Revelion la Kiribati


Deobicei nu pierd nopțile, fie ele și revelioane. Întors dintr-o lungă călătorie, într-o lume supercivilizată, am decis să-mi iau un mic concediu într-un loc sălbatic, în mijlocul unui peisaj superb al minunatei noastre patrii, unde să nu se audă pocnitori.  M-am întors la Timișoara pentru niște probleme imobiliare, care nu se pot rezolva pe internet, că așa-i la noi, trebuie să-ți arăți mutra ca să dovedești că mai trăiești. Am lăsat-o pe soția mea în compania familiei fiului meu, evident, și a nepoțelului nostru, la San Francisco. M-a prins 31 decembrie în țară și apartamentul nostru e într-o zonă foarte zgomotoasă, cu mașini claie peste grămadă și cheflii de revelion. Așa că voi lipsi, doar o noapte, de acasă. O cunoștință mi-a indicat o adresă, într-un sat în curs de dispariție, unde nu e tineret. Am dat un telefon și mi-am pus bagajele în rableta mea. Repede, că au și început artificiile în Kiribati. Oare cum o fi un revelion în arhipelagul ăla, la căldură și cu negrese ambalate în frunze de palmier…Numai că sunt rasist, îmi plac doar albele…
Există momente de șosea chiar asfaltată, fără zăpadă. Apoi  apar zone cu zăpadă. Radioul îmi spune că se pușcă deja în Aukland.  După GPS-ul de pe hartă, se pare că am ajuns. Numai bine, înainte de Sydney. Este în stânga un fel de canton, din care apare un om. Opresc și-mi îndrept coloana infinită a vertebrelor.
„Bună zâua. Bună. Io sunt, ai venit după mine?” „Da, domnule, ne așteaptă baba Croafna, care e stăpâna pensiunii. E tare deșteaptă, are și calculator. Noi, românii avem internet până și prin peșteri.” (Și fumează.)
Ajungem repede în fața unei căsuțe din bârne. E o casă bătrânească, ușor aplecată într-o parte. „Bună ziua, doamnă.”
„…Poate c-oți fi obosât. Asta-i casa, are o singură sobă (încăpere). Patu-i fain, saltea umplută cu ghije, perina-i cu fân proaspet…Ailaltă e casa de la vale, un șopru. Aveam și vaci pe vremuri, acuma io dorm acolo. Am și un calculator, puteți da un meil d-acolo.
Dar să venim la ale noastre. Acolo e o cocină, dar locatarul nu mai e, l-am tăiat de pe listă. Am făcut în loc o afumătoare, care-i și cămară. Am să vă tai, pentru cină, niște șoncă, afumată bine și cu viermi în os, c-așa e faină. Și clisă, ca la mama acasă, un pic râncedă, cum n-aț mai mâncat. Acolo pă masă aveți niște țuică de găinaț, ceva special. Pentru mâine v-am făcut niște sarme în foi de brustur ș-o zamă de lobodă. Să-mi ziceți cum vă place mămăliga, culcușită sau căcată, să iertați, noi așa zicem la mămăliga mai tare. Acu o să vă las, că cobor la cumparativă (noi în sat tot coperativă avem, nu dă stat, ci dă sat), cumper nește mălai, că al meu e cam cu gărgărițe, și nește pastramă de cal…”
E super. Satul, după câte aflu, în timp ce stau în șură la calculator, mai are vreo trei case întregi și în jur de cinci locuitori, toți având peste o sută de ani. „Nu prea avem muzică, difuzorul e vechi de cincizeci de ani. Pe vremuri era o zicală, FIECARE MUNCITOR/ ARE CÂTE-UN DIFUZOR / CĂCI PARTIDUL A AFLAT /ȘI DIFUZOR NE-A INSTALAT. Buda e-n fundul grădinii. Dacă vi-s rușinoși, că, vedeți, n-are ușă buda dar mai avem niște ziare vechi acolo. Focul e pe bază de coceni, mai puneți să vă încălziți.” 
Absolut fain. N-am mai stat așa, la toaletă, în mijlocul naturii de când mă știu. Peste tot numai restricții la alea publice, adică îți bate lumea-n ușă să termini mai repede, se stă la cozi. În avion e chiar penibil, după masa de prânz e-o emulație colectivă spre cabinele strâmte. Trebuie să aștepți până când lumea doarme, cu căști de liniște și ochelari de întuneric, atunci poți coborî în compartimentul pustiu și liber.
E lună pe cer, pustiu și liber. Acuș vor trage cu artificii și în țară. Țuica asta de găinaț mi-a dat un somn bun. Dimineața baba încă doarme iar eu îmi iau frumos bagajele și cobor pe cărarea din zăpadă. Nu vă temeți, i-am lăsat pe masă o bancnotă de o sută de euro. Mașina mă aștepta, în liniștea de dinaintea Facerii Lumii. La mulți bani, bre, suntem în anul electoral 2019!

