Greșeala de tipar


…Paginile revistei Orizont aveau deja BT-ul, bunul de tipar, eram un „cap limpede” fericit că se terminase destul de repede paginaţia. Deodată corectorul, Alexiu, mi-a spus: -Fii atent, în textul securistului culturnic de la Severin apare „preşedintele Ceauşescu”. Corect ar fi fost „tovarăşul președinte…” Desigur, putem invoca chestia cu respectarea manuscrisului. Dar de data asta ar trebui intervenit pe text. Chiar dacă ne suduie paginatorul. -Fie precum zici. Poate că ai dreptate şi o să facem corectura. Și mă îndrept spre linotipist. Trage un gât de votcă, apoi culege din nou, îmi dă în mână rândul de plumb fierbinte, aduc la pagină corectura. Nea Crișan, zeţarul, şi-a dat drumul la suduieli. -Parcă dăduși bun de calandru. Io nu mi-s obligat să mai corectez nimic! -Mă, e vorba de șeful statului. Dacă greșim nomenclatura, iese cu necaz. – Să vă ia dracu şi să intraţi în puşcărie cu toţii! Apoi a deşurubat totuşi pagina şi a „băgat” rândul corectat. Prea repede ca să-mi dau seama (eram şi tensionat niţel) că n-a scos afară rândul greşit. N-am mai verificat dacă a ieșit bine. N-am verificat nici noaptea, la rotativă, textul respectiv. Picam de oboseală pe la ora trei noaptea. Abia a doua zi, în timp ce duceam revistele de protocol la partid m-am găsit să arunc o privire…M-a luat groaza: aliniatul corectat venea cuminte după cel greşit. Aşadar, „Preşedintele Nicolae Ceauşescu, luând cuvântul, tovarăşul Preşedinte Nicolae Ceauşescu…” Am lăsat revistele la partid și am fugit direct acasă, am pus telefonul la minimum. După noaptea de nesomn, la tipar în poligrafie, urma o nouă insomnie. Poate că nu va observa nimeni… Zbârnâie telefonul. Nu puteam să nu răspund, că mi s-a instalat aparatul ca să fiu oricând disponibil problemelor de servici. Răspund, că suna prea insistent. Era corectorul, Alexiu : -Lucian, ai văzut? A ieşit lată. Poate că-şi vor da seama că n-a fost cu intenţie, ci că e o pură chestie tehnică…Poate. Eu îmi țin gura și sper că și colegii noștri s-o facă. Ce va spune șeful, Arieșanu? Ce va spune Florescu? Ne sare toată propaganda în cap. Dar dacă ăla de la Severin îi va trimite chiar șefului statului revista… -Și ce vrei să fac? N-am verificat și gata. O să zică el, Ceaușescu că am vrut să-mi bat joc de… -E o gravă greșeală de… -Tu m-ai pus s-o fac. -Eu am semnalat, tu trebuia să verifici. Trebuia. Voi fi dat afară, sancționat de tovarășul Florescu personal etc. Nea Crișan poate fi fericit, nimeni nu-l va acuza pe muncitor că a lucrat prost și în bătaie de joc. Noapte albă. Nici un semn că aș putea adormi. Eram zombi. Farmacia nu dă somnifere fără rețetă. Dar chiar dacă aș dormi nu se rezolvă nimic. Doar „în caz de boală”. Da, eram deja în situația asta. Nu vă jucați cu somnul! …Îl cunoşteam vag pe directorul psihiatriei din Jebel, doctor Enăşescu. M-am pus pe tren și am ajuns la clinica lui. -Dar ce surpriză, exclamă doctorul. Ai venit să faci un reportaj? Îți stăm la dispoziție cu toții. Dar să bem un păhărel mai întâi… Ce era să fac? N-aveam nici o trimitere pentru internare, așa că da, venisem să fac un reportaj. Țuica era bună, mă mai făcea să uit. Apoi Enășescu mă luă de braț, să-mi ofere turul instituției. -Vi-l prezint pe domnul ziarist şi poet, care a venit să se documenteze despre noi, „doftorii” acestui renumit loc de reculegere. Aşa mergea cu mine, prin birouri, să-mi prezinte toţi colegii şi partea lui de ctitorie. Mereu voiam să-i fac o aluzie că m-aş interna aici, să mă ascund un timp, să mai scap de securiști. Dar nu mă întreba de sănătate, îi dădea înainte cu ale lui. Eram doar oaspetele şi gata. Mi-am făcut curaj și l-am întrebat direct dacă are amobarbital sodic, acel minunat hipnotic, îl știam din cultura mea generală că induce somnul rapid. Ca o paranteză, în democrația românească acest remediu ieftin a dispărut. Ni se spune că l-a retras toată Uniunea Europeană. Intrând la o farmacie din California am întrebat dacă americanii au așa ceva, dacă nu l-au retras pentru că era prea ieftin. Da, în Statele Unite există, trebuie doar, e firesc, rețetă. Și tovarășul Enășescu se amuză atunci. Amital? -Este – gârlă. Îl folosim diluat, ca un sirop. Internaţii mei se amuză, oferind calului care aduce căruța cu legume din sat. Îi place amitalul, că e dulceag, cred că a și făcut dependență. Calul. Se împleticește de parcă ar fi beat. Știi, e o formă de defulare a foştilor alcoolici…Cred că nu știi, avem propriul nostru sector zootehnic. Celor cărora le-am prescris amital, dimineaţa primesc lapte, pentru cruţarea ficatului. De aceea avem şi o vacă imensă, cea mai redutabilă producătoare de lapte din ţară… Camerele erau mobilate cochet, mă uitam cu jind la paturile goale, curate. Cabinete de stomatologie, reumatologie, sala festivă etc. Totul cam pustiu. Pe unde or fi pacienții? -La treabă. Uneori președintele CAP-ului îmi dă un telefon că are nevoie de oameni pentru strâns vreo recoltă. Oamenii sunt acuma pe câmp și se bucură de libertate. Am instituit aici politica porţilor deschise, aşa că pacienţii merg cu veselie la treabă, mai ales că majoritatea