Golful


Nimic nu este standard în SFBA. Când vorbim despre o deltă, deobicei ne imaginăm un fluviu care se pierde în mare prin mai multe brațe. În acest caz este chiar invers, înspre Golful San Francisco se îndreaptă, venind uneori de la mari distanțe, din munții Sierra Nevada, un păienjeniș format din nenumărate cursuri de apă de diferite dimensiuni. În vremuri imemoriale acestea au umplut imensa groapă tectonică, scufundarea solului rezultată din mișcările seismice, mult sub nivelul Oceanului, cu care nici nu comunica la început. S-a format inițial un lac cu apă dulce care, după ce s-a umplut, s-a deversat în Pacific prin îngusta strâmtoare Golden Gate. Spre deosebire de Sudul Californiei, arid, deșertic, este aici apă din abundență, navigabilă aproape în totalitate. Fără hartă, GPS sau vedere aeriană nimeni nu-și poate imagina, în ansamblu, forma Deltei. Practic suprafața acesteia nu poate fi cuprinsă decât prin survol. Nenumărate mici aerodroame înlesnesc transportul în zona deltaică în care metroul nu are acces.
Arealul Golfului San Francisco este o câmpie alungită, extrem de locuită, în mijlocul căreia e situat cel mai mare luciu de apă intern. Zona numită Peninsula, între Ocean și Golf ridică micii Cordilieri pacifici, urcând spre Nord, către metropolă, secondați în paralel cu o San Andreas submersă. La Est de câmpie se ridică diferite falii, în spatele lor Sierra Nevada creează un back-ground diferit, acolo sunt munții propriu-ziși. Mergând pe malul Golfului spre Est, acesta se îngustează și se lărgește de câteva ori, rezultând alte suprafețe mari de apă, San Pablo Bay, Suisun Bay, Sherman Lake, apoi un estuar alungit care înseamnă locul de vărsare al rîurilor Sacramento, care vine dinspre Nord, unde se află capitala statului, cu ape de dimensiunea unui fluviu, American River, St. Joachin River dinspre Sud. La rândul lor aceste artere colectează alte nenumărate râuri cu zeci de nume pe care nu are rost să le înșir. Interesant e faptul că această uriașă construcție naturală urmează un traseu curbat, trebuind să ocolească masiva alcătuire geologică a muntelui Diablo. Mergând de la Richmond spre amfiteatrul de concerte de la Concord am trecut pe lângă foarte frumoase yacht-cluburi, alături de care bărcile de diferite dimensiuni plutesc, precum mașinile în garaje, în adăposturi acoperite, care le feresc de briza care bântuie aproape permanent. Vizavi de noi, peste ape, în Sonoma County, mii de elice albe se roteau folosind foarte eficient energia eoliană. Probabil adâncimea acestor deja obsedante ape este considerabilă, din moment ce treceau, în amonte, spre Deltă, vase de mare tonaj, probabil îndreptându-se spre Sacramento. Evident că totul este canalizat cu grijă olandeză, îndeosebi fluviul (nu știu de ce pentru americani totul este River, chiar și aceste grandioase cursuri, evident fluviale!) Sacramento având faima unor cumplite inundații. În anotimul să-i zicem ploios (dacă acele discrete picături se pot numi ploaie), dar și în urma topirii puținelor zăpezi din munți, chiar și râulețele care seacă de tot vara devin surprinzător de voluminoase. De aceea sunt diguri aproape disproporționat de înalte, sau cel puțin așa mi s-au părut mie, iar sistemele de avertizare, inclusiv telefoane, sunt presărate la dstanțe nu prea mari unele de altele.
Delta este croită parcă de un dumnezeu numai al Americii, care a supradimensionat totul. Acest rai al vapoarelor, de la cele fluviale, gen Mississippi, cu zbaturi roșii la pupa sau în ambele borduri, la cele oceanice, la yachturi sau vaporetto-urile pentru turiști, cu tendă parasolară, insule, rezervații naturale îți pot consuma o viață întreagă. Multă lume își remorchează bărcile și de la un anumit punct mașinile sunt lăsate să se odihnească, locul lor fiind luat, pe bună dreptate, de ambarcațiuni…

Advertisements

„Orice am face, tot nu ne iese”


În volumul ROMÂNIA ÎN ETERNITATE, Mircea ELIADE însuși adoptă față de perioada de după Primul Război Mondial, considerată de mulți istorici drept un „exemplu de progres și dezvoltare economică”, o poziție critică prin care clasa politică este vinovată de consecințele subdezvoltării, iar nu societatea în ansamblul ei. Acești politicieni nu sunt totuși picați din altă lume, ci sunt rezultante ale voinței celor ce le-au dat puterea în mâini.