Advertisements

Turneul


(Memorii autentice)
Vacanțele studențești erau o delectare la Lugoj. Eram la părinți, aveam încă și bunici. Umblam pe la cenaclul Casei de cultură a municipiului, cu bicicleta pe diverse coclauri, cu yola pe Timiș, la pescuit, clămpăneam la pian, învățam pe de rost simfoniile lui Beethoven, dirijând în oglindă. Cunoscusem câteva fete care brusc începeau să scrie poezii, pentru că și eu scriam. Pe preferata mea am dus-o într-o excursie pentru care a trebuit să merg la ea acasă, să cer consimțământul tatălui. Individul m-a primit stând în pat, cu o sticlă alături, spunându-mi că se aprobă și că pe vremea lui „pețitorul” intra și pe geam în casa fetei. Nu eram pețitor, iar mama mi-a aplicat o palmă auzind că vreau să mă-nsor. Cu Geta Tătaru. „Studiile în primul rând! Văd că stau la coadă fetele ca să te agațe”.
Am primit și prima mea pereche de blugi, adusă de tata, din Iugoslavia, marca Free, de firmă. Auzisem de generația Beat, de concertele lui Dylan la San Francisco și ceea ce reținusem, din purtatul blugilor, era că trebuia să intri în apă pentru ca ei să se muleze pe corp, să devii sexy. Și dacă tot eram cu gașca la plimbările de seară, ștrandul era locul nostru preferat. După o bere la halbă, din alea cu guler lat, băieții care însoțeau colegele de grup își lăsau cămășile pe scaune și plonjau în bazin. Ieșeam uzi și cu blugii mulați pe corp. Era o adevărată modă baia nocturnă.
Cine a îmbătrânit își amintește de era în care femeile trebuiau să facă plozi mulți. De aceea, îndrăgostiții aveau probleme, fetele nu voiau să rămână însărcinate, iar demersurile masculine erau adevărate torturi. Ele se temeau de viol. După asemenea seri, de „condus fata acasă”, eram terminat, părinții mă așteptau cu cina, îngrijorați de mutra pe care o aveam…
Directorul Casei de cultură m-a contactat. Am întrerupt aventurile pentru că Teatrul Popular lugojean avea nevoie de actori. Se pripășise pe la noi un „regizor ambulant”, cred că-l chema Tudor Branea, care voia să scoată bani. Și cultura voia bani. Se va pune în scenă „La Mandragola” de Niccolo Machiavelli. Pentru rolurile îndrăgostiților, regizorul alesese o oportunistă frumoasă și neapărat, Lucian, că el scrie și la presă, la Timișoara. Da, recunosc, eram o pereche arătoasă și eu făcusem ceva pasiune pentru acea Meden, o bulgăroaică, și asta a durat niște ani. Despre prestația noastră în piesă a scris elogios chiar colegul meu de facultate, Ion Marin Almăjan, în cotidianul „Drapelul Roșu”. Cât despre regie, nici nu era necesar să mi se dea indicații, căci eu îmi depășisem atribuțiile, îmbrățișând-o de scenă pe Meden foarte reality. Plouau din săli aplauze pentru „firescul” interpretării. Agresivitatea comportării mele scenice au cam surprins-o. (După plecarea mea la Timișoara și București marea mea pasiune a și rămas gravidă, continuând să facă teatru. În timp ce ea era pe scenă, copilul mic stătea singur, în sală…)
Teatrul Popular o luase pe turnee în țară. Uneori, după spectacol eram primiți la felul doi, cu țuică. Nu mai știu din ce localitate doamnele din spectacol au plecat acasă cu o mașină. Bărbații au rămas cu paharele. Iar în întunericul unui microbus regizorul, de altfel vârstnic și holtei, m-a îmbrățișat, tinzând spre părțile tabu. Am ripostat, cerând șoferului să oprească. Branea părea că nu vrea să se potolească din pornirile lui speciale, așa că am ieșit din mașină și am mers pe jos câțiva kilometri până în oraș. I-am raportat directorului Casei cele petrecute, dar el nu voia să renunțe la un asemenea regizor. Am renunțat eu și au rămas cu piesa în pom.

Viața într-un mare avion


Deasupra golfului Hudson

Marea traversare spre California cu un avion de linie dinspre Germania nu este niciodată aceeași și asta din cauza orei plecării. Chiar dacă traseul este același, adică balansul între Germania și California este o linie dreaptă, Marea Nordului, Islanda, Sudul Groenlandei, Țara lui Baffin, Nordul golfului Hudson, Calgary, Vancouver, ieșirea din Canada și intrarea, la țărmul Pacificului în Statele Unite, prin Nord-Vest și coborârea prin Oregon, spre California centrală. Apoi, la întoarcere – invers. Unsprezece ore de zbor echivalează cu pierderea evidenței somnului, grație trecerii prin fusele orare. Uneori, spre mijlocul zborului ar trebui să te culci, conform orei Europei Centrale sau Coastei de Vest a Americii. Grijulii, însoțitorii de zbor obturează hublourile. Afară e soare orbitor, probabil nu sunt nici nori, ai vrea să vezi peisajul, dar înțelepciunea pasagerilor, care-și pun căști de liniște și ochelarii sau eșarfele de întuneric te determină să faci la fel. Cu excepția stewardeselor care ne aranjează viitoarea gustare, și, probabil a piloților, care or fi pus și ei pe pilot automat, avionul doarme. Este absolut necesar să poți să faci asta. Stingi monitorul tv al scaunului din față și, dacă din când în când vrei să știi unde te afli, privești animația de pe monitorul central. Măcar câteva ore de somn sunt necesare, pentru că la sosire nu te culci imediat, iar somnul neefectuat nu se poate recupera. Orele în care pasagerii se odihnesc și circulă mai puțin pe culoare sunt cele mai reconfortante și pentru cei ce se duc la bar pentru a bea o cafea sau altceva. Există în Airbus, un etaj inferior unde se înșiră toaletele, în fine, nu atât de solicitate ca în timpul meselor. Atunci poți coborî pe culoarul inferior pentru relaxarea membrelor, lucru foarte necesar în timpul lungilor traversade. Câțiva pasageri își masează mușchii, fac exerciții de gimnastică specifice situației, fac conversație cu voce scăzută stând pe treptele ce duc în acest spațiu al avionului…

Vine și ora deșteptării, toate luminile se aprind, se dau la oparte cortinele din plastic ale hublourilor, soarele pătrunde violent, odată cu  servirea mesei. Cei ce au locuri lângă culoare și și-au întins picioarele pe spațiul unde se circulă, se repliază rapid. Urmează momentele plăcute ale alegerii meniurilor și băuturilor. Sunt și comenzi speciale, pentru unii vegetarieni sau pentru cei ce vin din țări în care religia sau obiceiurile le impun un mod deosebit de a se alimenta. Animația cuprinde din nou interiorul, după care o altă pauză anunță că, de fapt, trebuie să fie noapte…