sunt ţărani. Terenul de sport nu e numai cu numele, vin la noi şi oameni din sat, la meciuri. Vrem să dăm senzaţia normalităţii… La atelierul de tâmplărie l-am văzut pe „cel mai tare om din lume”, care nu părăsea incinta: blândul personaj al lui Nicolae Breban din romanul „Animale bolnave”. Era aici, cât se poate de real, autorul celor trei crime, săvârşite cu fanatism religios şi pe fond de schizofrenie , la Nădrag… -Avem celebritãți aici. Acum, că te văd cam impresionat, te invit în cabinetul meu, la o răchie bănăţană. O să închin cu tine, după care îl rog pe un coleg să-mi şofeze maşina, să mergem acasă la Timişoara… Mi-am revenit, după micul chef și un prânz bunicel, cu Enășescu, la cantina spitalului. Din nou acasă? Speram să pot dormi. Cred că în parte am și reușit, dar după miezul nopții, atent mereu la telefon, eram treaz ca ziua. Obsesia nu-mi ieșise din cap. Să merg la lucru? Nu dom-le, sunt „caz de boală”. Am ratat Jebelul. Groaza că voi fi dat afară nu mă părăsea. Căram după mine şi un vot de blam, pe care-l primisem încă la redacţia radioului Timişoara, pentru că i-am a luat un interviu ambasadorului SUA, lucru interzis fără aprobarea șefului statului. Iar acum, greşeala asta de tipar…Mi-am amintit de un congres medical unde cunoscusem câțiva medici de renume și scrisesem un reportaj apărut în revistă. În aceeaşi seară plecam la Gătaia să-l întâlnesc, de data asta în calitate de pacient pe doctorul Ricman, directorul psihiatriei. -Probleme cu somnul? Le rezolvăm încă din această seară, îmi zise bărbosul doctor. I-am explicat cauzele „ideologice” ale depresiei. -Domnule, aici la noi este un adevărat loc de recuperare pentru cei loviţi de soartă. O să-ţi dau camera celebrităților, vei sta singur printre brazi. Acolo a stat Liiceanu. Au mai fost pe la mine cei din „Phoenix”, obosiți de spectacole, apoi prozatorul Cerneţ, lume bună…Vei fi acolo ca la hotel. Dimineața, venind dinspre locuința lui, pe undeva la marginea pădurii în care era amenajat spitalul, într-un fost complex de cazărmi ale militarilor sovietici, doctorul trecea pe la mine, îmi bătea în geam și mă invita în cabinetul său, la o cafea… Cîteva zile m-am ocupat de tehnoredactarea monografiei instituţiei, care n-a mai apărut, din lipsă de fonduri și de cartea de eseuri a doctorului; mi-a arătat sculpturile în aer liber pe care le făcuse cu aparatul de sudură. I-am fost secretar la şedinţele de sofroterapie şi invitat „din partea presei” la un congres naţional, acolo, printre brazi. Am luat interviuri unor somităţi medicale, aveam cu ce să mă întorc la redacţie. Chiar dacă pacienţii îmi spuneau deja „domn doctor”, dorinţa de a pleca la datorie era un „semnal al sănătăţii”, cum spunea Ricman. Era plăcut să faci și plimbări, în localitate sau în incintă, mâncarea era excelentă, cu carne multă, de la sectorul zootehnic propriu. Cum era acasă? Bine. Se pare că m-am alarmat degeaba. Autorul articolului poate că nici nu citise materialul greșit, sau a preferat să nu afle nici alții. Evident că derbedeii de partid şi de stat nu ne-au dat pace, perioada dictatorului Florescu de la propagandă fiind şi una de ideologizare şi…insomnie continuă. *** …Peste ani și ani, în parcul din centrul municipiului San Francisco aveam să întâlnesc o figură cunoscută. Un senior bine îmbrăcat, încă în formă. Ne-am studiat reciproc fețele și am fost primul care a „ieșit în față”. -Hi! Mister Florescu? -Yes…Dumneata ai lucrat la Orizont? Mi-am dat seama imediat. Hai la o cafea, acum, uite acolo… Și fostul șef cu propaganda, devenit cetățean american, avea un chef de vorbă remarcabil. De altfel i-am povestit și eu despre depresia prin care trecusem după greșeala de tipar și că-mi era teamă că Florescu mă va da afară din redacție. A stat și-a ascultat atent, după care mi-a spus: -Oriunde ai fi, greșelile nu sunt admise. Nici domnii ăștia nu ar fi de acord cu așa ceva, ba la ei e chiar mai nasol și rămâi fără job…Oricum, ar fi fost mult mai bine dacă veneai direct la mine a doua zi și-mi explicai. N-a fost chiar așa de grav. Sigur, faptul că aveai deja un vot de blam, aducea imediat următoarea sancțiune, căutarea unui alt loc de muncă. Aveam obligația să-ți găsesc un job…Și chiar i-ai luat un interviu ambasadorului Richard Davis? -Da, însă nu a fost luat în considerare. Era zgomot în sală și…Ce faceți în State? -La ai mei. Și tu la fel?…Un nepoțel? Bravo. Uite aici, o invitație. Românii din San Jose au o biserică și ne întrunim la un grătar duminică pe gazonul din curte. -Domnule Florescu, chiar la biserică? Dar noi, știți… -Știu. Dar comunitatea m-a ales șeful ei. În fond, sunt botezat ortodox. -Înțeleg. Ați ajuns și aici șef. Cu propaganda? -Da, dragă. Propag omenia și românismul de omenie, toleranța și buna înțelegere dintre semeni. -Bine, o să vin să vă ascult. Noi întotdeauna v-am ascultat. Și vedeți ce-a ieșit… -Spune, Lucianule, chiar am fost pentru voi ca un bau-bau? Dar cei care au venit peste voi, după revoluție, dând afară oameni nevinovați și instalându-se în scaunele fostei nomenclaturi au fost omenoși? -Da. Ne-au dat afară din redacție.
