Centrul civilizației


Oricât s-ar strădui comparatismul să descopere lumi paralele, civilizaţia orientală stă la baza celei europene. Varianta, mult mai veche, a descrierii potopului biblic este scrisă cu litere cuneiforme. Chiar dacă Egiptul, Iranul, Imperiul Otoman s-au afirmat spectaculos pe scena istoriei, Mesopotamia rămâne cheia de boltă a unei civilizaţii mult mai vechi. Până la arabizarea Iraqului, au fost şapte milenii nemusulmane. Arheologii francezi au dezgropat Ninive, înainte de Primul Război Mondial, tăbliţele lui Assurbanipal, depozitate în palatele lui Senacherib. Însă convoiul francez a fost aruncat în Tigru, cu tot cu antichităţi, aşa că la Louvru au venit mai puţine vestigii decât la Londra. Oricum, în Europa au existat specialişti mai importanţi decât cei de la faţa locului. În Anglia s-a descifrat versiunea babiloneană a potopului ante-biblic, în Epopeea lui Ghilgameş, recent apărută şi la noi. (Stratul gros de mâl din zonă atestă o inundaţie imensă). Apar, în Mesopotamia, săpători clandestini. Oraşul sacru Nippur a fost explorat de o misiune americană, incapabilă să recunoască şi să degajeze construcţiile de cărămidă crudă. Miile de tăbliţe sumeriene au fost aduse la lumină într-o manieră brutală. După 1918, ţările nou înfiinţate, n-aveau arheologi, aşa că prada se împarte între francezii din Siria, Iranul lui Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr şi Iraq-ul englez, repede asociat cu americanii. Printr-o rigoare excepţională se remarcă săpăturile germane de la Uruk. După al doilea război mondial se redactează revista „Summer” în Iraq, ţară care a deschis şantiere noi, fără „tutelă”, gestionându-şi singură comorile istorice, chiar ne-arabe. Noile războaie au pus însă capăt eventualelor descoperiri noi, în cel mai bogat sit al omenirii. Statul mesopotam a fost solidar cu o dezvoltare intelectuală dintre cele mai profunde, care introduce în artă realismul şi o formă de umanism care îi interesează ciudat de puţin pe comparativiştii europeni. Când matematicile greceşti abia iau naştere, cele din Mesopotamia cunosc o reînnoire. Astronomie, table ale înmulţirii, algebră, primul alfabet apar aici; pe baza scrierii cuneiforme, cu 30 de semne, fenicienii n-au inventat alfabetul, ci au preluat o scriere proto-sinaică. Chiar şi Alexandru Macedon…moare la Babylon. Mai bine decât oriunde altundeva, antichitatea orientală ilustrează o suită de etape decisive pentru întreaga istorie a umanităţii. Şi ciudat de laică această civilizaţie: uluitoarea absenţă a locurilor de cult, absenţa imaginilor divine fac îndoielnică existenţa unei divinităţi. Interesant este faptul că primele irigaţii din lume au fost folosite în Mesopotamia; însă sarea din apa fluviilor a determinat şi deşertificarea zonei. Şapte milenii de civilizaţii reprezintă zigguratele, restaurate parţial la Ur, Babylon, Samarra, tăbliţele cu poeme despre ruinele Ur, Epopeea Ghilgameş. Europenii au o singură superioritate culturală în faţa Orientului Mijlociu: inventarea tiparului, galaxia Gutemberg surclasând cu patru sute de ani lumea arabă.

Advertisements

„Uriel’s Machine”


CIVILIZAŢIA GROOVED WARE

“Trebuie să fim toleranţi cu credinţele religioase ale altor
oameni, pentru că toate religiile au în ele mult adevăr şi trebuie să combatem ignoranţa cu ajutorul educaţiei, bigotismul prin toleranţă şi tirania prin promovarea adevăratei libertăţi” este principiul Francmasoneriei, citat de Christopher Knight şi Robert Lomas în cartea „AL DOILEA MESIA”, urmând după „SECRETUL LUI HYRAM” şi „APARATUL LUI URIEL”. În principal, cercetătorii francmasoni britanici se axează pe o decriptare a secretului giulgiului de la Torino, în care, se spune că nu a fost învelit trupul lui Isus, şi pe o polemică ştiinţifică modernă dusă cu unele dogme ale creştinismului. În această trilogie francmasonii britanici fac unele corecţii: după ce istoriografia din România încerca să convingă cu ceea ce numeşte „scrieri” ale „civilizaţiei Vinca”, autorii ne aduc o interpretare a civilizaţiilor megalitice ca mijloc de protecţie şi estimare a unor posibile impacturi cu cometele, care au şi produs cel puţin două potopuri devastatoare: în 7620 î.H. şi 3150 î.H. Megaliţii din Europa sunt mai vechi, spun autorii, decât construcţiile sumeriene sau egiptene. Exista şi o limbă globală, nu doar o „indo-europeană” comună. Urmaşii populaţiei Grooved Ware au construit oraşele sumeriene, iar nu bessii, geţii ori tracii, cum susţin unii istoriografi români . Sinclair Hood, spun autorii, „a crezut greşit că tablele din Tartaria au fost create după scrierea elamită din Sumer”. Ele sunt însă şi mai vechi ; şi în mod sigur nu reprezintă o scriere; oamenii Europei megalitice au avut o sursă de simboluri COMUNĂ. Rudgley zice: „Ideea că invenţia scrierii aparţine Europei, nu Asiei este exagerată”. Acele primitive semne „NU ERAU SCRIERI ADEVĂRATE”. Sham Winn spune că erau indicaţii „standardizate şi convenţionalizate, folosite într-o zonă vastă, multe secole”. Ele sunt „INSTRUCŢIUNI (de folosire, n.n.) ASTRONOMICE”. Astronomia primitivă era şi preventivă. Fenomenul Stonehenge este descris detaliat, ca şi aparatul lui Uriel. Oamenii urmăreau evoluţia corpurilor cereşti pe toată planeta. Nu numai Mesopotamia a avut un potop, ci şi Merica (America), China, Europa…Oamenii se îngrozeau când vedeau comete. Dar PROBLEMA ESTE SCRISUL: „…e posibil ca o civilizaţie megalitică să ajungă la un nivel avansat în ştiinţă fără o LIMBĂ SCRISĂ ?” Evident că nu şi atunci toată tărăşenia cu Tartaria e o tărtărăşenie; sumerienii au venit mai târziu, cu o SCRIERE ADEVĂRATĂ, cu masivul poem al lui Ghilgameş şi o tulburătoare descriere a Potopului. Este singura scriere ; toate celelalte, inclusiv biblia, sunt copii, sunt urmaşi, mai mult sau mai puţin autentici. Semnele de la Tartaria nu sunt, aşadar, prima scriere din lume, cum pretind ai noştri istorici… Dar au fost perioade de distrugeri sistematice: incendierea bibliotecii din Alexandria a scufundat omenirea într-un mileniu de întuneric şi dogme. (Oare incendierea din 1989 a Bibliotecii din capitală nu avea o misiune asemănătoare?…)