Unicate naturale in Ontario


(Aparut in OBSERVATORUL de Toronto)

Canada este în întregime un unicat; Ontario oferã imensul spectacol al curgerii Marilor Lacuri cu apã dulce în debuseul fluvial Sf. Laurentiu, care atinge Oceanul prin cel mai mare estuar din lume.
Locul celor „O mie de insule” de pe fluviu, iar la Nord-Vest, rezervatia lacustrã Algonquin, cu caiace si reni, tot atâtea locuri fascinante pentru turisti.
Impresioneazâ si o mai putin evidentã, la o primã privire, sã-i zicem, „dorsalã de dinozaur”, „povârnis” sau „denivelare”, relicvã a glaciatiunii si activitãtii vulcanice, care determinã prãbusirea apelor Niagarei si diferenta de nivel din mijlocul unui mare centru urban.
Se poate urmãri dorsala încã din Rochester NY, pe lângã lacul Ontario, în jurul orasului Hamilton, spre dealurile /„muntii” Blue Mountain, la Sud de Collingwood, rãsãrind ca un zid, cu pesteri si ciuperci de piatrã în peninsula Bruce, ce separã lacul Huron de sãlbaticul golf Geogian, iese la suprafatã formând insula Manitoulin, apoi dispare sub ape, pentru a reapãrea pe malul vestic al lacului Michigan, pierzându-se în Wisconsin.
Este usor de identificat aceeasi stratificare lamelarã a rocilor, ca niste foi de tort, si la Hamilton si la Tobermory; minunea naturalã este inconfundabilã.
Sezonul verii turistice nici nu ar da de bãnuit cât de tragicã poate fi iarna pe Huron. Apele incredibil de limpezi ale Golfului Georgian îti oferã siluetele vaselor scufundate de furtunã. Salupe usoare te duc pânã la fata locului; ai senzatia cã poti atinge acele nave submerse, ba chiar si clapele acelui pian, care, se spune, s-ar fi scufundat cu unul dintre vapoarele vânãtorilor surprinsi de viscol…Vilele si cabanele stau linistite, curate si imaculate, prin pãduri, în imediata apropiere. Super-yachturi si vapoare de tot felul fâlfâie pavilioane canadiene si americane. Acele ciuperci din roci dure si stratificate, roase de vânt si gheatã, seamãnã cu Babele din Bucegi.

„Das Lied der Deutschen”


Filarmonica din Viena la Sarajevo
Arhiducele și soția

A fost căutat, pe blogul meu, textul imnului Germaniei. Re-postez materialul.

Emoționant moment, când în capitala Bosniei, în clădirea bibliotecii, zidită cu bani austrieci, a fost cântat imnul lui Franz Joseph, în bârlogul naționalismului sârb. Wiener Philharmoniker a comemorat atentatul de la Sarajevo interpretând compoziția lui Haydn, cvartetul de coarde în C-dur op.76 nr.3 „Kaiserquartet”. Modestul și discretul C-dur a devenit fastuosul  imn imperial,  actualul imn al Germaniei Federale.

(Interesant este și faptul că muzica actualului imn austriac compusă de Mozart este și imnul Francmasonilor.)
În 1792 Austria era în război cu Franţa. Contele Franz Josef Saurau, comandantul garnizoanei oraşului Viena, a comandat poetului Lorenz Leopold Haschka(1749-1827), un text mobilizator, partea melodică fiind încredinţată lui Josef Haydn, care compune aşa numitul Kaiserlied (inspirat din melodia populară croată „ Vjutro rano se ja vstanem malo pred zorom” pe care o cunoştea din Burgerland  locul său natal). „ Gott erhalte Franz, den Kaiser,/ Unser guten Kaiser Franz/ Lange lebe Franz, der Kaiser,/ In des Glückes hellstem Glanz!/ Ihm eblühen Lorbeerreiser,/ Wo er geht, zum Ehrenkranz!”…etc. Bunicii mei cântau mai târziu pe varianta noului text, dedicat altul împărat, tot Franz, “Unser Kaiser Franz Joseph…” În forma lui inițială, “Gott erhalte Franz den Kaiser”, textul era dedicat lui Franz II ( 1763-1827).
Când din marele imperiu a luat naştere mica republică austriacă, cancelarul Karl Renner(1870-1950) a scris versurile unui nou imn pe muzica compozitorului Wilhelm Kienzl (1857-1941). Însă versurile lui „Deutschösterreich, du herrliches Land” cât şi muzica n-au fost populare ca imnul compus de Haydn, care a fost preluat cu textul schimbat de către germani, încă din 1797 în Hamburg s-a ivit  astfel „Gesellschafts-Lied” cu textul „Auch ihr Schwestern, auch ihr Brüder,/ Die der Freundschaft Band umschliest”… In 1800 este preluată în „Volkslied für Hamburgs glückliche Bürger”: „Singt in jubelvollen Chören,/ Vivat! Hamburg lebe hoch”. Haydn devine aproape foklor și în Germania!
În 1922 preşedintele Germaniei, socialistul Friedrich Ebert, declară ca imn naţional acest „Deutschland, Deutschland über alles”, muzica lui Josef Haydn fiind folosită cu versurile scrise în 1841 de Hoffmann von Fallersleben ( 1798-1874). Textul nu exprimă dorința de expansionism, Drang nach Osten, rămasă în memoria celor ce-și amintesc doar faptul că el a fost preluat de cel de al treilea Reich. El oglindea momentul fast al unificării regiunilor germane într-una, cu întârziere față de Franța, de exemplu: „Deutschland, Deutschland über alles,/ Über alles in der Welt,/ Wenn es stets zu Schutz und Trutze/ Brüderlich zusammenhält,/ Von der Maas bis an die Memel/ Von der Etsch bis an den Belt -…”
Naziștii și-au compus propriul imn, care nu are nimic comun cu varianta Haydn, păstrată însă și ea.