Din păcate rândurile scrise în anii treizeci aduc foarte mult cu ceea ce se poate vedea în țara membră a Uniunii Europene de azi și este rezultatul extinderii putredei administrații moldo-valahice și în teritoriile imperiale acaparate după primul război mondial. Dar să-l citez pe Eliade:

“Se ţes cele dintâi escrocherii politice, cele mai incerte aristocraţii ministeriale, cele mai demagogice personalităţi, care au învăţat arta îmbogăţirii rapide. Timpuri optime pentru fraudă, corupţie, cinism.
Simplul fapt al participării directe la viaţa politică şi administrativă exclude posibilitatea oricărei înnoiri, constituind o treaptă josnică, un nivel moral degradant. Oraşele româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii…
Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii. România s-a trezit peste noapte ca o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învârtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariatele de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate LEPĂDĂTURILE VIEŢII POLITICE, toţi veneticii, toţi linguşitorii, toţi imbecilii cer dreptul de a gândi prin ei înşişi, libertatea personalităţii.
Au fost promovate în primele rânduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspăimântătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi ca atare în funcţii.”

Conform lui Lucian Boia,  ” Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.

Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50? Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi. În Occident fractura socială nu era aşa de mare pentru că populaţiile erau alfabetizate într-un procent mai mare şi aveau acces la cultură. Noi ne tot comparăm cu Bulgaria astăzi, dar Bulgaria interbelică, deşi la nivelul de sus este mai puţin performantă decât România, la nivelul de jos stă mai bine. La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc.

Cât de conştient a fost românul mediu statistic în 1948 de schimbarea de regim, de la monarhie la republică? Cei mai mulţi nu aveau cultură politică. Au resimţit-o ca pe o cotitură doar cei care aparţineau elitei intelectuale, dar cei mai mulţi români nu erau elite. E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist. Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului.

Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora. Poartă o vină perioada interbelică pentru asta? Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? S-a încercat în 1920 o reformă agrară şi ţăranii au fost împroprietăriţi, dar erau prea mulţi ţărani şi prea puţin pământ. S-a pus la punct şi un sistem de învăţământ prin intermediul lui Spiru Haret. Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? “Orice am face, tot nu ne iese.”

Potențialul nelimitat al terorismului/Orient & Balcani


Nu americanii au provocat divizarea suniţi-şiiţi. Separarea a început în anii de după moartea lui Mahomed, când un grup de musulmani l-au ales calif pe Abu Bakr, tovarăş al lui Mahomed, iar un alt grup, mai restrâns, a considerat că succesor ar trebui să fie Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al lui Mahomed. Musulmanii care au crezut, şi cred, că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuţi ca suniti, iar susţinătorii lui Ali au primit numele de şiiti. De-a lungul secolelor, tensiunile dintre cele două curente religioase au fost alimentate de Hadith (învăţăturile şi tradiţiile moştenite de la Mahomed) în care profetul spunea: “Ummah, comunitatea mea, va fi divizată în 73 de secte…. dintre care doar una va supravieţui.” Inevitabil, atât suniţii, cât şi şiiţii pretind că sunt singura sectă pur islamică. Diviziunea a fost la început motivată politic şi a evoluat într-o adevărată mişcare religioasă, deşi nu sunt mari difenenţe de credinţă, iar în mai mult de un mileniu, sciziunea a făcut ca fiecare dintre cle două curente religioase să-şi dezvolte propriile culturi, doctrine şi şcoli de gândire. În fiecare dintre grupările religioase sunt moderaţi sau extremişti. Între suniţi şi şiiţi există însă mai multe dispute în interpretarea mai multor pasaje cheie din Coran şi din Hadith, spusele lui Mahomed, şi asupra identitătii lui Mahdi, mântuitorul musulman care urmează să vină. Sectarismul suniţi-şiiţi care pare să sfâşie Orientul Mijlociu e doar un instrument folosit în moderna rivalitate politică dintre Iranul şiit şi sunita Arabie Saudită şi deşi analiştii politici consideră că pericolul unei confruntări directe între cele două puteri regionale este limitat, furtuna diplomatică şi efectele sale economice pot duce la destabilizarea uneia dintre cele instabile şi mai militarizate regiuni de pe glob.