Recenzie: „Acest secol a avut o mie de ani” /Pierre Miquel


Cartea cu acest titlu este a lui Pierre Miquel. Subliniem câteva afirmaţii, care nu mai necesită comentarii. Francezul Gobineau a fost primul rasist, scriind, în secolul XX despre „inegalitatea raselor”, inventând apologia „sângelui arian”. Chamberlain îi urmează: „dacă nici o naţiune nu e pură rasial, ea se poate rasa prin segregaţie”. Ratzel măsoară craniile, Wilser descrie „dolicocefalul blond”, o întreagă teorie. În secolul XX se pare că „inegalitatea repartizării spaţiilor se poate corija doar prin război”. Germanii nu sunt mai antisemiţi decât francezii sau ruşii. Germania nu e mai imperialistă decât Anglia sau Franţa. Naţionalismul francez nu e mai puţin arzător ca pangermanismul. Francezii au investit în căile ferate ruseşti pentru a înlesni ţarului mobilizarea armatei. Germanii construiesc calea ferată spre petrolul Baghdadului, momentan exploatat de britanici şi dorit de SUA. Preşedintele Wilson se indignează când polonezii şi românii, în urma primului război mondial, încearcă să îndepărteze de la urne milioane de alegători evrei nerecunoscându-le dreptul la vot şi se ceartă între ei pentru regiunile învecinate bogate. După război, America pare „cea mai bine plasată, în ruinarea Europei, pentru a realiza noua revoluţie tehnică”, observă autorul cu o maliţie demnă pentru o cauză mai bună. Wilson e organizatorul unei păci fără victorie, dar pentru a feri Germania de pericolul bolşevic, edifică artificialele state-cordon sanitar, ca Iugoslavia, România, Polonia, Cehoslovacia …Nici una din noile naţiuni „nu era o democraţie de tip occidental, aveau doar toate instituţiile copiate după model occidental… Lenin era, la origine, kalmuk… Trupele române, invadând Ungaria erau înarmate de Aliaţi, neexistând totuşi un ordin al acestora de ocupare a Budapestei lui Kun Bela. Pilsudski îşi doreşte propriul tampon, eliberarea Ukrainei pentru a se distanţa de Rusia lui Lenin; ca răspuns, Tuhacevski ocupă Kievul şi asediază Varşovia. Sikorski îl face să se retragă, ajutat de francezii printre care era şi viitorul general de Gaulle. Polonezii naţionalişti anexează Bielorusia şi Ukraina. La Baku orientalii ţin un congres al „celor aflaţi în afara istoriei”; republicile orientale „nu vor juca niciodată un rol internaţional”. Asia Centrală a contribuit cu militari în al doilea război mondial şi atât. În afara furnizării de materie primă, statele aflate în această zonă nu au contribuit cu aproape nimic la civilizaţia mondială. Sovieticii au introdus peste tot alfabetul chirilic, academiile locale au lucrat la prefabricarea unor identităţi naţionale, mai mult sau mai puţin conforme adevărului. Chiar şi acum, pentru a-l completa pe autor, zona aceasta ciudată lunecă prin timp din inerţie, colorându-se eventual cu puţin islamism şi dictatori de provincie.

