Reporter special


Stradă în Lipova
Digul cu saci de nisip la Arad și militarii în acțiune
LIPOVA
Calea ferată Radna-Timișoara
Mureșul, între Săvârșin și Lipova, 7 km lățime – fotografie pe care am luat-o din elicopter

…Într-o ședință-fulger la Studioul de Radioteleviziune timișorean m-am oferit voluntar să plec la marile inundații de pe Mureș. Mi-am luat un reportofon cu un cablu special de conectat la rețeaua PTTR pentru transmiterea reportajelor din județul Arad, mi-am cumpărat cisme și am ajuns la Arad bine echipat. M-am cazat la Astoria și am dat o raită prin cartierul Alfa, inundat deja și am văzut cum se trăgea pe uscat podul de pontoane care lega centrul de cetate.
A doua zi m-am prezentat la primul secretar, Haș. Cizmele mele lãsau dãre de noroi pe covorul roșu al biroului. (La plecare secretarul a fãcut discret un semn și a venit femeia de serviciu, cu mãtura…). Secretarul m-a primit cu o cafea și mi s-a destãinuit cã ar fi vrut mai demult sã mute radioul, cu tot cu antene la Arad, dar Timișoara susținea cã locul actual este bine ales strategic și marea antenã e direcționatã spre Occident, de unde se aude bine. Mi-a arãtat curtea clãdirii unde așteptau, pentru orice eventualitate niște bãrci. Sigur, existã un ordin suprem ca apa sã nu intre în oraș, dar asta e și dorința cetãțenilor. Haș mi-a pus la dispoziție o mașină pentru a ajunge în locurile inundate. Am și plecat rapid spre Lipova, deja inundată. Prin Radna se mai putea trece, așa că am ajuns la Săvârșin. Aici râul barase deja șoseaua, așa că am făcut cale-ntoarsă. Era doar a treia zi de teren și nici n-am știut că urmau încă patruzeci și cinci…Viitura seapropia de Arad cu patru kilomeri pe oră. Lipova a fost sacrificată, digul pe care era terasamentul căii ferate spre Timișoara a reținut apa pentru a da răgaz arădenilor să ridice zidul cu saci de nisip. Mureșul furios a inundat orașul, după care s-a năpustit asupra căii ferate, rostogolind-o ca pe un gard, rupându-și drum în aval. Simțeam nevoia unei viziuni de ansamblu. Știam că ministrul agriculturii, Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Năstase, făcea dese survoluri cu elicopterul în zona Lipova, unde nu se putea ajunge cu mașina, orașul fiind complet inundat. Zburasem deseori cu Antonov sau Tupolev la mare și spre capitală, dar nu cu elicopterul. Am plecat într-o zi la aeroport, ca să-l prind pe ministru. La aterizarea greoiului elicopter rusesc, m-am legitimat și i-am cerut direct ministrului permisiunea de a folosi elicopterul. Maiorul Macovei – pilotul se uita amuzat la un tânăr reporter de radioteleviziune, harnașat cu cizme, reportofon greu, sovietic, rucsac, aparat foto…gata de acțiune. Apoi Miculescu a arătat spre echipaj și mi-a dat aprobarea, verbal. Aveam să pornim a doua zi în zonele afectate. O nouă fază în misiunea reporterului de șoc…
„Vaca”, așa cum era poreclită zburătoarea, era chiar fostul elicopter prezidențial, căptușit cu catifea roșie. Având acum, de puțină vreme, un „Alouette” nou, șeful statului nu mai avea nevoie de greoiul aparat. Înăuntru era OK, hublouri largi prin care aveam să fac poze. Zgomotul era însă înfiorător. Aparatul rula un pic la sol și se ridica. Pe cursul Mureșului am întâlnit mănăstirea Bodrog, cu oameni pe acoperiș. Cineva din echipaj le-a trimis în jos un scaun pe cablu, pentru recuperarea sinistraților. Un om a urcat în scaun, cu o sticlă în mână și a fost coborât pe uscat, mergând pe mai multe cărări. În loc de apă cei de pe acoperiș băuseră țuică. Ne-am întors după ei, însă ne-au făcut cu mâna semn să dispărem. Se distrau destul de bine, cu sticlele în mână. Avea să vină după ei un aparat mai spinten, de la aerodromul din Timișoara, bun de împrăștiat îngrășăminte. Cu un pilot tânăr, un adevărat aventurier, care a salvat de pe acoperișuri zeci de persoane. Noi ne-am îndreptat spre dezastrul de la Lipova, descris de mine în nenumărate reportaje pe care le duceam în fiecare seară la PTTR, unde reportofonul era cablat pe relația cu Timișoara, iar dimineața îmi ascultam la radio toate transmisiile…
La Lipova Mureșul trece printr-o strâmtoare care a ridicat nivelul apei. Zburând spre Săvârșin, dealurile se deschideau brusc și aveam să vedem apa revărsată peste întreaga lățime a câmpiei, pe șapte kilometri. Piloții își făceau semne îngrijorate. Dinspre amonte se apropia de noi un front noros. Trebuie să completez însemnările cu un fapt important. „Vaca” noastră era încărcată cu 800 de kilograme de pâine, pe care trebuia să le ducă la Alioș sau alt sat, care nu avea nici o legătură pe uscat cu alte localități, așadar nu se putea aproviziona. Brusc am intrat în curenți de aer care balansau elicopterul și, ceea ce era mai periculos, în jurul nostru fulgera puternic. Ni s-a spus nouă, „pasagerilor” din cockpitt să nu atingem fuselajul pentru a ne rezema, căci puteam fi curentați. Așa că trebuia să ne îngropăm în mormanul de pâini negre, rotunde. Era o poziție mai sigură, chiar comodă, cu tot balansul aparatului. Și mai puteam rupe din pâinea aceea care ni se părea gustoasă, în tunelurile pe care ni le amenajaserăm în hrana pe care o aștepta un sat întreg. După tentative de aterizare nereușite, riscând o împotmolire în iarba sub care pândea apa și nămolul, pilotul a găsit un deal solid. Locuitorii fugeau după noi, din loc în loc, apoi s-au strâns în fața aparatului, ploaia mai contenise, palele s-au oprit. Cu toții ne-am mobilizat pentru aruncarea pâinilor. Primar și milițieni păzeau zadarnic împărțirea hranei, căci oamenii prindeau pâinile din zbor și o luau la sănătoasa.