Marc Lynch, profesor la George Washington University şi specialist în problemele Orientului Mijlociu, analizează situaţia din Orientul Mijlociu în articolul său intitulat “Why Saudi Arabia escalated the Middle East’s sectarian conflict” , iar vechea dispută teologică nu este văzută drept cauză principală a actualelor conflicte. Jurnalistul Mehdi Hasan de la Al Jazeera explică sugestiv într-un video că această veche ură religioasă este un mit şi explică cum politic a condus la actualele violenţe şi haosul din Orientul Mijlociu, acum extins la scară globală.
Regatul Arabiei Saudite este o moharhie absolută, este cea mai mare ţară arabă, ocupă mai mult de 2 milioane de km pătraţi din Peninsula Arabă şi 90% , din cei 30 de milioane de lucuitori, sunt suniţi. Republica Islamică Iran o suprafaţă suprafaţă ceva mai mică, are doar 1.6 milioane de km pătraţi, dar o populaţie de 75 de milioane, din care are 95 % sunt şiiţi. Relaţia Iran-Arabia Saudită a fost una de rivalitate încă din 1979, odată cu ascensiunea economică bazată pe petrol a Arabiei Saudite sunite şi Revoluţia Isalmică din Iranul şiit, pe care acesta a încercat printr-o politică externă agresivă să o exporte în întreg Orientul Mijlociu. Un an mai târziu, Iranul intra într-un război de 8 ani cu Irakul vecin, de asemenea majoritar şiit, dar unde clasa politică conducătoare era sunită, iar Saddam Hussein se temea că va fi înlăturat de la putere de exportul de revoluție din Iran şi de asemenea avea ambiţia ca Irakul să devină principala putere militară şi economică din zonă. Deşi Iranul era de departe cel mai puternic stat din zonă, iar armata iraniană, a cincea din lume din punct de vedere al efectivelor şi echipării războiul s-a încheiat cu retragerea Iranului din zonele ocupate,
Actualmente insurgenţa irakiană continuă, alimentată de rivalităţile dintre şiiţi şi suniţi.
În 2011, în contextul Primăverii Arabe, începea şi războiul civil din Siria, alimentat şi el de rivalităţi sectare, între preşedintele Bashar al-Assad şi apropiaţii săi aparţinând sectei şiite alawite şi grupările insurgente din ţară, inclusiv grupul terotist Statul Islamic cu aderenţi de origine sunită, şi care a generat una dintre cele mai mari crize umanitare din istorie.
Tot Primăvara Arabă i-a permis Iranului să agite şi situaţia în Bahrein, unde majoritatea şiită e condusă de un emir sunit, să creeze agitaţie în zona şiită de la Marea Roşie din Arabia Saudită.
Dar şi Arabia Saudită a acţionat în Yemen pentru eliminarea preşedintelui cu susţinere hutită şi preluarea controlului în statul din Golf, urmată de un război sectar cu multe prezenţe jihadiste, în care Al Qaeda şi-a consolidat controlul şi pozițiile. Şi războiul civil din Yemen a devenit un proxy war, cu Iranul susţinându-i pe rebelii şiiţi hutiţi care au alungat guvernul domunat de suniţi, în timp ce o coaliţie condusă de Arabia Saudită încearcă să reinstaleze o conducere sunită. Aşadar, tensiunile dintre Arabia Saudită şi Iran se reduc la lupta de a fi o putere dominantă în Orientul Mijlociu şi la faptul că fiecare dintre cele două state reprezintă cele curente principale ale credinţei islamice…

Actorul afro-american Bill Cosby afirmă: ” Am lucrat din greu de la 17 ani. Sunt sătul să mi se tot spună că Islamul e „Religia Păcii” când în fiecare zi pot citi zeci de relatări cu musulmani care îşi omoară surorile, soţiile şi fiicele pentru „onoarea” familiei; sau despre musulmani care manifestează violent pentru cea mai mică ofensă; sau despre musulmani care omoară creştini şi evrei fiindcă nu-s „credincioşi adevăraţi”; sau despre musulmani care ard şcolile de fete; sau despre musulmani care omoară cu pietre victimele violurilor, pe care le consideră „adultere”; sau despre musulmanii care le taie fetiţelor mici clitorisul şi labiile vaginului; toate acestea în numele lui Allah, fiindcă Koranul şi Legea Islamică le impune să facă asta.
Sunt sătul să mi se tot spună că trebuie fim toleranţi cu alte culturi” şi deci trebuie să lăsăm Arabia Saudită şi alte ţări arabe să îşi folosească banii din petrol ca să finanţeze moschei şi şcoli islamice care răspândesc ura contra ne-musulmanilor în Australia, Noua Zeelandă, Regatul Unit, SUA şi Canada. Şi asta în timp ce nimeni care trăieşte în Arabia Saudită sau alte ţări arabe nu are voie să construiască vreo biserică, vreo sinagogă sau vreo şcoală religioasă, care să înveţe lumea despre dragoste şi toleranţă….
…Da, sunt al dracului de sătul. Dar, de asemenea, sunt fericit că am 74 de ani. Fiindcă nu am să ajung să văd lumea pe care o fac oamenii ăştia. Îmi pare rău doar pentru nepoata mea şi pentru copiii ei. Mulţumesc Domnului că-s pe drumul către El şi nu invers!”

