Păianjenul


Am terminat bacalaureatul cum l-am terminat. Cu notă maximă la română și altele mai slabe la științele exacte. Media opt era mulțumitoare. Mă puteam pregăti pentru filologie după ce-am scăpat de Liceul Modern-Real Coriolan Brediceanu.

Ne mai puteam permite un pic de vacanță, așa că pe un timp splendid am ieșit cu yolele pe Timiș. La Lugoj astea erau alungite, cu catarg și o velă, cârmă și două scaune. Numai bine, în ziua aceea bătea vântul dinspre aval, așa că puteam urca, din centrul orașului, pe sub Podul-de-Fier, către ștrand. Deobicei trăgeam bărcile pe insula cu plopii mari și ne scăldam în râu. Aproape toți școlarii mari erau acolo, și cei din clasa mea, băieți și fete. Mutzy, colega mea (fosta, de-acum!) de bancă voia să navigăm, eu voiam să înot. Era hărmălaie și grupuri care râdeau de-a proasta. Venise și Păianjenul, așa-i spuneau toți șefului clasei a unsprezecea, de la umaniști. Avea un pic de cocoașă și de aceea făcea baie îmbrăcat. Azi voia și el cu barca, eu nu și nu. Puiu îi striga drăcos, „ce, măi, ai venit să-l vezi pe Lucian sau să te ții de Mutzy?” Da, chiar, nici eu nu-mi dădeam seama. Puiu ne instigă pe toți: „Hai, mă, la ștrand. Așa am chef de un bazin. E cam rece Timișul azi…”
Obișnuiam să intrăm în ștrand prin spate, adică dinspre râu, ca să nu plătim bilete la intrare. Era un paznic, și totodată salvamar pe ștrand, noi veneam doar în slipuri, ca și când ne-am fi lăsat deja hainele la garderobă și luam loc la mese. Scoteam din buzunărașele costumelor de baie un leu și comandam un Cil-cola. Stârcescu ne lăsa pe blat, ne știa deja șmecheriile. Apoi intram în bazin. Unii săreau de pe trambulină în locul unde apa era de patru metri. Eu coboram pe scările submerse, nefiind cine știe ce înotător.
Și s-a petrecut necazul. Discutam cu Mutzy pe marginea bazinului, când m-am trezit brusc într-o ambianță verzuie și caldă, respiram apă, voiam să dorm, să mă întind pe fundul bazinului. Nu făceam nici un gest, nu înotam, pluteam doar, spre adânc…Deodată m-am trezit în soare, Stârcescu sărise după mine și mă apucă de costumul de baie, care se rupse, apoi mă prinse de păr, noroc că aveam ceva plete. Scoteam apă, vomitam, cineva mă înveli într-un cearceaf. Nu știam, la început, de ce urlau toți în jurul meu. „A fugit, cretinul, Păianjenul…L-a aruncat în bazin. Băi, Luciene, ăștia ți-s prietenii?”
Primul lucru pe care voiam să-l fac era să fug de acolo. „Hei, tu, dă-mi înapoi cearceaful!” Mi-am dat seama de realitate, am aruncat „camuflajul” de pe mine și am plonjat în râu, am ajuns la yolă și am luat ceva pe mine. După un timp veni și Mutzy, care mi-a recuperat slipul. „Da` e rupt…Păianjenul e gelos…Bine că trăiești.” În fine, am vorbit și eu ceva: „Stârcescu mi-a dat a doua viață”. Am strâns vela, am pus barca la apă și am scos vâsla. „Să mergem spre casă, vii?” „Vin. Știi că Păianjenu`…” „Dă-l dracului. Important e că am luat bacu`…”Nici nu trebuia să vâslesc. Apa ne ducea încet, în jos, pe sub Podul-de-Fier. Nici nu știam cât de aproape a fost momentul în care am devenit definitiv timișorean. Și cu câți păianjeni mă voi întâlni în restul vieții care abia reîncepea…

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.