XING…


…Nu este nimic chinezesc în inscripția XING de pe carosabil. Este vorba de una din tradiționalele prescurtări care se practică aici, care mi s-au părut foarte simpatice. Marcajul acesta există foarte des în San Francisco. Cel pu\in acolo l-am v[zut eu… X înseamnă „intersecție de străzi”. Iar acel „–ing” e terminația lui „crossing”. Așadar e vorba de trecere de pietoni. Prescurtările americane fac deliciul comunicării. De pildă, o reclamă ce se termină cu „US” te trimite la „United States”, dar înseamnă și „NE,” adică “ne onorați, dacă veți cumpăra de la noi aceste produse americane”. „4You” veți traduce cu “pentru Dvs”, e o licență aici, în loc de “four” veți citi “for”.
Grija pentru circulație. Autostrada include, între benzile ei, una destinată doar mașinilor electrice sau hibride, care va fi mai puțin aglomerată. Bezile inscripționate cu „CAREPOOL” sunt pentru mașini cu mai mult de o persoană la bord. Unele highway-uri sau șosele din zonele unde circulă pietoni sunt pline de acele mici bariere, ridicături la nivelul solului numite aici „BUMP”-uri, care descurajează vitezele excesive. „Bike lane”-urile sunt doar pe carosabil. Zonele deosebit de frumoase sunt marcate prin atenționare de peisaj frumos, pentru ca driverii să nu-și abată atenția de la șofat. În schimb li se oferă spațiu de parcare la Vista Point-uri de unde pot privi cât vor. Mașinile au pe parbriz vignete reprezentând desene schematice cu persoanele existente la bord, adulți, copii, seniori…
Ceea ce la noi numim hrană „BIO”, în California se numește „ORGANIC”. Etichetele te avertizează asupra legumelor și fructelor crescute pe terenuri netratate. De pildă, poți alege bananele organic. Etichetele te avertizează dacă vrei să consumi alimente fără potasiu, de pildă prune uscate. Specialități care la noi nu se diferențiază de ansamblul cărnii de pui: așa-numitul „TENDER” este porțiunea fagedă din piept care se comercializează separat. Fără mercur e somonul de Alaska, în conserve mari, generoase. Pink Salmon, foarte bun în suc propriu…

Antenele radioului


Acolo unde s-a construit un monstru de mall timișorean era terenul protejat și interzis, pe care au fost ridicate din 1955 antenele de radio-emisie. Prima, o schelă pătrată, din patru bare înalte de peste 200m a fost ridicată cu specialiști din Ungaria. După un timp a mai fost ridicată o antenă cu material furnizat de Uzinele Mecanice din oraș, la aceeași înălțime, apoi o antenă mai mică, servind ca rezervă în cazul în care cele două intrau în mentenanță.
Cele 2 antene mari emiteau cu o putere de 400KW pe frecvența de 630KHz (frecvența din care rezulta înăltimea lor de circa 240 metri). Extinderea orașului a făcut ca antenele, emițând pe unde medii să rămână, cu spațiul larg din jurul lor, cam aproape de centrul orașului. Probabil acesta să fie motivul pentru care au fost demontate toate, ridicându-se alte turnuri departe de oraș, în zona Orțișoara. Cu toate că am lucrat ca redactor în studioul de radio timișorean, nu am călcat niciodată în teritoriul antenelor, nu era permis, auzeam vag despre niște tuburi enorme care le deserveau. Cineva a pus pe Youtube filmul demontării care a avut loc în 2003.
Tot un gigant releu de televiziune se află afară din oraș, pe calea Urseni, la fel de înalt ca și fostele antene. Este funcțional, ca și antenele de radio pentru unde lungi de la Boldur, în apropierea Lugojului.
E un mister de ce nu se știe îndeobște motivul demontării antenelor. Una din clădirile fostului post de radio-emisie arată jalnic, încă n-a fost demolat și nu știm ce conține. Înțeleg că tot complexul a fost zonă strategică în socialism. Emisiile au fost direcționate spre Vestul continentului, o colegă susține că mi-a auzit vocea tocmai de la Paris. Se difuzau și emisiunile pentru străinătate, tot de aici. Arătau bine antenele, chiar și în proximitatea highway-urilor și între blocuri-turn. Existau și câțiva angajați care le vopseau din când în când, profesiune periculoasă și spectaculoasă. Un coleg, cred că era cam hâtru, ne relata că emisiile erau prea penetrante prin zidurile clădirilor și că dacă punea un cartof pe calorifer, reușea să încropească un soi de galenă, ascultând radio. Nu știu ce e poveste sau realitate, am rămas puțin nostalgic după acele suple structuri care se duelau cu cerul și datorită cărora, în tinerețe, îmi puteam asculta propriile emisiuni.

Demostene Botez a anticipat


campanie de susținere: viața românească 10 1968
demostene botez: colecția „luceafărul”

Recitesc cu surprindere și astăzi ceea ce scria în Viața Românească în 1968 un spirit generos, precum Demostene Botez, despre colecția debuturilor generației șaptezeciste, întreruptă în mod suspect de brutalitatea minirevoluției culturale ceaușiste. Despre epoca debuturilor din 1968 și nu numai, Marian Popa spune că e una specială: „Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Colecția „Luceafărul” a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Doar în 1968 au apărut destui autori care au făcut autoritățile să intre la bănuială, să nu fie de acord cu volumele acestea ne-partinice. Stoparea colecției i-a făcut pe redactorii editurii să nu ne mai primească manuscrisele următoare, trimițându-ne la alte edituri. În colectia „Luceafărul” au debutat Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Constanta Buzea, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Dumitru M. Ion, Crișu Dascălu, Lucian Bureriu, Gheorghe Anca, Miron Chiropol, Ion Cocora, Romulus Cojocaru, Adi Cuzin, Nora Iuga, Ana Blandiana etc.