Advertisements

Ce se dă azi la „promoție”?


Cine crede că în Statele Unite se mănâncă doar McDonalds, hotdog, hamburger, pizza, care au ajuns și până în cele mai dosnice țări, își face o impresie greșită. În primul rând, supermarket-urile noastre sunt asemănătoare unor hale, alimentele stau împreună cu ciorapii și cabinele de probă a sutienelor. Am fost și în magazine enorme în San Francisco Bay Area, dar acelea erau fie exclusive pentru vestimentație, mobilier, plante decorative sau pentru tot ceea ce este necesar copiilor. Rețelele de magazine Safe Way sunt altceva. Având o arhitectură specifică, în stil cubist, ușor de recunoscut de la distanță pentru că se dinsting foarte bine în peisajul urban, fiecare SW este de fapt constituit dintr-un complex de magazine de dimensiune medie. În fiecare complex vei găsi aceleași produse, dar distribuite în locații diferite. Dintr-o privire știi că vei găsi orice marfă, dar nu vei intra pe o singură ușă pentru asta. Complexul arată ca un grup de clădiri lipite unele de altele, dar de dimensiuni diferite. Varietatea mărfurilor este mare, căci și distanțele între domiciliu sau locul de muncă și un magazine sunt apreciabile. Deobicei o familie vine la magazinul alimentar o dată – de două ori pe săptămână, mai ales în zonele din Silicon Valley, unde printre fabrici se găsesc spațiile locuite, ca niște insule, departe de downtown-uri. Și atunci se umple portbagajul cu marfă. Obișnuit în țară, cu magazinul de la colț, unde poți intra zilnic, mi-am propus să vin la cel mai apropiat SW.  Căci e păcat să nu-ți acorzi niște ore într-o prăvălie cu produse alimentare nemaivăzute. Dimensiunea locației e, ca să zic așa, umană și nu trebuie să alergi cu căruciorul zeci de mile. Timpul înseamnă bani, o știm peste tot, dar în America se adaugă și distanțele. Nu mai rămâne mult timp, pentru cei angajați, să mai și gătească, eventual zilnic sau la două zile. Aproape că-ți vine să spui că, din moment ce în State lucrează și cei în vârstă, nu știu cine mai are timp să gătească. Păcat, că alimentele sunt destul de ieftine, pentru toate buzunarele, fermele și firmele aduc numai lucruri proaspete, de cea mai bună calitate. E păcat să nu folosești bucătăria decât ca decor, să iei masa la supraaglomeratele restaurante, sau să cumperi din SW numai produse gata preparate. Dar bucătăria de acasă are tot ce-i trebuie pentru gătit, cu condiția să nu facă prea mult fum, că se alertează sistemele de alarmă împotriva incendiilor. Bucătăriile americane (moda a prins și în Europa) sunt deschise spre restul apartamentului, așa că degajă căldură într-o climă și așa subtropicală, răspândește mirosuri și umiditate. Semipreparatele din magazine sau mâncarea gata făcută sunt lucruri cunoscute sau necunoscute pentru un european. Pui la grill se face peste tot. Mai puțin biftecul în sânge, această delicatesă britanică. La raionul respectiv funcționează și o bucătărie care etalează supe (de fapt ele sunt chiar ciorbe, însă cuvântul ciorbă nu există în engleză) și mâncăruri , pe care le cunosc sau ba. Mai sunt și supe în borcănașe de plastic, unele italiene, altele asiatice, THAI, SUSHI. În arealul San Franciso se mănâncă multe fructe de mare, crabi, homari, scoici, creveți de diferite dimensiuni. Și mult pește, evident. Spectaculoasele fileuri de somon de Alaska m-au impresionat deosebit. Somonul sălbatic se găsește și în cutii de conserve de mari dimensiuni. Fileuri de ton, dar nu dintr-acela mărunțit, ca la noi, thilapia etc. Este interesant de subliniat faptul că americanii nu vor s-audă de crap. Apoi sunt foarte reticenți la anumite soiuri de pește care ar putea conține mercur.
La raionul de cărnuri nu am văzut, de pildă, carne de oaie. Eventual există cotlete de miel. Măcelarii îți tranșează pe loc vită sau porc, fără urme de grăsime sau oase. În paralel, sunt, evident, și caserolele, cu carne refrigerată, dar nu e nimic congelat. Pui și curcan, tot fără grăsime. Ai astfel posibilitatea să te alimentezi și fără să te îngrași.
Produsele de carne procesată există în forme variate, dar să nu căutați cârnați, șuncă grasă sau slănină afumată. Uleiul de floarea soarelui este inexistent, așa că sunteți în postura de a cumpăra doar sortimente diferite de ulei de măsline. Trebuie menționat și faptul că există și produse din import, conserve mai ales și o gamă largă de ingrediente chinezești sau indiene. Oțet balsamic, da, în niciun caz nu vulgarele oțeturi de fermentație, ca la noi. La raionul de lactate veți căuta în zadar telemeaua, cașul și alte chestii cu multă sare și adesea dubioase. Unt, inclusive cel de arahide, cașcavaluri din toată lumea, creme cu aspect de smântână. Am căutat conserve de fasole. Am găsit, desigur, fasolea mexicană, ori cea produsă de o firmă a lui Bush, cu adaos de sos dulce, care nu mi-a plăcut. Mai apropiate de ceea ce cunoaștem noi sunt conservele cu carne, probabil de porc, multă și bine gătită, produse de niște ferme.
