Din Toronto


Bun venit 2019 !Happy New Year ! La Multi Ani !
Inbox
x

Observatorul
9:03 AM (2 hours ago)
to editura

Bun gasit in 2019 !

Va multumim ca sunteti parte din cunostintele noastre, colaboratorii si cititorii nostri !

Ne dorim sa va avem alaturi si in 2019.

Sanatate si spor in toate cele va dorim in noul an !

La Multi Ani ! Happy New Year !

Grupul de la Observatorul

· Pentru cei care doresc sa vada ce evenimente s-au petrecut, intr-o parte din comunitatea romaneasca, in 2018 ;

http://www.observatorul.com/events_main.asp

Advertisements

Capitala culturală europeană a fost izolată de Europa


FĂRĂ AUTOSTRADĂ SPRE EUROPA, CU O CALE FERATĂ RETEZATĂ ȘI UN CANAL CE NU MAI ESTE NAVIGABIL. TIMIȘOARA, DIN FOSTĂ CAPITALĂ A UNGARIEI A AJUNS UN ORAȘ MARGINAL. DAR CONTRIBUTOR LA PIB PE LOCUL DOI, DUPĂ BUCUREȘTI,
Județul Timiș are în prezent cea mai densă rețea de căi ferate din Europa. O datorează Imperiului. Spre Cenad linia este atât de învechită încât se circulă cu prudență.

Prima cale ferată  construită pentru trafic de călători a fost  calea ferată Szeged–Timișoara, care a conectat  Timișoara  în anul  1857  la rețeaua feroviară europeană, în timp ce în regat se umbla cu carul cu boi al lui Grigorescu.

Până la  1918, căile ferate s-au dezvoltat o perioadă în cadrul a două rețele separate; una în vechea Românie și alta în imperiul habsburgic,  devenit Austro-Ungaria.

Primele locomotive utilizate pe această cale ferată au fost aduse până la Timişoara cu ambarcaţiuni pe canalul Bega. Da, a fost o perioadă în care Canalul Bega era unul dintre canalurile navigabile internaționale, nu un simplu șanț cu apă sălcie din România secolului XXI. Ele se numeau Komarom, Austria, Hont şi Pesth, fiind construite în anii 1845-1846 la fabrica belgiană John Cockerill din Seraing după model american,

Distanţa Timişoara-Budapesta se străbătea în 11 ore. Astăzi trebuie să schimbi mai multe trenuri ca să ajungi de la Timișoara la Szeged. Linia ferată care trecea din Cenad în Ungaria a fost retezată după 1918, iar podul CF-rutier peste Mureș a fost aruncat în aer de armata română în 1940. De atunci nici un cap administrativ român nu a mai dorit refacerea accesului marelui oraș către Europa. Planurile idealiste ale unor edili timișoreni de a face aici o zonă metropolitană de un milion de locuitori s-au izbit de încăpățânarea provincială a regățenilor-conducători, care au băgat banii produși în Banat către județele înapoiate din Moldova sau la veșnicul Teleorman,

Cum graniţele au blocat total circulaţia în această regiune unită de mult timp, iar autorităţile comuniste nu au fost interesate de o asemenea cale de comunicaţie, traseul nu a mai fost refăcut niciodată. Deșteaptă țară, isteți nevoie mare conducătorii ei dâmbovițeni.
Ce s-a făcut după Marea Unire o spune Iuliu Maniu. „Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică și morală. Exemplul ținutului Timiș aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte ținuturi, ajunse într-o stare și mai tristă, ca putere de acțiune și rezistență națională”. (Fragment din Memorandul Românilor din Transilvania adresat regelui Carol II la 15 decembrie 1938.)

Da, culmea, a existat cânva, la Cenad un pod peste Mureș, rutier și feroviar, care a scurtat distanța dintre România, Ungaria și Occident. Cum a existat viață și înainte de Româmia Mare…Într-o vreme a fost chiar cel mai rentabil pod din Europa, asta sub regimul „odiosului imperiu”. Construcția podului  a început în 1903. Structura metalică a fost produsă la uzinele mecanice ale M.Á.V. (Magyar Állami Vasút), compania maghiară de căi ferate.
Transportul efectiv a fost început în 1903, linia legând Csongrád, Csanád, Torontál și Temes.