A doua zi urma un zbor în direcția Crișurilor, care se uniseră, părând o labă de gâscă. Locul de aterizare trebuia să fie în zona unei mari spărturi în digul Crișului Alb, mi se pare, de unde apa inunda localități întregi, inclusiv satul natal al secretarului județului Arad, Haș. Pe Criș navigau șalupe militare tractând șlepuri încărcate cu pietre necesare astupării spărturii. Veneau de la Chișineu-Criș contra curentului. Elicopterul ateriză pe digul îngust, mărginit de ape. Trebuia să se întoarcă pentru aprovizionare cu combustibil. Le-am spus membrilor echipajului că-i aștept pe dig, de unde se puteau face niște reportaje spectaculoase. Dar „vaca” plecă și nu mai venea și se apropia seara. Aproape de cascada spărturii venise și un ștab înfumurat, costumat exact ca șeful statului, cu bocanci și șapcă, dar și cu o mașină care nu mai avea pe unde să întoarcă, ploaia făcând să crească nivelul apei. Ne aflam, de fapt, pe un dig între ape. Individul, venind la locul unde militarii dădeau cu lopata, m-a întrebat de ce nu lucrez și eu. I-am răspuns că munca mea e de altă natură și s-a supărat. La naiba, ăsta nu mă văzuse lucrând cu reportofonul?
La un moment dat o șalupă intrase din greșeală în șuvoiul spărturii și s-a răsturnat. Soldații s-au salvat înotând și au încercat să tragă de barcă, dar asta nu mai ieșea din apă. Atunci un ofițer, am reținut că era un ungur solid, mușcă dintr-o sticlă de șnaps, mult și bine, după care se înhămă la parâme și scoase singur barca/șalupa, spre entuziasmul tuturor.
Militarii lucrau în două schimburi, zi și noapte, în lumina unor faruri cuplate la un generator. Soldații săpaseră un fel de bordeie în dig, le-au acoperit cu folie transparentă. Cei ce lucraseră noaptea dormeau acolo iar folia se umpluse cu aburul respirației lor.
Ultima șalupă a zilei descărcă pietrișul și urma să se întoarcă la Chișineu. Am fost invitat „la bord”, împreună cu „sinistratul” activist, a cărui mașină rămăsese captivă. Fără să ne privim și să ne vorbim, am stat culcați cuminți, pe spate pe fundul ambarcațiunii, la ordin, pentru că motoristul trebuia să manevreze reflectorul. Era întuneric, în dreapta și stânga urlau apele, se vedeau doar vârfurile sălciilor din spatele digurilor. Omul de la timonă nu era încântat de situație, ne puteam îneca oricând, la o manevră greșită. Nu știu câte zeci de kilometri am parcurs astfel. Lângă Chișineu era un fel de debarcader. Acolo îl aștepta o mașină pe activist. M-a luat și pe mine, cu un gest sobru, iar eu m-am dus la poștă într-un oraș necunoscut și am cablat reportofonul.
Pe cuvânt că în perioada aceea nici un fel de cenzură nu a fost autorizată să fonotecheze benzile cu strictul autentic de pe teren. Doar în felul acesta au funcționat ajutoarele de la Crucea Roșie Internațională.
M-am dus la hotel. Dis de dimineață am fost trezit. Echipajul elicopterului mă aștepta pentru alte aventuri. Pilotul, moldoveanul Macovei, mi-a rămas prieten timp de patruzeci de zile, cât timp am stat în cizme în județul Arad…Între altele, militari din școala de ofițeri din Radna, unde-mi făcusem și eu cătănia, după facultate, m-au plimbat cu barca prin curtea inundată a cazărmii și pe străzile localității, apoi am condus un grup de la Crucea Roșie Internațională din Munich prin Lipova. Veniseră și cu mașini care produceau apă distilată pentru localnici. Unui medic i-am arătat calea ferată riptă și șerpuind ca un gard, a început să filmeze și a fost impresionat până la lacrimi. Am fost trimis și la frontiera Stamora-Moravița să înregistrez opiniile turiștilor care intrau sau ieșeau din țară. Acolo am înregistrat-o pe una din fiicele lui Gala Galaction, căsătorită în Italia, care venea să aducă o sumă importantă de bani pentru sinistrați. Reportajul a fost tradus în toate limbile în care emiteau studiourile din București și a avut un succes imens. Pentru prestația mea am fost decorat cu medalia de aur „A cincizecea Aniversare a Partidului.” 
Peste cinci ani. Potopul revenise. Acum lucram la revistă și nu mai beneficiam de facilitățile unui reporter-radio. Așa că am luat trenul pe același traseu pe care-l cunoscusem cu ani în urmă. Direcția – Săvârșin. Vedeam cum s-au ridicat în calea Mureșului niște diguri provizorii, de pământ, pentru ca în spatele lor să se recolteze grâul, contra cronometru. Am coborât în gară, aveam să mă întorc abia a doua zi, așa că m-am dus la „cazare”. Administrația de partid se găsea într-o clădire lungă, înconjurată de un zid. Mi s-a spus că este „castelul”. După formalități, m-am instalat în cameră regală și am plecat să văd râul. Se anunța o creștere a debitului viiturii. Deocamdată venea noaptea, așa că am plecat să caut un birt. Era plin – stup. M-am înghesuit la o masă, trebuia să mănânc ceva. „A, dânsul e castelanul nostru”, îmi zise o voce. Era un tovarăș de la administrație. „Să luăm și niște bere, tinere, că dimineața vom vedea pe dracul.” I-am spus că am senzația unei capcane, dacă râul…„E-n regulă, surâse el, am mai văzut acum un cincinal ceva asemănător.” Da, dar atunci eu eram în elicopter, voiam să adaug, însă între timp veniseră berile. Și am dormit bine în fostul palat regal, numai că m-am trezit pe la opt. Am coborât în goană spre gară. „Ultimul tren a plecat spre Arad la cinci, domnu`, gara și toată linia ferată e sub apă. Și șoseaua e sub apă”.
Începuse ploaia, una din acele ploi putrede, calde, de vară suprasaturată de ape. Castelanul se afla în capcană. Încercau oamenii să ajungă cu tractoarele la niște case sub apă. Nu se mai putea așa. Am plecat spre Lipova pe jos, erau vreo sută de kilometri până acolo. Dar neavând decât o șosea submersă, am urcat pe dealul din dreapta apelor. Cu hainele în rucsac, mergeam, cu apa șiroindu-mi pe corp, prin pădurea de pe deal, în paralel cu șoseaua, în speranța că voi întâlni în aval ceva drum uscat. După niște kilometri, s-a întâmplat chiar așa. Viitura nu ajunsese pe șosea, râul curgea cam cu patru kilometri pe oră. L-am depășit, așadar și am fost luat de primul camion. Apoi, la prima localitate am schimbat, pentru o mașină.
În fine, gara din Radna, ciudat de pustie. „Un bilet pentru Timișoara!” Nu se mai dădeau bilete pentru direcția asta. Peste cinci minute am auzit explozia. Terasamentul fusese aruncat în aer. Asta ar fi trebuit să se facă și acum cinci ani, pentru că de la Radna linia ferată o lua oblic spre Lipova-Timișoara, pe un terasament ca un dig, care stăvilea viitura și în fața acestui baraj apa creștea, inundând orașul Lipova. De data asta au avut mai multă minte și au lăsat o gaură pe unde râul să curgă liber înspre Arad. Căci acum Aradul avea un dig de apărare, construit în cincinalul trecut.
Singura soluție pe care o aveam mai rămăsese trenul electric Radna-Arad. „Luați-l, ăsta e ultimul. Radna va fi sub ape în jumătate de oră!” M-am agățat de trenul care se și punea în mișcare. Istoricul tren imperial. Aveam poze și impresii destule, așa că din gara Arad am luat alt tren, spre Timișoara. Și cu asta am terminat cu condiția reporterului trimis special în situații de calamitate. E destul, îmi spuneam în anul 1975.
N-a fost destul, căci am mai făcut un drum la Cenadul afectat de infiltrații masive prin dig. Venise secretarul Iliescu, să mobilizeze lumea la strâns recolta. Trecea șeful statului cu elicopterul pe deasupra celor de pe câmp și nu trebuia oprită munca nici o clipă. Oamenii dădeau cu sapa cu o mână și mușcau dintr-o pită ținută cu cealaltă. Nu m-am dus în biroul ștabilor, trași la cravată, de parcă ar fi fost la CC. Am călătorit cu trenul la Dunăre, pentru un reportaj mai amplu.
Elicopterele nu mai erau puse la dispoziția reporterilor, era un ordin „de sus.” Cu puțin timp în urmă niște îndrăzneți, douăzeci la număr, reușiseră să fugă din țară înghesuiți într-un  avionaș de pe aerodromul timișorean „Cioca.”

Advertisements

Spectacole în lăcașe de cult


În Banat, prezenţa evreilor e atestată încă din secolul al XVII-lea , iar în cimitirul evreiesc din Timişoara există şi astăzi o piatră funerară cu numele lui Asriel Assael din Salonic, decedat în oraş în 1636.   Sefarzii şi aşchenazii  au venit în Banat pe vremea când acesta se afla sub stăpânire otomană, iar numărul lor a crescut continuu după cucerirea provinciei de către austrieci, care au  renunţat, treptat, la restricţiile impuse evreimii şi la intoleranţa religioasă. Din considerente economice evreii au dobândit, cu timpul, importante privilegii, ei fiind consideraţi utili dacă erau buni platnici. Pe de altă parte, tradiţionalismul comunităţilor evreieşti a fost atenuat de numeroase mişcări reformatoare, care au impulsionat renaşterea spirituală a acestora.
Primii evrei care au venit în Banat, prin Peninsula Balcanică, au fost de origine sefardă (spaniolă), cărora le-au urmat evreii aşchenazi, din Europa Centrală, cele două grupuri constituindu-se în comunităţi separate.  În 1717, contele Wallis, comandantul cetăţii Timişoara, se arăta neîncrezător faţă de evrei şi spunea  că „musulmanii au mai mare încredere în ei decât în creştini”. Austriecii i-au îndepăratat pe evrei din zona fortificată a oraşului; potrivit unui recensământ din 1739, la Timişoara erau 31  şi 15 familii sefarde. Cei mai mulţi evrei veniţi în Banat s-au stabilit în oraşe – Timişoara, Lugoj, dar şi în multe comune şi, în cele din urmă, în zona de graniţă militară şi în regiunile miniere, unde, iniţial, avuseseră interdicţie de stabilire. Familia avea o deosebită importanţă în comunitate, aceasta fiind principala instituţie evreiască, iar prin sinagogă şi-au asigurat supravieţuirea, de aceasta legându-se toate momentele importante din istoria şi viaţa evreilor. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea serviciile religioase s-au desfăşurat într-o casă închiriată, sub bolta porţii „Eugeniu de Savoya”.