Voi face abstracție de alte raioane, cu dulciuri sau diverse sorturi de pâine. Cu adevărat spectaculoase sunt legumele și fructele, unele clasice, altele exotice, produse ale climei subtropicale. Sigur, multe ne sunt cunoscute, mai nou, de când suntem piața de desfacere a Uniunii Europene. Cu excepția faptului că ardeii din Turcia și roșiile din Olanda fac ceva drum până la hipermarketurile noastre. Fermele care aprovizionează această parte a Californiei sunt la cel mult o oră distanță, marfa se culege după masă, aprovizionarea se face noaptea, iar dimineața se poate cumpăra. Absolut totul proaspăt, apetisant. Dar prea puțină lume are timp să facă zilnic cumpărături, iar zonele locuite, care au un Safe Way în apropiere, sunt costisitoare, casele sunt scumpe, chiriile la fel.
Câteva rafturi sunt pentru medicamentele banale, utilizabile fără rețetă. Cele prescrise de medic se cumpără de la farmacia din incinta magazinului alimentar. În ce privește vinurile, dacă nu vizitați podgoriile numeroase prin care California a devenit celebră în lume, Nappa de exemplu, chiar pe locul întâi, le găsiți în magazine, doar în ambalaj de sticlă. Spre deosebire de România, care-și ambalează băuturile în nenorocitele alea de PET-uri, americanii păstrează în pet doar apa plată și Cola. Nici măcar berea, ferească sfântul! Se spune că înbutelierea berii în pet este o invenție românească. Mai bine am fi inventat noi Hewlett-Packard-ul, nu mizeria asta de băutură la pet. Cum nu mă pricep la vinuri, mă voi opri puțin la raionul cu bere. E posibil ca sortul Stella Artois să fie chiar importată în America, nu produsă aici SUB SUPRAVEGHEREA firmei de origine. Am văzut bere de Hawaii, în butelci de sticlă mai mari de doi litri. Dozele sunt mai mari decât cele europene, cam pe măsura continentului American. Se pot lua direct din raft, numai reci, doze de trei sferturi de Kg., adică 80 Fl Oz. Cea mai popular mi s-a părut sortul American Budweiser. Se pare că, spre deosebire de cehi sau germani, americanii preferă bere strong, mergând de la 6% la 8,5%. Multe sortimente englezești de bere neagră. (Nu există doar la Munich festivaluri gen Oktoberfest, unde curg râuri de bere, ci și la San Francisco, unde, se pare, durează vreo două săptămâni, se folosește multă bere de la dozator, turnată în recipiente de sticlă mult mai mari decât așa-zisele halbe). Am mai notat sortimente ca Anheuser-Busch, Red Ales, Pale Ale, American Strong, IPA Black, Golden Ale, English Pale Ale, English Strong, Kolsch(germană), Imperial Strong, California Common Beer, Bud Light, Corona (se pare, din Mexic), Red Horse etc. Există circa 1700 breweries (fabrici) și se consumă cam 76 litri per capita annual.
În afară de casieriile unde te duci cu cardul și semnezi cu un fel de creion pe ecranul digital, există și una fără personal , unde îți faci singur, fără asistență, operațiunile cu cardul. Asta mi s-a părut absolut ieșit din comun și imposibil de aplicat în România. Probabil că n-ar putea fi implementat nici bunul obicei al americanilor de a-ți pune marfa în pungi (dacă dumnezeu dă, dar nu-ți bagă și în traistă, apoi să știți că la Safe Way ți se bagă și în traistă), ba mai mult, la solicitare ți se duce căruciorul la mașină și ți se încarcă și portbagajul.
Ceva mai complicat e la raionul cu țigări. Cum nu se prea fumează , nu există multe solicitări. Pachetele se află într-un dulap cu lacăt. Dacă vrei să fii servit, apeși un buton și iese vânzătorul, descuie dulapul…Oricum, în State se găsesc și țigări mai slabe, care nu dau dependență severă. Care nu se găsesc în Germania sau România.

Moștenirea germană


Când au pornit războaiele, femeile germane au fost protejate din start. Evident că au existat consecințe colaterale, rezultate din bombardamente sau escaladarea rasismului. Dar germanii pot fi mândri că nu și-au exploatat femeile precum celelalte popoare. În numele falsului feminism și-al „egalității de gen.” Femeile germane nu s-au înrolat ca rusoaicele, n-au robotit în fabrici de armament ca englezoaicele, franțuzoaicele sau americancele.
„Fără femei, nu va exista o victorie!”, era simbolica declarație a  premierului britanic David Lloyd George, în 1915. Lasă-le să se bată și ele, să scoată ochii inamicului cu unghiile vopsite cu ojă, să le dea cu poșetuța-n cap!
