Dincolo de literatură


                                     (TEORIE LITERARĂ)
Teoria literară română a fost destul de săracă în definirea completă a memoriilor și jurnalelor, mai ales că aceste două specii ale scrierilor autobiografice se întrepătrund adesea, au vieți paralele în cazul aceleiași scrieri. „Însemnări asupra evenimentelor la care a participat cineva ori care s-au petrecut în timpul vieții cuiva” sunt memoriile. Și iar „însemnările zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa”. S-a descoperit chiar un „gen” – autobiografic – pe lângă cele trei existente, care are o frontieră comună cu acestea. În toate aceste încercări de „postare” în manualele școlare lipsește definirea ficțiunii, element esențial pentru existența creației literare. Referitor la aceste forme ale desfătărilor autobiografice, se pare că la noi ele au proliferat în perioada post-comunistă, oferind material documentar despre întâmplările prin care a trecut națiunea sub regim totalitar. La modul general, s-ar părea că asistăm la o formă de îmbătrânire a culturii. Este un moment nespus de trist atunci când viața și creația devin simple memorii, mărturisiri, jurnale. Ajungem în acel punct mort, în care nu se mai nasc scenarii, în care îți dai seama de inutilitatea elaborării unui project de roman sau a conturării unui volum de versuri închegat, rotund. De la o anumită vârstă autorii încep să ne spună cum au scris romane, părând că această specie e pe cale de a ceda spațiu mărturisirilor subiective. Găsim în arta seniorilor, eseul infinit, jurnalul de bord, în care scriitorul se agață de propria-i creație de odinioară, singurul reper concret pentru el, care, în mod paradoxal este însăși ficțiunea, arta, fantezia creatoare. Cred că foarte aproape este momentul în care cititorul nu se va mai apropia nici de aceste umbre ale scriitorului care, în absența mirajului inspirației se hrănește din sine, într-o monodie fără sfârșit, într-o melodie infinită…
Desigur, jurnale se pot scrie la orice vârstă, pot răsări albume de amintiri, există celebrele jurnale de bord. Aici nu mai poate fi vorba de literatură, jurnalul ignoră ficțiunea. Totodată nu se poate ști cât de multă autobiografie există într-o scriere care se vrea cu caracter autobiografic.

Lui Thomas Mann i se părea mai interesant să ne spună despre felul în care a scris „Doctor Faust”, decât să se ocupe de un nou roman? O adevărată andropauză a creației.

„Este vremea memoriilor şi a confesiunilor. Scrierile memorialistice reprezintă astăzi o industrie şi această industrie se află în plin avânt. Toată lumea scrie memorii, confesiuni, autobiografii, poartă convorbiri sau dă interviuri; şi toată lumea citeşte memorii, amintiri, confesiuni, autobiografii, convorbiri şi interviuri.  Genul memorialistic, dacă i se poate spune aşa, este probabil genul dominant al acestui sfârşit de veac; romanul, în orice caz, a fost detronat, întâietatea nu-i mai aparţine. Pofta de spovedanie în public se dovedeşte la fel de insaţiabilă ca şi foamea publicului de spovedanii şi dezvăluiri.” (Mircea Iorgulescu,  Ispita memorialistică, în  Caiete critice, nr. 1-2 din 1987)