Finalul Primului Război Mondial și Tratatul de la Trianon au însemnat însă și finalul transportului feroviar pe la Cenad, spre Apátfalva.
Cenadul a ajuns cap de linie (mai bine-zis, sfârșit de lume) și a intrat sub administrația CFR.

Pe 9 octombrie 1926, Camera de Comerț și Industrie Timișoara trimite către Camera Agricolă Timișoara o copie a adresei trimisă anterior către Ministerul Comunicațiilor, la București, cu privire la redeschiderea liniei de cale ferată Timișoara-Cenad-Apátfalva. În documentul respectiv, se sublinia importanța pentru viața economică a Banatului și pentru economia națională, în general, a unei asemenea rute feroviare între România și Ungaria.
Cităm din scrisoare: „Avem o linie existentă de căi ferate care foarte ușor și fără mari cheltuieli ne-ar putea servi ca legătură cu Ungaria – anume este vorba de linia Timișoara-Cenad-Apátfalva. Această linie ar asigura exportului nostru de marfă foarte însemnate avantaje, în primul rând exportului de cereale, vite și lemne. În ce privește partea tehnică constatăm că linia e intactă – lipsind în total numai douăzeci metri șine și deci n-ar fi nevoie nici de cheltuieli mari și nici de timp prea lung pentru a putea preda traficului această linie. Pentru debușeul Seghedin și împrejur, deschiderea acestei linii însemnează o micșorare a distanței pe teritoriul ungar de peste 100 kilometri, deci s-ar putea echilibra urcarea tarifului nostru prin această scurtare de drum. Aceasta ar avea în special efect asupra însemnatului export de lemne în Ungaria care va începe în curând. Suntem convinși că nici autoritățile de c.f. ungare n-ar fi în contra deschiderii acestei linii ferate, din contră, ar fi pentru deschiderea ei.“

În ziarul „Vestul“1 , în anii 30, se scria despre deschiderea „circulaţiei pe linia ferată Timişoara – Sânnicolau – Cenad – Apádfalva – Seghedin“ şi ce ar însemna aceasta pentru „comerţul, agricultura şi viticultura bănăţeană“: „De ce nu se deschide circulaţia pe linia ferată Timişoara-Cenad-Seghedin? Înainte cu doi ani, pe când dl Vidrighin era director general la C. F. R., Camera de comerţ şi Camera de agricultură din Timişoara au pornit o acţiune intensă pentru deschiderea circulaţiei pe linia ferată Timişoara – Sânnicolau – Cenad – Apádfalva – Seghedin. Numai azi în criza cea mare, când transportul pe C.F.R. este mai scump decât preţul mărfii transportate, ne dăm seama ce înseamnă această linie pentru comerţul, agricultura şi viticultura bănăţeană. Deschiderea acestei linii însemnează pentru locuitorii din Torontal o prescurtare a căii de transport spre occident cu 200 km în spaţiu şi cel puţin 24 ore în timp. Marfa nu mai trebuie trimisă prin Timişoara – Arad – Curtici spre occident, ci pe linia directă. Pentru restul Banatului, însemnează deasemeni o prescurtare de 100 – 120 km. Ca să înţelegem aceasta mai bine, n’avem decât să socotim cât face diferenţa la transport pentru o marfă care vine vândută la Viena sau Praga şi diferenţa de preţ pe care o pierde producătorul din cauza înconjurului mare ce se face la transport. Dl Vidrighin, profund cunoscător al problemelor economice dela noi, a îmbrăţişat cu toată căldura acţiunea începută de factorii comptenţi, şi după obţinerea învoirii marelui Stat major, a dispus închiderea liniei, S’au şi început lucrările de reparare a liniei ce duce din gara Cenad până la frontieră, aducându-se în bună stare mai mult de jumătate. Între timp dl Vidrighin a plecat de la C.F.R., lucrările pentru restaurarea liniei au rămas baltă, dar citeam câteodată în ziare că totuşi linia se va deschide. Am aşteptat cu răbdare, dar evenimentul nu s’a produs.“