Fotografia de mai sus reprezintă capodopera distructivă a mașinii de război sârbești. În fața ruinelor moscheii se găsește o mașină ONU aparținând olandezilor. Când au aflat de masacrul de la Srebrenica, săvârșit în perioada în care trupele ONU olandeze se găseau în zonă, întreg guvernul olandez a demisionat. Sultanul Erdogan, bârfindu-i pe olandezi, a tras o minciună, cum că occidentalii poartă vina pentru ceea ce au făcut sârbii. În parte are dreptate, bombardamentul NATO se putea face mai devreme…
Simultan cu aniversarea NATO s-a instituit la Belgrad comemorarea celor două luni de bombardamente ale forțelor aliate conduse de președintele Bill Clinton. În timp ce în spațiul fostei Iugoslavii se agitau lozinci naționaliste, contextul a provocat și comentarii nepotrivite despre eventuale similitudini ale situației din Balcani cu cele ale retrocedării Crimeii către Rusia. Pe tonalitățile celui mai autentic panslavism, reîncălzit după un secol de la Primul Război Mondial, unele glasuri ale Rusiei se întreabă cum a fost posibil un bombardament NATO în plin centru al Europei, eveniment unic după 1941 și comparat cu atacarea Belgradului de către trupele Wehrmachtului. Ca și cum n-am ști ce s-a întâmplat cu desprinderea în forță a națiunilor federației balcanice, cu masacrul, unic și el pentru Europa postbelică. Dinspre Est se încearcă, parcă scoasă din context, diabolizarea pactului Nord-Atlantic.
PRIMII LOCUITORI DIN KOSOVO AU FOST TRACO-ILIRII, STRĂMOȘII ACESTORA ȘI DINTOTDEAUNA PE ACEST PĂMÂNT. Slavii au venit în secolul VI și au cerut pământ și apă. Ei erau și sunt susținuți de panslavismul rusesc care a dărâmat Europa în 1914. Lumea în general recunoaște statalitatea kosovară.
La activitățile internaționale unele state între care și România au decis, la vremea fostului președinte, că poate participa și Kosovo, dar fără însemne statale. Așa că nu mai eram în rând cu Statele Unite sau Germania. Dar avem drept de VETO împotriva unui stat, care, fie vorba-ntre noi, de mult folosește dolarul pe piața internă.
Pe durata bombardamentului românii le-au acordat azil albanezilor din Iugoslavia lui Miloșevici, președintele Constantinescu a fost de acord, prin consult popular, cu avioanele americane și acțiunea în forță a NATO de pe teritoriul României. Drept sancțiune sârbească, vecinii au lăsat țevile sparte ale combinatului Pancevo să polueze grav Dunărea, cu scurgeri otrăvitoare.
Astăzi Serbia duce dorul Uniunii Europene și ar fi dispusă s-o lase mai moale cu kosovarii. Dar nu și reprezentanții României, care nici azi nu are păreri. Nu de mult eram și împotriva aderării Croației catolice la UE.
O oarecare doamnă se crede foarte specialistă. Elena Guskova, specialist în istoria Balcanilor: „Acum când aruncăm o privire asupra evenimentelor petrecute cu ani în urmă observăm că este vorba despre folosirea forţei militare pentru pedepsirea neascultătorilor. Aceasta este prima lecţie. A doua lecţie şi cea mai importantă este că în Iugoslavia nimic nu a fost întâmplător. A fost o operaţiune planificată pentru distrugerea unui stat multietnic şi interconfesional cu scopul perfecţionării tehnicilor corespunzătoare…”
Se poartă polemicile cu citatele trunchiate, așa că n-o să mai citez teoriile abracadabrante ale SPECIALISTEI, care trage o linie dreaptă între Iugoslavia de acum 15 ani și anexarea Crimeii, de fapt la revenirea Crâmului la patria-mamă, după cedarea ei de către Hrușciov, drept recompensă pentru teroarea stalinistă. Un prim punct îl putem accepta, acela al pedepsirii neascultătoarei Iugoslavii de către NATO. Însă DISTRUGEREA STATULUI MULTIETNIC ȘI INTERCONFESIONAL a săvârșit-o Iugoslavia însăși, mai bine-zis naționalismul nazist sârb al criminalului de război Miloșevici, cu acoliții lui. I-a luat dumnezeul pravoslavnic memoria doamnei Guskova. E drept, până la tratativele de pace de după Primul Război Mondial e mult timp.
S-a uitat că tocmai INTERVENȚIA STATELOR UNITE în războiul european a dus la dezechilibru și la câștigarea acestuia de către Antanta. Tocmai WILSON, președintele SUA a fost în măsură să dicteze noua configurație a statelor europene. Iugoslavia este statul artificial, rod al demersului SUA, care a dat, poate fără să vrea, panslavismului ceea ce își dorea. Pentru ce ar veni Clinton să clintească din loc unul din imperiile create tocmai prin voința Americii? Când au greșit Statele Unite, în 1917, când, printr-o pace injustă s-au slobozit fascismul și comunismul, creând și Iugoslavia, sau în 1999, când au sancționat tocmai tendința destrămării creației lor pe meleaguri balcanice? Vă las pe dumneavoastră să decideți. Oricum, vorbele doamnei din Rusia Marusiei sunt antiamericane.
“Agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei în penultimul an al secolului al XX-lea a devenit unul din actele finale ale campaniei de mulţi ani a Occidentului împotriva acestui stat balcanic puternic. Bombele şi rachetele care cădeau noaptea asupra Belgradului, Priştinei şi altor oraşe sârbe au încheiat formarea noii hărţi a Europei de Est”, a oftat expertul Aleksandr Bovdunov. Era creat un focar de tensiune care împiedica Iugoslavia să se evidenţieze în calitate de centru geopolitic independent, iar în al doilea rând, erau suprimate şi distruse forţele care puteau deveni un aliat al lumii ruse. În primul rând Serbia şi sârbii. Nu întâmplător, în acest conflict SUA şi Europa care se afla sub controlul lor i-au susţinut mai întâi pe croaţi, iar apoi au adoptat decizia privind distrugerea statului sârb, reducerea la maximum a influenţei lui în Balcani pe calea începerii conflictului din jurul Kosovo”.
