneasa. Lăturile naționaliste tot de acolo se deversează. O regionalizare ar împărți, desigur, disproporționat politica statală, i-ar da nuanțe locale. Cu toate că, zău așa, țara tinde să se omogenizeze, lecțiile dâmbovițene prind chiar și în fostele provincii imperiale. Ca și produsele alimentare, și-au alterat calitatea și cele culturale. Succesele de bulevard ale literaturii vulgare și de prost gust își găsesc imitatori. Chiar și folclorul muzical autentic este înlocuit cu stilul specific al muzicii de mahala, de margine de București, cu manelele agresive sau imitații oribile de rock, punk, hip-hop. Kitschul nu mai poate fi cauterizat și oprit. Educația prin concerte de muzică simfonică nu este o tradiție la români, capitala găzduiește Festivalul Enescu într-o sală a congreselor de partid, fără orgă sau acustică. Ateneul nu e prea mare, iar o sală de concerte de nivel european și dimensiuni adecvate unui public numeros lipsește din capitala României. O dezordine a stilurilor se revarsă și asupra creației arhitectonice, urbanizarea haotică a capitalei se răsfrânge și în teritoriu. Stereotipia clădirilor de cult ortodox, bătută în cuie de așa-zisa neogrecească alcătuire, obligatoriu impusă de Patriarhie a umplut țara. Vilele gitane sau orgolioasele locuințe ale protipendadei exasperează. Porțiuni relativ reduse din București au aspect european, urbea arătând cam ca Belgradul. Numai cu bulevardul Magheru, hotel Inter`, Casa Poporului și alte câteva excepții nu se face micul Paris. Mai degrabă micul Istanbul, fără sistematizare, plin de străzi cu aspect de cătun și fațade scorojite. Contraste de lume a treia. La Ambasada SUA, după ce mi-am primit viza  pentru călătoriile peste Ocean, i-am mulțumit funcționarului american de la ghișeu pentru faptul că de-acuma nu mai am nici un motiv să mai văd Bucureștii vreodată.

Ne supunem bucuroși BucurEstului țării
Advertisements

Istoriografi americani cenzurați la București



 Aventura manuscrisului traducerii volumului „FORMAREA STATELOR NAŢIONALE BALCANICE, 1804-1920” de autorii americani Charles şi Barbara Jelavic, ne este deconspirată, şi peste Ocean, de redacţia Editurii DACIA din Cluj: în 1981 apariţia cărţii e zădărnicită de cenzura bucureşteană. O notă, zice-se, NESEMNATĂ, de la „centru” dă verdictul, în cinci puncte. (Fie vorba între noi, esenţialmente nu s-a prea schimbat mentalul nostru; multe persoane din România AR FI, în continuare, de acord cu cele cinci puncte. Tocmai de aceea, le expunem aici, pentru a demonstra dacă şi cât se menţine în vechile metehne statul dâmboviţean): „1. Prezenţa revoluţiei din 1848 se face eronat, mai ales în legătură cu Moldova”…; (aici, conform autorilor, nu a avut loc nici un fel de revoluţie. Dar ce şi-ar mai fi dorit istoriografii noştri mincinoşi să-i alinieze pe contrarevoluţionarii români marilor mişcări din Occidentul şi Centrul Europei. Da’ las’ că n-a fost altminteri nici în Ardeal…„Drăguţu’ de Împărat”, Avram Iancu, antimaghiarismul malign etc. n.n. ); „2. Războiul din 1877 este înfăţişat într-o manieră falsă; (referirea autorilor la obţinerea Dobrogei, chestiune de veşnică disensiune cu Bulgaria, continuând şi azi, n.n.); „3. Problema Transilvaniei e prezentată total necorespunzător”…; (pentru că se aminteşte de reacţionarismul românesc austrofil şi veşnicul conflict între două civilizaţii, cea românească, izolată de Occident, medievală şi cea maghiară, modernă, n.n.); „4. Modul cum s-au stabilit graniţele după Primul război mondial apare mai mult un rezultat al pertractării puterilor decât a luptei maselor populare”…; (Evident şi adevărat: fără intervenţia Marilor Puteri, nici nu s-ar fi pus problema unei Uniri prin…„voinţă naţională”, care nici n-a fost unanimă. Pentru a scăpa de despăgubirile de război, fostele teritorii austro-ungare au preferat apartenenţa la statele aşa-zis învingătoare. Autorii mai critică politica dâmboviţeană faţă de minorităţi, faţă de teritoriile anexate; centralismul exagerat, implantarea peste tot a „cadrelor” regăţenilor şi tendinţa de a şterge particularităţile locale, pentru a le înlocui cu neofanariotismul dâmboviţean, n.n.); „5. Terminologia e specifică istoricilor occidentali. Luptătorii pentru eliberare naţională sunt „naţionalişti”, „iredentişti” etc.”… ; (Au fost altminteri P.N.R.-iştii? Va mai dura până ce istoriografia „burgheză” va consimţi să-şi adopte, nu numai limbajul utilizat de istoricii noştri, dar şi autoincantaţia acestora în faţa trecutului nostru de mărire. Dar, mă întreb dacă vor accepta să mintă precum mint şi azi, fie prin omisiune, făcătorii de istorie naţională de după ’89. Cred că nu. Sângele apă chioară nu se face. În orice caz, volumul a apărut fără cenzura de Bucureşti. Fie ea din ’81, fie ea din 2009. N.n.)