Începând cu 1952, Germania și-a pus cenușă pe creștet, îl păstrează pe Haydn, dar din text se cântă doar strofa treia: „Einigkeit und Recht und Freiheit/ Für das deutsche Vaterland!/ Danach laßt uns alle streben/Brüderlich mit Herz und Hand!…”etc.
Austria nu rămâne fără imn. În 1929 republica Austria hotăreşte revenirea la melodia iniţial scrisă de Haydn, care, cu noul text a lui Ottokar Kernstock (1848-1928):  „Sei gesegnet ohne Ende, Heimaterde” a fost imnul naţional al Austriei până în 1946, ambele ţări având același imn în perioada interbelică, dar și după Anschluss.
În 1946 Guvernul austriac a organizat un concurs pentru compunerea unui nou imn de stat, care să corespundă cu noua situație a țării, aflată sub controlul celor patru mari puteri. A fost aleasă tema principală din cantata K 623 , scrisă în 1791 special pentru masonerie de W.A. Mozart (1756-1791), el însuşi mason. Cantata a rămas din 15 noiembrie 1791 (cu textul schimbat în 1806), imnul masonilor din lumea întreagă.
Ca text pentru noul imn austriac au fost alese versurile scriitoarei Paula von Preradovic (1887-1951), nepoata poetului naţional croat Petar von Preradovic

Cele două țări germanice sunt, în privința imnurilor, pe mâini bune. Haydn și Mozart garantează asta.

Statuie pentru Gavrilo Princip. Sârbii ne demonstrează că principiile lor au rămas aceleași

Învingătorii sunt cei învinși

Păianjenul


Am terminat bacalaureatul cum l-am terminat. Cu notă maximă la română și altele mai slabe la științele exacte. Media opt era mulțumitoare. Mă puteam pregăti pentru filologie după ce-am scăpat de Liceul Modern-Real Coriolan Brediceanu.

Ne mai puteam permite un pic de vacanță, așa că pe un timp splendid am ieșit cu yolele pe Timiș. La Lugoj astea erau alungite, cu catarg și o velă, cârmă și două scaune. Numai bine, în ziua aceea bătea vântul dinspre aval, așa că puteam urca, din centrul orașului, pe sub Podul-de-Fier, către ștrand. Deobicei trăgeam bărcile pe insula cu plopii mari și ne scăldam în râu. Aproape toți școlarii mari erau acolo, și cei din clasa mea, băieți și fete. Mutzy, colega mea (fosta, de-acum!) de bancă voia să navigăm, eu voiam să înot. Era hărmălaie și grupuri care râdeau de-a proasta. Venise și Păianjenul, așa-i spuneau toți șefului clasei a unsprezecea, de la umaniști. Avea un pic de cocoașă și de aceea făcea baie îmbrăcat. Azi voia și el cu barca, eu nu și nu. Puiu îi striga drăcos, „ce, măi, ai venit să-l vezi pe Lucian sau să te ții de Mutzy?” Da, chiar, nici eu nu-mi dădeam seama. Puiu ne instigă pe toți: „Hai, mă, la ștrand. Așa am chef de un bazin. E cam rece Timișul azi…”
Obișnuiam să intrăm în ștrand prin spate, adică dinspre râu, ca să nu plătim bilete la intrare. Era un paznic, și totodată salvamar pe ștrand, noi veneam doar în slipuri, ca și când ne-am fi lăsat deja hainele la garderobă și luam loc la mese. Scoteam din buzunărașele costumelor de baie un leu și comandam un Cil-cola. Stârcescu ne lăsa pe blat, ne știa deja șmecheriile. Apoi intram în bazin. Unii săreau de pe trambulină în locul unde apa era de patru metri. Eu coboram pe scările submerse, nefiind cine știe ce înotător.
Și s-a petrecut necazul. Discutam cu Mutzy pe marginea bazinului, când m-am trezit brusc într-o ambianță verzuie și caldă, respiram apă, voiam să dorm, să mă întind pe fundul bazinului. Nu făceam nici un gest, nu înotam, pluteam doar, spre adânc…Deodată m-am trezit în soare, Stârcescu sărise după mine și mă apucă de costumul de baie, care se rupse, apoi mă prinse de păr, noroc că aveam ceva plete. Scoteam apă, vomitam, cineva mă înveli într-un cearceaf. Nu știam, la început, de ce urlau toți în jurul meu. „A fugit, cretinul, Păianjenul…L-a aruncat în bazin. Băi, Luciene, ăștia ți-s prietenii?”
Primul lucru pe care voiam să-l fac era să fug de acolo. „Hei, tu, dă-mi înapoi cearceaful!” Mi-am dat seama de realitate, am aruncat „camuflajul” de pe mine și am plonjat în râu, am ajuns la yolă și am luat ceva pe mine. După un timp veni și Mutzy, care mi-a recuperat slipul. „Da` e rupt…Păianjenul e gelos…Bine că trăiești.” În fine, am vorbit și eu ceva: „Stârcescu mi-a dat a doua viață”. Am strâns vela, am pus barca la apă și am scos vâsla. „Să mergem spre casă, vii?” „Vin. Știi că Păianjenu`…” „Dă-l dracului. Important e că am luat bacu`…”Nici nu trebuia să vâslesc. Apa ne ducea încet, în jos, pe sub Podul-de-Fier. Nici nu știam cât de aproape a fost momentul în care am devenit definitiv timișorean. Și cu câți păianjeni mă voi întâlni în restul vieții care abia reîncepea…