Nu putem fi de acord. Nu bombele au reconfigurat frontierele spațiului ex iugoslav, ci tendința centrifugă a popoarelor dominate de conducerea centralizată a Belgradului. Cât despre centrul geopolitic aliat al lumii ruse, de fapt o Serbie mare, este de notorietate, după constituirea federației după Primul Război Mondial, continuarea acțiunilor lui Tito în vederea extinderii teritoriului. În 1945 la Moscova iugoslavii îi cer lui Stalin teritorii din Ungaria, Carynthya austriacă, din prelungirea Sloveniei, cu Klagenfurt cu tot, peninsula Istria cu Trieste, Pola şi Fiume din Italia. Gata să se unească cu Bulgaria lui Dimitroff, anexând şi Albania. Delegații iugoslavi au vorbit la Moscova despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui Tito, o populaţie exclusiv sârbească (!)…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, neținând cont de Tratatul de la Versailles, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru fabricile de oţel şi fier, care ne sunt atât de necesare”, clamau delegații. Din Grecia mai doreau Macedonia şi Salonicul. Ca atare Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: sârbii “…vor avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situaţie fiind absurdă”.
Între pagubele colaterale ale NATO în bombingul asupra Belgradului miloșevician a fost și atingerea ambasadei Chinei. Teoria conspirației ne spune că lucrurile n-ar fi fost o pură întâmplare. Presa americană făcea mare tapaj în privința celor petrecute la Casa Albă între președintele Bill Clinton și angajata Monica Lewinski. Taman dincolo de Ocean, în bunkerele din Belgrad și probabil la ordinul soților Miloșevici, antiamericanismul serb turna un film satiric, o parodie pornografică după cum și-au închipuit realizatorii că s-au petrecut evenimentele din Biroul Oval. Pelicula nu a rulat la vreun cămin cultural, ci a fost difuzată pe toată planeta, la inițiativa doamnei Miloșevici, proprietara studioului, prin intermediul unui satelit chinezesc de telecomunicații. A doua zi, ce să vezi, dintr-o regretabilă eroare o bombă atingea ambasada chineză din Belgrad. N-or fi fost chinezii chiar panslaviști, dar și-au dat seama că unele prestări de servicii contra cost pot să coste.
Sub semnul mâniei pigmentată tot cu ceva pornografie s-a desfășurat și la Timișoara o manifestație a școlarilor liceului sârbesc din localitate, îndreptată împotriva NATO, a lui Bill Clinton personal, cu pancarte pe care scriau slavonește niște texte imposibil de reprodus. Sub președinția domnului Constantinescu, se poate considera că demonstrația juvenilă, la a cărei pregătire își adusese contribuția și PRM-ul local era și anti-românească din moment ce s-a strigat KURAȚ ROMANIA! Nu mi-a tradus nimeni lozinca și cred că e intraductibilă…Școlarii nu au rezolvat problema bombardamentelor asupra unei Iugoslavii cuprinsă de dezmățurile carnagiului.
Demonstrațiile anti-NATO din Serbia au indus sentimentul că acele triste evenimente din Balcani sunt încă active în memoria unor colectivități. Reîncălzite de situația din Ucraina și de coincidența cu aniversarea NATO, considerată drept un afront…Slavopravnicii poate nu știu, că în 1916 sârbii au avertizat: “Dacă nu veniți cu noi, vom face pentru regele vostru un al doilea Sarajevo”‘. Brătianu s-a conformat. În 1919 au ocupat Timișoara și nu voiau să mai plece.
În 1945 Petre Groza și cu fiul său au fost la Pancevo să-i roage pe sârbi să plece din Jimbolia și să ne lase Banatul timișean. Au avut succes, că era și Stalin de acord. Pe vremea lui Ceaușescu, turiștii iugoslavi aveau prioritate la cozi și pur și simlu goleau Timișoara, lăsându-și mormanele de ambalaje pe stradă.
În 1989 consulul Atanațkovic făcea naveta între răsculații timișorani și Beograd. În golul de putere, c-o armată retrasă în cazărmi se încerca o eventuală trecere a Banatului la Iugoslavia…De când am participat la congresele ASTRA, împreună cu vlahii din Sud, colegii nu m-au mai publicat la Orizont, revista la care am lucrat totuși 20 de ani, probabil ca să-i facă plăcere unui parlamentar timișorean sârb.
2. Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile. U.D.B.-a titoistă şi-a introdus agenţii în conducerea Uniunii Culturale Democratice Slave a folosit şi librăria Cartea Iugoslavă. Această librărie fusese deschisă la Timişoara prin grija guvernului R.P.R. pentru a înlesni dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei iugoslave din România. Directorul librăriei, Bora I. şi directorul adjunct Zoran V., executori camuflaţi ai uneltirilor titoiste aveau fiecare reţeaua lor de spionaj. Goriţa T., funcţionară la această librărie, desfăşura de asemeni o intensă activitate de spionaj. Delegaţia iugoslavă în Comisia Dunăreană de la Orşova şi Comisia de Navigaţie Fluvială Iugoslavă din Timişoara îndeplineau şi ele rolul de agenturi de spionaj titoiste, fiind înţesate cu ofiţeri U.D.B. Acţiunea subversivă pentru anexarea Banatului românesc la Iugoslavia a continuat şi după demascarea criminală a acestor agenturi (1945)…
RUSIA nu mai importă alimente din Europa, excepție făcând produsele oferite de SERBIA. Această țară care cochetează cu intrarea în Uniunea Europeană, deocamdată își reia traseul panslavist. Televiziunea ROSSIA 24 a prezentat un reportaj despre fabrica sârbească de lactate, evidențiind un produs al cărui nume a fost preluat de la păstorii aromâni și vlahi, SRPSKA BRÂNZA. Brandul brânzei, cuvânt mai vechi decât populațiile slave din zonă, pare să provină de la populațiile care au precedat, nu numai venirea slavilor, dar și cea a romanilor în zonă.
Așa ajunge brânza românească în Rusia, pe filieră sârbă.
Pentru a se răzbuna pe români și pe Europa în general, sârbii ne trimit grupuri de imigranți sirieni ilegali.
Potențialul terorismului din lumea contemporană este practic nelimitat.