Sinagoga din Cetate a fost construită în 1865 iar lăcaşul a fost inaugurat printr-un ceremonial fastuos. Considerată un „ornament al oraşului”, ea a fost vizitată în 1872 de împăratul Franz Joseph, evenimentul fiind consemnat pe o placă de marmură. La sfârşitul aceluiaşi secol au fost ridicate încă două sinagogi, în cartierele Iosefin şi Fabric. Mai mulţi rabini timişoreni s-au remarcat ca excepţionali oameni de ştiinţă şi cultură, somităţi talmudice care au rezolvat cu înţelepciune dispute teologice în întreaga monarhie habsburgică.   Asociaţii filantropice Evreii bănăţeni s-au remarcat prin înfiinţarea mai multor asociaţii cu caracter filantropic,  care adunau bani şi alimente pentru săraci, îngrijeau bolnavi, indiferent de confesiune, patronau un orfelinat şi strângeau fonduri pentru binefaceri, nu numai pentru aşezămintele evreieşti, ci şi pentru oraş. La inaugurarea sinagogilor din Timişoara au participat numeroşi creştini, evreii participând la rândul lor la evenimente din viaţa confesiunilor creştine. 

Timișoara a fost conceput ca un oraș industrial, cu mult spirit mercantil. Mai puțină cultură și artă! Teatrul și Opera funcționează în aceeași clădire și tot aici sunt Teatrul Maghiar și Teatrul German. Filarmonicii i s-a oferit sala cinematografului Capitol, unde rulau filme în timpul săptămânii și în week end se țineau concerte. Primăria municipală are, după București, cel mai mare buget, dar tot nu e destul pentru a construi săli polivalente, de concert sau de teatru. Așadar, după plecarea evreilor spre locuri mai primitoare, sinagogile au fost soluția salvatoare. Unele lăcașuri mai mici au devenit depozite, dar două sinagogi au devenit cămine sau case de cultură, împărtășind destinul sediului germanilor, Casa Adam Mueller Guttenbrunn. S-au găsit bani pentru construirea multor biserici ortodoxe minuscule, în stilul neogrecesc aprobat de la centru. Totuși, în bisericile și catedralele ortodoxe, catolice și reformate nu se țin spectacole de teatru, lansări de cărți și concerte cu un repertoriu laic. Nimeni nu-și imaginează un festival Beethoven în incinta catedralei ortodoxe din centrul orașului, cu sute de scaune instalate în acest scop și podium dirijoral. Spectacolele laice au pătruns, așadar, în spațiul sacru, dar unde nu se mai oficiază cultul evreiesc.

Desigur, sinagoga Cetate are o acustica desavarsita, incomparabilă cu aceea a sălii de cinematograf Capitol.   Aici au concertat artisti mari, din Timisoara, din tara si din lume. Au fost vernisaje de expozitii de arta, au fost conferinte, lansari de carte…
Sinagoga   a fost construita intre anii 1863-1865 in stil maur și  a fost inclusa pe Lista monumentelor istorice din judetul Timis. Arhitectul vienez Ignatz Schuhmann i-a realizat proiectul.
În perioada socialistă a fost inchisă  pe masură ce majoritatea evreilor ramasi in oras dupa cel de-al doilea razboi mondial au emigrat in Israel.   In 2001, Comunitatea evreilor din Timisoara a cedat Sinagoga din cartierul Cetate pe o perioada de 50 ani catre Societatea Filarmonica. În 2018 a început renovarea clădirii.
Probleme repertoriale. Se pune problema excluderii lui Wagner din programul interpretat în sinagogă. Compozitorul a fost puțin antisemit, dar avea membri de familie și colaboratori evrei și l-a lăudat pe Mendelsohn. A fost mai mult contestatarul lui Mayerbeer. De altfel Tannhauser a fost rău primită în Franța. 

Compozitorul nu avea cum să fie considerat hitlerist. Mai degrabă de această coloratură se pare că a fost o  spectatoare la Bayreuth, sora lui Nietzsche. Apoi de ce n-ar fi excluse și lucrările postwagnerienilor ca Bruckner, Mahler (acest evreu wagnerian) sau Richard Strauss, căsătorit cu o evreică dar care a fost chiar președintele compozitorilor naziști din cel de al treilea Reich. Sau a unor antisemiți ca Chopin.
Societatea Filarmonică s-a angajat prin contract să nu interpreteze operele vestitului compozitor, tabu în Israel, în Sinagogă.
„Când n-ai nimic de ce să te agăţi, fiind lipsit de o sală potrivită de concerte, sigur că accepţi şi un asemenea compromis, chiar dacă este vorba de un compozitor de talia lui Wagner”, a declarat Ioan Fernbach, fost director al Filarmonicii. Și s-au „agățat”.
Nici o problemă. Wagner ridică și probleme dificile de interpretare, așa că orchestra timișoreană se poate mulțumi cu Mozart sau Rossini. Dar nu pricep ce atâta tărășenie, oricum nu se interpretează la Filarmonică opere, ci doar niște fragmente orchestrale. Muzica nu are miros politic. Cât despre operele lui Wagner la Timișoara…Prin anii optzeci cu chiu cu vai s-a pus la Operă un LOHENGRIN cu   orchestrele reunite ale operei și filarmonicii. După două spectacole s-a abandonat Lohengrinul din lipsă de public. Așa că, dată fiind lipsa de cultură wagneriană în orașul care primește titlul de capitală culturală europeană, ce-am avut și ce-am pierdut. Nici bicentenarul compozitorului nu ne-a prea intoxicat cu interpretări wagneriene în variantă timișoreană…
Și Teatrul Naţional Timişoara va avea încă o sală de spectacole în oraş. Pe lângă sala din sediul instituţiei, TNT are şi Sala 2 (fosta sală de sport din spatele Hotelului Continental, care, mai demult, a fost manej imperial).   Reprezentanţii comunităţii evreilor din Timişoara au fost de acord ca instituţia teatrală să îşi prezinte unele dintre spectacole în Sinagoga din Fabric. Teatrul are drept de folosinţă pe 35 de ani, Sinagoga devenind Sala 3 a TNT. Teatrului Naţional îi revine obligaţia de a o renova.
Totuși, personal aș fi folosit sinagoga pentru amenajarea unui muzeu al culturii și civilizației evreiești din Banat, cu o secțiune specială destinată unor documente ale holocaustului. Mi-a venit acest gând în momentul în care am citit cu consternare acele considerații oportuniste, gen „păi dacă tot ne dau sala, ne lepădăm de Satana-Wagner, cu pasiune, că doar nu ne-o făcut ăla oameni…” Oare pe când vor avea loc spectacole de operă sau concerte în catedrala ortodoxă sau în bisericile catolice din oraș? Tot nu este o sală polivalentă în oraș, că sala de sport e doar monovalentă. Pentru a putea gazdui manifestari culturale si artistice cu caracter laic, Sinagoga a fost desacralizată de Rabinul șef al României, (Cum poate „desacraliza” un templu un singur om? N.n.). 

Mărturisesc că despre această DESACRALIZARE nu se știe mai nimic. Știm de denivelare, denazificare, detoxifiere. Așadar, noțiunea de desacralizare este absolut abstractă, dacă nu și imposibilă. Oricum, e un lucru trist depopularea acestei părți de țară de naționalitățile care au contribuit la multiculturalitatea ei.

 La data de 24 septembrie 2005, in prezenta unui public extrem de numeros Sinagoga a fost deschisa printr-un concert de muzica de camera.” Evenimente muzicale cu un conținut adecvat spațiului spiritual al lăcașelor de cult nu sunt o noutate pe continent, mai ales că multe săli de concert au fost distruse de război.
„La 19 noiembrie 2005, Societatea Filarmonica din Timisoara a organizat, tot in Sinagoga din Cetate, lansarea volumului „De la Timisoara la Viena” de Ioan Holender, in prezenta autorului, presedinte de onoare al S.F.T.” Lansările de carte aveau loc deobicei în librăriile centrale, unde se și vindeau. Cum în librărie nu se mai lansează cărți, comerțul se face în spațiul „desacralizat.”… a fost prezentat un moment teatral trilingv pe un fond muzical de Bartok Bela si a fost decernat premiul de excelenta in cultura pe anul 2005 domnului Ioan Holender. (Concitadinul meu evreu, domnul Holender, persecutat pentru că s-a alăturat studenților care au protestat la Timișoara în timpul revoluției din Ungaria anului 1956, emigrat și devenit director al Filarmonicii din Viena, ocupând fotoliul lui Mahler, Lorin Maazel, Karajan, umblă cu bicicleta prin orașul natal și organizează la București Festivalul Enescu. La această manifestare Holender s-a opus oferirii a sute de bilete de protocol. În regat unii comentatori l-au făcut „marele om de cultură român”, probabil din ignoranță. Nu este Holender român. Alți comentatori dâmbovițeni au criticat modul în care a organizat el festivalul, aici ieșind la lumină tradiționala invidie, antioccidentalismul și antisemitismul. Fenomen care este în plină desfășurare, dacă nu la vedere, măcar online.