Din păcate pentru Cenad și întreaga zonă românească a acestui colț de țară, nu doar că nu s-a redat în folosință linia de cale ferată, ci s-a întâmplat mai rău. Podurile feroviare de peste Mureșul Mort și actualul curs al râului Mureș au fost demontate, la fel și calea ferată de la Cenad până la graniță. Gara Cenad a devenit (din nou reușesc românii să distrugă ceva bun) capăt de linie și, încet-încet, localitatea a intrat într-o umbră totală, deloc meritată, până la redeschiderea punctului de frontieră minuscul spre Kiszombor din 20 octombrie 2002.
În „Vestul“, 17 ianuarie 1932, a se înțelege „deschiderea liniei“, autorul referindu-se, de fapt, la interconectarea dintre sectorul românesc și cel maghiar al liniei ferate.
Pe 28 mai 1940 autoritățile române au aruncat în aer podul care face legătură directă între Apátfalva și Cenadul Vechi, făcând astfel imposibilă orice comunicație între două state.

Structura de oţel a podului rutier rămasă a fost demontată de maghiari în anii 1956-1957, în baza acordului cu România. Au mai rămas picioarele de pod. Și o cruce de marmură (căzută și spartă, situație valabilă în noiembrie 2011, când o echipă de filmare a studioului din Timișoara al Televiziunii Române, realizând un documentar despre Cenad, a evitat să filmeze și crucea tocmai din acest motiv), în onoarea sergentului Nicolae Grigorescu din Escadronul 1 Pionieri Călări, din comuna Păroși, județul Olt, cel care era de gardă în fatidica zi de 9 iunie 1940, atunci când partea românească a podului a sărit în aer.
Redeschiderea graniței de stat, la 20 octombrie 2002, după lungi tergiversări din partea Bucureștiului, a însemnat reluarea traficului rutier, însă ocolind dinspre Cenad spre Kiszombor (Ungaria). Drumul național (DN) 6 a fost reabilitat pe porțiunea Cenad-Fronieră (10 km) prin Programul „Strategia de dezvoltare regională a regiunii de frontieră vest“, cu sprijin financiar prin Programul PHARE CBC Ro-Hu pentru a face față unui trafic intens de autoturisme, prin punctul de trecere a frontierei Cenad-Kiszombor fiind deocamdată permis doar traficul autoturismelor și utilitarelor de mic tonaj.
Agenția de Dezvoltare Economico-Socială Timiș (ADETIM) a propus în 2009 un studiu de fezabilitate și un proiect tehnic pentru „Amenajare acces rutier la rampă pod peste Mureș la Cenad, România, L=1,2 km“. Rămâne însă de văzut dacă dorința autorităților timișene și a mediului economic zonal va deveni cândva realitate.

