Români în San Francisco


În San Francisco Bay Area vin mereu bunici, din China sau România, o mulțime de seniori își vizitează în State copiii care lucrează în mastodonții din Silicon Valley, pentru a sta alături de cei tineri și de nepoții lor, nativi americani, atâta timp cât le permite viza de pe pașaport. Micul club de seniori români se întrunește într-o parcare pustie a unei fabrici care momentan nu lucrează, cam la aceeași oră. Polițiști sunt peste tot, pe motociclete, dar o plimbare în grup este de dorit. Ne salutăm cu o pereche de bunici din Cluj cu „Hi!”, apoi apar și ceilalți din grup, sosiți din diverse orașe românești, care-și plimbă nepoțeii americani pe aleile înecate în verdeață și flori imense. Schimbăm câteva politețuri, dezbatem problema erupției vulcanului din Islanda care perturbă zborul avioanelor de linie. Toată lumea are un termen, după care se va întoarce în țară cu Lufthansa. În compania asta mai sunt greve, ce pot decala călătoria. Cum autoritățile americane sunt foarte stricte cu perioada vizitei turistice, fiecare trebuie să se descurce. Este cel mai frecvent subiect de discuție…
Și familia Petrescu are o viză pe zece ani cu vizite dese, de câte șase luni, la copii. Doamna Ema e șefa, lucrează cât poate la bucătărie pentru a găti ca în țară. Cel mic e puțin obez, ei pun asta, desigur, pe seama Fast Food-ului. În România se și duce o campanie exagerată împotriva alimentației de acest gen. Fantomele propagandei românești îi urmăresc și aici pe seniorii care vin cu tradiția de acasă, măcar pentru scurt timp. Dar în absența unor asemenea bunici, care să vină în State din când în când, să le gătească celor plecați la lucru de dimineața până seara, ca la mama acasă, ce pot să facă tinerii? Să consume, în pauza de prânz tot hamburgheri, sandwich-uri cu pește sau pui, cu sos, salată, ceapă, sau ciocănele de pui rumenite în baie de ulei, cu cartofi, cutii cu mâncare chinezească, japoneză, thai, beefsteck, porc sau somon de Alaska la grătar, câte și mai câte.
Eu, spune tuturor domnul Petrescu, m-am acomodat foarte bine cu bucătăria americană, am mai dat jos ceva burtă căci aici nu găsești carne grasă. Ehei, zic clujenii, dar și când face doamna Ema niște sarmale, sarme, supă, zupă sau zamă de pui cu tăiței, ba are chiar și o rețetă de mititei… Ceilalți râd, bine dispuși, unii spun că îi duce gândul la o ciorbă asasină, de fasole cu afumături, cum se face la armată sau în piețe, uneori, în zilele de sărbătoare națională.
Domnul Petrescu se arată și el îngrijorat de vulcanii din Islanda, care erup cretinește, taman când trebuie să treci spre Europa. Căci i se apropie ziua plecării. Și că data trecută s-au anulat niște curse, nu se putea ateriza nici în Germania, nici în Anglia din cauza fumului de cenușă.
Eu îl contrazic, am venit recent cu Lufthansa fără probleme, de la Munich. Ba am ajuns chiar cu o oră mai devreme, deoarece zborul nostru ocolise Islanda pe la Sud, cum nu făcuse niciodată. I-am urmărit traseul în avion, căci prefer să nu privesc filme și emisiuni cretine pe micul ecran al scaunului de vizavi.
-Dar vă puteți prelungi șederea foarte simplu. Faceți un drum până la Tijuana, intrați în Mexic câțiva pași și vă întoarceți la punctul de frontieră, unde vi se aplică viza și gata, înapoi la treabă.
-Și dacă mă rețin mexicanii? Aceea este o țară unde nu trebuie să ajungi.
-Atunci preferați Canada? Faceți câțiva pași canadieni, vă cumpărați sirop de arțar și vă întoarceți prin punctul lor de frontieră, cu viza în regulă.
-Astea-s aventuri, domnule, aventuri pentru cei tineri. Eu și soția nu putem risca așa ceva.
Domnul Petrescu devenea, pe zi ce trece mai nervos. Făcuse, până atunci, de zece ori naveta în America. Dar anii trec. Nu se știe niciodată care e ultimul zbor, căci timpul zboară…
Imensa parcare pustie a unei fabrici transferată în China se transformase în loc de joacă și preumblare a copiilor și însoțitorilor acestora, cărunți. Chinezi, hispanici, indieni din Asia, oameni de toate rasele și culorile.
Trebuie să ne obișnui cu politețea exagerată a americanilor. De ce spun „exagerată”? Că la noi așa ceva nu prea există. Vrei să treci strada și deodată mașinile opresc la treizeci de metri și așteaptă. Na, asta-i bună! Și dacă ne răzgândim și nu mai trecem? În Timișoara ne-ar fi călcat și pe zebră. Sau ar fi făcut cineva din mașină un semn stil „Hai, mai repede, treceți dracului, boșorogilor!”

