Starea de veghe


Coiot în rezervație

O palidă veghe, la ceas deformat.
Ţi-e teamă de somn; el te poate schimba
Fără să-ţi spună,
Căci somnul te trece prin alte tărâmuri
Şi nu poţi controla o hoţie prezidată de lună.
O palidă veghe, un bunker în care cobori;
O veghe din zori până-n zori. Mi-e teamă
Să nu fiu răpit şi dus, măcar pentru un ceas
În galaxia păzită de negri pulsari,
În antimaterie. E un scenariu excesiv.
Iar a doua zi, valsând pe străzi, cu ochii mari
Şi creierul imaculat,
Voi spune tuturor că am uitat
Fantazia, câtă o fi. Dar ar fi destul o secundă
Să pierzi, obosit, legătura cu viaţa;
Şi-atunci s-ar putea
Să nu se mai ivească dimineaţa.

Advertisements

Epistolă


STIMATE DOMNULE PREȘEDINTE NICOLAE MANOLESCU,

Îndrăznesc să vă abordez într-o chestiune particulară și nu numai. Există oare, în acest tip de democrație de la noi interdicția unui scriitor de a publica în reviste ale Uniunii Scriitorilor? În 1990 au fost obligați toți scriitorii să părăsească redacția revistei Orizont, fără nici un motiv legal, rămânând pe loc doar criticii. Domnul Breban le spunea „o echipă de necreatori”. Evident, cu timpul comentatorii și-au creat o operă, au devenit personalitățile absolut incontestabile care sunt azi. Iar revista a devenit un fel de proprietate privată a criticilor.

C.Vadim Tudor scria: „Răfuielile pe care le-a declanşat Iordache Claudiu atunci (1990) în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi alți doi-trei huligani notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei Orizont. Iordache (pe care nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu ca… prim-vicepreşedinte!), voi sînteţi nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni ”.

Din alte surse: „Cu Orizontul, altă nostimadă: sediul era bun, revista necesară dar… cu „purificări”. De ele s-a ocupat Vasile Popovici, finul poetului Anghel Dumbrăveanu. Ca dovadă a ruperii de trecut, el şi-a debarcat naşul de cununie din fruntea publicaţiei”.
„A doua bătălie care s-a dat a fost pentru sediul fostului organ de presă al PCR, i-a povestit Vasile Popovici istoricului Milin. „Ideea că acolo nu se schimbase ceva i-a făcut pe doi dintre noi, pe Monoran şi pe mine, să spunem în faţa mulţimii… era foarte uşor să strângi o mulţime atunci, puteai să faci în orice moment o coloană de 200-300 de oameni care să te urmeze, era acolo lume care aştepta te miri pe unde. Am putut să strângem o mulţime de câteva sute de oameni, am debarcat acolo, i-am adunat (cu ce drept, nu-mi pot da seama nici acuma!) pe redactorii care erau în sala de consiliu, şi i-am pus să-şi scrie demisia. Ocupaţia s-a făcut în numele revoluţiei … şi retorica revoluţiei franceze mergea nemaipomenit. Cert este că oamenii aceia erau paralizaţi. Şi că noi nu aveam un sens al dreptăţii în numele căreia acţionam,” o spune nu de mult, cu un bun simț dobândit cu vremea. Îl respect pentru asta.
Excelentul scriitor Teodor Bulza, neavând altă „vină” decât aceea de a fi fost redactor-șef al cotidianului „Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…” Din delicatețe el nu divulgă nici un nume.
Pe niște neputincioși, cei ajunși într-o funcție pot să-i ironizeze cum vor. Președintele Filialei noastre, Ungureanu a fost deosebit de sârguincios. Și inventiv: „Noi, candidaţii, eram cazaţi la cămin, eram în cameră cu poetul Victor Rusu din Turnu Severin şi cu poetul din Lugoj, Lucian Bureriu. Ei publicaseră, erau deja cunoscuţi, după cum cunoscut era (Scrisul bănăţean – poezii) candidatul Ion Budescu. Dacă ne va da la admitere poezia lui Lucian Bureriu? Nu era exclus, spuneau experţii.” Cine spune că nu are talent de prozator și umorist? „…Mă plimbam cu Nicolae Breban, cu Lucian Bureriu şi cu Eugen Beltechi pe malul Timişului. Pe atunci Breban era doar un viitor scriitor foarte încrezător în viitoarea sa glorie…aşa cum era şi prietenul nostru Lucian Bureriu (viitor crainic la televiziunea română, visa el). Unde îşi va aşeza statuia Nicolae Breban, iată una din problemele periplului nostru nocturn; unde el şi unde Lucian Bureriu…Chestia asta ar fi urmat, desigur, după ce Nicolae Breban (nu-mi amintesc dacă şi Lucian Bureriu) ar fi luat premiul Nobel…” Textul, scris de C.U. în 1988 e preluat din revista „Semenicul”-Reșița, preluat cu sârg de Doclin la altă publicație.

M-ați publicat recent în România Literară (cu versuri și muzicologie), unde n-am mai apărut de 50 de ani. A fost redeschiderea spre țară. (Între timp am apărut și în Viața Românească). Suntem o familie de muzicieni, fac și grafică, scriu versuri, proză, memorialistică, prezentări de carte etc. „ Cu această multitudine de preocupări ai deranjat multă lume, ți-am spus să te ferești de oamenii mai scunzi decât tine”, mi-a spus în zilele acestea fostul meu redactor-șef, Arieșanu, de 88 de ani, care plângea în timp ce-și aducea aminte 1990. „Eu numai pe tine și pe Cerneț v-am adus în redacție, restul mi-au fost impuși”.
Sigur, asta nu mă consolează. La vârsta pe care o am sunt activ, în niciun caz un „expirat”. Am văzut în Statele Unite seniori octogenari care conduceau firme și boliduri de lux. Acolo senectutea nu e prilej fericit de a fi abandonat și de a te lăsa de toate cele.
Între noi este o diferență doar de trei ani. Vă cunosc din prima tinerețe și m-am bucurat când v-am văzut, la adunarea de alegeri la Timișoara într-o condiție fizică excelentă.
E drept că am trimis României Literare și materiale care nu fac obiectul revistei, că după atâta amar de absență din țară am mai pierdut legătura cu actualitatea. Încerc să recuperez timpul pierdut și să fac abstracție de revista privatizată din Timișoara.
Cu tot respectul, domnule președinte,
vă urează toate cele bune Lucian Bureriu
P.S. Sper că acele trei cărți pe care vi le-am trimis (doar atâta am reușit să public în trei decenii) au ajuns la dumneavoastră