Din 1919 încoace, statul român nu a dat deloc dovadă că dorește poduri peste Mureș la Cenad, mai cu seamă că a fost de acord și cu demontarea celui feroviar, scăpat de bombardamente în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iar explozia celui rutier, în 1940, va rămâne deocamdată un mister…”
Dar ce să-i faci, reconstruirea podului, chiar dacă ar fi deosebit de utilă pentru România, NU ESTE PREVĂZUTĂ ÎN PROGRAMUL DE GUVERNARE AL P.S.D. și în gândirea filosofică a țăranului înciocoit Dragnea.
Timișoara a fost cel mai european oraș al României in­ ter­belice, un model de coabitare pașnică a unei populații plurilingve și cosmopolite, ignorând segregările pe criterii etno-cul­ turale și religioase. Reprezentanții orașului au susținut ideea de capitală europeană a culturii în temeiul unor referințe istorice și culturale care i-au conferit Timișoarei o identitate incon­fun­dabilă. Au arătat că o revoluție politică nu e suficientă pentru o schimbare fun­da­mentală și că o adevărată adaptare la men­talul colectiv european se întemeiază pe cunoașterea și recunoașterea celuilalt, dar mai ales pe punțile de legătură dintre in­ divizi și comunitățile multi- și inter­cul­turale ale Europei. Cu alte cuvinte, o ple­doarie pentru o schimbare paradigmatică prin cultură și educație. O comunitate ur­bană liberă se concentrează pe depășirea se­gregărilor sociale, culturale, religioase. Perfect. Numai că, pentru a ajunge, din Europa la orașul acesta, pe nedrept izolat de Europa numai pentru motivul că toate căile sale trec prin piaza rea – Ungaria, care i-a fost dintotdeauna țară-mamă, trebuie să ocolești prin Aradul lui Falcă sau pe subțirica șosea pe care UE, din mila măriei-sale o face să treacă pe la Cenad-Kiszombor. Așa mai bine o capitală pe lângă frontieră, la Aradul cel-de-nicicum sau Cur-tici. Pe calea aerului e mai ușor și mai scump. Da, aeroportul Internațional al Timișoarei este, după veșnicul București, a doua poartă de intrare/ieșire, cu piste OK.
Cât despre Canalul Bega, încă în anii optzeci, când a sosit de la Dunăre motonava „Pelican”, aceasta a trebuit transportată pe un trailer cu o sută de roți pe serpentinele de la Moldova Veche. N-a venit pe apă deoarece sârbii au canalul Dunăre-Tisa-Dunăre, care intersectează și Bega, așa că n-au mai avut interes să decolmateze sectorul lor de „Begheiski Kanal”. Să-l decolmateze era obligație, deoarece e vorba totuși de ape internaționale. Iugoslavii mai degrabă veneau cu mașinile la Timișoara să cumpere cantități mari de orice. După multă lume, intarea în UE a Serbiei ar trebui să depindă, între altele și de reabilitarea șenalului pentru navigație Bega. Partea românească a și început, cu greu și în silă, la cele două ecluze. Sperăm că această cale pe apă, care a fost odată în legătură cu sistemul Rhim-Main-Dunăre să fie reabilitată înaintea terminării Canalului București-Dunăre.

Nu-i bai, venim la voi cu barca. Numai că și aia a ars, din cauza unor homeleși

Clubul wagnerienilor


…Acum câtva timp, din San Francisco trimiteam administrației Teatrului de la Bayreuth un e-mail prin care îmi manifestam dorința de a deveni unul din membrii înregistrați ai clubului iubitorilor de Wagner. Mi s-a răspuns foarte politicos, prima condiție fiind cotizarea cu o anume sumă pentru refacerea edificiului. Nu mi-a venit să cred…Între timp Bayreuth s-a modernizat și fără banii mei. Care nu sunt mult-jinduiții dolari SUA. Voiam să spun cu asta că în Occident trebuie să-ți plătești o pasiune, o afinitate electivă. Nu cred că un George Bălan sau Emanoil Ciomac sau chiar Hans Mokka – scriitor timișorean și solist în corul Operei din orașul natal, care a fost în 1968 la Festivalul celebru și mi-a acordat un interviu pe care l-am întitulat „Am fost și eu la Bayreuth”, au privit de jos în sus spre Vest și au cotizat pentru dreptul de a scrie cărți despre compozitorul preferat. Chiar și Enescu l-a simpatizat pe Wagner, fără ca lucrările lui să poarte pecetea compozitorului german, poate eventual unele tentative de folosire a „melodiei infinite”. (Înainte de 1915 Enescu l-a prezentat pe Wagner publicului bucureștean. Trist, dar se interpreta mai multă muzică germană în Italia decât în România). N-ar fi trebuit mai degrabă ca domnii care îi înlocuiesc acum pe Wolfgang și Wieland Wagner să-i răsplătească pecuniar pe muzicologii noștri care le fac, implicit, „reclamă”? În fine, în pasiunile dezinteresate ale unor „fani” din Estul Europei nu vom citi vreun complex de inferioritate și de ploconire intelectuală.