111


Opus 111 este ultima sonată pentru pian de Beethoven (nr.32 în C minor). Unică în felul ei prin faptul că are doar două mișcări. Totuși se pare că maestrul începuse să elaboreze schițe pentru o a treia mișcare, de încheiere. Ultima sonată expune un contrast evident între cele două mișcări în structurile formale, armoniile, nivelurile dinamice și expresiile emoționale. Înainte de Coda, de exemplu, Beethoven folosește o ascensiune rapidă conținând triumf, bucurie și fericire, după care formele dinamice forte se diminuează dramatic.
Beethoven susține că nu a avut destul timp pentru partea a treia și a considerat că poate s-o lungească pe a doua. La ora aceea nu mai era în stare să-și dirijeze operele. Numai că la un moment dat lucra cu frenezie la trei compoziții pentru pian simultan. Sonata 32 nu era facilă, ci o operă organic completă, echilibrată spiritual prin cele două emisfere ale ei ce se completau reciproc și care pusese grele probleme estetice criticilor. Ei aveau să vadă un proces de disoluție de înstrăinare. O exacerbare a meticulozității și tehnicității folosite la un material atât de simplu cum ar fi tema arietei, din formidabila mișcare a variațiunilor ce constituie partea a doua a sonatei. O cascadă de contraste ritmice se pierde treptat în lumi abstracte, parcă „de dincolo”. Arta lui de-acum se întrecuse pe sine. Din regiunile confortabile ale tradiției pe care o cultivase atâta timp, se înălțase brusc în sfere unde unde nu subzista decât esența geniului său, al unui eu izolat dureros în absolut, prin stingerea auzului, izolat de lume în spațiul și timpul fără întoarcere. Thomas Mann în „Doctor Faustus” realizează o analiză unică a stării lui Beethoven în acel moment: „Ideea purei personalități se leagă de aceea a subiectivității nelimitate și aceea a unei voințe radicale de expresie armonică în opoziție cu obiectivitatea polifonică.” În epoca anterioară compozitorul făcuse să dispară tot ce părea convențional, formalist, într-o tonalitate firească. Din acest moment, neatinsă de subiectivism, convenția apare mai frecvent în operele târzii, într-o secătuire, delăsare, epuizare a eului, care produce un efect „și mai înfiorător majestuos” decât orice cutezanță personală, cu alte cuvinte, subiectivismul personalizat. „În aceste construcții se stabilea un raport nou între subiectivism și convențional, un raport determinat de moarte”.
Tema arietei e sortită unor aventuri pentru care, în nevinovăția ei idilică, nu pare deloc să fi fost născută. Traptat își face loc o îmblânzire a jocului, o diminuare a prestației formidabilelor variațiuni, domeniu în care Beethoven a excelat întotdeauna. Note cunoscute deja apar repetitiv, până la final. „Totul se ridica spre marea liniștire;/Rămase doar reflexul unei mări detunânde,/
Valurile, unificate-n stânci odinioară/Aclamau dispersia cerească./Deveneau voalul subțire, imaterial, prin care transpar stelele…/Totul se ridica spre marea liniștire, spre marele fum/Și marea-și pierdea valurile./Din furtuna sentimentelor sfărâmate/Rămăsese doar liniștea,/Acolo unde muzica devine tăcere.” Sunt versurile prin care întâmpinam, în primul meu volum, a nu știu câta audiție a sonatei.
A treia parte? A o lua de la început după acest final, reprezentând sfârșitul erei sonatei clasice?
Arieta își desfășoară nevinovăția ei idilică, insinuându-se treptat o cădere bruscă a culorilor vieții, un rămas bun rece, înghețat triolete scurte, dure aleargă spre un final oarecare, un buf mofluz și nepăsător. Ca finalul părții a treia din a noua de Bruckner. Sfârșit fără glorie, fără triumf și mai ales o nepăsare senilă și fără sentiment și speranță. Un final subuman. Se aude pâsla clapelor. Măcar în Arta fugii de Bach nu se aude nimic muzical.