Astăzi am ieşit, singur cu micul Robert, ceilalţi au rămas acasă, la treabă. Este duminica, peste imensele spaţii ale Silicon Valley se revarsă soarele subtropical. În căruciorul confortabil, cel mai înţelept lucru pe care-l poate face Boby la ora asta e să doarmă. Aşa că, eu voi explora puţin nişte împrejurimi pe care nu le prea cunosc, căutând umbrele dense ale unor copaci bătrâni, pe care înţelepciunea localnicilor i-au lăsat la locul lor. Uneori am impresia că noile construcţii industriale au fost dispuse în funcţie de insule de pădure, lăsate la locul lor. Prea sunt noi casele, mai veche este vegetaţia. Nu se taie vegetația, ca la noi, ca să pui o casă. Și când e gata, cumperi niște glastre mari cu palmieri mici, ca să ai umbră…Ciudată este această linişte monumentală, fără maşini ori pietoni. Ca și zona asta fără trotuare, care ar fi inutile, unde circulă doar automobilele, high way-urile având eventual bike-lan-uri, piste pentru biciclişti. Aşa e pe aici, pe lângă gigantul „Lockheed Martin”; mai încolo e imperiul „Cisco”, nu ştiu câte clădiri, animat zilnic, unde vine, în pauza de masă, un autobuz cu bucătărie chinezească. Caut liniştea bulevardului Plumeria şi parcul cu havuz al altei firme părăsite, „Gartner”. Robert doarme, eu găsesc o bancă şi dintr-odată îmi dau seama că…sunt singur în America! Ştiu că în această zonă criminalitatea are un procent mai redus decât în Oakland, Fremont sau Union City. Scrutez cu spaimă ferestrele, în spatele cărora sunt doar încăperi goale. Mi se pare că văd numai ochi. Se pare că metoda răpirilor de copii a venit din Mexic. Recompensele pretinse pentru copiii răpiţi în Silicon sunt mai mari. Un copil de Silicon Valley costă! Mai ales dacă e alb şi frumos…
Nu departe opreşte o maşină. Acum vor coborî din ea vreo patru gealaţi şi-mi vor lua copilul. Îmi pregătesc instinctiv sprayul cu piper, reproşându-mi că n-am un pistolet letal. Din maşină nu coboară nimeni. Sau a şi coborât, în timp ce eu scotoceam în geantă. Uneori mai apare câte cineva din conducere, intră în birou, poate pentru a da telefoane în Japonia, în Hong Kong…Mă iau şi plec de lângă răcorosul havuz, în viteză, traversez şoseaua pe unde nu trebuie şi…lângă mine opresc două motociclete de-ale poliţiei. Să mă amendeze, oricum n-am un dolar la mine! Oh, nu, au oprit să-mi vadă nepoţelul, care s-a şi trezit cu ocazia asta. „Happy!” râd poliţiştii, râde şi Robert, mi se spune ceva simpatic, eu fac un fel de „Îhâm”, americanii, costumaţi ca nişte cosmonauţi, pricep care e problema. Apoi zic ceva în genul „aveţi grijă, nu umblaţi singur”, ne fac semne amicale şi decolează în trombă. Mergem spre casă şi, surpriză, opresc două maşini. Din ele coboară fiul meu, nora mea şi soţia mea. Au plecat să mă caute, echipaj complet, în mai multe direcţii şi s-au întâlnit la Subway-ul de lângă casă…Am promis că de-acum voi fi prudent. O.K. Acasă treaba s-a terminat şi tragem o fugă la Ocean, să prindem briza de seară…(Din volumul HOTEL CALIFORNIA, Editura Excelsior Art)

Advertisements

Barul cu manele


Cărunți și seniori, ne-am întâlnit, după trei secole în care nu ne-am văzut. Am fost colegi la radio. Ne-am recunoscut imediat, la telefon, vocile. Am stabilit întâlnirea la mijlocul distanței dintre domicilii.
 Și în piațeta aceea bătea un vânt rece, așa că am intrat într-un local/bar, cum vreți să-i spuneți, că era total atipic, ceea ce nu interesează. Era cald și am comandat două ceaiuri. Sunt convins că pe cititori nu-i interesează nici povestioarele noastre, gen „tu ce-ai făcut în toți acești ani?” Important era că în local, pentru moment nu se pusese muzică la boxe. Și se putea vorbi.

Colegul meu a umblat mult, angajații barului trăgeau cu urechea. Și aveau ce auzi. Germania, Peru, Statele Unite, redacția BBC, doctor profesor, publicații internaționale, cărți apărute în străinătate. Istorioara mea era mai sumbră, evenimente nasoale după revoluție, plecarea copiilor și lungile mele zboruri la Pacific…

-Trebuie să punem muzică, ne-a avertizat o angajată, tânără și grasă. (În prealabil vorbise cu colegul ei, tânăr și urât, că aceste două doar „ceaiuri” pretind că nu doresc manelele, ci doar o conversație atât de cosmopolită.)

-Vă rugăm NU, nu putem vorbi pe fond muzical. Oricum, nu mai aveți nici un consumator la ora asta, observă colegul meu.

-Și ce-i? Dacă-mi vine șefu`, mă dă afară dacă nu dau muzică, ripostă grasa. (Rasa.)

-Vă vom recompensa, dacă nu puneți boxele pe noi, insistă colegul meu.

După ceva liniște, începu asaltul. Individa realiza în barul ei niște zgomote fioroase cu sticle, frigider, robinete. La un moment dat clopotele bisericii apropiate dădeau miezul zilei, așa că a găsit momentul să deschidă larg ușa, să intre frigul și zgomotele de afară. În prealabil se blindase, trăgându-și pufoaica pe ea. Colegul ei își găsise de lucru bătând cu ciocanul în niște instalații.

-Halt, zisei, ăștia nu tolerează să vorbim despre germani și americani.

-Zău? Crezi că de aia…

-Da, cunosc sindromul. Se vede că ai fost multă vreme în exteriorul acestei țări. Este noul naționalism, este o generație care n-a fost pe „afară”. Și ei detestă seniorii. Care, cu pensia lor le-ar ciobi din venituri. Noi nu mai existăm, de fapt.

Și atunci ne-am ridicat și am plecat, urându-le „o zi bună”.