Forța creatoare este individuală


1990

„Specificul național”, „Idealul național” sunt teme mereu reinventate de naționaliști pentru a-și justifica și fructifica existența. Mai nou, cu totul goale de conținut, dar le suspectez că se prezintă astfel de mai mult de o sută de ani. Ce interesantă ar fi o teză de doctorat, de pildă, care să se ocupe de „specificul național într-un domeniu al artelor Statelor Unite ale Americii”. Această lume multietnică și multiculturală trăiește prin individualitățile ei, printr-o creativitate particulară ce nu are nimic comun cu obștea. Diversitatea peisajului etnic și cultural este practic infinită, în mișcare continuă. Desigur, poți trăi în comunitatea de care ești legat printr-o descendență comună. Este

o astfel de „frăție” în Sudul Canadei, arealul Toronto. La Hamilton-Ontario există și un „Câmp al românilor”, probabil unic în Nord-America, unde au loc periodic întâlniri artistice, socializări și schimb de nostalgii după țara de baștină. Se poartă și costume naționale, se servesc mâncăruri tradiționale. Totuși, preoții ortodocși îi îndeamnă pe părinți să le deschidă copiilor drum liber spre limba engleză, de care vor avea mai multă nevoie acolo decât de „dulșili graiu d-acasă”. Aceste fenomene au fost posibile datorită politicii de populare mai lesnicioasă a Canadei cu imigranți din Estul Europei – mână de lucru ieftină.

În Statele Unite situația este alta, dar nu foarte diferită, „American Dream” tinzând să omogenizeze într-un ritm aceelerat populațiile nou venite.

Despre un „ideal național”, care ar fi trebuit să existe pentru justificarea anexiunilor teritoriale după războaiele mondiale nu putem spune decât că el a reprezentat o abstracțiune, o iscusită invenție venind dinspre o pătură superficială de intelectuali politici. De pildă, atmosfera românească (moldo-valahă) dinainte de WW1: mulţi dintre români, ţărani (80 la sută din populaţie) şi neştiutori de carte (60 la sută), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji, nici nu auziseră de idealul naţional. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a opiniei publice, formată din persoane cu oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice. Această pătură mijlocie a impus un artificiu social într-un context istoric favorabil. Înfrângerea imperiilor, datorată prezenței americane în război, a favorizat împlinirea identitară a statelor autodefinite ca unitare, la umbra wilsonismului. Din acest moment naționalismul devine politică de stat, cu toate consecințele, de la moderație la extremism. După WW2, în țările cu sistem socialist s-a dat un impuls nou naționalismului prin noi criterii de afirmare a puterii și impunând creației artistice obligații de susținere necondiționată a acesteia. „La nationalisme c`este la querre” avea să spună Mitterand.

Artele. Așa-zisele „școli naționale” muzicale au scos la iveală „bogățiile folclorului” din diferitele zone periferice ale Europei. Lipsa de viziune individuală, utilizarea colajului, citatului au dus, cu timpul, spre o subțiere a acestor modalități de expresie artistică. Factorul esențial care a contribuit la punerea în umbră a acestor jocuri etnice, cu toată culoarea lor adusă în obrajii clasicismului, a fost asaltul romantismului, cu cortegiul de personalități care au creat influențe, altele decât cele ale nostalgiei identitare, apoi valul modernității expresioniste, în context postbelic, aducând fațete tragice și expresive care au corodat tonalitățile tradiționale, comode și roz, ba chiar și modurile populare. Atonalismul, dodecafonismul au devenit apanajul unui club exclusivist de compozitori, având în comun doar noile mijloace de expresie, agresivitatea acestora. În ansamblu, față de aspectele depersonalizării individului din perimetrul școlilor naționale, arta modernă se sprijină pe forța unor personalități singulare. Expresionism și impresionism există și în artele plastice sau lieratură. Noul roman francez sau englez, pointilismul, abstracționismul, curentul counter-culture etc. au scos din priză elitele naționale.