JURNALUL REGINA MARIA: „POVESTEA VIEŢII MELE”.
A apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi a fost tradusă în limba română de Margarita Miller- Verghy.  Româncuţa noastră britanică le-a zis-o în faţă celor care şi-au dorit prinţ străin, pentru că, precum azi, s-au suportat unii pe alţii. Citate (cu s. n. ) :
“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă de RASĂ: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…” Principesa avea deja patru copii, când a intervenit conflictul ei cu ţara; rechizitoriul  este un adevărat poem al deznădejdii, dar şi demonstrarea unei incisivităţi de o forţă copleşitoare. Vlădicile valaho – fanariote, aflate în preajma ei pe când îşi perora discursul, se făcură instantaneu pupinfundişti. Numai „Nando”, soţul Ferdinand, viitorul „întregitor”, reuşi s-o calmeze; „ Fato, ţara avea nevoie de o regină!” (Ce dracu’? Facem şi noi război! )
Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit mintenaş să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Deja bătrânul fruntaş liberal Costinescu îi făcuse lui Nando un copilaş cu zvăpăiata Maria; acum o conseia blajin, patern, în toiul protestului ei antivalah, să-şi trădeze chiar familia mixtă, act odios: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său (Carol I, desigur, dar nu se ştie dacă Nando ar fi avut această dorinţă, sinonimă cu o abdicare nerentabilă, n.n.) în exilul impus de el însuşi (la care a renunţat ulterior, n.n.), făgăduieşte-ne că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol (al II-lea, n.n.), şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492).
Nu ne putem decât încrede, cu tristeţe, în memoriile reginei Maria a României; pe lângă trista experienţă pe care tânăra principesă a avut-o în „regat”, paginile scrise cu nerv şi atestând o personalitate mai puternică decât aceea a lui Ferdinand, aflăm şi alte lucruri foarte interesante. Iată, în Austria, pe împăratul Carol „l-a detronat revoluţia în urma războiului mondial, deoarece copiii lui Franz Ferdinand nu erau priviţi ca având drept la moştenirea tronului”. Austria, ţărişoara „moştenitoare” a fostului imperiu, devenise republică NUMAI din cauza absenţei unui descendent al lui Franz Joseph, „autentic”. Dacă se găsea vreunul, ar fi fost alta situaţia Austriei? Dar a Ungariei? Dacă se găsea vreunul, ar fi fost acela rege sau împărat? Până la urmă nu se ştie dacă formula republicană a fost cea mai fericită. Cel puţin în această parte a lumii europene.