In colaborare cu un grup de constructori si reparatori de orgi, S.F.T. va initia un demers de restaurare a orgii istorice din Sinagoga, orga construita in atelierele Wegenstein din Timisoara la mijlocul secolului al XIX-lea.
Evreul Wegenstein fabrica orgi în Temesvar/Timișoara. Înmulțirea populației ortodoxe și plecarea minoritarilor au făcut inutil acest demers artistic. Orașul s-a ales cu o fabrică de acordeoane. În prezent nu mai există nici aceasta.
„Din 2006 pana in prezent, in organizarea Societatii Filarmonice din Timisoara, la Sinagoga din Cetate s-au mai desfasurat peste o suta de evenimente artistice, culturale, in general, dar mai ales muzicale pentru ca acest spatiu fascinant, miraculos, are o acustica desavarsita, este de fapt, cea mai buna acustica, spun specialistii din oras, si a fost gazda unor evenimente cu adevarat remarcabile. Au fost vernisaje de expozitii de arta plastica, au fost conferinte, lansari de carte, au fost spectacole de teatru si nadajduim sa avem puterea, in continuare, sa il mentinem deschis pentru publicul larg“.

In perioada interbelica existau la Timisoara aproape 13.000 de evrei, in prezent locuind in oras mai putin de 700.” (Desigur, nu sunt trecute la socoteală persoanele provenind din familii mixte, în care o mamă sau o bunică descind din familii evreiești.)

 „Ideea interzicerii compozitorului Wagner a venit în urma scandalului din 2001 de la Tel Aviv. Acel punct nu mai este de interes. Mai ales că acum încercăm să pornim un demers către Federaţia Comunităţilor Evreieşti prin care să întocmim un act adiţional care să elimine acea prevedere”, a declarat cineva din Filarmonică. Se spune că acest punct din contract nu este deloc important. Mai mult, el precizează că această clauză există doar pentru că se dorea evitarea unui conflict cu cei din Israel pe acestă temă. Noi am trecut acolo chestia asta pentru a ne asigura că nu comentează cineva din Israel”. „Dacă se va cânta Wagner în Sinagogă nu va exista nici o problemă şi noi nu ne vom sesiza. Ne vom sesiza însă dacă va fi cântat prost.”
Preşedintele interimar al Comunităţii Evreieşti din Timişoara, s-a abţinut însă de la comentarea clauzei care-l interzice pe Wagner: „Noi nu avem competenţa necesară. Nu noi suntem proprietarii clădirii, ci Federaţia Comunităţilor Evreieşti. Și este puţin probabil ca primul compozitor interpretat de Filarmonică să fie Wagner. Asta în ciuda tonului glumeţ şi împăciuitor al celor ce spun că embargoul asupra operelor sale se va ridica, chiar şi în Sinagogă. Oricum, pentru aceasta, va fi nevoie ca nici un evreu din Israel care-l consideră nazist pe Wagner să nu afle.” (Adică să se intre în ilegalitate?)

Într-o conversaţie cu soţia lui, Cosima, Wagner a menţionat că “dacă ar fi să scriu despre evrei din nou, aş spune că nu există nimic împotriva lor, decât că au venit la noi, germanii, prea curând; nu eram îndeajuns de stabili pentru a absorbi acest element”. În ciuda etichetei de antisemit, Wagner a avut câţiva prieteni buni evrei practicanţi. Pe unul dintre ei, Hermann Levi, l-a ales chiar să dirijeze ultima sa operă, Parsifal, la premieră. Wagner a vrut iniţial ca Levi să fie botezat înainte, datorită conţinutul religios al operei, dar a renunţat la idee.”

 Sinagoga din Fabric a devenit anexa Teatrului Naţional. N-am aflat dacă și acest lăcaș de cult a fost DESACRALIZAT.

Dincolo de literatură


Lucian Bureriu

Eseu 

 

Teoria literară română a fost destul de săracă în definirea completă a memoriilor și jurnalelor, mai ales că aceste două specii ale scrierilor autobiografice se întrepătrund adesea, au vieți paralele în cazul aceleiași scrieri. „Însemnări asupra evenimentelor la care a participat cineva ori care s-au petrecut în timpul vieții cuiva” sunt memoriile. Și iar, „însemnările zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa” sunt jurnalele. S-a descoperit chiar un gen – autobiografic – pe lângă cele trei existente, care are o frontieră comună cu acestea. În toate încercările de postare în manualele școlare lipsește definirea ficțiunii, element esențial pentru existența creației literare. Referitor la aceste forme ale desfătărilor autobiografice, se pare că la noi ele au proliferat în perioada post-comunistă, oferind material documentar despre întâmplările prin care a trecut națiunea sub regim totalitar. La modul general, s-ar părea că asistăm la o formă de îmbătrânire a culturii. Este un moment nespus de trist atunci când viața și creația devin simple memorii, mărturisiri, jurnale. Ajungem în acel punct mort, în care nu se mai nasc scenarii, în care îți dai seama de inutilitatea elaborării unui project de roman sau a conturării unui volum de versuri închegat, rotund. De la o anumită vârstă autorii încep să ne spună cum au scris romane, părând că această specie e pe cale de a ceda spațiu mărturisirilor subiective.
Găsim în arta seniorilor, eseul infinit, jurnalul de bord, în care scriitorul se agață de propria-i creație de odinioară, singurul reper concret pentru el, care, în mod paradoxal este însăși ficțiunea, arta, fantezia creatoare. Cred că foarte aproape este momentul în care cititorul nu se va mai apropia nici de aceste umbre ale scriitorului care, în absența mirajului inspirației se hrănește din sine, într-o monodie fără sfârșit, într-o melodie infinită…
Desigur, jurnale se pot scrie la orice vârstă, pot răsări albume de amintiri, există celebrele jurnale de bord. Aici nu mai poate fi vorba de literatură, jurnalul ignoră ficțiunea. Totodată nu se poate ști cât de multă autobiografie există într-o scriere care se vrea cu caracter autobiografic.
„Este vremea memoriilor şi a confesiunilor. Scrierile memorialistice reprezintă astăzi o industrie şi această industrie se află în plin avânt. Toată lumea scrie memorii, confesiuni, autobiografii, poartă convorbiri sau dă interviuri; şi toată lumea citeşte memorii, amintiri, confesiuni, autobiografii, convorbiri şi interviuri. Genul memorialistic, dacă i se poate spune aşa, este probabil genul dominant al acestui sfârşit de veac; romanul, în orice caz, a fost detronat, întâietatea nu-i mai aparţine. Pofta de spovedanie în public se dovedeşte la fel de insaţiabilă ca şi foamea publicului de spovedanii şi dezvăluiri.” (Mircea Iorgulescu, Ispita memorialistică, în Caiete critice, nr. 1-2 din 1987). Foarte interesant spus, doar că declinul romanului nu a fost încă demonstrat la modul general, el putând fi constatat la anumiți scriitori, atunci când vârsta înaintată le diminuează puterea de a-și imagina, de a controla ficțiunea. Nici foamea publicului pentru mărturisiri nu depășește un interes firesc pentru lucrurile nefirești. Real este mai degrabă interesul cultural scăzut ca și facilitatea accesului la informații oferită de internet.
Ispita memorialistică rămâne un apel la instanța posterității. Până la urmă lăsarea în suspensie reprezintă finalul oricărui roman. Iar după ce a creat misterul, autorul scrie o deconspirare, încercând astfel să atragă din nou atenția și să prelungească destinul operei sale în viitor.
Mircea Eliade a simţit că nu mai poate scrie decât la persoana întâi, „că orice altfel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-ar avea sens”. Camil Petrescu citește, la un moment dat, doar memorii („neliterare”) și îl interesează valoarea lor documentară, psihologică și socială. Lui Thomas Mann i se părea mai interesant să ne relateze Cum am scris Doctor Faustus, decât să se ocupe de un nou roman? O adevărată andropauză a creației. Subtitlul Romanul unui roman nu-și mai avea sensul, evenimentele istorice la care participa autorul în exil și modalitatea de a se documenta interesează mai puțin, ficțiunea nu mai există. Eventual preluăm informația cum că personajul Adrian a fost creat după modelele Nietzsche și Schoenberg.
Nu numai Thomas Mann crede că a scris un nou roman (în completarea celui faustic). Nicolae Breban se întreabă: „Nu cumva încerc să fac din propria mea autobiografie un roman?” Un asemenea scriitor de top, pe ce pune mâna devine roman. Dacă Animale bolnave a fost scris pe baza unui model real, oferit de autorități pentru combaterea misticismului criminal, ficțiunea este puternic susținută în această perioadă creativă a unui tânăr scriitor. Mai nou, în traversarea senectuții Breban pare a fi mai bun memorialist – eseist decât romancier. Dialogurile devin interminabile, eseurile nu mai sunt romane. Hipertrofierea eului unor autori poate deveni obiect de studiu de laborator, material documentar de nișă. Varianta îmbătrânirii romanului e similară cu părăsirea unei bărci prea vechi. Mircea Cărtărescu nu e la vârsta lui Thomas Mann sau a lui Breban când inaugurează o specie, se pare, nouă, aceea a „jurnalului-fluviu”, adică mai multe cărți, pe bandă rulantă. (va urma)