De la grijile pentru familie, femeile germane au trecut, după război, la munci patriotice și la persecuții de tot felul. Prin denazificare…Am păstrat o carte de care se leagă copilăria mea. Scrisă în 1934 de Johanna Haarer, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”. Este o lucrare de știință popularizată și se referă, desigur, la tehnicile pe care o femeie, nu neapărat germană, trebuie să le folosească în puericultură. Evident, nu e o carte politică, ea fiind difuzată în toate țările unde existau comunități germane, mama mea făcând parte din minoritatea germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”). A primit-o de la Grupul Etnic German din Lugoj, unde locuia împreună cu bunicii mei materni, în anul nașterii mele (puțin înainte de cel al bătăliei de la Stalingrad). Tatăl meu, în război, se afla în Crimeea și a primit permisiunea să se întoarcă, să mă vadă. ( Și, spre norocul lui nu a mai participat la „întoarcerea armelor”) …În fine, subliniez că în cartea Johannei Haarer nu era nici un accent rasist, nu se vorbește nici de Sonnenkind și alte aberații. Am fost crescut după acel manual pentru mame și nu erau acolo texte soldățești, cu „Erika” sau „Lilly Marlen”, ci foarte utile sfaturi practice. Comunitatea Grupului Etnic German le-o oferea chiar și româncelor, gratuit. Opinia publică românească de azi, din bezna necunoașterii, continuă să creadă că Grupul Etnic German se ocupa doar de politică nazistă. Își detestă președintele republicii pentru că e german. Contestă proprietatea unor clădiri construite de germani. Mama mea nu a făcut politică și l-a mustrat pe tatăl meu care avea simpatii legionare. Comunitatea germană de azi nu e moștenitoarea unui partid nazist. E o prostie de zile mari. Agresivă și otrăvitoare. E adevărat că existau unele avantaje pentru Grupul de atunci, Berlinul avea grijă de familiile combatanților, asta cel puțin în primii ani de război. WW2. Veneau bani și pachete cu ce trebuia. După 1945 mama mea a scăpat de deportare în URSS printr-un act care adeverea faptul că soțul ei a fost militar român. Altminteri, anii în care ea era casnică pentru a-și vedea de familie s-ar fi dus pe copcă printr-un periplu sclavagist în Siberia. Ce mai sibiriac aș fi devenit la trei ani…Aș fi fost un scriitor rus. Johanna Haarer s-a pensionat în 1965.
Un amestec de rase absolut de neînțeles pentru unii români. Spre deosebire de cei ce susțineau și mai susțin puritatea rasială, existența mea este un argument care-i contrazice. Este evident că amestecul rasial nu duce la degenerarea speciei. Ar trebui s-o știe și românii care au rămas rasiști. De exemplu, un pseudo-scriitor Mitică din Galați, antisemit și rasist de prost gust, din care citez: „…transmit regulat această corespondență de la New York pentru cititorii din România. Țin însă să precizez că nu mă adresez forumiștilor, lui alde Lajos, Maricica, Nichi, ERWIN, Gogu sau Boris”… Acum, de când cu atâtea călătorii prin străinătate și apariția noilor generații, credeam că acest aspect s-a mai diminuat.

În anii de după război am simțit pe deplin ura colegilor, care-mi strigau că sunt neamț. Semănam fizic cu mama mea, acest lucru nu se putea schimba nici atunci când prenumele ERWIN mi-a fost ca și interzis, la început chiar de tatăl meu, care-mi voia binele și să „șteargă urmele” participării lui la război de partea germanilor, iar mai târziu la facultate, apoi în presă și în Uniunea Scriitorilor, șefii mei m-au sfătuit să rămân doar „Lucian”, că-i mai „bine așa”.  Natura face figuri, iar fiul meu îmi semăna, mai târziu nepoțelul nostru, care s-a născut, cu mamă unguroaică, prezintă asemănări cu mama mea. Nepotul seamănă cu străbunica lui, micul cetățean american nu va ști prea devreme că germanii și americanii au fost inamici. Iată că în democrație a reapărut, în presa centrală și pe coperta ultimei mele cărți prenumele meu corcit, „Erwin Lucian”. O spun aproape cu un ușor regret, căci toate astea mi-au adus multă adversitate, invidie și ură din partea unor foști colegi și cunoscuți. M-au dat la oparte, m-au ignorat și au fost satisfăcuți când au observat că prostia lor impertinentă îi situează deasupra delicateței și timidității mele, putând astfel să mă depășească din punct de vedere material și social. Marginalizarea mea nu a oprit însă mersul firii. Băiatul meu și acum nepotul meu sunt la fel cum am fost și eu. Semănăm! Aptitudinile lor sunt vizibile de la distanță. Și ne-am născut, toți trei, duminica! Dacă vreți, acesta e un semn…(În fotografie, mama mea în anii studenției.)

Irealul areal SFBA


Ceea ce te frapează de la bun început în San Francisco Bay Area este varietatea peisajului, înrămat cu înălțimile incredibile ale faliilor tectonice, absolut deosebite de colinele obișnuite. Aici este locul cu cea mai mare diversitate etnică din lume. Americanul de rând ține să precizeze: „Silicon Valley is not America!” Cu toată tehnologia IT, în Silicon Valley există ferme de portocali, în toate sezoanele fructele acestora sunt coapte și cad, răspândind izul dulceag de citrice fermentate.
În sezonul „rece” colinele se înverzesc sub ploile rare, florile izbucnesc peste tot, gazonul e plin de champignioane pe care nu le culege nimeni. Arborii seculari nu au fost tăiați în spațiile dedicate construcțiilor, clădirile fiind amplasate în funcție de prețioasa vegetație umbroasă. Animale sălbatice imansele spații de parcare, de la iepuri, căprioare, curcani sălbatici, gâște canadiene, rațe și stârci. Poliția oprește circulația când peste autostrăzi traversează „pietonal” cârdurile de gâște. Rațele zboară dintr-o piscină în alta în BayArea, desigur, nu în „City”, cum e denumit San Francisco.
Între cele o sută de orașe care formează arealul golfului, Palo Alto este cel în care există cea mai educată populație din lume. „Nu există nimeni ca voi în lume”, le-a spus Dolad Trump directorilor din Silicon Valley.