Hipertrofie a eului la Thomas Mann. Memoriile se amestecă aici cu autobiografia, jurnalul, nu neapărat zilnic.
„Mi-au sosit, din Elveția, ambele volume din Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse. După o muncă de mulți ani de zile, prietenul din îndepărtata Montagnola terminase o operă de bătrînețe, dificilă și frumoasă (…). Spusesem de multe ori că proza asta mi-era atât de aproape parc-ar fi fost trup din trupul meu (…) eram aproape înspăimântat de strînsa ei înrudire cu ceea ce mă preocupă atât de stăruitor. Aceeași idee a ficțiunii biografice… cu un amestec de parodie pe care-l implică genul. Aceeași legătura cu muzica. (…). Analogii mai erau destule – consternant de multe, si nota din carnetul meu : E dezagreabil întotdeauna sa ti se aduca aminte ca nu esti singur pe lume, exprima fara înflorituri unele sentimente ale mele. E o alta formulare a întrebarii pe care si-o punea Goethe în  Divan:  Traiesti, oare, cînd mai traiesc si altii ? si se potriveste, de altminteri, cu anumite fraze ale lui Saiil Fitelberg despre faptul ca artistii nu vor sa stie unul de altul, fraze pe care, formulîndu-le, nu la mine’ma gîndeam. Recunosc ca am un sincer dispret pentru mediocritatea care  ignora  maiestria si duce deci o viata lesnicioasa, si sînt de acord ca muft prea multi oameni scriu. Dar fata de cei care simt aceleasi exigente, pot spune ca sînt un bun confrate care nu-si întoarce ocnii cu teama ori de cîte ori se întîmpla lînga el ceva mare si frumos si caruia prea îi e draga admiratia, prea crede în ea, pentru ca s-o pastreze pe a lui numai mortilor. Poate ca niciodata nu existase un prilej mai nimerit pentru exprimarea unor sentimente colegiale, calde si respectuoase, pentru admirarea unei maiestrii ajunsa la maturitate, care stiuse, fireste nu fara o încordare profunda, discreta, îngrijita, sa-si pastreze cu arta si umor, jucaus si realizabil, spiritualitatea vîrstei. Autocoborîrea la confruntarea între tine si valoarea admirata se conciliaza foarte bine. (JURNAL, n.n.) Seara citit romanul lui Hesse. Maestrul Thomas de pe Trave si Joseph Knecht. Interesant marcata deosebirea de maniera în tratarea jocului cu margele de sticla… Relatiile, în linii mari, stupefiante. Opera mea e, desigur, conceputa mai ascutit, mai arzator, mai dramatic (pentru ca e dialectica), mai aproape de vremea noastra si de viata însasi. (AUTOADULARE, n.n.). A lui e mai blînda, mai exaltata, mai absconsa, mai romantica si mai riscata (într-un înteles bun). Muzicalul, exclusiv pios, cu iz de anticariat. De la Purceii încoace nu s-a mai scris nimic nobil. Durerea si bucuria dragostei sînt cu totul excluse din acest «roman», si abia imaginabile. Finalul, moartea lui Knecht, de un delicat homoerotism. (?) Orizontul spiritual, bagajul de cunoastere si cultura, foarte vaste. si, stil sagalnic, de cercetator biograf; nume grotesti.” – Tocmai despre acest aspect al cartii, cel grotesc, i-am scris si i-a parut bine ca l-am subliniat. (AUTOBIOGRAFIE, neinteresantă pentru cititor, n.n.)
Fiica noastra cea mica, sotia lui Antonio Borgese, a devenit pentru a doua oara mama, si am petrecut doua saptamîni la Chicago, intrînd în aprilie. Prin viscol cu zapada si întunecime am cautat, în hotelul nostru de pe malul lacului, sa duc mai departe capitolul în curs si, în paralel, m-am îngrijit si de o noua emisiune germana, cea despre bombardamentele aeriene (JURNAL,n.n.) si despre problema de constiinta pe care, implicit, o puneau. Aparuse de curînd editia germana din  Iosif Hranitorul,  si Bermann mi-a pro­ curat o gramada de comentarii elvetiene la carte, pro si contra. Consumul acesta de comentarii în cantitati indus­triale la o opera depasita este ametitor, te înflacareaza, dar e absolut lipsit de rost. Primesti, desigur, cu placere, o vorba buna si inteligenta, despre o opera a carei valoare si ale carei scaderi le stii prea bine, te rusinezi însa cînd te vezi jinduind, rosesti la lacomia cu care îti satisfaci place­rile astea nesanatoase, si dupa aceea nevoia de a trai ceva nou e cu atît mai puternica. Am mers mai departe cu mo­ tivul petitului la Shakespeare, am citit  Masura pentru masura,  apoi  Saint-Antoine  al lui Flaubert – uimit de nihilismul poliistoric al acestei opere extraordinare, care, în fond, nu e decît un fantastic catalog al tuturor nerozii­ lor omenesti. „Dementa lumii religioase e prezentata fara lacune – si în final chipul lui Cristos ? Discutabil”. Viziu­nea diavolului la Ivan Karamazov facea parte si ea din lec­ turile mele la acea vreme. Am citit scena cu atentia detasata cu care recitisem  Salammbo,  înainte de a ma fi apucat sa scriu  Iosif. (Este imposibil să fi citit atâta într-un timp atât de scurt, deci își supraestimează senectutea pentru o confortabilă auto-adulare, n.n.)