Demostene Botez (textul integral): „În ultimul timp s-au ridicat unele obiecțiuni cu privire la valoarea lucrărilor publicate în colecția „Luceafărul”. Editura fiind acuzată de indulgență în aprecierea poeziilor propuse spre editare. Surprinzător mi se pare faptul că acestui cor de cenzori „integri” li s-a alăturat și un tânăr poet, Ilie Constantin, abia scăpat de câțiva ani de ucenicie și care, ca orice începător, a beneficiat și el într-o măsură de indulgență. Și mai surprinzător este faptul că, în continuare, el propune ca tinerii să-și publie primele poezii pe cheltuiala lor, ca pe vremuri, uitând, se vede treaba, situația firească a unui tânăr poet, ca și costul pe care-l implică o asemenea aventură. Propunerea nu poate fi reușită decât ca glumă, deși articolul lui Ilie Constantin nu are nimic umoristic.
Este drept că, de la o vreme apar cam multe volume de poezii semnate de debutanți. Dar tot atât de adevărat e că valoarea acestora, în medie, este mai ridicată ca înainte. Și apoi ce vină are editura dacă poporul nostru ilustrează în fapt constatarea că românul e născut poet? Nu putem aplica acestei tinere pleiade în continuă și succesivă afirmare, vorba inversată a cronicarului: „mulți, dar proști”, căci în realitate ei sunt și mulți și buni. Media volumelor apărute marchează un nivel artistic destul de ridicat, și care justifică cele mai mari speranțe, – unele din ele sigure.
Sunt, firește, câteva volume mai slabe, după cum și în volumele bune se găsesc poezii mai slabe; numărul lor însă nu e ilustrativ. Și apoi, e mai bine să facă să apară zece volume slabe, decât să ucizi în germene, de la prima încercare, un poet adevărat, sau poate chiar un mare poet. S-a dovedit că decalajul de valoare de la primul volum la opera de mai târziu a aceluiași scriitor poate fi foarte mare. Debutanții de astăzi sunt cu mult superior celor antebelici, ale căror încercări erau deseori de o mediocritate dezolantă, chiar și la unii care și-au făcut mai târziu loc în istoria literară. De multe ori, un debutant de azi valoreazâ cât un respectabil scriitor de ieri.
Mintea tinerilor este mult mai scuțită astăzi, sensibilitatea lor mult mai înercată, modelele de urmat mult mai numeroase și mai valoroase, mijloacele de expresie artistice mult mai bogate și mai variate. Platforma de lansare deci, îi proiectează mult mai sus. Cine urmărește regulat critica literară, va constata câ în aproape toți acești poeți, criticul, oricât de sever, găsește un accent personal, ceva de relevat, ceva care definește o sensibilitate, un har, un poet.
De altfel chiar și severul matur Ilie Constantin recunoaște că e bine să se publice mult și din cât mai mulți, fiindcă astfel șansele de a avea de unde se alege sporesc.
Întreb însă: se poate realiza acest lucru într-un sistem de editare pe cont propriu?!
În sfârșit, o acțiune, o procedare bună se vede după rezultat. Și rezultatul publicării a cât mai mulți poeți debutanți, buni, răi, e bun. Editura pentru Literatură va binemerita.”

După atâta amar de vreme generația acelor ani vin să confirme spusele lui Demostene Botez. Ioana Diaconescu: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice și morale.”
Petre Anghel: „Generaţia ’70”, sau „promoţie”, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai „curată” din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial…Cei din generaţia 60, complexaţi de… lipsa de complexe a generaţiei 70, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie, numită cu aplomb destructivism… Iată câteva trăsături care o disting de alte generaţii: Scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; „generaţia ’70 a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea generaţiei ’70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură…Generaţia ’70 a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe… Scriitorii generaţiei ’70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară…În sfârşit, specificul promoţiei `70 poate fi văzută şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după.”
Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: „Scoală-te ca să mă aşez!” Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”
Acesta este „rezultatul publicării a cât mai mulți poeți debutanți, buni, răi, e bun. Editura pentru Literatură va binemerita.” Demostene Botez a anticipat – rezultatul e bun.