În luptă cu arșița soarelui, zidurile mirificei universități Leland Stanford sunt construite dintr-o piatră gălbuie. Alternanța dintre arcadele umbroase și palmieri oferă o plăcută răcoare. Sculpturile lui Rodin sunt în aer liber aici. Tinerii umblă pe biciclete între imensul campus și locațiile de curs. Cum m-a prins odată seara în zona aceasta inteligentă, am văzut peste tot lumini în laboratoare, semn că se lucrează și noaptea aici. Nu se bea, nu se fumează în acest oraș.
…În San Jose am admirat o fermă de portocali și arborii mai vechi decât construcțiile, care au fost lăsați la locul lor cu mult respect. Constructorii au preferat să poziționeze edificiile în funcție de copacii enormi. Irigația automată există peste tot, surplusul de apă scurgându-se în pantă domoală spre jgheaburile din carosabil care o duce spre rigolele de captare pentru a fi refolosită. Casele de locuit sunt înecate de verdeață, gazonul e plin de champignioane, în piscine aterizează rațe sălbatice, stârci, gâște canadiene, iepuri sălbatici zburdă printre fabrici, prin parcuri animalele sunt lăsate în pace, chiar și căprioarele sau curcanii sălbatici.
În Silicon Valley întâlnim: NASA, LOCKHEED MARTIN, ADOBE, APPLE, CISCO SISTEMS, eBAY, GOOGLE, HEWLETT-PACKARD, ORACLE, SUN MICROSYSTEMS, NOKIA, ALTERA, AMAZON, FUJITSU, MICROSOFT, PANASONIC, SAMSUNG, SIEMENS, SONY, TESLA MOTORS etc. Încă la începutul veacului XX localnicii au început să inventeze. Întâi tubul cu vacuum și oscilatorul electronic. Pe Addison Avenue am descoperit și garajul în care a fost conceput Hewlett Packardul, care a generat dezvoltarea industrială din Silicon Valley. Din păcate, locul nu este accesibil publicului…

Sunt un pic decepționat de ce se cunosc atât de multe lucruri despre orașele Coastei de Est a Statelor Unite, în schimb se știe atât de puțin despre țărmul Pacificului, o adevărată mină de aur în materie de recorduri mondiale. Industria calculatoarelor a construit Silicon Valley, aici, în Bay Area, dar lumea a auzit mai ales de monstrul Los Angeles, cu Hollywood, Beverly Hills sau ghitarele Fender…
Conurbația SFBA e împărțită de întinderile golfului interior, în care pătrund fluviile Sacramento și St. Joachin și de faliile tectonice, șaptesprezece ramificații ale celebrelor San Andreas și Hayward. Cel mai întins oraș de aici este San Jose. Cel mai înghesuit e San Francisco.
În 1933 a fost un adevărat scandal pe marginea construirii unui pod. Proprietarii de vapoare, în majoritate de tip ferry, care aveau o rețea bună de transport în tot golful erau principalii adversari. Era și o problemă de finanțare, Statele aflându-se în recesiune. Au fost necesare donații pentru construirea podului Golden Gate. Inginerul german Joseph B. Strauss și-a pus semnătura pe podul suspendat cu cea mai mare deschidere din lume. Se circulă pe șase benzi, arcuirea podului se află la 75m de luciul apei, iar lungimea totală e de 2737m. Pilonii și toată concepția e în stilul art deco, stâlpii tind să ajungă înălțimea turnului Eiffel, fiind de 227m.
Pentru prevenirea sinuciderilor a fost necesară adăugarea unei plase și amplasarea unor telefoane “suicide hotline”. Inaugurarea podului a ținut o săptămână. Debutul circulației auto s-a produs după ce președintele Roosevelt a apăsat un buton, la Washington DC. Gazetarii de la „San Francisco Chronicle” au scris, referitor la sinucigași, reportajul „Lethal Beauty”. Letal pentru multă lume ar putea fi și un cutremur, falia submersă San Andreas aflându-se în proximitatea podului. De mai multe ori podul a fost închis din cauza vânturilor puternice, clătinarea tronsonului fiind vizibilă. Dar fenomenul, ce-i drept, cu adevărat unic, este formarea ceții, în urma contactului brizei reci care vine dinspre Ocean cu apele calde ale golfului interior. Vălătuci de ceață înfășoară mai întâi pilonul dinspre San Francisco, extinzându-se încet spre cel dinspre Sausalito. De cele mai multe ori ceața e joasă, lăsând să se vadă doar partea superioară a pilonilor. Un peisaj de basm modern. Cu prilejul jubileului de 80 de ani al construcției, trecerea mașinilor s-a oprit, pentru ca o uriașă mulțime să traverseze pe jos, ca la inaugurare. Unii purtând flori, amintind defilarea mulțimilor de hippie din anii șaizeci.
San Francisco Bay Area a devenit conurbația de azi, peste imensele întinderi ale golfului interior datorită a șapte poduri, înainte de existența rețelei de metro, care subtraversează golful, la o adâncime comparabilă cu aceea a tunelului de sub Marea Mânecii.
San Mateo Bridge, construit în 1929, a fost, la vremea aceea cel mai lung pod din lume, având 11,8 km. La ora aceasta este pe locul 25. Bătrânul și cu adevărat fantasticul pod are și el un nume, „San Francisco Bay-Toll Bridge” și este așezat acolo unde golful are cea mai mare lățime. I se mai spune și „Hayward”, nume pe care-l poartă și una dintre faliile tectonice, care are ramificații submerse și ies la suprafață sub forma unor ciudate coline rotunde ce se țin lanț. San Mateo leagă Alameda County de Peninsula, pe care se află și San Mateo County, unde în 1906 a fost epicentrul megaseismului.