Cui nu-i place America să stea acasă


San Francisco de pe Twin Peaks

Numai dracul m-o fi pus să citesc pe net impresiile unor cetățeni români care au vizitat California. Sau Statele, în general. Cu cât e mai înapoiată zona din care pleacă peste hotare ai noștri, cu atât impresiile lor sună cam așa, „lasă, că nici aiștia nu e mai grozavi”. Ei, zău! Ba sunt mai grozavi, domnule, chit că sunt total pornit împotriva politicii care i-a împins în primul război mondial spre Europa. Să ne reamintim serios și documentat faptul că nu Germania a pornit acel război și în fond Anglia merita să ia bătaie din cază că l-a sprijinit pe unul precum Churchill. De fapt, scorul era 0-0 până la intervenția americană. Abia după al doilea război, care nici nu s-ar fi dezlănțuit dacă „pacea” de la Paris ar fi fost echitabilă, dacă francezii și-ar fi văzut de treabă, Churchill a fost scos din politică, altminteri se folosea de Wehrmacht într-un război împotriva Uniunii Sovietice…Germania era închisă în continent, nu avea deschiderea anglo-franceză și imperii prin toată lumea, trebuind să hrănească optzeci de milioane de oameni…
Așadar, turiștii noștri, prin California, stau cinci zile și și-au format păreri. (Stau în fiecare an câte șase luni, așa că mi-am consolidat opiniile – este mai multă civilizație decât în scumpa noastră patrie). După ce s-au căciulit la ambasadă pentru o viză, care se acordă greu și contează părerea pe care și-o fac funcționarii despre solicitant. Încă de pe SFO încep plângerile, e prea mult zgomot, vameșii sunt autoritari, noii veniți sunt bine controlați. Evident, de la WTC încoace există mai multă prudență. Oameni prea politicoși te abordează și când nu le ceri. Mâncarea e mediocră, asfaltul e ondulat. Prostii. Când vin asfaltatorii să refacă pe carosabil apare cu ceva timp înainte o notificare să nu se circule pe acolo un timp. După care, lucrarea, când e gata, e perfectă, nu ca la noi. Multă lume diferită. Evident, SUA nu sunt un stat național și unitar, se vorbesc vreo 150 de limbi. Se stă la coadă la restaurante, da, ce, americanii nu gătesc și pe acasă? Da, nu prea au timp, că lucrează, nu trag mâța de coadă și mai sunt și mulți turiști. Multe case ar fi de carton. Asta e o prostie și mai mare, evident că există alte materiale de construcție decât cărămida și lemnul.
După o tragică experiență, poate una din cele mai cumplite din istoria omenirii, factorul coercitiv, legislativ a impus necesarul bun simț în relațiile interumane. Aici, pe coasta Pacificului, unde a venit jumătate din Asia, n-am auzit nici cel mai mic comentariu rasist.
În zona industrială din Silicon Valley, puține sunt momentele în care poți vedea multă lume laolaltă. Asta se întâmplă mai ales în pauza de masă. Pe la 12, coloane de angajați ai Lockheed Martin, de pildă, se îndreaptă spre restaurantele din proximitate. Se formează rând, se ocupă mesele, se discută intens, fețele atestă trăsăturile celor mai diferite rase. Observ că angajații, între ei, dialoghează pe un ton calm, ponderat. Manifestări temperamentale, gălăgioase auzi doar când familii de sudamericani, chinezi sau indieni ies la o bere. Sunt impresii care nu se pot generaliza.
În Europa, deci și în țara noastră circulă adesea nestingherită xenofobia, partidele extremiste naționaliste din mai multe țări, între care România dar și UK. E drept că autoritățile americane nu ar admite niciodată tot soiul de etichetări, care fac deliciul naționalist, încă foarte la modă într-o Europă sancționată în două războaie mondiale de intervenția trupelor expediționare americane. Apelativele bozgor, jidan, boanghină, neamț cotofleanț, cele privitoare la țigani, valahi etc. ar fi amendate pe loc în SUA.
Este ciudat pentru un gură-cască din România să vadă pe stradă trecători făcând mișcări de gimnastică asiată, dar n-am văzut pe nimeni holbându-se cu o curiozitate de țață la așa ceva. Nimic mai nefiresc decât să-l văd pe domnul acela, la ore fixe, mergând cu pași mari și cântând destul de tare o melodie foarte exotică. Sau pe cel ce, din mers, teleghida un mic avion. La noi am zice că ăstora le filează o lampă, acolo se spune că fiecare e liber să-și aibă propriul hobby, dacă nu deranjează. Un oarecare spirit ludic au americanii, sunt mai destinși, nestressați. În plin centru la San Francisco, sub o bancă dormea un homeless bărbos, cu bagajul pe bancă. Treceau polițiști și nu aveau nimic de spus. În stațiile BART-ului (metrou) cântau niște folkiști o muzică veche, din perioada căutătorilor de aur. Prin oraș umblau indivizi cu măști de carton, pictorii lucrau în scuaruri ca acasă. Ce dezordine! În rest, unde se stă la coadă se păstrează distanța de confort de 1m, nu se aruncă resturi pe jos, disciplina civică funcționează bine. Chiar și pe autostrăzi sunt mai puține evenimente neplăcute decât în Europa. E drept că peste tot veghează camerele, mașinile Ford alb-negru ale poliției. Statul te vede peste tot, fără să-și etaleze serviciile în mod deranjant. Iluzia libertății depline funcționează. Care nu este nici măcar iluzie, ci necesitate, chiar și în secolul XXI.

Exotica Asie Centrală


…Nu mai zburasem pe asemenea distanțe, cu un avion de linie rusesc, modern, având trei motoare pe ampenaj, așa că era silențios. Tovarășul Nagaev a dat fuga la serviciile lor de securitate pentru pașaportul meu de delegat al U.S. români, nici nu știam că în URSS ai nevoie de pașaport „intern” pentru republicile unionale. Acum zburam spre misterioasa Asie Centrală. Era o distanță de patru fuse orare până în Estul Mării Caspice. Am decolat din Moscova, de pe aeroportul Domodedovo, pe beznă. Acest aeroport e departe de capitală iar pistele lui sunt trasate într-o imensă pădure, idee periculoasă, după mine, căci trebuie să te înscrii cu aparatul foarte exact. Ajungând la înălțimea de croazieră, pe vremea aceea de 11.000m, vedeam ieșind soarele. Curbura pământului era clară, aveam s-o mai văd astfel abia peste un sfert de secol, zburând cu BOEING 747 spre California…Acum mergeam în sens opus, spre Est. Prin difuzoare eram atenționați că trecem peste orașul-erou Stalingrad. I-am oferit lui Igor Nagaev un rom, scos din bagajul de mână. Era interesată de asta și translatoarea mea, Larisa, așa că a tras și ea. Alcoolul era interzis în avion, dar nu și pentru oaspeții care stăteau pe scaunele Inturist, europeni, personal diplomatic, în spatele cabinei de pilotaj. Imediat Nagaev a început să sforăie, în timp ce Deseatnikova îmi vorbea de R.S. Turkmenistan. Au apărut și stewardesele cu niște dulapuri metalice pe roți. Am fost serviți cu veșnicul ceai verde și un fel de cremvurst, “sosiischi”. N-am dormit, că era miezul zilei, porniserăm dimineața  invers față de rotația planetei, ajungeam post-meridian la destinație.

Apoi urmă coborârea spre „nisipurile negre”,  adică deșertul Karakum, și apoi – aeroportul, un fel de Băneasa. Eram așteptați de doi scriitori, Kaium Tangrâkuliev și Annaberdî Agabaev, un director de editură și tovarășa ministru al culturii. Tot ce venea de la Moscova se bucura de o primire oficială fără cusur…La hotelul „Așhabad” din centrul capitalei ne-am odihnit, am mâncat șașlâc fierbinte, pepene tăiat cu un fel de sabie. Tovarășii au trecut pe votcă iar mie mi-au adus bere, aflând că nu servesc altceva pentru că vin dintr-un oraș care fabrică băutura asta din 1718…A urmat o vizită la fabrica de covoare persane, la biblioteca Academiei și Institutul de științe („nauk”). Capitala a fost distrusă complet de cutremurul din 1948 (“zemlietriasenie”), așa că n-au mai îndrăznit să construiască decât edificii cu maximum 4 etaje. Oaza în care e capitala e lungă cam de 10km, în zare ridicându-se, cenușiu și sterp un munte de 2000m, Kopet Dag, marcând, la doar 15 km, frontiera cu Iranul.