 Am aflat ca Bruno Frank avusese si el un atac de inima, grav, si era înca la pat. Acest  heart attack,  sub forma de tromboza coronariana sau angina pectorala, este cea mai raspîndita boala americana si cea mai ucigatoare, dar cei mai vulnerabili – si nu e deloc de mi­ rare – pareau sa fie emigrantii. De astm cardiac sufereau si Schonberg si Doeblin – pe care m-am dus sa-l vad la patul lui de suferinta amenajat în gradina – si n-a trecut mult si Martin Gumpert a fost cît pe-aci sa cada si el jertfa unui acces periculos. Condamnati cu suspendarea executarii, au trebuit, unul dupa altul, sa renunte la fu­mat. „Trebuie sa ma socotesc în stare excelenta”, sta scris în notele mele. Dar ma simteam mizerabil. Sub actiunea nociva a viscolelor din Chicago catarul meu se agravase si, manifestîndu-se prin guturai, bronsita, sinuzita, îmi dadea o senzatie de boala si obliga la supraveghere medicala. (Neinteresant pentru cititor, deci asta nu mai e literatură ci văicăreală de senior, n.n.). Pastele l-am facut cu medicamente contra tusei si cu de­zinfectante în nas si în gît, constrîns sa stau la pat, dar imediat m-am apucat sa lucrez mai departe la roman, si la mijlocul lui aprilie încheiam capitolul XIV, începînd ime­diat urmatorul, pe care, cu scrisorile lui Luther si cu  Sim-plicissimus  al lui Grimmelshausen ca lecturi auxiliare, l-am terminat în zece zile. Cuprinde corespondenta dintre Adrian si Kretzschmar si scrisoarea lui Adrian cu imitatia nemarturisita a celui de-al treilea preludiu din  Maestrii cîntareti,  pe care mi-a facut placere s-o scriu.
Pe vremea aceea rusii luau Odesa si inamicul nu iz­butea sa stînjeneasca operatiunile noastre de desprindere”. în schimb însa se îndrepta spre Sevastopol, caruia îi venise rîndul. Aproape zilnic se anuntau formidabile atacuri aeriene asupra fortaretei Europa, care, în buna parte, era o inventie a propagandei germane. Exploziile de pe coasta debarcarii zgîltiiau cladirile în Anglia. Gene­ralul Perkins declara ca debarcarea viitoare trebuia sa fixeze trupele germane în vest pentru ca sa lase mîna li­ bera rusilor în ofensiva lor. Rusii aveau sa ajunga primii la Berlin. De altfel, din punct de vedere tehnic, debarca­rea parea aproape inimaginabila si sacrificiile în oameni, cu care urma sa fie platita, se evaluau la o jumatate de mi­lion.
Nemtii patrundeau în Ungaria, parc-am fi fost în 1939, si înaspreau teroarea în Danemarca. Pe de alta parte, semnele ca-si pierdusera nadejdea în victorie erau incontestabile si discursurile lui Goebbels si Goering la aniversarea nasterii lui Hitler sunasera dogit. Gazeta “Schwarze Korps”, care dintotdeauna îmi fusese odioasa din cauza unei anumite abilitati si agresivitati literare, publica un articol sarcastic referitor la eventualitatea reînvierii Republicii de la Weimar, a întoarcerii lui von Brining, Greszinsky, Einstein, Weiss si… a lui Thomas Mann. Mi-am jurat ca n-o sa ma mai vada.
Erika ne-a citit din cartea ei de amintiri  Alien Homeland ,  evocîndu-ne, cu amanunte multe, amintiri din 1933. Ea polemiza – pe buna dreptate, dupa opinia mea -, în “Aufbau”, împotriva patriotismului de emigratie al celor de la “Democratic Germany”, care voiau iarasi, de pe acum, o Germanie “libera” si mare, protestau împotriva unor pierderi teritoriale si chiar si împotriva dezlipirii Austriei, si – acesta era temeiul refuzului meu – constient sau nu, faceau cauza comuna cu o sinistra miscare progermana vivace si peste tot raspîndita, careia ar fi fost mai bine sa i se spuna profascista. Caracteristica sub acest aspect este o scrisoare primita pe vremea aceea si în care semnatarul, un profesor de literatura din statul Ohio, ma coplesea cu reprosuri pentru  raspunderea mea la dezlantuirea razboiului  “Chiar si ineptiile dor”, scriam.