Legende


„THE BEACH BOYS”, californieni și printre altele autorii piesei „GoodVibrations”, la care s-a lucrat mult în studio și a făcut furori în epoca de glorie a contra-culturii sunt încă activi, dau concerte, împlinind și ei o jumătate de veac de activitate.

Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la New York David Clayton-Thomas.  Am primit discul apãrut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian. Mai bine…prea târziu decât niciodatã. El era un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Pe vremuri îi difuzasem formatia la radio, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu folosirea unui număr impresionant de suflători, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil” (mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum David.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv.

“METALLICA”. Spre amuzamentul membrilor formației, primul lor disc, din 1981, apare cu o greșeală de tipar, “Mettallica”. „Băieții” se reunesc la San Francisco, la inițiativa bateristului de origine daneză Lars Ulrich, alăturându-se mișcării “Heavy Metal” din San Francisco Bay Area. Fenomenul acesta muzical se asociază curentului “Underground”. Genurile asimilate de “Metallica” au fost “Speed”-ul și “Thrash”-ul. Soundul special, inconfundabil este dat de particularitatea folosirii corzilor instrumentelor, de practicarea “riff”-urilor. Problemele lor intime le-au scos porecla “Alcoholica”. Au evoluat totuși cu seriozitate, devenind una din cele mai bune formații din lume, mai ales după unele ieșiri, la New York sau în turneul european. Cu toate că s-au stabilit la Los Angeles, ei au colaborat fructuos cu Filarmonica din San Francisco, elaborând și albumul “Symphony&Metallica”, în 1999. Preferata mea, mai presus de piesele lor aggresive este balada “The Unforgiven”, pe care am difuzat-o deseori din studioul radio, până mi s-a adus observația că nu iubesc muzica „ușoară” românească. Aveau dreptate. N-o iubesc.

Ieșirea “la aer” a lui Alan Parsons m-a frapat. De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Orchestra simfonică este astăzi înlocuită cu o serie de sintetizatoare…

Tânărul „inginer assistant” de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, London, tocmai îi făcea oameni pe „Beatles”, cu ultimul lor LP, „Abbey Road” și pe „Pink Floyd” cu “The Dark Side of the Moon”. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit composer și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat nu de mult, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. E vorba de celebrul „ALAN PARSONS PROJECT”, de o melodicitate pregnantă, dar, spre deosebire de David Foster, care e un clasic al muzicii pop, Alan Parsons și compozitorii pe care i-a luat colaboratori, Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc., păstrau melodicitatea dar și dinamismul de pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în 1990. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. “I Robot”(1977), “Pyramid”(1978), “Eve”(1979), “Eye in the Sky”(1982), “Stereotomy”(1985), “Vulture Culture”(1985), “Gaudi” (compus de Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), “Freudiana”(Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), “On Air”( compus de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita “Day After”, “The Eagle”, “Shadow of the lonely Man”, “Silence and I”, “Step by Step”, “Days are numbers”, “Closer to Heaven”, “Little Hans”(stil Beatles), “Far Away”, “Destiny”, “Blue, blue Sky”…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu pe stadioane), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
În concertele date în Los Angeles, în Germania sau Columbia, la senectute,  se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare. Colaborarea cu alți instrumentiști, session, face ca binecunoscutele piese să sune altfel. Dar au ieșit, în fine, la lumina rampei, din cutia magică a playerului. Conservele preparate în nopțile lungi ale imprimărilor de studio au fost, în fine, deschise. Ele arată muzica așa cum se produce ea în fața publicului. Voi prefera întotdeauna asceza rece a studiourilor, pentru că acolo se poate obține totul. Alții preferă variantele live, eventual imprimările direct din concert, care pot fi bune. Asta mai ales în zilele noastre, când agregatele digitale retușează din mers muzica derulată pe scenă și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce digitalizarea și aparatura computerizată de acum realizează mult mai ușor. Trăind două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare, muncind mai puțin la mixer și mai mult la instrument.

Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci și ceva de ani, unul dintre cei mai importanți și prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la L.A. Largest Area. Notabile colaborãri cu formatia Chicago și vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experiența de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de „Chicago” în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist și bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film și au devenit celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã porțiuni aducând a concerte de pian, poate amintind de Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce aș numi stilul american, marcat de accentele modale specifice jazzului. În acestea din urmã parcã orchestrația este mai complexã, subtilã și de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, la fel de melodicul Alan Parsons, care a lucrat în variate stiluri pop, aparținând curgerii a peste trei decenii. O muncã pentru eternitate. Foster locuiește destul de modest, în comparație cu alți excentrici din Hollywood. Aparițiile sale în public adună încă săli pline, ca și pentru Parsons. A îmbătrâni frumos este posibil, încă, din păcate, doar în Statele Unite.

A trăit la Los Angeles SCOTT McKENZIE, emblematic pentru curentul hippie, interpretul vocal al piesei imnice, devenită hit universal, “San Francisco (Be Sure To Wear Flower In Your Hair)”. Răpus la 73 de ani, celebrul guitarist, vocalist & songwriter, exponent al mișcării “Flower power”, a lansat compoziția lui John Phillips, solist la “The Mamas and the Papas”, în 1967, ca piesă dedicată mișcării protestatare a tinerilor de atunci. Numele adevărat al lui McKenzie era Philip Wallach Blondheim, născut în Florida în 1939. Colaborator al californienilor “Beach Boys”, an de an și-a dedicat spectacolele veteranilor de război din Vietnam. Vom reține din ambianța zbuciumată a generației post-beatnice, incomodă pentru autorități, disparițiile misterioase (chiar suspecte uneori) ale lui James Dean, John Fitzgerald Kennedy, Marylin Monroe, Elvis Presley, Jimmy Hendrix, Jennis Joplin, beatnicul Kerouak, Martin Luther King, John Lennon (scrisese tocmai songul “Give Peace a Chance”). Hippies s-au reunit la San Francisco, preluând controlul districtului Haight-Ashbury. Se contura “Frisco (cuvântul e considerat azi de unii pejorativ) Sound” cu formații ca “Jefferson Airplane”, “Country Joe& The Fish”, “It`s A Beautiful Day”. Guru al comunității era considerat beatnikul Allen Ginsberg, poet al “Renașterii spiritului San Francisco”. Fugari din toată lumea, adoptând un mod de viață anti-burghez, folosind LSD, lăudată în piesa “Lucy In The Sky With Diamond”, compusă de Lennon și McCartney, sau marijuana, s-au stabilit în pădurile de pini gigantici și se întruneau des în parcul Golden Gate, mai spațios decât Central Park-ul newyorkez. Mișcarea a intrat în vria declinului, după ce Manson a ucis-o pe actrița Sharon Tate. Moartea mișcării a fost celebrată la San Francisco prin incendierea în public a simbolurilor purtate în timpul celebrelor marșuri ale păcii. Fantoma muzicală a curentului s-a păstrat la festivalurile internaționale de la Monterey, Woodstock (aici mai ales în prima variantă, reluarea târzie a spectacolelor Woodstock nu mai avea același sens), sau în insula britanică Wight. Până azi coabitează cu generațiile tinere spiritul NEW AGE.

Marele bassist, membru fondator al group-ului „Pink Floyd”, acum câțiva ani se afla într-un mega-turneu mondial. La San Francisco el a concertat în amfiteatrul „AT&T Park”, cu vedere spre golful interior. Scena, largă de 500m a refăcut celebrul zid al spectacolului „The Wall”, de la Berlin, 1990. Waters este un imaginativ, ansamblând cu fantezism simbolic o artă sincretică. Muzica sa își adaugă elemente concrete pentru a avea o mai mare putere de sugestie.
În anii șaptezeci „Pink Floyd” era promotor al rockului progressiv și totodată al stilului psychedelic. Cei trei titani, Waters, Gilmore și Richard Wright imprimau în studiourile Abbey Road din Londra celebrul hit „The Dark Side of the Moon”, versurile aparținându-i în exclusivitate lui Waters. La mixer erau doi ingineri de sunet, Alan Parsons și Geof Emerick, care au imprimat și ultimele două LP-uri ale Beatlesilor.
În studiourile Abbey Road, virtuozitatea muzicienilor s-a suprapus cu aceea a inginerilor.
Diferențele de caracter și stil interpretativ i-au separat pe Waters de Gilmore. Ei au păstrat însă repertoriul și spiritul „Pink Floyd”, chiar dacă multă vreme acest nume a fost asoc iat cu personalitatea lui Gilmore și inconfundabilul său stil meditativ, altul decât dinamismul militant al lui Waters.
„The Wall” nu a fost compus anume pentru zidul Berlinului, dar în acel moment al dărâmării lui, desigur că automat compoziția a fost asociată cu momentul politic. Este vorba de o operă de rock progressiv în care Waters-textierul compozitor pune problema singurătății, alienării și polarizării puterii în lumea modernă. Opera a ieșit în relief la Berlin, unde a avut loc cea mai mare montare de până atunci a unui spectacol muzical. Interpreții soseau pe motociclete, zidul din mari elemente din plastic se edfica și în final se dărâma în timp ce muzica se derula continuu. Waters își duce acest simbol cu sine. Este marca personalității sale, a făcut istorie. De aceea și la San Francisco a fost montat pe scenă zidul alb. Seniorul Waters este într-o formă bună, ca întotdeauna, înalt și slab proporțional. Într-o bună tradiție anglo-americană, o întreagă industrie a asigurat sound-ul concertului, în imensa scoică a tribunei și proximitatea apei, elemente ideale pentru o acustică perfectă. Yachturile au constituit și ele o bună locație pentru public. Reflectate de tribună, sunetele au traversat golful spre țărmul celălalt, unde sunt portul și orașul Oakland.
Waters este și californian, mai nou. Locuiește și pe coasta de Vest. Este cel mai bun popas pe care îl poți face în viață la vârsta aceasta.
Mereu preocupat de evenimentele lumii, Waters a scris texte și a compus piese despre masacrul din Tienanmen, Revoluția Franceză, războaiele din Golf sau Iraq, devastatorul tsunami asiatic, încălzirea globală iar lista ar putea continua.
Concertul din  San Francisco a promovat „The Wall”, cea mai mare realizare a sa. Din subtilitățile tehnice utilizate la acest concert, în 2012, amintesc utilizarea unei duble quadrofonii, asigurarea unei sincronizări acustice pentru tot publicul, indiferent unde ar fi fost poziționat, pentru asta aranjarea boxelor s-a făcut pe trei rânduri. Dacă te-ai fi aflat, de pildă, în partea stângă a tribunei, difuzoarele din față nu ți-ar fi obturat auzul. Dimpotrivă, efectul stereo s-a propagat egal și sincron. La un moment dat Waters a cântat cu el însuși, cu vocea tânărului Waters, imprimată în 1990, efectul fiind absolut inedit.