a consemnat lucian bureriu

Muzica


1. RECORDINGUL
Stând mai mulți ani în spatele unui mixer de studio, la radio, am decis că muzica nu este atât de imaterială precum cred unii. Și nu mă refer aici la instrumente, la existența lor obiectuală. Acestea emit vibrații, și nu în vid, ci într-o ambianță formată din particule. Când orchestra își începe demersul, e ca și când un imens duș ar porni să atace sala. Ne aflăm în prima existență a recordingurilor, încă fac abstracție de mai recenta epocă digitală. Încă din vechi timpuri omenirea a făcut cercetări remarcabile în privința naturii sunetului și a dispunerii lui în spațiu, pentru simpla receptare a sălii sau pentru înregistrare. Comportamentul diferitelor compartimente ale orchestrei este mai divers decât se crede. Și în consecință, există o tehnică a amplasării microfoanelor. În epoca analogică. La un moment dat, când industria a furnizat multe microfoane, se credea că este ideal ca fiecărui instrument să-i fie acordat un microfon. Dincolo de ochiul de ciclop ar fi trebuit să avem niște mixere enorme, cu mai mulți ingineri de sunet, fiecărui instrument acordându-i-se un canal. Ideală este prezența unui singur inginer, care are deja o concepție unitară, cunoscând partitura, centralizarea canalelor nu trebuie să depășească anvergura brațelor unui singur om. Recordingul nu are nimic de pierdut prin asta. Și dacă suntem la capitolul studiouri, e importantă capitonarea acestuia și materialul folosit. Am intrat, întotdeauna deranjat de studiourile etanșeizate cu vată de sticlă. Îți dau senzația că ești surd. Pereții acestuia sunt absorbanți, se pierde ceva, nu se câștigă decât izolarea pentru zgomotele din afara clădirii. Lemnul este materialul reflectant cel mai bun, cu condiția ca panourile să fie găurite, pentru a le lăsa și proprietatea, deloc neglijabilă a absorbției. La scara sălilor de concert, există multe concepții în ce privește forma lor, capitonarea lor. Nu neapărat sălile noi sunt excelente. Am remarcat sonoritatea perfectă la Concertgebouw din Amsterdam. Orchestra e prinsă la mijloc de public, trupurile calde ale acestuia sunt cel mai bun decor pentru imprimări bune. Integrala simfoniilor lui Beethoven realizată de Karajan este un exemplu ideal pentru imprimările în care sala de concert însăși devine studio. Dirijorul a ales o sală în plan înclinat, în care toate scaunele erau ocupate de public-robot, cea mai bună acustică, în condiții live, fără ca asta să însemne concert. Era doar o înregistrare.
Am constatat că există emisii calde sau reci. împreună cu colegii de la studio, discutând despre tehnica amplasării microfoanelor. Ele creează niște straturi în ambianța cabinei de înregistrare. Reci sunt cele provenite de la interacțiunea unor componente ale unui instrument, corzile, pianul, tobele. Suflătorii transmit ceva din căldura trupului uman, aerul cald va pluti ceva mai sus. În epoca analogică, dotată cu microfoane rudimentare, era important să instalezi unele mai sus, altele mai jos, dacă țineai la un oarecare rafinament profesionist. Nu știu dacă dirijorii țin seama de aceste amănunte, oricum un conductor cu personalitate va avea propria părere în ce privește dispunerea orchestrei pe podium. Săile care nu dispun de orgă în background îmi stârnesc dispreț. Ele sunt polivalente, nu pentru concert. Într-o asemenea sală dirijorul Remus Georgescu a introdus în Poemul Alpilor de Richard Strauss o nefastă orgă electronică. Aceasta nu numai că nu dădea senzația de măreție și spațialitate, dar prin însăși caracteristicile soundului ei reușea să ecraneze o parte din prestația orchestrei. Pur și simplu stridența metalică a orgii împrumutată de la o formație de rock reteza respirația celorlalte instrumente. Un conductor ciudat, Fischer Ivan, conductorul orchestrei festivalurilor din Budapesta, plasează contrabașii în spatele orchestrei. După el, registrul grav trebuie să se țină mai la distanță. Nu întâmplător fiica lui este violonistă-solo. Așezarea orchestrei filarmonicii din Los Angeles, sub bagheta venezolanului Gustavo Dudamel în semicercuri concentrice, ca și a orchestrei „Bolivar” sub aceeași baghetă, urmărește probabil o emisie circulară omogenă, în quadrofonie, întrucât publicul e dispus de jur împrejur. Alți dirijori împart orchestra în două jumătăți, probabil pentru efectul de stereofonie. Senzația de spațialitate e urmărită de multă vreme de compozitori. În uvertura Leonora 3 de Beethoven un suflător e plasat în culise. Berlioz în partea a treia a Simfoniei Fantastice pune clopotele să sune în prim-plan, apoi în cel secund, pentru a senzația spațialității și ne lăsa cu fanfara cât mai aproape. Excentricul compozitor s-a folosit, la o prestație în aer liber, de tunuri, pe post de percuție. Monofonia de artilerie prezintă dezavantajul că astfel de instrumente nu pot fi acordate. Într-un final triumfător Bruckner îi ridică pe suflători în picioare. Reușește un prim-plan triumfal, acoperind restul orchestrei. Este și acesta un artificiu extramuzical, dar în siajul lui Wagner nimic nu mai este limitat. În marșul Radetzky ritmul e susținut de bătăile din palme ale sălii. Registrul grav se completează cu fligornul, bombardonul și tuba. Wagner, cu sprijunul lui Adophe Sax inventează tuburile/tubele care-i poartă numele, ceva între trombon și tubă.