Pentru trecerea navelor a fost ridicată o poartă înaltă de 91m, pe care glisează în sus și-n jos un segment al podului. Ceva mai la Sud, Dumbarton Bridge deservește o zonă în care golful se mai îngustează. Și el e un bătrân , construit în 1927, sub forma unor arcuri succesive de oțel, pe tronsoane scurte. În 1970 i s-a făcut o completă replasare pe o construcție nouă, din beton, la o înălțime mai mare. Cele două poduri merg în paralel. Ele leagă Fremont de Menlo Park, o adevărată pădure în care se scufundă casele din Palo Alto, în jurul universității „Leland Stanford University” și de unde încep edificiile fabricilor din Silicon Valley. A fost podul folosit în locul gigantului „Bay Bridge”, după cutremurul din 1989, supranumit „Loma Prieta Earthquake”, care a afectat acel pod dintre Oakland și San Francisco, mai multe tronsoane prăbușindu-se.
Din viața artistică a construcției menționez turnarea filmului „Harold and Maude” în acest loc, în 1970. Din cea tehnico-științifică, ei, da, au fost încurajați locuitorii din Alameda să-și caute joburi pe partea cealaltă, unde se găsește întinsa regiune a industriei de IT. La Sud de Car-Bridge este ruginitul „Dumbarton Rail Bridge”, construit în 1910 pentru trenuri exclusiv. Porțiunea centrală este o pitorească, să-i zic, placă turnantă, care se rotește pe unul din piloni pentru a deschide drum navelor. Nu se mai folosește din 1982. De altfel BART-ul, metroul, s-a extins și în această zonă, a orașului Fremont. În lungime de 8,9 km, podul „Richmond-San Rafael”, care se numește „John B. McCarthy Memorial”, a fost și el unul din cele mai lungi poduri din lume, la vremea când s-a construit. El deservește partea nordică a golfului, unde apele sunt aproape la fel de late ca și în ramura sudică. Aici, în Nord pătrund în apele oceanice și cursurile unor râuri ce formează impresionanta zonă a Deltei, incluzând debușeul Dunării americane, care este fluviul Sacramento și pe cel al lui St. Joachin River. Construcția este comparabilă cu Golden Gate sau Bay Bridge. Două structuri masive de oțel susțin partea mediană a podului, pe care o ridică formându-se două cocoașe, destul de vizibile și pe ceață pentru vapoarele care au astfel două culoare largi, intens utilizate. Șoseaua, free-way, se conectează în Nord cu rețeaua BART-ului și cu terminalul căii ferate pe care glisează elegantul Amtrak de California, trenul de pasageri.
Podul cel mai larg din lume este „Trans Bay Bridge”. Nu-mi închipui care ar fi viața în San Francisco Bay Area fără acest B.B. Fără a le nedreptăți pe celelalte, pot spune că această monstruoasă construcție se află în locația esențială a golfului și își face treaba cât toate la un loc. Pornește din marele port Oakland, trecând prin tunelul din insula Yerba Buena, pe care o folosește ca pilon și te proiectează direct în down town-ul din San Francisco, venind pe sus, ca un avion, deasupra unui mănunchi de străzi și aterizând pe nesimțite în inima metropolei. Lungime totală, 13,27 km. Datează din 1936, proiectat de Charles H. Purcell. La acea vreme a fost și cel mai lung pod din lume. Are două etaje și 11 benzi. Între insulă și Oakland s-a construit un nou „Bay Bridge”, cu oțel chinezesc de la firma Zhenhua Heavy Industries. Numele complet al podului este „James Sunny Jim Rolph Bridge”.
Dacă falia San Andreas s-a activat în anul 1906, provocând cel mai mare cutremur istoric din Statele Unite, la San Francisco, cu magnitudinea între 7,7 și 8,25 pe scara Richter, sumbrul eveniment s-a mai repetat și în secolul XXI, asta înseamnă că mai mult de zece milioane de locuitori ai arealului Californiei de Centru și Nord, precum și alte zeci de milioane din Sud cultivă o superstiție față de ceea ce s-ar putea repeta, la o scară asemănătoare, mai ales că, din când în când infernul de sub falii dă semne, rămase în jurul cifrelor 3 și 4, dar cu un impact zgomotos alarmant. Aveam să simt, în San Jose huruitul acela grozav, scurt însă de neuitat, de M4 și ceva. Cei ce au trăit seismul din 1906 nu mai există, nici casa lui Jack London dar, la vremea respectivă au avut grijă să imortalizeze, în cele mai neobișnuite feluri, drasticul eveniment. La început de secol XX, orașul avea 400.000 de locuitori, din care 3000 au decedat la seism, fiind prinși în locuințe la ora 5 dimineața. Se spune că impactul ar fi putut fi mai puternic. De două ori, în doar câteva zeci de secunde au fost distruse 28.000 de locuințe, avariată grav primăria, la care s-a tot lucrat timp de 27 de ani și era bine cotată la capitolul anti-seism… Epicentrul a fost la doar 3km de oraș, acolo unde San Andreas intră în imersiune în Pacific, și s-a manifestat pe o lungime de aproape 500km. Falia San Andreas a alunecat 6 metri pe o lungime de 430 km spre Est.
Fantezia frenetică, specifică celor născuți aici, l-a determinat pe un fotograf să profite de briza puternică, venită dinspre Ocean și să ridice un aparat foto legat de un…zmeu, până la incredibila înălțime de 600m. De acolo a fost luată imaginea orașului plin de ruine și capătul Peninsulei, cu marele port. Martorii susțin că pământul ar fi ridicat valuri de un metru. Dar tragedia s-a desăvârșit prin marele incendiu, dezlănțuit datorită spargerii conductelor cu gaz. Pompierii nu puteau face față flăcărilor din lipsa apei, datorată altor conducte sparte. De-a lungul țărmului s-a creat o crevasă adâncă, lungă de 500km. După cele trei zile de incendiu, pe mijlocul arterelor largi au fost construite lungi mese în jurul cărora se îngrămădeau sinistrații, cărora municipalitatea și unele firme le aduceau mâncare. S-au ridicat numeroase corturi. Multă lume a plecat din oraș pentru totdeauna. Dar fanaticii locuitori ai metroplei au refăcut simbolicul edificiu al City Hall, ciudata Transamerica Pyramid, un downtown pe măsura tuturor metropolelor americane, utilizând uneori metode-unicat de rezistență la mișcările scoarței terestre,
Însăși poarta aeriană a orașului, aeroportul internațional SFO este cea mai mare clădire de acest fel din lume care a fost concepută antiseism.