Am pornit spre est si la 11 mai ne îmbarcam pe “Queen Elizabeth”. Am vorbit la Londra. într-o dimineata de iunie – si a fost ca un vis – m-am regasit pe scena teatrului din Ziirich, de care ma despartisem cu opt ani în urma cu o lectura din  Lotte la Weimar,  si, fericit, însufletit de revede­rea cu orasul drag, am citit unui public care si el sarbato­rea prieteneste reîntîlnirea, scena  a la  Riccaut despre Fitelberg. Am petrecut cîteva saptamîni din aceasta vara însorita la Flims, în Graiibunden, si acolo citeam zilnic corecturile la  Doctor Faustus  care curgeau în fiecare zi de la tipografia din Winterthur. Romanul genezei sale se sfîrsise. începea cel al vietii sale pe pamînt. (Frumos final de memorii, dar neinteresant pentru cititor această mărturie în absența ficțiunii, această literatură adevărată, n.n.)

Advertisements

Motel California


Venise din nou momentul întoarcerii. Cu câteva zile înainte, la plimbările de după amiază urmăream avioanele Lufthansa care făceau, nu departe de noi, curba de întoarcere pentru a intra la aterizare. Simțeam ceva amestecat, între nostalgia plecării, a expirării șederii în State și sentimentul liniștitor al întoarcerii acasă, unde ne așteptau treburi. Noi aveam avionul de linie de la SFO-Munich într-o dimineață, devreme, ar fi trebuit să facem un drum cu mașina cam o oră și ceva, după ce am trezit pe toată lumea. Mi-a venit ideea să ne cazăm o noapte în apropierea aeroportului.  A doua zi doar treceam pe uriașul pod San Mateo, luam metroul eventual, dar mai reușeam să ne odihnim câteva ore, pentru că vom traversa ziua, cu hublourile obturate… Atenție, orășelul în care urma să ne cazăm nu este pentru VIP-uri, e de dorit să stai în casă. OK.

Și iată un motel, ca-n filmele americane, cu o curte și trei-patru nivele, cu balcoane lungi și balustrade simple. La bufetul suedez din motel ne servim cu ceva reminiscențe de la camionagii. Nici vorbă să ne odihnim, pentru moment voiam să văd locurile despre care se spune că au un procent de criminalitate destul de mare. Abia așteptam să ieșim în „periculoasa” Americă. Pe jos. Erau pe undeva, câteva fațade foarte aplaudate de mine, amintind Vestul de acum o sută de ani, chiar dacă s-au modificat ulterior. Intrăm într-o prăvălie cu o patroană cam de vârsta noastră. Cardul nostru e în regulă, dar ea cere date în plus. Pașapoartele. Lucru total interzis, însă cedăm, având în vedere zona și suspiciunea femeii. Nu ne deranjează, dar i-am scanat figura îngrijorată. Următorul magazin era un mall, ca lumea, o hală. Populație din toată Asia încerca aici haine și le arunca pe jos pe cele nepotrivite. Ca la noi, sau chiar mai rău. Dăm la oparte cu piciorul grămezile de pe podea și accesăm rafturile. M-am simțit atras de niște haine ieftine, de Far West. Bluze în carouri, colorate violent, blugi veritabili, veste, pălării cu boruri late și pantofi-cizmă, cu tocuri. Ieftin totul. În jurul nostru scotoceau nerăbdători cumpărători din toată Asia pacifică…Soția m-a avertizat că dacă mă îmbrac în așa ceva…Așa că renunț. Ce fain ar fi fost să umblu prin Timișoara înțolit ca Billy the Kid. Ne-am dus apoi și la un mic restaurant, se pare, tot asiatic, unde se stătea la coadă pentru un loc în acele bănci așezate față-n față, pe care stai lângă neunoscuți și mănânci ca la o cantină studențească. Singuri, în pragul serii, prin America. Mă așteptam să aud împușcături, care însă nu veneau, să văd scene violente, cu echipaje polițiste. Nimic. Cred că presa și filmele exagerează. Bine, dar nouă nu ne spunea nimic treaba asta. Nu era cea mai pitorească parte din Bay Area locul unde ne plimbam, dar era o noapte călduță, se vedea peste tot marea de lumini a arealului, lungile șiruri de palmieri și totul iluminat ca ziua. Clădirile joase lăsau să se vadă feericul Down Town din San Francisco, cu blocurile care scotoceau prin cer, dincolo de golf…Dimineața fiul nostru a dat fuga cu mașina lui absolut minunată, un hybrid, cu toate că a renunțat la niște ore de somn. Am încărcat repede și a mai rămas niște timp, așa, înainte de noua noastră despărțire.