Desigur, ambianța contează, mai mult decât artificiile compozitorilor, dornici să atingă recorduri de expresivitate în orice sală. Pereții și plafonul, după unii, trebuie să reflecte sunetele, așa că sălile primesc panouri, netede sau prevăzute cu excrescențe, deobicei piramide sau alte figuri geometrice. Dar imprimări bune se realizează adesea în domurile gotice, cu ecoul lor natural. Desigur, mixerele dintr-o anumită perioadă aveau și dispozitivul „echolete”, pentru ecouri scurte, artificiale și cam de prost gust. Invenția reverberației este destinată efectelor speciale din emisiunile radiofonice. Digitalizarea recordingurilor este destinată să elimine zgomotele de prisos și să permită imprimărilor live forma definitivă, obținută cu greu în perioada cea lungă a analogicului.
2. ADN MUZICAL
Totul a pornit de la o simplă observare concentrată asupra muzicii germane. De la spiritul ei, care mi se părea unic, decurgând din același nucleu. Ca la ADN, o infinitate de tați se reduc la unul singur. Am început o serioasă analiză și apoi o sinteză a semnelor, a tuturor notațiilor mai multor compozitori. Le-am considerat doar semne matematice, fără să iau în observare soundul lor. Va veni momentul utilizării unui sintetizator special, încă neinventat, pentru întâlnirea cu o rezultantă a ordonării semnelor. Se părea că muzica germană, date fiind o serie de coincidențe foarte strânse ale notării, se clasa într-un fel de epicentru al cercetării. De aici niște principii se contraziceau aparent. Relaționând primele rezultate ale cercetării cu mostre din compozițiile universale, rezultatul a fost, pe cât de surprinzător, pe atâta de uimitor. Regulile se puteau aplica oricărei compoziții, cu condiția ca acestea să fie notate. S-au adunat grămezi de partituri dirijorale și știme pentru orchestră. Dimensiunile materialului nu duceau la rezultate divergente, ci, spre marea ușurare a lucrurilor, materialul devenea convergent, ca într-o lentilă care adună razele într-un punct. La urma urmei, oamenii sunt compuși din aceleași substanțe de bază. Diferențele dintre ei, dincolo de aparenta unicitate, creează o infinitate de combinații divergente. Dar această structură nu este una a esențelor. Nici nu are importanță în contextul studiului nostru, cum fizionomiile cele mai diferite nu contează, ele având aceeași structură. Mi-am dat seama imediat de unitatea în diversitate a muzicii. Nici vorbă să fie astfel contrazis criteriul originalității și infinitele posibilități ale creației. Doar că acest fapt devenea secundar. Structura muzicii, coloana ei vertebrală era una și aceeași, oriunde opera sinteza. Creația pornește instinctual, poate chiar inconștient de la un nucleu esențial. Se ajungea la concluzia conform căreia în final nu mai contează nici epoca, nici particularitatea operei, nici varietatea stilurilor. Așa cum o gaură neagră sintetizează tot cosmosul, indiferent de consistența sau dispunerea lui în spațiu. Și cercetarea se apropia de un punct periculos, potențial distructiv, ca orice cunoaștere aprofundată la paroxism. Simplificarea rezultantei cercetării s-ar putea să nu-și găsească posibilitatea redării sonore. Varietatea recent inventatelor sintetizatoare ar putea duce la disiparea rezultantei teoretice. Poate ar trebui studiată modalitatea în care orgile de apă reușesc să cânte, în care semnul să poată deveni sound. Relevarea rezultatului cercetării ar putea descuraja creația însăși, ar putea aduce conflicte, chiar războaie. Cu toate astea se vede că inventarea ADN-ului nu a creat o catastrofă din posibilitatea vizualizării acestuia. Pe invers, sunetele emise de notația finală a esenței muzicii, transformarea în sunet a acelor câteva particule care cuprind întreaga civilizație a unei arte, întinsă pe secole și concentrată în câteva puncte ar putea fi mai dificilă decât întreaga muncă de sintetizare a creației notate pe suport convențional. Sunetul rezultat din comasarea notației universale într-un singur trunchi ar fi un răget inform, o sinusoidă atonală sau o tăcere înfiorătoare. Muzica este o abstracțiune și așa, un sunet fără corp, o rezultantă imaterială emisă de instrumente și agregate. Acestea din urmă sunt materiale, dar nu conțin nimic din spiritul ei, nu pot fi analizate și sintetizate. Nu au nimic în comun cu compozitorul. Instrumentele puse la microscop nu vor releva decât materialul din care au fost alcătuite, fără nici o legătură cu imaterialul creației, înscrisul convențional. Dacă prin metode matematice poate rezulta structura comună a tot ceea ce s-a compus vreodată, ajungându-se la concluzia unui singur tată, precum Adam, vizualizarea notației este posibilă. Dar fără redarea ei sonoră, nu vom putea ști care este sonoritatea fundamentală, sintetizată, cât durează emisia sunetelor sau sunetului acestui final de ADN. Nu vom cunoaște tatăl primordial sau vom putea ajunge la concluzia că acesta nici nu există în realitate, ci în ireal.
Tatăl primordial și unic al muzicii seria este Bach. Nu că n-ar mai existat și înaintea lui o serie de invenții. Bach este esența, el este atotcuprinzătorul. Bach este dumnezeu. Și tabel al elementelor independente. Conține nu numai toate sunetele posibile, dar și toate tonalitățile și tempourile. Muzica nu se poate reinventa, ea se hrănește din sine însăși. De unde și falsele probleme ale asemănărilor. Bruno Walter susținea că Brahms provine din Schumann, că Mahler are puncte comune cu Bruckner și amândoi provin din Wagner. Toate aceste eseuri vin în sprijinul ideii noastre. Putem spune că Wagner urcă direct din Bach, fără a greși. Muzica trece prin faze diferite de dezvoltare dintr-un singur trunchi/rădăcină. La un moment dat stadiul de abstractizare și concetrare al fenomenului Bach depășește chiar și instrumentalismul, devine matematică și cugetare pură.
.