Bulevardul principal era traversat mereu de cămile, oprind traficul. Aici ele circulă neînsoțite și vin singure, de la păscut, acasă. Se bucură de tot respectul, mai ales că prin deșert, pe unde a fost drumul mătăsii și a trecut pe el și Alexandru Macedon, caravane mai există și azi. Am avut un schimb de păreri și propuneri cu oficialii sovietici ai scriitorilor, discutând în prim-plan problemele traducerilor reciproce, schimbul de publicații și cărți. Limba turcmenă a fost, în parte, elaborată de institutul lingvistic, pe baza dialectelor locale și limbii persane așa că în parte e una de laborator, artificială, alfabetul fiind chirilic. Sovietistanul a cam făcut abstracție de limbile turcice și persana, vorbite în zonă, eliminând elfabetul vechi prin introducerea scrierii rusești. Fizionomiile întâlnite în Turkmenia sunt cam două, fața mongoloidă și cea smeadă (tipul persan), ochi oblici sau rotunzi. Rusa e (vorbesc de anul 1979, pe atunci Turkmenistanul nu era un stat musulman, cu un dictator în frunte) așadar monedă generală de schimb iar traducerile în română primite de mine au fost tipărite în Basarabia, în chirilice…

Am vizitat împrejurimile capitalei, remarcând mulțimea de tancuri, comasate la periferie și camuflate sub coroanele copacilor. Apoi un colhoz cu bumbac pe întinse zone de lângă Canalul Lenin, care aduce aproape tot fluviul Amu Daria, pe o distanță de o mie de kilometri în deșert până la Marea Caspica. Apoi  monumente ale eroilor și peșterile subterane cu ape termale. În pustiul Karakum armata executa trageri cu diverse tipuri de armament…Ei spun că șahinșahul Iranului, Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr e prieten cu americanii, așadar un potențial dușman. În realitate armata sovietică se pregătea să invadeze Afghanistanul.

O metodă originală de dragare a canalului, mereu invadat de plante, este popularea lui cu crap chinezesc (probabil fitofag) foarte lacom, care îngurgitează vegetația subacvatică. Popasurile în peisajul ascetic și ciudat, se lăsau cu picnicuri de la care nu lipsea tradiționalul pilaf cu pui, pastrama și șașlâcul, fileurile de pește crud și afumat, garnituri cu plante aromate, ceapă de Ciarjou și deserturi cu fructe subtropicale, un vin dulce de Bezmein, făcut din struguri stafidiți…Soarele de decembrie ne lăsa să umblăm în cămașă. Mai târziu, unele aspecte din California aveau să-mi aducă aminte de clima asemănătoare din Asia Centrală…Mulți ruși peste tot, chiar și o școală rusească, în care erau separați copiii ruși de localnici. S-au supărat turcmeni și ruși când am întrebat despre școlile așa-zis naționale dacă sunt, de fapt, niște rezervații. Că asta și erau. La școală băieții veneau îmbrăcați europenește, doar fetele păstrau rochii lungi, tradiționale, ca mamele lor…Seara, la restaurant am avut revelația să ascult un clarinetist de virtuozitate, care, acompaniat de instrumente asiate, reușea să se încadreze într-un ritm apropiat de rock. Așa că, sub privirile amuzate și curioase ale asistenței, m-am dat în stambă dansând un rock`n roll. „Ești un turist cultural european incorijibil”, îmi zise kaghebistul de Igor, zâmbind complice și umplut de votcă. (Fagment de „Memorii despre ceea ce voi n-ați trăit”)

Într-o oază, pe un nisip brun se așterne un covor persan pe care gazdele, costumate tradițional, înșiră bunătățile culinare. E necesar și un foc din crengi de saksaul, un arbust târâtor care trăiește aproape fără apă…

De la capitulare la independență


Japonezii se predau, în decorul fastuos al unei nave de război americane

TRATATUL DE LA SAN FRANCISCO

…Ca dintr-o imensă gură de tun, ieșeau prin strâmtoarea Golden Gate forțele militare expediționare în Războiul Pacificului. De aici plecau cuirasatele și portavioanele spre conflictul cu Japonia, de aici se aproviziona armata americană, dar și canadienii sau australienii. Statele Unite, luptând pe două fronturi, și-au demonstrate capacitatea unică de a produce, de la an la an sporeau produsele industriei de război. San Francisco și Oakland ofereau cu mult mai mult spațiu decât Pearl Harbour navelor grele, necesitând adâncimi mari pentru tonajul acestora.

În anii cincizeci Japonia înceta să mai devină o țară sub ocupație. Prin Tratatul de la San Francisco a fost semnată la 8 septembrie 1951 independența imperiului aggressor. În prezența delegațiilor țărilor beligerante, actul s-a produs la WAR MEMORIAL OPERA HOUSE, marcând începutul Sistemului San Francisco, termen introdus de istoricul John W. Dower. Spre deosebire de americani, sovieticii aveau cu totul alte păreri. Andrei Gromîko, prezent și el la San Francisco pentru a băga bețe-n roate, susținea că Tratatul nu dă garanții că militarismul japonez nu va reînvia. Japonezii nu au atacat URSS, ci America și iată că aici, pe țărmul Pacificului s-a creat o coaliție a Statelor Unite și Japoniei împotriva punctelor de vedere sovietice. John Foster Dulles a stabilit statutul Taiwanului cu același prilej.

Japonezi există în număr mare, nu numai în Hawaii, ci și în în San Francisco și arealul golfului. Angajați în fabricile de IT sau în restaurantele specifice. Și ceea ce sare în ochi mai întâi este numărul mare de mașini japoneze, am apreciat că ar fi cam 40% din totalul vehicolelor de pe autostrăzi. Sunt alte vremuri. Nu mi se pare deloc nefiresc ca țărmul asiat al Pacificului și California să conviețuiască pașnic, folosindu-și inteligențele în folosul întregii omeniri.

În timpul războaielor din Coreea și Vietnam, San Francisco, Oakland și toată Bay Area și-au menținut rolul de bază militară. După terminarea războului rece, uriașele clădiri ale hangarelor, cazărmilorși altor baze militare, risipite peste tot, au devenit pustii, agresate de vegetație. Adevărate parcuri, spațiile s-au umplut de sălbăticiuni, căprioare, iepuri, gâște canadiene. Bicicliștii prefer aceste locuri pe care nu circulă mașini. După două secole în care spanioli, mexicani, britanici și americani au tot construit forturi și obiective strategice, arealul San Francisco și-a regăsit liniștea.

Unde e balet nu e muzică


De ce detest, mai nou, baletul, greu de spus. Prima decepție a fost la o vârstă imatură, când am auzit că parizienii unui Jockey-club au vrut să-și vadă preferatele dansând în opera lui Wagner, Tannhauser. Culmea tupeului. Apoi, când Nietzsche s-a dezis de Wagner spunând că preferă „Carmen” și îi place dansul. Și eu am fost bun dansator, de rock, dar fără balet. În secolul nostru baletul se asociază cu demonstrațiile de exhibiționism și deseori, mai ales la francezi, apar scene quasi-pornografice. Când s-a montat la Timișoara balet pe muzica lui Orff, „Carmina Burana”, am refuzat să scriu reportajul comandat de redactorul-șef al revistei unde lucram. Mi s-a spus la Operă că anumiți balerini își îndesau în hamleți ghemotoace de bureți din plastic, pentru a părea mai…virili decât erau în realitate. Publicul feminin ar trebui să știe acest lucru penibil. Când am fost în delegație în URSS am refuzat să vizionez „Lacul lebedelor” la BOLȘOI, spre mirarea gazdelor. În schimb, în sala Conservatorului am ascultat un impecabil concert cumuzică germană, pură, fără voci. În rândul întâi, alături de consuli și ambasadori din diferite țări. Acord note minime pentru ceea ce se dă pe MEZZO TV, „Pneuma” și „Indiile galante”.

Rusia a corupt presa românească pentru ca propaganda ei să determine intrarea în război alături de Antanta


Dintotdeauna atracția Moscovei a determinat colaborarea României cu țariștii. Suntem prostiți în continuare că germanii au corupt presa românească și numai germanii. Să vedem opinia „germanistului”:

Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…”

N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!” România, în viziunea guvernului dâmboviţean trebuia să iasă din război mărită, fără risc şi sacrificii, la braţ cu învingătorii, „la pleaşcă” (cf. expresiei lui Stere, n.n.).

COLONELUL ANTONESCU DESPRE COLABORAREA CU RUȘII în WW1.