Trăncănelniță


Există, desigur, o vocație a comentariului; accepția acestui cuvânt este cuprinzătoare, aici fiind loc pentru critica literară, mai ales, dar și pentru eseistica nu neapărat în relație cu creația propriu-zisă. Revistele scriitorilor sunt din ce în ce mai asemănătoare, spațiul acordat comentariilor devenind parcelat în rubrici permanente. Policromia publicațiilor mai vechi includea mai ales peisajul variat al poeziei, prozei și altor genuri. Acum literatura trebuie să apară doar în cărți, ceea ce este destul de costisitor pentru autori. Parcă dintr-o obligație moștenită, actualele pagini mai includ și mostre de literatură, care sunt bine ascunse și parcă se jenează că își permit să ocupe spațiu în oceanul comentariilor monotone. Ferească sfântul să denigrez aici emulația colectivă a celor ce nu scriu poezie sau proză, ci fac altceva, probabil mult mai folositor, alegând bobul de neghină, sau cel puțin așa se crede, făcând un joc secund din materialul deja existent. De ce nu scriu beletristică, e treaba lor; fie dintr-un oarecare dispreț pentru creațiile de prostă calitate, fie dintr-un motiv pe care nu-l vor recunoaște niciodată, care este absența vocației de creator. Seniorii cu adevărat profesioniști ai criticii literare, foiletoniștii care au trudit decenii întregi, săpând adânc în fenomen și care au format generații noi de critici, pare că au scăpat fenomenul din mână. Foiletonismul se practică rar, dată fiind și anarhia de pe piața cărților și operându-se inerenta selecție subiectivă, în afara criteriilor valorice stabile. Care se pare că sunt inexistente la ora asta.
Fenomenul era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară, în redacție sau în areal erau două tabere, adică scriitorii și ceilați, cărora li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației. Textierii, comentatorii, recenzenții sau cum mai doriți să le spuneți s-au revoltat în privința condiției proprii, nu doreau să se mai simtă obligați să comenteze, și mai ales pe un ton colegial, cărțile noastre, prin note la margine de revistă.
Nicolae Manolescu o spune explicit: „…nu ei, tinerii, sunt la mâna noastră, a bătrânilor, nici invers, ci aceia care nu scriu sunt la mâna celor care scriu!” Foiletonistica e disprețuită deoarece tinerii critici nu vor să se identifice cu generațiile de creatori, sau mai plastic spus, dacă tot sunt promoții, atunci să stea cei ce scriu în clasele lor; a șaptea, a opta etc. Supra-critica se vrea deasupra forfotei haotice a fenomenelor creației, emițând opere vaste, cu care să se impună. Cu toate că foiletonismul critic ar corespunde însuși ritmului dezvoltării literaturii moderne. Prestigiul criticii moderne l-a dat tocmai foiletonistica, începând cu modelul Saint-Beuve. Avem o tradiție prestigioasă în acest domeniu. Pompiliu Constantinescu remarca: “O colectie de foiletoane e o sinteză fragmentată”.
Este imposibil să nu-l citez iarăși pe Nicolae Manolescu:„… Tinerii critici au transformat exerciţiul critic într-o bătălie generaţionistă, lăudându-şi congenerii fără măsură şi negându-şi, tot fără măsură, predecesorii. Ceea ce, în loc să stimuleze emergenţa unei noi şi valoroase literaturi, a condus la o confortabilă platitudine de gaşcă. Și, totodată, la dispariţia acelor repere valorice pe care doar referinţa la operele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat le-ar fi putut oferi. În al doilea rând, într-un mod tot aşa de inexplicabil, cei mai promiţători tineri critici au abandonat, pur şi simplu, exerciţiul hebdomadar şi mensual, retrăgându-se în liniştea academică.” Dar, în cele din urmă, critica și foiletonismul nu se află în relații antagonice, ele mai degrabă au țeluri convergente.
Aflați în No Man`s Land, tinerii critici și nu numai au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite, au scos cărți, la concurență cu scriitorii. Nicolae Breban le spune „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar”.
Tagma mai veche a creatorilor era și cea mai fragilă, trebuind să răspundă și comenzilor politice, aici fiind punctul ei slab. Criticilor nu li s-a cerut așa ceva pentru simplul motiv că nu era nici o cerință în acest sens. „Compromișii” erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării, pradă oprobriului vremurilor care au venit. Ei sunt marii învinși. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de cei ce ocupau teritorii în afara creației. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în dicționare din rândul prietenilor, mai vechi sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea.

CEL MAI FRUMOS SCRIITOR ROMÂN ?


Din ziarul Metropolis, aparținând de teatrul Metropolis, citesc un fragment dintr-un articol semnat Șerban Tomșa, în 2015:

„M. V. (Îi dau doar inițialele, puteți căuta pe internet în articolul despre Nino Stratan, n.n.), era, la rândul său, o frumuseţe : înalt, drept, precum Clint Eastwood, cu ochi albaştri, păr castaniu, ten de aristocrat şi gesturi care inspirau siguranţă. ( Recent a fost ales drept cel mai frumos scriitor român. Vă puteţi imagina cum arăta pe atunci. )” Domnului profesor de acum i se și postează o poză din anii liceului, etalând o tinerețe rară din acea parte a țării. M-a șocat însă afirmația „recent a fost ales drept cel mai frumos scriitor român”. Deci ne concurăm și la acest capitol. S-a constituit o comisie, s-au făcut alegeri în obștea noastră a scriitorilor români? Nu. Chestia ține de București, de manierele presei provinciale din capitală. Probabil că la anii mei mă uit cu nostalgie la pozele-mi proprii și constat că timișoreanul Erwin Lucian Bureriu ar putea fi declarat „cel mai frumos scriitor din România.” Și exact așa, „înalt, drept, precum Clint Eastwood, cu ochi albaştri, păr castaniu, ten de aristocrat ”. Nu sunt neapărat român „curat”, arborele meu genealogic este german-maghiar dinspre mamă, care a avut o ascendență cu „von” și român dinspre tată. Fiul și nepotul care-mi seamănă sunt cetățeni americani, așa că pozele lor nu pot fi publicate aici. Așadar, în pozele de mai jos sunt „IO”.

ELEV

Elev de liceu

redactor
Student
Student
Redactor
redactor
elev
Redactor

La mulți ani, poliție a lui dumnezeu!