Nu credeam niciodată că voi ajunge să întâlnesc celebritățile americane. Din întâmplare am auzit că în Concord (fostă Todos Santos), San Francisco Bay Area s-a născut Dave Brubeck, în 1920…E un orășel cochet, nu departe de celebrul Mount Diablo (toți sfinții lângă muntele diavolului!). Când am fost în San Francisco Bay Area Brubeck mai trăia și era încă activ. Am participat la un festival de jazz la San Jose, în 2009, unde concertase Brubeck și fiii săi.

Compozitorul francez DARIUS MILHAUD i-a fost profesor lui Dave Brubeck. Ceea ce nu se spune în Calendarul muzicii universale al lui Jack Bratin, apărut la București în 1966, cum a ajuns în America, o vom spune aici. Născut în 1892 la Aix-en Provence, compozitorul francez este de origine evreiască. A făcut parte din Grupul celor 6, între care Arthur Honegger și Francis Poulenc, influențați de Jean Cocteau. Devine profesor la Conservatorul din Paris. Conform lui Bratin, compozițiile lui Milhaud sunt „controversate”. Or fi fost la vremea aceea, când modernismul său devine incomod pentru antisemiții fasciști din Franța, iar mai târziu, pentru respirația otrăvită a comunismului sovietic, revărsată peste continent. I se recunosc merite în stăpânirea contrapunctului politonal. Expresionismul austriac, încă după primul război, dezvoltase utilizarea politonalității și atonalismului, dodecafonia nu era invenție franceză. Sub influența, nerecunoscută de Bratin, a muzicii expresioniste a evreilor din Austria, Darius Milhaud evoluează sub zodia modernismului postbelic. Și iată-l pus în postura de a emigra în Statele Unite, în 1940, fapt cu totul ignorat de autorul Calendarului. Compune muzică de film și de radio, muzică simfonică și…de jazz. Muzică pentru orgă, pian și unde Martenot. Instrumentul Ondes Martenot, realizat în anii treizeci este capabil să creeze efecte de glissandi, descoperă zone sonore nemaiauzite și ar putea figura ca strămoș al sintetizatorului lui Moog. Piese pentru noul instrument au mai scris și Olivier Messiaen, Pierre Boulez și Jolivet. O adevărată fascinație a fost acest profesor de la Mills College din Oakland (vizavi de San Francisco) pentru tânărul Dave Brubeck. Ca și personalitatea lui Arnold Schoenberg, de altfel. Părintele dodecafoniei îl instruise și el pe Dave. Bătrânul continent influența muzica americană, încă dinainte de terminarea războiului mondial.
În mod cert, stilul jazzului și muzicii de jazz-simfonic compuse de Brubeck stau sub zodia modernismului european. Dave a impus, sub influența profesorilor săi, un jazz neconform cu cel practicat de afro-americani. Jazzul alb provine din această, la început, colaborare a nativului american cu ceea ce au adus spiritual emigranții, continuând ca o notă foarte personală a lui Dave. El rămâne unul din dinozaurii jazzului modern şi un mare fan al coastei Pacificului. În Anglia trăieşte o parte din familia sa, fiii săi, muzicieni. De la Johann Sebastian Bach, doar jazzmanul Dave Brubeck a mai întemeiat aşa o mare familie de muzicieni. Guvernatorul Schwarzenegger i-a dedicat o sală la Muzeul de Istorie din Sacramento, iar Condoleeza Rice l-a numit „Benjamin Franklin al muzicii”. Dave Brubeck a devenit, acum câțiva ani, istorie…

Concert în California