Eram student când compozitorul intra în viața mea printr-un teanc de discuri sovietice, la preț redus, niște „plastinki” cu fragmente orchestrale, dirijor Mravisnki și mai tânărul Svetlanov, pe care aveam să-l văd mai târziu, în sala mare a Conservatorului din Moscova, viniluri cu LOHENGRIN din care un tenor tipic rus, emitea un sunet tipic rasei lui, strident, din partea superioară a gâtlejului. Dirijor- Golovanov. Rușii ne-au luat-o înainte.
Știam că prin anii cincizeci i s-a făcut filarmonicii berlineze o primire regretabilă la New York. După o așa-zisă „denazificare” a ansamblului. După excluderea genialului Furtwaengler, care a dirijat sub umbrela celui de al treilea Reich. Americanii ar fi putut fi mai generoși. Dar ei mai cântă și azi un fel de parodie în care personajele wagneriene sunt identificate cu naziștii. Dar rămân de notorietate fantasticele montări de la Metropolitan Opera din New York…
În Israel Wagner nu e cântat deloc, cu toate insistențele maestrului Barenboim, care este și el evreu. Nu s-a putut trece peste politică. Oricum, prin anii șaptezeci, Aliații l-au introdus „totuși” în repertoriu, live și discografic. În schimb Zubin Mehta și californianul de origine japoneză Kent Nagano au dirijat recent la Tel Aviv integrala simfoniilor lui Mahler (era wagnerian și el), interzis în Germania nazistă.
Primul spectacol-Wagner, în anii studenției mele: „Vasul-fantomă”. În fosă era mare înghesuială, proiectanților vienezi ai clădirii Operei timișorene, Helmer și Fellner, netrecându-le prin minte să prelungească fosa sub scenă, treaba inovatoare făcând-o Wagner mai târziu. Fonoteca studioului de radioteleviziune, unde lucram, conținea doar o imprimare realizată în condiții absolut precare a uverturii la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI DIN NUERNBERG, cu orchestra filarmonicii locale, dirijată de Ion Românu. Jalnic. Am determinat conducerea să-mi permită să merg la fonoteca din capitală după niște streifuri muzicale. Inginerul Florin Silviu Ursulescu copia acolo discuri pe un pick-up special, pentru fonotecă, imprimări-pirat de care nu se sinchisea Tribunalul de la Haga, și m-am întors încărcat cu Wagner, Bruckner, Mahler plus un bonus, ultimul LP Beatles, pe care l-am difuzat în premieră pe țară!
Exista, în anii șaptezeci, o ambianță propice titanului de la Bayreuth și în „provincia pedagogică” a Timișoarei. Dirijorii Remus Georgescu și excelentul om de cultură Nicolae Boboc executau frecvent fragmente orchestrale din operele lui Wagner. Orașul mai avea încă o populație germană numeroasă, asta se vedea bine și la concerte. Uneori, în absența partiturilor pentru dirijori, aceștia foloseau micile cărțulii, utilizate deobicei de spectatori.
Exista în țară deja un mic club al wagnerienilor, compus din muzicieni și scriitori. Tocmai se traduseseră nuvelele și o parte din romanele lui Thomas Mann, acest muzician wagnerian deghizat în scriitor. Colegul nostru, scriitorul Simion Dănilă traducea cu sârg operele lui Nietzsche și bineînțeles, (pe cele cu „colesterol bun”, nu acele pagini în care sora filosofului, Elisabeth, intervenise cu un conținut utilizat de naziști. Publicasem și eu o traducere a poemelor din ALSO SPRACH ZARATHUSTRA, într-o revistă, însă dragostea și ura filosofului vizavi de Wagner erau pagini absolut tulburătoare. Cartea DER FALL WAGNER de Nietzsche apăruse în traducerea lui Alexandru Leahu, în 1983. Spunea filosoful: „Îl înțeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi că îl urăște pe Wagner, dar nu mai poate suporta altă muzică. Dar l-aș înțelege de asemenea pe filosoful care ar declara că Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni… De când s-a întors în Germania Wagner s-a pretat cu condescendență la tot ce disprețuiesc, chiar și la antisemitism. Era în aparență cel mai victorios, în realitate un decadent disperat și găunos…Pentru această muzică proastă, plină de teatru, care vrea să însemne pasiune, dar în realitate este treapta cea mai joasă de sălbăticire estetică n-am nici o îndurare, aici trebuie să se pună capăt.”