Unii afirmă cum că există interese oculte, mai ales de sorginte occidentală, să ni se spele creierul, să nu ne mai zdrelim genunchii în rugăciuni și plecăciuni. Cineva vrea să ne oprească de la cultivarea spiritualității medievale, de la tradițiile noastre ancestrale. Ne jinduiește pentru că avem PREOȚI CU CRUCEA-N FRUNTE, CĂCI OASTEA E CREȘTINĂ. Acești occidentali fără suflet, care cultivă roșii insipide și ne trimit salamuri spălate cu oțet, treabă pe care au făcut-o de fapt procesatorii noștri, dar patrioții de ocazie dau vina pe importuri, care sunt de fapt și mai bune și mai ieftine decât ceea ce produce România, prostie mare. Occidentalii care se cred deștepți pentru că la ei buda nu e-n fundul curții și nu cad copiii în hazna. Dar avem noi ac de cojocul lor, printr-o devoalare în presă și o permanentă cruciadă cu elementele certate cu religia…
La noi familiile își pun, adesea speriate, problema ce ar putea păți copiii lor care nu ar frecventa orele de religie. În România, stat laic, religia a devenit aproape obligatorie. Ferească dumnezeu să declari în public că ești necredincios! În domeniu se fac afaceri rentabile, se proferă amenințări , se practică un prozelitism care e în afara democrației și libertății de opinie. Acest OPIUM PENTRU POPOR este aprobat de o mare parte a societății, care se simte foarte confortabil cu dogma religioasă. Sunt orașe în care se practică un comerț stradal cu obiecte de cult. Se sfințesc mașini. Biserica ortodoxă se opune cu înverșunare încinerării, la Cluj preoți au făcut grevă împotriva construirii crematoriului uman. Desigur, moartea a devenit o bună sursă de câștig, mai ales că defunctul e taxat și pentru cult, chiar dacă e…incult. SE VÂND INDULGENȚE. Primești o hârtie pentru iertarea păcatelor. Se spune că biserica este la fel de coruptă ca și societatea românească.
Michael Shermer, editorul revistei Skeptic Magazine, a declarat despre realitățile românești (fără diacritice): „Am descoperit ca educatia stiintifica este predata la un nivel rudimentar, am fost socat de cat de multe referiri la religie sunt in manulele scolare. E gresit, daca vrei religie te duci la biserica, daca vrei stiinta, te duci la scoala. N-ar trebui amestecate, nu este loc pentru amandoua in scoala.
Ma aflu in Romania pentru a promova stiinta, educatia stiintifica si sa incerc sa grabesc schimbarile care trebuie sa se produca in sistemul educational.
Guvernul trebuie sa se ocupe de treburile politice, sa faca legi bune, sa vegheze sa fie respectate. De ce se implica in treburi legate de religie? N-ar trebui sa construiasca biserici, cei care se ocupa de biserica ar trebui sa stranga bani si sa construiasca biserici.
Aveti o religie dominanta in Romania, ortodoxia, si se poate sa va convina faptul ca guvernul da bani pentru constructia de biserici. Dar daca islamul va deveni religie dominanta in Romania?
Sa nu ne pacalim, nu exista educatie stiintifica in Romania, exista indoctrinare religioasa. Romania este eminamente o teocratie, la fel ca societatile din evul mediu, sau ca Iranul si Irak-ul.
Viitorul oricarei democratii moderne consta in stiinta si tehnologie, in inginerie, in matematica.
Daca predati in continuare religie cum veti putea inainta in stiinta?
Veniti in America, faceti cunostiinta cu cei care se ocupa de educatia stiintifica Caltech, la universitatile mari americane si o sa vedeti ce li se preda.
Stiinta ar trebui pretuita pentru ceea ce face, e practica, e de folos. Avem teoria germenilor care provoaca boli. Nu ne mai ducem la vraci sa puna lipitori pe noi, sau nu mai apelam la tratamente care se practicau in Evul Mediu.
De ce sa folosesti religia la tot cand ai stiinta? Este prostesc.”
DA, ESTE PROSTESC. Dar românesc.

Silicon Valley.
Numărul mare de şcoli au clasat oraşul pe locul doi în SUA . Palo Alto este „most expensive college town in USA” în 2010. O maree de tineri studioşi. Aici se găsesc NASA, Amazon, Hewlett Packard, Ideo, Palo Alto Medical Foundation, SPACE Systems, Tesla Motors, Tibco Software, Xerox, Nokia, Samsung, Lockheed Martin, Skype, Apple, Bell(regional), P.A.Internet Excange, Cisco, Gartner, Google, Microsoft şi câte or mai fi…Totul elaborat de marea conspirație globalistă, de homosexuali, liftele (sau lifturile) păgâne, sataniști, feisbuciști, ateiști, monștri antihriști, în acest oraș fără biserici, dar plin de fabrici. Asta în timp ce România dezindustrializată oferă omenirii doar aer curat, devenind GRĂDINA MAICII DOMNULUI. Plină de bisericuțe și cimitire în care chiar și decedați monahii (nu monarhii) mai fac minuni vindecătoare în locul spitalelor, care devin fabrici ale morții.
După statistici nu chiar recente, o treime dintre tinerii americani și 10% dintre cei cu vârste peste 30 de ani se declară fără afiliere religioasă. Procente care au crescut rapid în ultimii cinci ani, într-o țară cu tradiție religioasă. Rezultatele sondajului Pew relevă faptul că numărul ateilor sau al persoanelor care nu aparțin niciunei confesiuni este în creștere. Potrivit Institutului de Cercetări Pew Research Center’s Forum on Religion&Public Life, numărul persoanelor care se declară atee, agnostice sau fără afiliere religioasă nu a fost niciodată atât de ridicat. Cu toate acestea, amprenta religioasă este încă atât de puternică, încât multora le este frică să recunoască în mod public faptul că nu cred în Dumnezeu..