După cum relatează în memoriile sale, colonelul ION ANTONESCU, direct implicat în conflagrație, (intrarea României în război, în 1916), aliații n-o prea sprijineau, „…trupele ruse nu se clinteau şi continuau a privi, cu o indiferenţă de fiară, la tragedia sfâşietoare care se juca la picioarele lor. Comandanţii ruşi promiteau, se agitau, dădeau ordine, nimeni însă nu mişca. Intervenţia ruşilor ar fi fost decisivă”. Armatele române au reuşit să se retragă în Moldova, înapoia frontului format de Siret, „…unde comandamentul superior rus dorea să ne vadă, chiar de la intrarea noastră în acţiune. Inamicul şi ruşii SE COALIZASERĂ CU TOŢII PENTRU A NE DISTRUGE”… „Ruşii s-au instalat în Moldova ca cuceritori”.

(Este cel puţin ciudat că sfatul înţelepţilor de la cârma României nu prevăzuse acest lucru şi s-a înscris într-o acţiune sinucigaşă, regele însuşi pierzându-şi tronul. )

„Toate operaţiunile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populaţia (şi de aceea, n.n.) stăruiau din răsputeri ca misiunile aliate, Regele, Armata, Guvernul şi refugiaţii să treacă în Rusia, la răsărit de Nistru, să luăm, în condiţiile arătate drumul exilului şi-al morţii. ROMÂNIA ERA DESTINATĂ A FI ÎMPĂRŢITĂ ÎNTRE AUSTRIA, BULGARIA ŞI RUSIA. Şi pentru că nu vroiam să mergem să murim în Rusia, au decis să ne facă să murim la noi în ţară. Comandamentul rus ne-a impus să le punem la dispoziţie toate rezervele noastre alimentare. Deşi echipament şi armament fusese trimis de aliaţi, totuşi nimic nu sosea în ţară fiindcă de la Arhanghelsk la Iaşi totul dispărea. A început atunci goana ofiţerilor francezi prin Rusia, după vagoanele încărcate cu armament, echipament şi muniţii pentru noi”. Şi astfel a renăscut armata română, „…sub direcţia ofiţerilor francezi”. Interesant este că după revoluţia rusă s-a schimbat şi „…mentalitatea comandamentelor ruse de pe frontul român. Relaţii normale şi chiar amicale încep”. Dar totul a durat foarte puţin pentru cei ce-şi făcuseră iluzia că, spre deosebire de armia ţaristă, cea bolşevică îşi va face datoria. „Lumea întreagă prinde a avea încredere în armatele revoluţionare, când”…începe marea fugă a ruşilor de pe front, cu ordin chiar de la Kerenski, şeful guvernului provizoriu. Acum va începe un mic război româno-rus: „…Între duşmanul invadator şi aliatul trădător şi jefuitor nu era greu de ales. Soldaţii ruşi trec inamicului, pe parale şi băutură, armele şi aprovizionamentele, tot frontul se transformă într-o tarabă. Am fost nevoiţi să slăbim frontul şi să răspândim din forţele noastre prin Moldova; vânătoarea de ruşi a fost scurtă. Sperând în constituirea unui front ucrainean, am încercat să-i oprim cu forţa. Şi s-a încins atunci între noi şi ruşi, în spatele întregului front, o luptă inegală, scurtă dar sângeroasă, zadarnică”. România intră în „agonie în februarie 1918”. Asta după ce, singură, repurtase o victorie strălucită la Mărăşeşti, ce e drept, cu sprijinul francezilor care au reparat avioanele românești, de care istoricii români au uitat cu totul, lăsând gloria întreagă armiei române terestre. A fost un început de război modern, susținut de aviatorii români.

Urma pacea de la Brest-Litovsk şi drept consecinţă, cea de la Bucureşti. Detestată de o Antantă neînțelegătoare, care parcă nu și-a dat seama că nu avea alternativă guvernul român pe atunci.

Dacă nu ești în București, nu exiști!