Bietul filosof, singur și bolnav. Toate acestea considerații se regăseau, comentate cu amănunțime și în genialul eseu al lui Thomas Mann PĂTIMIRILE ȘI MĂREȚIA LUI RICHARD WAGNER. Cartea era o raritate, fiind tradusă de Camil Baltazar înainte de era socialistă, apărută la Editura Institutului Român de Documentare. Wagnerizând cu pasiune, scriitorul afirma: „Pe acest spirit creator care, cu toată împovărarea sa sufletească și unirea sa strânsă cu moartea, e greu de viață și furtunos, progresiv, pe acest glorificator al distrugerii universale, născut dintr-o iubire din cele mai libere, pe acest înnoitor cutezător al muzicii, care în „Tristan și Isolda” stă cu un picior pe un tărâm atonal și pe cel al cărui egal lumea l-ar numi astăzi desigur un bolșevic cultural, pe acest om al poporului, care a negat toată viața sa puterea, banul, violența și războiul și care a avut de gând să dedice teatrul său festiv, orice ar fi făcut epoca sa din aceasta, – unei comunități fără clase, pe el nu-l poate lua asupră-și nici un intelect al evlaviosului și brutalului Înapoi – iar orice voință îndreptată spre viitor și-l poate asigura ca tovarăș…” Nemaipomenit!
Ceea ce nu mai pare să avem azi, dar aveam „pe vremuri” – o excelentă muzicologie românească, în paralel mergând și o discografie autohtonă. La București apărea vinilul cu „arii” din operele lui Wagner, interpretate de orchestra Operei din Cluj și Orchestra Simfonică a Cinematografiei, dirijori Eugen Lazăr, Constantin Bugeanu și Mircea Cristescu, soliști Stela Simonetti, Dan Iordăchescu, Arta Florescu, Cornel Stavru, Petre Ștefănescu-Goangă ( o voce de Hans Sachs și Wotan! ). Filarmonica timișoreană scosese un vinil cu coruri wagneriene sub conducerea lui Diodor Nicoară și Nicolae Boboc. Dar un record se întâmplă tot în capitală, unde Iosif Conta la pupitrul Orchestrei Radioteleviziunii dirijă întreaga TETRALOGIE, eludând costisitoarele montări scenice prin simpla utilizare a modalității „operă în concert” sau stil oratoriu. AMURGUL ZEILOR, cea mai monumentală piesă din istoria muzicii, durând șase ore, a fost eșalonată ingenios pe două seri succesive. În criză de voci puternice, care să străbată prin barajul mega-orchestrei, au fost invitați soliști din Statele Unite și Austria.
Cândva se citea cu interes muzicologia noastră, în afara cronicilor de concert foiletoniste, din diferite publicații ( România literară fiind în acest sens o gazdă generoasă și de prestigiu). Emanoil Ciomac publica volumul „Viața și opera lui Richard Wagner” în 1967. Abundă în idei interesante, precum: ”Acest individ agitat, mic de stat, se vrea un reformator al moravurilor vremii. Cu o voință încordată și cu un fluid de magician, refuză cu îndârjire să fie considerat ca simplu muzician, atunci când el e în drept să se creadă dramaturgul cel mai original, un poet, un filozof și un profet vizionar. Muzica a fost doar una din îndeletnicirile lui. A învățat-o în treacăt, ca să-i poată servi la completarea utilajului său de creator al teatrului și al revelației moderne .”
În anii aceia muzicologia s-a îmbogățit și cu ceea ce putem denumi cu ușurință fenomenul George Bălan. Cărțile sale successive parcă făceau parte dintr-un amplu Project de culturalizare a acestui popor, aflat geostrategic la periferia civilizației europene. O carte la fel de generos scrisă ca și eseurile lui Thomas Mann sau Friedrich Nietzsche era „Eu, Richard Wagner”, în care George Bălan devenea eroul cărții, contopindu-se cu compozitorul sau luând rolul comentatorului: „Ne gândim la marile progrese înregistrate de limbajul romantic pe linia transformării lui într-un material maleabil, suplu, capabil a sugera curgerea neîntreruptă a sentimentelor, ciocnirile și nuanțele acestora. Limbajul muzical devenea treptat un instrument de mare precizie în înregistrarea celor mai fine tresăriri ale sufletului. Wagner ducea mai departe cuceririle predecesorilor săi, îmbogățind muzica cu noi posibilități de a oglindi dialectica sufletului uman. El creează MELODIA INFINITĂ (s.n.), acel flux melodic perpetuu care, nemaifiind segmentat de opriri convenționale sau de opoziții artificiale între temă și dezvoltarea ei, sugerează ideea mersului înainte, a devenirii neîntrerupte”.
Dinspre Germania de Est mi-a ajuns în mână o excelentă biografie în limba germană, tipărită la Leipzig în 1963 și libretele de la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI ( colecția Philipp Reclam Jun.) și LOHENGRIN.