Cel mai mare simfonist – Bruckner


ADAGIO DE BRUCKNER / Sehr feierlich und sehr langsam

Din simfonia a șaptea de Anton Bruckner, triumfând decisiv peste toate opiniile stil Hanslich, partea a doua, adagio-ul „sehr feierlich un sehr langsam” se poate decupa din contextul simfoniei, ca piesă de sine stătătoare. Ca poem simfonic, ca un Te Deum, ca un marcia funebre. Această piesă nu prezintă asemănări cu nimic din ceea ce este existent. Sobrietatea, pustiirea, răceala monumentală și o permanentă traversare a Styxului caracterizează toată creația lui simfonică. Dar acest adagio nu este programatic nici cât marșul la moartea unui erou din simfonia lui Beethoven, nu e procesiunea funebră a lui Chopin, nu e nici moartea lui Siegfrid din Wagner, cu toate că motivul central debutează cu patru tube-Wagner. Construcția unui marș funebru este deobicei aceeași la orice compozitor, în afară de Bruckner. (Observați că nu mă refer aici nici la marșul spre eșafod al lui Berlioz sau la Bruder Jakob, întors pe minor al lui Mahler din simfonia întâi. Nu e cazul.). Tempourile unei procesiuni lipsesc cu desăvârșire la Bruckner, cu toate că, se pare, această piesă a fost dedicată morții preferatului său, Richard Wagner. Deobicei o asemenea piesă debutează lent, apoi urmează un crescendo și stingerea. În acest caz, în S7, nu simți pașii procesiunii.
Motivul central, introdus de cele patru wagnertube, este reluat de o violentă repetare prin toate instrumentele cu corzi, glorificarea prin tutti orchestral în major, în forte fortissimo, e frântă de singurătatea suferinței unui flaut în minor, într-o ingenioasă replică. Între repetările motivului central, de fiecare dată prelucrat altfel, sunt insulele comentariilor/dialogurilor instrumentale, cu foarte moderne meditații modale, înșurubate unele în altele, cu măiestrie, cu aluzii mai mult sau mai puțin vădite la motivul central. Și asta nu mai e muzică de secol XIX. Ne este profund contemporană. Finalul este descendent și rupt, ca o surpriză.
Piesa în sine a fost, în contextul simfoniei, cea mai potrivită ca rămas bun de la Wagner. A scos în relief acele tube inventate de Wagner și realizate cu ajutorul francezului Adolph Sax, inventatorul saxofonului. Dar a fost difuzată în radio-ul german și înaintea anunțării știrii înfrângerii de la Stalingrad. Atunci a fost un omagiu tuturor celor ce au pierit în lupta aceea inutilă. Imprimarea radio a fost realizată atunci sub bagheta lui Furtwaengler. Nu a sunat ca un marcia funebre, ci ca o meditație profundă asupra existenței. Au fost inteligenți redactorii radio. Aceeași piesă s-a difuzat în Germania și la moartea lui Hitler. Și nu moartea lui Siegfried a lui Wagner. Siegfried a fost totuși un mitologic erou…

Destinul tragic al lui Carp


„Primul semn al unei stări înapoiate din punctul de vedere al culturii este netoleranţa”. (Petre Carp, 1892).
Moldoveanul P. Carp a studiat la Bonn și a fost diplomat la Viena și Berlin…Consecvent atitudinii sale de a vedea România alături de Germania, Petre P. Carp, încă din 1915 a fost singurul om politic român (subliniem, om politic, printre intelectuali au fost mulți germanofili ce i-au împărtășit opiniile, dar de părerea lor, ca și de cea a cetățenilor obișnuiți, care n-aveau habar ce se discută în culisele de care depindea soarta țării nu s-a ținut seama), care l-a susținut pe regele Carol I, la Consiliul de Coroană, în eforturile acestuia de a a convinge să se intre în război alături de Germania sau să se pronunțe pentru neutralitatea țării, dar ceilalți politicieni s-au pronunțat pentru cea de a doua alternativă… „Mă voi supune majorității dar mi-e teama că o să-mi pară rău de hotarârea luată ” a spus Carol I, apoi s-a întors către Carp strângându-i călduros mâna și spunându-i, să se audă: „Ești un om de inimă și un adevărat bărbat de stat”.
Doi ani mai târziu – între timp regele Carol I a încetat din viață la 27 septembrie 1914 – un nou Consiliu de Coroană trebuia sa decidă, odată cu ieșirea secretă din neutralitate, de partea carei alianțe să se situeze, dar de data aceasta era evident că numai cu Antanta. În fața faptului împlinit, regele Ferdinand i-a convocat pe cei mai importanți oameni politici (nu există documente despre opinia publică, cu atât mai puțin dinspre țărănimea analfabetă pentru care stăpânii luau decizii) pentru a le comunica hotărârea lui de a declara război Austro-Ungariei a doua zi.
Petre Carp ia parte la dezbaterile decizionale, exprimându-se public: „Cu măgarul acela de Ferdinand nu voi sta de vorbă”. În rândul conservatorilor exista o grupare proantantista reprezentată de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, C. Olănescu și C. Cantacuzino-Pașcanu, cealaltă grupare, favorabilă intrării României în război alături de Puterile Centrale avea în frunte pe Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Cuvintele rostite de regele Ferdinand: „Am convocat aici pe mai marii tarii nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situația in așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, (condus de Ion I.C. Brătianu, n.n.) care crede și el că a sosit momentul să începem războiul, a și avut consfătuiri cu unul din grupurile beligerante.” După ce au luat cuvântul, Ion I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu și Nicolae Filipescu a vorbit Petre P. Carp care, dupa cum relatează I.G. Duca, a rostit cuvinte grele la adresa regelui dar și a țării, întreaga scenă căpătând proportii încărcate de dramatism. După ce P.P. Carp a rostit vestita fraz: „Mă voi ruga de Dumnezeu ca armata română să fie bătută!”, regele a sărit, roșu la față și a zis: „Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treaca ultimele dumneavoastră cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevăratelor dumneavoastră sentimente. Îmi închipui că au izvorât în focul discuțiunii dintr-un moment de necugetată mânie”. „Ba nu, deloc”, spuse Carp. „Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei, dacă veți hotărî războiul, se înțelege, în armata inamică României.” Petre P. Carp se va retrage la conacul său de la Țibănești cu inima grea și împovărat de ani. Va trăi drama pierderii unui fiu, locotenentul Petre Carp, căzut pe frontul din Transilvania în localitatea Magheruș la vârsta de 29 de ani. Petre P. Carp a încetat din viață la 19 iunie 1919 la aproape 82 de ani…
În iulie, 1914, mesajul împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale conform celor petrecute în 1883, semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă simultan. În 1916 Hindenburg a declarat că în caz că România ar fi intrat în conflagrație de partea Puterilor Centrale, chiar fără să tragă un foc, situația ar fi fost echilibrată și, conform unor vechi tradiții europene, părțile ar fi căzut la pace, fără alte imixtiuni. La schimb, Germania era în măsură să livreze României Basarabia.

