Contraste


În urma cutremurului din 1906, peste 80% din San Francisco s-a distrus. Douăzeci și cinci de mii de clădiri  au fost afectate de incendii. Este un miracol că unele clădiri au supraviețuit.

Din acestea – o grămadă de case din cărămizi, în mare parte, care sunt un testament al rădăcinilor dure ale orașului din Vest. Cele mai vechi structuri permanente din San Francisco au fost construite imediat după începerea căutării de aur, „Gold Rush”, grupate în zona Jackson Square. În contrast cu TransAmerica Pyramid puteți vedea aproape o duzină de clădiri construite în anii 1850, (SF GATE)

Advertisements

Unicate


Highway 1 Pacific, a început să fie construit din 1930

Pe vârful muntelui Diablo, aerul rece și vântul au oferit un fenomen rar: puteai vedea pe versantul înzăpezit de 10.457 de picioare pe vârful Lassen, la 185 de kilometri distanță.

Face parte dintr-un spectacol unic din întreaga țară chiar acum, cu cele mai bune vederi de lungă distanță ale anului.

Temperaturile înghețate scot umiditatea din aer. Vântul rece din nord suflă ceața. Ceea ce urmează este o claritate extraordinară.

Se preconizează că fenomenul va furniza aer curat în multe zone. În weekendul următor, ciclul se va încheia când următoarea față, cu acoperire înnorată și o ploaie, va sosi sâmbătă, potrivit meteorologului Michael Pechner. (SAN FRANCISCO CHRONICLE)

O formă de relief atipică, considerată accident geologic, se ridică în mijlocul acestui peisaj. Este muntele Diablo, monstrul dintre sfinți. Este modest ca înălțime, nu mult peste o mie de metri, produs al chinurilor la care au fost supuse aceste falii terestre. Două cocoașe unice în lume, atrăgând mereu norii aceia uscați, din care rareori picură o parodie de ploaie.

O destinație turistică e Parcul Național al muntelui, cu o suprafață de 8000 de km pătrați, cu serpentinele care pun mașinile la încercare. Colinele urcă treptat, golașe și aliniate în rânduri paralele, într-o simetrie realizată parcă de mâna omului, spre zone parțial împădurite. Faima lui Diablo se datorează peisajului pe care-l oferă, fiind pe locul doi, în lume, după Kilimandjaro. Dintr-un Vista Point, loc de observație și meditație, aflat în vârf, se poate vedea până la o distanță imensă, întreaga creație naturală și umană din partea de Nord a San Francisco Bay Area. O adevărată colecție de roci geologice scoate la iveală din străfundurile terrei această anomalie a naturii. Bicicliștii se aventurează cu pasiune în lumea ireală a muntelui, venerat în egală măsură de aborigenii americani, cât și de contemporanii noștri. Contrastele pe care le oferă peisajul sunt aici mai puternice decât oriunde.

Din volumul HOTEL CALIFORNIA

Exilul românesc


Distinse domnule Bureriu,
Am citit pe un site despre interviul pe care l-ati luat fiicei lui Gala Galaction stabilita in Italia, nu stiu care dintre ele, Magda sau Lucretia (Luky), dar ma intereseaza acest subiect foarte mult intrucat lucrez de mai bine de 4 ani la un proiect de carte privind istoria intelectualilor romani in exil in Italia dupa 1940, evident printre personalitatile avute in vedere aflandu-se atat Magdalena, casatorita Bajocchini, cat si Lucretia, casatorita Passarelli. Nu am gasit interviul luat la revenirea fostei Galaction in Romania, ati putea oare sa ma ajutati cu textul sau in link catre acesta? Este cunoscut faptul ca Lucretia a fost si scriitoare si pictorita in Italia, nu stiu insa, Magda ce profesie a asumat.
Va multumesc mult si va doresc mult succes in tot ceea ce doriti sa intreprindeti pe plan profesional si personal!
Cu consideratie,
conf. univ. dr. Anca Stangaciu, Facultatea de Studii Europene, Univ. Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Stimată doamnă Stangaciu,

Întâlnirea mea cu una dintre fiicele lui Galaction a avut loc acum 48 de ani.