PEREGRINÂND PRIN CAPITALĂ
Breban tot îmi spunea că dacă nu ești în București, nu poți deveni un nume. Suntem țara cu un singur oraș, localitățile celelalte sunt provincii în care nu există forța unei tradiții precum în Germania, un Weimar, un Bayreuth. Mie îmi era mai comod în apropierea părinților, n-aveam spirit de aventură, eram un mototol. Asta e.
Am fost angajat în radio Timișoara, ca reporter și avansat redactor, abia după ce debutasem editorial și deveneam membru al Uniunii Scriitorilor. Colegul meu Mircea Munteanu insista să ne transferăm la televiziune. „Mutrele noastre au destulă telegenie. Adio, Radio!” Mie-i plăcea mai mult la radio și după debutul meu editorial la Centru era agreată ideea unui transfer în capitală. Mircea voia să apară „pe sticlă”. Argumentul meu cum că la telecentru e un bufet mai prost decât la Casa radio, unde era industrie de grătare, plafonul fiind descoperit ca să iasă fumul și intrarea la concerte era pe bază de legitimație nu ținea în fața lui. Trecusem amândoi cu bine proba de telegenie, mai lipseau niște faze. Am s-o numesc faza „Zaharia Stancu” pe cea esențială. Vasăzică asta va urma după o altă probă. Am realizat un film-eseu, care dacă primea aprobare să se dea pe post, eram ca și angajat. Pelicula „O pasăre – două păsări”am turnat-o pe o stradă mărginașă. Scenariul mi-a fost aprobat la departamentul cultural de viitorul meu șef, scriitorul Dinu Săraru, care tocmai se mutase într-o vilă boierească, luxoasă, cu scară interioară. O plăcută surpriză, aveam să lucrez cu un cunoscut operator, Savin Devderea și un sunetist, eu făcând şi pe regizorul şi pe directorul de producţie. Am primit în echipă și un grup de balerini, colaboratori ai televiziunii, care se oferiră să lucreze voluntar, în caz că pica filmul la viză. Nu insist asupra conținutului unui film-eseu. Câteva lucruri tehnice de atunci sunt pentru mine, azi, faze de amuzament. Genericul a fost filmat într-o cabină oarecare, Savin punând peste aparat un palton de blană pentru a nu se auzi bâzâitul filmării. Și cum acesta nu a putut să fie scos, rămânea ca backgroundul care avea zgomot de motor între cuvintele prezentării să fie fototecate la montaj. Treabă de chinez, așa că am decis să pun un fond orchestral din simfonia a treia de Mahler, peste care eu prezentam filmul. Lucru care nu se putea rezolva la telecentru, unde nu prea era loc, căci tocmai veniseră mixerele din Anglia. Erau păzite de militari securiști, ca și unicul magnetoscop, material strategic pe atunci, dar mi s-a îngăduit să privesc pupitrele enorme. Peste porțiunile acestora care erau dedicate televiziunii color erau momentan puse niște benzi izolatoare, în așteptarea zilelor când va fi înlocuită emisia în alb-negru și parțial-color. Pentru sunet m-am deplasat la un fost studio cedat televiziunii de studioul „Alexandru Sahia”, o hală veche, unde s-a lucrat însă impecabil. Aveam pelicula îngustă și banda sonoră de culoare brună, ceva mai lată, totul pus în role de metal. Într-o după-amiază am fost programat la o monteuză. Mi-a tăiat porțiuni consistente din ambele benzi, le arunca la coșul de pânză, în suspinele mele disperate. „Lasă, îmi spunea, și la voi, la radio fonotecați în neștire. Eu tai doar ceea ce e de prisos, ai să vezi, și trebuie să ne păstrăm în minutajul pe care ni l-au oferit șefii. Să vezi ce surpriză vei avea când va fi gata filmul și mergem să-l vedem pe un ecran-monitor imens…”
Eram praf pe la trei noaptea, dar treaba era gata. Am trecut cu monteuza printr-un telecentru pustiu. La poartă sentinela dormea pe patul puștii automate. Ea s-a apropiat de soldat și i-a tras ușurel arma de sub cap, strigându-i „Mâinile sus!” Băiatul s-a speriat, dar am râs cu toții în final. Am invitat-o la un local de noapte, unde se intra în demisol și deasupra ușii era atârnat un cauciuc de mașină, ca să nu-ți dai cu capul în pragul de sus. Am băgat în noi ciorbă de burtă și vin roșu, cât cuprinde, apoi am condus-o acasă, pe străzi întunecoase, nu departe de Dorobanți…Fata era o grecoaică frumușică și treaba din studio ne-a legat printr-o prietenie promițătoare, doar aveam să devin redactor la departamentul de la etajul unsprezece.
După un somn-nesomn, dimineața așteptam în studioul vizionărilor. Șefii erau cam grăbiți, au venit îmbrăcați în paltoane, nu le-au dat jos și mi-au vizionat, în picioare stând, „capodopera”. Da, era bună, numai că Săraru mi-a spus că mai tai din ea tocmai o parte care mi se părea esențială. Așa că mai rămânea din totul cam cât un „film de pauză”. Care se va da pe post săptămâna viitoare. Până atunci mai trebuia să aduc, la dosar, o recomandare de la Uniunea Scriitorilor. Era ultimul pas înainte de aprobarea transferului.
Am dat fuga la Casa Sadoveanu. În conducere era un bonom timișorean, Szasz Janos. El a confecţionat un text cu multe epitete, menţionând că, prin calitatea de scriitor aș fi fost în măsură să ajut, în televiziune fiind, întreaga breaslă literară. Cu foaia respectivă am intrat în biroul lui Zaharia Stancu, președintele nostru. Ne vedeam pentru prima oară. „Ce-i cu asta? Trebuie s-o semnez? Dar de unde să ştiu, cum zice aici Ianoșel, pentru că nu te cunosc, de unde să ştiu că vei fi de folos întregii noastre bresle? Ce e cu atâtea laude? Mai sobru. Să vii cu un text mai sobru şi mai vedem…” Am revenit la bunul poet Szasz Janos: „Refaceţi, vă rog, textul, mâzgăliţi o caricatură, tăiaţi epitetele… În fond, e clar că tovarăşul Stancu n-are habar cine sunt.” „Ia mai dă-l în moaşă-sa, că dacă nu erai bănățean, semna imediat…Hai să-ţi fac alt text…” Și dictă dactilografei un text alb, prin care propulsa în TVR un om cam fără calităţi. „Asta da, aşa mai vii de acasă”, surâse cinic Stancu. Şi semnă. Putea fi şi o condamnare la moarte. „Să se spele pe cap cu tine Nesăraru!”
La telecentru noul meu șef închise dosarul şi scrise ceva deasupra. „Acum, băiete, mâine vii la lucru, la colegii tăi bănățeni, Ion Budescu și Viorel Grecu. Ai locuinţă în Bucureşti? Chiar pe Nuferilor? E bine și în gazdă. Dar ce s-a întâmplat că ți-ai lăsat barbă?”„Tovarășe Săraru, a intervenit verdictul unui dermatolog, care m-a sfătuit să-mi las barbă pentru a nu-mi mai tăia negul de sub bărbie.” A fost surprins Săraru: „Cum naiba? Asta ne îngreunează planul. Poate nu știai, dar tovarășul Ceaușescu nu vrea la televiziune bărboși. Zice că prea am semăna cu ăia din Occident. Mai gândește-te. Mâine te aștept la lucru bărbierit.”
Ceea ce se prezenta ca un început de melanom, văd că m-a lăsat deocamdată în pace, iar prin 1999 m-am bărbierit. Dacă o făceam în 1968, aveam buletin de București. Am renunțat la televiziune tocmai într-o perioadă în care tezele din aprilie ale șefului statului ne retezau din aripi. Atunci s-au modificat relațiile mele cu presa, s-a schimbat orientarea editurilor, Elis Buşneag, la Editura pentru Literatură, unde voiam să public o nouă carte de versuri, mi-a spus că a doua se publică doar la altă editură. Urmă eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu, în ton cu epoca, neavând ce face, considera manuscrisul meu „prea puţin patriotic” şi restituirea unui manuscris satiric, „Golul de aer” ( cu adresă la activismul politic) de la Albatros. Despre felul în care am fost tratat acolo a scris mai târziu, în memoriile sale, regretând sincer, Mircea Sântimbreanu, atitudinea unei doamn redactor.
Evident, la Televiziune fiind, mi-aș fi putut face relaţii, aș fi avut o carieră. I-am dat un telefon lui Ion Arieșanu, un vechi prieten, aș putea să spun. Se înființa la Timișoara noul format săptămânal al revistei Orizont iar el, ca redactor-șef m-a chemat mai de mult în această redacție. Și așa m-am transferat, preferând supărarea văcarului pe sat şi o viaţă de anonimat într-o provincie care a fost cândva o strălucită regiune a unui imperiu civilizat şi redutabil. Toată ceauşia am traversat-o purtându-și barba, ca de doliu după tinereţea pierdută.
Am fost cândva „de-al lor” pe atunci, puteam face realmente multe pentru breasla mea. La un tânăr de nici treizeci de ani s-au răstit conu’ Zaharia Stancu, Elis Buşneag, Nicolae şi Mircea Ciobanu, Ştefan Augustin Doinaş ( cu cronicile lui împotriva şaptezeciştilor) criticul foiletonist de atunci trimiţând în derizoriu cam tot ce a scris generaţia mea între anii 1967- 71. Manevra, ochestrată politic, urmărea desfiinţarea colecţiei nonconformiste Luceafărul, ai cărei redactori i-au lăsat în final de izbeliște pe cei ce mai băteau insistent la porţile unui debut. Noi eram de vârsta celor de la Beatles (bietul George Harrison era cu un an mai tânăr decât mine), sau Pink Floyd, dar, graţie stalinismului ne vedeam excluşi din Europa. Nu se poate spune că nu am încercat să parchez în spaţiul ultracentralizat al României, în capitală. Am așteptat promisiunea de la Centru: vi se vor face edituri şi reviste în provincie, ca să nu mai bateţi drumurile spre centru. Și s-au făcut, așa că n-am mai insistat…
Se inaugură, într-adevăr, Editura Facla şi revista Orizont săptămânal, în 1972. În fond şi spaţiul meu spiritual era acesta, unde mai trăiam amintirile altora despre o monarhie austro-ungară. Şi în vreme ce alții controlau istoria literară, provincialii se puteau consola cu o normă de doar una bucată carte la cel puţin doi ani, ca să nu scoatem mai multe cărţi şi să concurăm talentele oficializate, pretextul ivit fiind criza de hârtie. În plină minirevoluție culturală nu m-am mai întors la Bucureşti. Doar când mi-am viza pentru călătoria în Statele Unite. Culmea e că mi-a plăcut dintotdeauna capitala și oamenii ei.
LUCIAN BURERIU

Austria și Ungaria


Misiune dificilă au avut cei ce au creat Austro-Ungaria. Ambele țări fac parte din „a treia Europa”, adică din Europa Centrală și au părți comune, cum ar fi multiculturalitatea. Unificarea în imperiu a pornit de la marele COMPROMIS. În 1848 Viena nu a reușit să înfrângă singură revoluția, pe aceea a lui Kossuth, care se extindea spre orașe esențiale, administrate de habsburgi, ca Timișoara, a reușit să o înfrângă doar cu ajutorului țarului rus. Dar atât imperiul austriac (Cisleithania) cât și regatul ungar (Transleithania) erau amenințate de statele din jur și de mișcări interne și atunci s-a decis compromisul acceptării lui Franz Joseph ca împărat și rege. S-a restaurat Dieta ungară (autonomie) și s-a bătut aceeași monedă. Deci premisa împeriului a fost una pur politică. Sigur că între germanici și ugro-finici sunt diferențe, dar religiile catolice și protestante au unificat imperiul. Cu aproape o sută de ani în urmă evenimentul cel mai important al Europei a fost iluminismul theresiano-josephin, experiment care aducea în paralel mercantilismul cu știința de carte. Aici trebuie spus (Nicolae Bocșan a scris bine despre asta) că terenul cel mai fertil, cu succes deplin a devenit colonizatul Banat, unde nu mai funcționau prejudecățile și teritoriul era receptiv. Nivelul școlarizării a atins și 100%, mai mult decât în Franța sau Anglia, în Europa doar ținutul din jurul Vienei realizând acest record. După compromis, Banatul a revenit Ungariei, care a continuat școlarizarea laică. Românii s-au desprins de sârbi în cadrul privilegiilor ilire (ortodoxe) primindu-și alfabetul latin. La Buda se tipărea și în românește, iar testamentul Gojdu a acordat până în 1918 burse. Interesant este faptul că Budapesta voia să depășească Viena, arhitectonic și am impresia că și azi e mai întinsă decât Viena. Modelul au fost Ring-urile vieneze, la Pesta acele Kor-ut. (N-am tremă pentru O și accent pentru U). Maghiarii au imitat și stilul arhitectonic „Franz Joseph”, Wiener Secession, Art Nouveau (1890-1910). Viena devine capitala muzicală a Europei, de la clasicism, romantism timpuriu și târziu (Haydn, Mozart, Bruckner, Mahler etc) la expresionism în poezie (Trakl), pictură (Kokoschka) și muzică (Schoenberg, Berg, Webern). Occident curat. Maghiarii au luat-o mai mult pe coarda națională, dar au o literatură zdravănă. Preferații mei sunt Ady Endre și Bartok. Subiectul este imens. Serialul „Sissi” e o mostră telenovelistică a întrepătrunderii dintre nobili și popor, a iscusitelor manevre de câștigare a maghiarimii de către împăratul costumat în nobil maghiar. În familia mea țâfna ungurească (a bunicii) s-a împăcat foarte bine cu calmul, blazarea și voia bună a ex-vienezului (bunicul). Or fi diferiți ca istorie și rasă, dar foarte deschiși la mariaj, căsătorii mixte. Rezervați față de români, tatăl meu trebuind să facă nenumărate dovezi de fidelitetate ca să convingă austro-ungaria familială. Austro-Ungaria c`est moi!