La 14 august 1916 s-a incheiat tratatul secret de alianță (sub forma unei convenții politice si militare) între România, Rusia, Franța, Anglia și Italia, prin care Antanta garanta integritatea României. România se obliga, in schimb, să declare război Austro-Ungariei, ceea ce a și făcut, prin surprindere, înregistrând și o primă înfrângere. Această coaliție politico-militară recunoștea României dreptul de anexare a teritoriilor locuite și de români din Austro-Ungaria.

Cronica literară:


CELESTA, roman de MIRELA-IOANA BORCHIN-DORCESCU

Un adevărat Love Story cu final fericit, romanul Celesta al doamnei Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu reunește rațiunea și sentimentul, o calitate rară pentru o poveste de dragoste, în care ne-am aștepta să primeze tonalitatea în game minore și limbajul jurnalului intim. Sunt pagini scrise cu pasiune și luciditate totodată, supervizate intelectual, cu eleganță și noblețe. Pe un background dramatic, de lumini și umbre, evoluează două personaje menite să-și unească destinele, urmărite permanent de o celestă persoană ( nu de instrumentul muzical cu clape), plecată în veșnicie spre ambianța sublimă din ceruri. Autoarea nu revine cu detalieri ținând de titlu, urmând să aflăm, pe parcursul derulării textului, că personajul ce susține obsesiv eșafodajul poematic al romanului este de mult decedata soție a renumitului poet Teodoru.
Scrisă la persoana întâi, cartea ar putea avea reflexe autobiografice, însă acestea contează mai puțin. Este inscripționarea pasiunii dintre poetul aflat la vârsta a treia, văduv și profesoara divorțată, scriitoare la rândul ei. Între cei doi este o semnificativă diferență de vârstă, ceea ce nu constituie un obstacol în declanșarea pasiunii reciproce. Valsul nobil și sentimental e condus de partea feminină, un caracter puternic, în compensație perfectă cu sobrietatea de maestru trist a lui Teodoru, care declară ritos că e „îndrăgostit de două femei”. Idila se derulează ca o melodie infinită, netulburată prea mult de evenimente și personaje marginale. Defuncta soție, o fostă pasiune, plină de personalitate, de care poetul nu se poate despărți nici în aceste circumstanțe obiective ale existenței, devine o prezență quasimaterială și obiect al geloziei persoanei în viață, atașată până la fanatism de celebrul poet. Acesta este un moment culminant al poematicului roman. Cei doi ciudați îndrăgostiți sunt oameni realizați, cu copii, nepoți, însă pierderile suferite de amândoi îi determină să-și regăsească viața prin căsătoria lor târzie. Nu este însă singurul motiv al apropierii, ci afinitățile elective comune celor doi și atracția reciprocă, puternica prezență a umanului, a iubirii.
Ne apropiem de momentul finale în care celesta defunctă, încă prezentă „fizic” într-o urnă funerară, va fi înhumată, nu simbolic, ci de facto, lăsând mai multă liniște în existența „câtă a mai rămas” a noului cuplu.
Romanul unei iubiri, de fapt, povestea acesteia, pare scrisă dintr-o suflare, o monodie fără ramificații polifonice, cu puține episoade cu adevărat epice, care nu-i modifică structura. Prezența comentariilor despre Biblie vine să consfințească trăinicia unui cuplu ce se realizează din altele două. Această parte a înălțării sufletești prin spiritualitate dislocuiește un posibil filon epic. Personajele trăiesc într-o lume vegheată de cele sfinte, mai bună, mai binevoitoare și propice vieții.
Trebuie spus și faptul că autoarea, totodată personajul care se destăinuie la persoana întâi singular, este dedicată ambianței științifice, devenind și redutabil comentator al operei literare a domnului Dorcescu. Eu cred că amândoi se prezintă ca unicat în această lume cu tot mai puțină încredere și credință.
Nimic frivol în aceste pagini de un lirism accentuat, în care luciditatea elaborării se combină cu tonul pasional, lăsat să zburde în voie. Câteva întâmplări relatate din mediul scriitoricesc confirmă valoroasa prezență a noului cuplu într-o ambianță adecvată profesiunii lor comune, stârnind uimire și prețuire totodată. Apariția unor personaje cu numele lor reale îmi amintește de romanul faustic al lui Thomas Mann, în care piesa muzicală „compusă” de scriitor și pusă pe seama personajului central, este dirijată de celebrul Klemperer; e o modalitate utilizată rar, însă induce o nuanță simpatică, luminoasă, de duioșie și umor. De fapt proza sentimentală bine temperată a cărții este, pe cât de compactă și de dimeniuni moderate, pe atât de bogată în modalități stilistice. Se reține arta dialogului, care individualizează iscusit personajele.
Celesta e totodată un omagiu adus celei ce a existat cândva, având o marcată prezență în societate și mai ales în conștiința soțului ei. Din respect pentru o mare iubire trecută, personajul feminin al autoarei vine să instaureze o nouă iubire, demonstrând că acesta nu este doar apanajul vârstelor juvenile. Aș îndrăzni să afirm că e vorba aici de o premieră și nu numai în creația literară feminină de la noi. Cineva trebuia să scoată seniorii din tradiționala penumbră în care îi așează societatea „activă”. Iată că persoane sortite uitării și deznădejdii sunt în realitate la fel de active și pregătite să înceapă o viață nouă, de data asta de la înălțimea unei noi purități și în demnitatea deplinei maturități intelectuale.
Sunt pagini frumoase, tonice, arborând în jur culorile speranței.
Lucian Bureriu