Globalizarea socială, circulația generalizată a persoanelor și valorilor au afectat grav sau pur și simplu au făcut inutile vechile concepții despre națiune. Curentele și școlile tradiționale au fost înlocuite de post-modernismul noii ere, care este una a individualității creatoare, trăind în spații reale sau virtuale de dimensiuni variabile. Resuscitarea naționalismului rămâne în sfera politicului. Arta secolului XXI nu-și mai plătește tributul regionalității periferice, ci tinde spre universal. Nici nu mai contează personalitățile sau ambianța socială care au generat/inițiat această desprindere. Indivizii creatori aparțin umanității în general, înlăturând barierele limbajului de baștină, traducându-se în limbi de largă circulație. Modernitatea face inutilă raportarea la un anumit spațiu generic. În unele cazuri, pentru a se extrage dintr-un mediu toxic, naționalist, artiștii recurg la emigrare. Există comentatori, critici, care folosesc balastul identitar în exegezele vizavi de personalitățile creatoare. Nu există ceva mai fals decât să pui la baza operei ca singur criteriu al valorii unor înaintași ai perioadei post-moderniste, să zicem Brâncuși sau Bartok, tocmai motivele populare, „inspirația” din anonimatul etnic. Pot exista, pe alocuri, citate, mimetisme, parodieri ale spiritului popular, dar acestea sunt folosite ca simple addicții la esența naturii absolut privată a forței creatoare individuale.

Advertisements

Arta seniorială


2018

În România nu am avut un Romain Rolland sau un Thomas Mann. Educația muzicală, firavă odinioară, a devenit inexistentă azi.
Am căutat în California umbrele marilor emigranți. Îmi imaginez ambianța acelei lumii artistice. În Los Angeles Largest Area locuiau, aproape unul de altul Thomas Mann, Bruno Walter, Adorno, Schoenberg. În perioada în care lucra Thomas Mann la „Parsifalul” său american, „Doctor Faustus”, Adorno, devenit în roman personajul Kretzschmar, le-a ținut invitaților scriitorului o adevărată conferință despre sonata opus 111 a lui Beethoven, cu demonstrații la pian. El argumenta absența celei de a treia părți pur și simplu din cauză că în arhitectura lucrării nu mai era loc pentru ceva în plus, întrucât totul fost spus. Scriitorul a folosit atât opiniile lui Adorno despre sonată cât și cele vizând imaginarele compoziții ale personajului Adrian Leverkuehn. (Inspirându-se, desigur, și din sistemul dodecafonic al lui Schoenberg, care devenea în compozițiile lui Adrian nu ceea ce este în realitate, ci o Apocalipsă satanică…). Interesantă este constatarea muzicianului/scriitorului referitoare la sacra castitate convențională ce apare în operele de senectute, nu numai ale lui Beethoven, dar și la Wagner (eseul lui Thomas Mann „Suferințele și măreția lui Richard Wagner”). Un mod foarte serios și german de a face muzicologie cu orice prilej.
Fie-mi permis să adaug aici și observația că am simțit glacialitatea convențională care se poate observa și la ultimele lucrări ale lui Bruckner din ultima fază a vieții. De altfel, simfoniile neterminate ale lui Schubert și Bruckner, a opta, respectiv a noua, se opresc după partea a doua, dând senzația de finit, ca la sonata op.111. (Te Deum-ul adăugat la Bruckner nici nu-și mai avea rostul și se interpretează mai mult pentru a fi în ton cu lungimile celorlalte simfonii). Iată un fragment din roman, o adevărată analiză muzicologică, de un rafinament extrem a lui „Kretzschmar”:
„Neatinsă de subiectivism, personal. Convenția apare frecvent în operele târzii, într-o secătuire sau, s-ar putea spune, o epuizare, într-o delăsare a eului care producea un efect și mai înfiorător-majestuos decât orice cutezanță personal. În aceste construcții, între subiectiv și convențional se stabilea un raport nou, unul determinat de moarte (…) Unde măreția și moartea fac cauză comună, rezultă un obiectivism înclinat spre convențional și acesta întrece în suveranitate subiectivismul cel mai dominator…personalitatea pură se mai întrecea pe sine, pătrunzând în mit, în supranaturalul colectiv.”
Această temă a îmbătrânirii ce se reflectă în productul artistic se regăsește și la noi, în comentarea „perioadei albe” a pictorului Grigorescu. Aspectul e de interes, efectul nefiind neapărat acela de sclerozare sau de alzheimerism, ci o foarte interesantă oboseală a creierului care poate produce forme revoluționare, neașteptate, de expresie artistică.