Steinmeier în California


Preşedintele german, Frank-Walter Steinmeier, a făcut în acest an o vizită de trei zile în California, în cadrul căreia a participat la deschiderea casei Thomas Mann în apropiere de Los Angeles, informează DPA, preluată de Agerpres.

Guvernul german a cumpărat casa în 2016 pentru a o salva de la o posibilă demolare, iar de atunci această clădire albă, cu două etaje, unde faimosul autor a scris unele dintre cele mai cunoscute romane ale sale, a fost transformată în reşedinţă pentru cercetătorii germani.

Mann şi familia sa au trăit în această vilă din cartierul Pacific Palisades timp de 10 ani după emigrarea din Germania nazistă în 1942, aici fiind locul unde autorul a scris romanele „Iosif şi fraţii săi”, „Doctor Faustus” şi „Alesul”.

Pentru Steinmeier, această călătorie este prima în Statele Unite în calitate de preşedintele al Germaniei, o funcţie cu atribuţii în principal ceremoniale. Anterior, Steinmeier a deţinut funcţia de ministru de externe, înainte de a fi ales preşedinte în februarie 2017.

Germania a cumpărat casa lui Thomas Mann pe durata mandatului acestuia de ministru de externe, pe fondul preocupărilor că un investitor privat ar putea-o demola pentru a face loc unei afaceri imobiliare profitabile.

Frido Mann (77 de ani), un nepot al lui Thomas Mann care a trăit în casă în perioada copilăriei, l-a însoţit pe Steinmeier, a cărui vizită nu avea programată şi o întâlnire cu preşedintele american, Donald Trump.

Preşedintele german a participat la inaugurarea casei Thomas Mann şi a susţinut ulterior, în aceeaşi zi, o conferinţă pe tema democraţiei. Oficialul a avut prevăzute întâlniri cu antreprenori din Silicon Valley, cu guvernatorul Californiei, Jerry Brown, şi cu fostul secretar de stat al SUA Condoleezza Rice.

Pacific Palisades is a coastal neighborhood in the Westside of the city of Los Angeles, California, located among Brentwood to the east, Malibu and Topanga to the west, Santa Monica to the southeast, the Santa Monica Bay to the southwest, and the Santa Monica Mountains to the north. The area currently has about 27,000 residents. It is primarily a residential area, with a mixture of large private homes, small (usually older) houses, condominiums, and apartments.
Pacific Palisades este un cartier de coastă în Westside al orașului Los Angeles, California, situat între Brentwood la est, Malibu și Topanga la vest, Santa Monica la sud-est, Santa Monica Bay la sud-vest, și Santa Monica Munții la nord. Zona are în prezent aproximativ 27.000 de locuitori. Este în primul rând o zonă rezidențială, cu un amestec de case particulare mari sau mici (de obicei mai vechi), condominii și apartamente.

Thomas Mann în California

…Pot doar să fiu învinovățit de „turism cultural”, călătoriile mele în California fiind și un pretext de a descoperi locurile pe unde au trecut imigranții pentru care am afinități elective, Thomas Mann, Bruno Walter, Arnold Schoenberg…Și nu mă deranjează surâsul ironic al celor care vor afla, citind aici, că exact la vârsta lui Thomas Mann, care venea să-și vadă nepotul și să lucreze la „Doctor Faustus”, veneam să-mi văd și eu nepotul născut aici, la țărmul Pacificului.

În eseul „Cum am scris Doctor Faustus” am găsit doar vagi referiri la locuința sa de lângă Los Angeles. A fost în Mill Valley, unde-și vizita nepoțelul preferat, Frido/Fridolin, cel cu ochi de un albastru celest, care a devenit și personaj în roman. Localitatea e la nord de San Francisco, între Ocean și Golf. Se ajunge acolo trecând Golden Gate, traversând Sausalito și Marin City, sau, venind din partea opusă, peste podul San Rafael, dinspre Berkeley și Richmond. Flancat de păduri, orășelul nu are case înalte, ci doar locuințe cochete, după standardul american – fiind unul din multele „dormitoare” ale metropolei…

Într-un moment dramatic :„… l-am întâlnit pe fiul nostru mai mare, Klaus, în ținută de ostaș american, pe cale de a pleca overseas, ceea ce însemna unul din fronturile europene, luând-o înaintea fratelui său, Golo, care se afla în faza de basic training. Erika era cu noi, hotărâtă să se întoarcă în Europa, să-și reia activitatea de corespondent de război…”

Septuagenarul lucra la roman pe fundalul bombardării Germaniei și a intrării în luptă a fiilor lui în uniformă americană. S-a documentat despre legenda populară a lui Faust la UCLA (University of California, Los Angeles). A contemplat zilnic Pacificul, și-a dat cu emoție examenul de cetățean al Statelor Unite… Ce era în sufletul lui putem doar să bănuim. Din paginile reci și lucide nu străbate nici o lamentație, ca aceea a personajului Adrian-compozitorul…Corespondează sau conferențiază împreună cu un ales club de septuagenari, Heinrich Mann, Bruno Walter, Klemperer, Stravinsky, Adorno, Bartok, Hesse, Feuchtwanger, Schoenberg, Alban Berg, Anton von Webern (ultimii trei – importanți reprezentanți ai expresionismului austriac postwagnerian). Grupul german californian îl propune chiar ca…Președinte al celei de a doua Republici Germane. Articolele sale, citite în public sau tipărite în State vizau destinul tragic al Germaniei și erau foarte apreciate în clubul german, de publicul american.

“ I envy your swift, sure maturity your heritage of culture, your relentless self-discipline. Such things are hard-won in European civilization. Here in America thay are almost non existent”, îi scria un soldat american din Filipine. Un omagiu neașteptat, tulburător.