Nu știu cu care dintre ele. O să vă relatez tot ce-mi amintesc, unele amănunte pot fi semnificative și azi.

În timpul marii inundații din România, în anul 1970, spectaculoasă pentru toată Europa și pusă pe seama armei meteorologice sovietice drept sancțiune pentru poziția șefului statului vizavi de invadarea Cehoslovaciei, eram redactor la Radio Timișoara. După ce mi-am terminat activitatea pe Mureș (Arad) și Crișuri, trimițând prin cablu la studio interviurile luate pe teren, multe preluate și de studiourile centrale din București, văzând conducerea Radioteleviziunii interesul meu pentru evenimente unice, am fost trimis la punctul de frontieră Stamora-Moravița (județul Timiș) pentru a cere impresiile celor ce au văzut România și totodată intențiile celor ce veneau în țară.

Totul a fost înregistrat pe bandă magnetică, nimic în scris. Mă adresam interlocutorilor în germană, franceză și engleză, majoritatea erau impresionați și răspundeau decent, minus un sârb care venise la Timișoara pentru bisnis, bucuros că „salama coșta mala”. Intra în țară și o mașină cu număr de Italia. M-am prezentat în germană iar o doamnă a ieșit cu vioiciune spunându-mi: „O, dar putem vorbi românește. Minus soțul meu, care e italian.”

Evident, banda pe care s-a înregistrat convorbirea noastră scurtă a fost trimisă la București, interviul meu a şocat și a fost tradus în toate limbile în care emitea pentru străinătate Radiodifuziunea pe atunci, din dorința de a face cunoscut dezastrul și pentru ca să primim ajutoare. Nu am uitat, în linii generale, această neașteptată convorbire, însă benzile din fonoteca permanentă s-au păstrat doar zece ani…

„Sunt fiica preotului Galaction, dacă cunoașteți…”

„Cunosc, sunt încântat. În afara profesiei de gazetar sunt din 1968 membru al Uniunii Scriitorilor.”

„Trebuie să vă spun că nu am venit ca turiști, sau în altă calitate. Suntem deosebit de impresionați de aceste inundații apocaliptice. Și nu doar eu, care sunt româncă, în exil, desigur, dar și soțul meu. Nu am venit ca să privim, din curiozitate, la fața locului, această catastrofă. Vreau să fiu de folos țării din care provine familia noastră. Nu am adus haine sau alimente, în mașina noastră nici nu ar fi încăput. Am adus BANI, mulți bani pentru sinistrați. Și cum primul oraș pe care-l vom întâlni este Timișoara, o să vă rog să-mi indicați adresa administrației județene unde vom putea depune această sumă. Am plâns zile întregi, soțul meu spunea într-o zi că nu se mai poate așa, scoatem o sumă din conturi și o ducem sinistraților. În aceeași zi ne-am făcut bagajele și am pornit în zori, fără escale prin străinătate, drept spre România. Soțul meu a focut o adevărată performanță la volan, e mort de oboseală. Sper ca banii noștri să ajungă unde trebuie, adică la cei oropsiți…”

Știam unde vor ajunge acești bani, acolo unde au ajuns și banii mei și ai majorității cetățenilor, în așa-numitul „Contul 2000”, devenit donație obligatorie timp de câteva luni. Banii intrau la stat, care făcea ce știa cu ei. Studioul mi-a recomandat să scriu un scenariu radiofonic despre inundații, a fost cotat la o sumă neobișnuită, pe care trebuia să mi-o ofere Fondul Literar. N-am văzut un ban. Alături de sumele ce se acordau pentru materialele realizate, în afara salariului, totul intra în Contul 2000. Am fost informat că interviul meu cu o fiică a lui Galaction a avut succes în capitală, aș fi luat bani buni, dar Fondul Literar i-a virat acelui cont. Așa că nu știm dacă banii fiicei lui Galaction au ajuns la cei năpăstuiți.

Din păcate, cam atât. Convorbirea e din memorie, dar conținutul ei l-am reținut integral.

Cu stimă,

LUCIAN BURERIU