Compozitorul bănățean Doru Popovici ne-a surprins plăcut cu volumul-hobby „Magicianul de la Bayreuth” în care conchidea: „Să nu-l judecăm prea aspru pe acest compozitor unic în felul său, care a declanșat multe patimi, atât în timpul vieții sale cât și după moartea sa. Și să ne aducem aminte de cuvintele mișcătoare ale lui Marcel Proust, în virtutea cărora, de cele mai multe ori suntem nedrepți cu oamenii de excepție, ca și când am lua dejunul pe iarbă fără să ne sinchisim de cei ce dorm sub ea” .
Într-o carte de popularizare a muzicii, ciudat, Pascal Bentoiu nu observă existența acestui magician. O face, în schimb, Bernard Shaw în volumul „Despre muzică și muzicieni”, o traducere absolut nemaipomenită din acest scriitor anti-Churchill, scriitorul britanic demonstrând că în artă n-a existat al doilea Război Mondial. Ca spectator la Bayreuth, Shaw elogiază seriozitatea germană a montărilor, solemnitatea sobră a transpunerii miturilor în scenă.
În fine, apare la „Editura Muzicală” Richard Wagner însuși și volumul extrem de prolix și nu prea bine tradus, „Opera si Drama”. Este o profesiune de credință în care se explică greoi (ca un „camion pornit spre împărăția cerurilor”, cu spunea Thomas Mann), ceea ce compozitorul făcea cu ușurință așezându-se la pian și scriind pe genunchi notele… „Noi (citește EU, n.n.) am dobândit din partea orchestrei capacitatea de a trezi presimțiri și amintiri. Am conceput presimțirea ca pregătire a apariției care se manifestă, în sfârșit, în gest și în melodia versului, în timp ce amintirea am considerat-o ca fiind derivată din ea, și acum – potrivit cu necesitatea dramatică – trebuie să stabilim precis ce anume (concomitent cu presimțirea și amintirea) umple spațiul dramei în așa fel încât ambele să fie neapărat necesare pentru cea mai deplină completare a înțelegrii sale. “
În fine, într-o zi a venit momentul să nască elefantul și la Timișoara. Orchestra Operei a fost completată cu instrumentiști de la Filarmonică. Din nou la mare înghesuială în fosa străveche, imperială. Acum nu mai era vorba de veșnicele CAVALERIA RUSTICANA , CARMEN sau spectacolul de balet CARMINA BURANA, cu muzica imprimată pe bandă magnetică. Era vorba de LOHENGRIN. Se va face cu voci aduse de la București, ca la imprimarea REQUIEM-ului lui Mozart? De data asta, pentru rolul titular s-a desprins din corul operei tenorul Nicolae Stan, venit din Arad, din cartierul Micalaca. Dar lebăda? Cum se va încăleca pe lebădă? Umblau vorbe despre un celebrul tenor german căruia trebuia să-i vină lebăda pe roți, trasă din culise. Cum, luat cu cântatul, a uitat să urce în vehicol, a improvizat cu umor, pe o pedală de orchestră, întrebarea “Când vine lebăda următoare?” Lebăda asta e o problemă. De pildă, marele tenor al Germaniei, azi, Jonas Kaufmann, poartă o lebădă din plastic sub braț într-o montare berlineză…În scenografia timișoreană s-a recurs la o ingenioasă proiecție pe pânza-decor din fundal, o imagine stilizată care apărea când trebuia. Domnul Stan cânta din răsputeri, cum se spune, „din capital”, nu „din dobândă”. Un nou Lohengrin apărea în lumea wagneriană. Într-un articol pe care l-am publicat în România literară mă întrebam retoric dacă este Wagner acest spectacol. Mi se păruse că Lohengrin era prea static, pe scenă, ca la un oratoriu, nu era mișcare. Cronica mea a dezamăgit. L-am cunoscut între timp pe tenor, ne-am împrietenit, am revenit în revista Orizont cu impresii din cel de al doilea (și ultimul) spectacol, în tonalitate majoră de data asta, da, e posibilă o montare Wagner și la Timișoara, la Operă, nu numai pe podiumul Filarmonicii.
Din păcate, începuse o perioadă grea, pe plan social, interesul pentru arte scăzuse din cauza grijilor zilnice și nu avea să reapară nici în zilele noastre. Lebăda noastră plecase pentru totdeauna. Nu mai eram orașul muzical, nici măcar în privința speciilor jazz sau pop-rock. Se pare că, după focurile de mitralieră care au secerat vieți în 1989, clubul wagnerienilor a dispărut, o parte ieșind din peisaj pe cale naturală, alta refugiindu-se acasă. Aici avem televizor, CD-uri, internet. O viață în conservă. În toate orașele mari din Germania și din lume operele montează variante din cele mai controversate în privința decorului și costumelor, Bayreuth nu mai deține de mult exclusivitate în privința regiei-pivot în privința lui Wagner. Lumea vehiculează în continuare interpretări din cele mai interesante ale unui fenomen artistic peren. În provincia românească trăim doar din amintiri.