Nu știu de ce cred că muzicienii nu au nivelul intelectual al scriitorilor. Schoenberg n-a înțeles exact rolul ficțiunii în romanul lui Thomas Mann, așa că autorul a găsit de cuviință să-l liniștească prin mențiunea ce va însoți toate edițiile: „genul de compoziție expus în capitolul XXII, numit dodecafonic sau serial, este în totalitate proprietatea spirituală a unui compozitor și teoretician contemporan, Arnold Schoenberg și a fost atribuit de mine unui personaj fictiv, eroul tragic al romanului meu…”. Iată și un fragment din incriminata descripție a sistemului care a formulat reguli stricte atonalismului: „…din cele 12 trepte ale alfabetului temperat, format din semitonuri, să se alcătuiască cuvinte mai mari, cuvinte din 12 litere, anumite combinații și raporturi reciproce ale celor 12 semitonuri, formulări de serii (…) Nici unui sunet nu i-ar fi îngăduit să reapară până nu vor fi apărut și toate celelalte”. Este o expunere seacă, lucidă și în spirit matematic. Adrian Leverkuehn trebuia să devină un compozitor-ficțiune, reprezentând do-decadența, descompunerea morală, primitivă a acelei părți din spiritual germanic care trăiește consecința implicării în două conflagrații devastatoare. Thomas Mann îl mântuiește pe Schoenberg și sistemul său componistic, (chiar și despre Beethoven se spunea că ar fi introdus diabolus in musica, dacă ar fi numai acele neclarități
tonale din sonata opus 111, comentată sclipitor în roman), care n-ar fi diabolic în sine, dar să nu uităm că expresionismul austriac de după prima conflagrație mondială deja reflectă o stare de spirit ce ne duce la psihoza tragică, morbidă a înfrântului. Relatând felul în care s-a născut această ultimă capodoperă, de senectute, autorul explică, mereu explică: ” La dorința lui Schoenberg cartea va purta un post scriptum care să clarifice dreptul de proprietate intelectuală. E PUȚIN ÎMPOTRIVA CONVINGERII MELE (s.n.). Tehnica dodecafonică îmbracă ÎN SFERA CĂRȚII lumea pactului cu diavolul și magia neagră, un caracter pe care în realitate nu le are și care face ca ea să fie PROPRIETATEA MEA PERSONALĂ, a cărții. Gândirea lui Schoenberg și versiunea pe care o dau eu sunt îndepărtate între ele (…) ar fi însemnat aproape o jignire să fie pomenit în carte numele său.”

Thomas Mann în romanul său american este, mai mult decât în alte scrieri, ceea ce el însuși a afirmat despre sine: un scriitor-compozitor, un muzician între poeți. Compozițiile lui Adrian sunt INVENTATE de el, descrierea lor este un demers destul de inaccesibil celor ce caută construcții pur epice. El își arată deferența față de muzicologul Adorno, îl consultă în privința tehnicii descriptivismului muzicii, a transpunerii ei în cuvinte. După câte-l știm, nu a avut neapărată nevoie de aceste consultări. Fără pian, fără mâzgălituri pe portativ, scriitorul compune ceea ce consideră necesar, transcripția realizându-se direct în cuvinte. Senzația de profesionism muzical al scriitorului se afirmă prin comentarii docte: „Piesa aceasta e scrisă în trei părți, fără semn de alterație la cheie (…) sunt împletite în ea trei tonalități, si bemol major, do major și re major (…) care formează un fel de dominantă de gradul doi, si bemol major o subdominantă, și do major păstrează exact mijlocul”. Urmează descrierea unor compoziții proprii, puse pe seama lui Adrian. Care, lucru amuzant și o ironie a soartei, din punct de vedere instrumental sunt aproape imposibil de interpretat. Schoenberg i-a spus prietenului său, cam evaziv, că poate s-ar putea interpreta, dar că el personal nu ar scrie o asemenea partitură: „Cât de înspăimântător este efectul acestor glissandi de tromboane, enunțând tema acolo unde se întrepătrund cele patru voci (…) Urletul, luat ca temă – ce oroare! Și ce panică acustică naște din repetat prescrisele glissandi de timpani, un efect muzical sau sonor facilitat de morbiditatea pe diferitele trepte a timpanului mecanic – manipulate aici în tremollo. Efectul este pur și simplu sinistru”.

Romancierul, inventând această muzică de nimeni ascultată și de neinterpretat, face un joc plin de umor pretinzând că orchestra a fost dirijată chiar de o persoană reală, Klemperer…Chiar dacă nu ajunge la asemenea efecte, cel puțin straniu sună și un „Pierrot lunaire” de Arnold Schoenberg sau „Wozjek” de Alban Berg, în sistemul dodecafonic aceste opus-uri aducând mai multe forme diabolice decât un viguros „Mephistowalz” de Franz Liszt sau “Damnațiunea lui Faust” de Hector Berlioz, în romantismul lor depășit.

…Și romanul faustic se termina, odată cu războiul, nu înainte ca, spre stupoarea autorului, tipărirea sa să fie deja anunțată în Elveția.

În acest timp fusese lansată și bomba asupra orașului Nagasaki. Thomas Mann, cetățeanul american observă cu tristețe că ea “nu mai era necesară pentru obținerea victoriei, ci doar pentru a preveni participarea Rusiei la acea victorie”. Treptat prozatorul german începea să vadă cu alți ochi politica americană. El observă că moartea lui Roosevelt a fost salutată cu veselie în anumite cercuri. Și atunci a afirmat: “Consacrați-vă finanțării păcii, iar nu reînarmării globului, puneți capăt războiului rece”.

Thomas Mann părăsește însorita Californie, în care va trăi, într-o altă lume, nepoțelul iubit. Dintr-o curiozitate pe care personal o consider morbidă, se ambarcă pentru Europa. Va revedea într-un ultim efort, Germania lui Goethe, despre care spusese odinioară că un tânăr scriitor poate fi genial, dar mare cu adevărat ajunge doar la senectute. Merge la Weimar, într-o „peregrinatio ad loca sancta” și Stuttgart. Apoi se va sfârși în neutra Elveție.