Tracomanii


S-ar putea crede că scrisul chiar a fost o împătimire autohtonă de care nu prea aveau parte analfabeţii civilizaţiilor megalitice apusene. Iată că, după pârdalnica tăbliţă din Tartaria transilvană, istoricii noştri nu se lasă. Petru-Pilu Gugulanu, în revista „CLIO” are ide interesante. Titlul materialului este fabulos: „Jocografia ca formă arhaică de scris, cu picioarele ritmice sau poliritmice în bătătură după datina străbună”. Preocuparea poetului popular analfabet pentru scriere este tot ce poate fi mai nobil: recunoaşterea culturii, ceea ce azi nu mai există, se pare, lozinca fiind „jos cu scriitorii!”… Hora „…este jucată  şi scrisă în cerc închis ca o sferă care se roteşte ca sfera pământului în jurul soarelui, înspre dreapta, începând cu piciorul drept, că au fost virtuoşi, şi viteji…mulţi ostași, cu comandantul lor Arthur( Ar- thur), stabilindu-se în Irlanda şi Scoţia. Irlandezii zic la la joc GIOC, iar la jucător JOKEU şi joacă în bătătură, după datina străbună la măsuratul oilor în ritm „axsax”, daco-trac în cimpoane (cimpoaie), imnul regal al Angliei, care este de origine daco-geto-tracic şi poartă gaci în carouri , ca la dacii liberi din Maramureş…Cavalerii/căluşarii, din analiza paşilor de joc scrişi pe gurguiul sau „gurzaiul” opincilor dace care au vârful în sus, ca un ciont de pajură împărătească „care acţionează pe sol, gaia, geea sau glia care este muma pământului…Zamolxe(s) care a introdus în cultul lui sincretismul monoteist, monahia, monarhia, monogamia, morala… şi multe altele. …Trigonometrul de lemn pe care m-am suit pe scară până în vârful lui, iar cu luneta telescopică de campanie am văzut Bucureştiul, Sofia, Vidinul, Vîrşeţul cu cula lui, Belgradul şi Viena. Alte jiocuri: „Decebal per Scorilo, care au şi ei axioane la brâul lui Scorilo şi Decebal jucate şi scrise (?) în hexametrii dactilici pe lungi şi scurte, pe genunchi şi rupce în ritm aksak, şchiopătând dacopelasgotrac similar cu sirtakis sau Zorba grecul, care , de fapt , este Zorba pelasgul ca şi Receniţa bulgărească care  este o gea mpara din vechiul regat…Ceardaş şi Friş Ceardaş este de ardeleneşte, bihorăneşte, bănăţeneşte ca şi haidukii, cehi şi slovaci cu Baltagul care îs similari cu căluşarii-lotri ai românilor din Transilvania…Colomeica Uncraineană este ţărăneasca din Transilvania noastră . Toate aceste denumiri sunt luate din limba română ca limbă de sinteză din care s-au format limbile aventurilor barbare conlocuitoare, care sunt artificiale ca şi portul stilizat la maxim denaturat şi simplificat”…