„San Andreas Fault”pornește de la Sud de Los Angeles, din vecinătatea lacului Salton Sea, are un traseu vizibil la suprafață, intră în imersiune în dreptul arealului San Francisco și se termină la Nord de acesta. Falia marchează întretăierea plăcii Pacificului cu aceea a Americii de Nord.
În orășelul Capitola (Aptos) din San Francisco Bay Area, golful Monterey se găsește, ancorată pe veci, la capătul unui wharf ce intră în ocean, epava lui SS PALO ALTO, relicvă a Primului Război Mondial și prima navă de din beton armat din lume.   Turiştii   filmează pescăruşi obraznici, care-ţi fură hotdogul din mână şi pelicani pasivi, postaţi pe epavă parcă pentru a o păzi.   Cargobotul istoric, a fost construit   în docurile din golful San Francisco, la Oakland şi destinat transportului de petrol. Însă „The Old Cement Ship”, denumit   după orașul omonim din Bay Area, Palo Alto a fost lansat abia în 1919, după terminarea războiului. A stat la ancoră în golf vreo zece ani, după care, nişte investitori în industria de turism l-au adus, de-alungul coastei, în golful Monterey, în dreptul orăşelului Capitola, lângă Santa Cruz, unde a fost destinat industriei estivale de enterteinment şi legat de ţărm printr-o platformă pe piloni. O furtună însă a rupt nava în două, desăvârşind falimentul patronilor, atinşi de criza mondială din 1929. De atunci păsările păzesc putrefianta navă, parcă dorind ca prin bătaia aripilor să o păstreze la suprafaţă. Oh, dar păsările…
Aceste locuri au fost frecventate de celebrul regizor Alfred Hitchcock, care tocmai devenise cetăţean american şi-şi cumpărase un ranch unde se mai retrăgea după obositoarele filmări de la Hollywood. Filmul-horror „Păsările” nu e axat doar pe un roman, ci mai ales pe un eveniment real, petrecut în 1963. Milioane de păsări, ce s-au hrănit cu nişte alge roşii, poluate, conţinând dioxină, dătătoare de furie, s-au năpustit peste Capitola, atacând oameni, spărgând geamuri, intrând în case. Prin radio s-a anunţat starea de urgenţă, orăşelul a fost părăsit şi mulţi au crezut că a venit sfârşitul lumii. După două zile fenomenul s-a stins. Hitchkok s-a documentat din ziarele din Santa Cruz, păsările au fost filmate mai ales aici, cu efecte speciale realizate ulterior în studiourile DISNEY. Operatorii au lucrat și într-o locaţie mai puţin frecventată de turişti, Bodega Bay, la nord de San Francisco.

Parcul din centrul San Francisco, cuprins într-un dreptunghi perfect, depășește ca dimensiune Central Park New York. Toate obiectivele amplasate în parc pot fi vizitate pe parcursul câtorva concedii. Conturul pare trasat cu liniarul, ca și străzile orașului.
Parcul nu este nicidecum locul cel mai liniștit, cu alei pietonale și spatii de joacă. Ar fi imposibil să-l străbați de la un capăt la altul altminteri decât cu mașina. Sunt câteva high way-uri în acest scop. Muzeul cu dinozauri este asaltat de copii. Exemplarele expuse sunt parcă în plină acțiune. Dar este ora închiderii și fotografiez interiorul de pe platoul de afară. Descopăr statuia în cel mai clasic stil a textierului imnului SUA, „Te Star Spangler Banner”. Unui cântec de petrecere englezesc i-a scris un text imnic acest Francis Scott Key. Trec pe lângă pavilionul unei expoziții de arte plastice, Fine Arts Museum, în care, pentru moment sunt expuse lucrări ale unor pictori expresioniști europeni. Aleile sunt populate cu sculpturi, unele aduse de pe bătrânul continent. Bustul lui Beethoven străjuiește Music Concourse Community. Zăresc pe undeva clădirea futuristă a California Academy of Sciences. Veverițele țopăie la intrarea în Japanese Tea Garden, păzită cu o poartă tipic asiatică, într-un puternic contrast cu peisajul europo-american. National Aid Memorial. Stow Lake Picnic. De Young Museum. Queen Wilhelmina Tulip Garden. Terenuri de handball, bowling, Polo Field Stadium. Buffalo Padock. Morile de vânt, mai mari decât cele olandeze…Și e cam destul, pentru moment. Este ora ceței. Brusc soarele se învăluie în cenușiul rece care cuprinde Nord-Vestul peninsulei. Îmi desprind treningul de la șold și pun glugă. Nu știu dacă a durat câteva minute pentru ca mulțimea să dispară, parcă ambarcată în OZN-uri. Stelele strălucesc din nou pe firmament, ceața uscată s-a adunat prin văi sau s-a lipit de unul dintre stălpii ei preferați, ai podului Golden Gate.
…Câmpia Centrală a Californiei, în care este așezată conurbația San Francisco Bay Area este înrămată de Cordilierii dinspre Pacific și Sierra Nevada. Între aceste forme de relief există spinările de cămilă ale faliilor tectonice, vreo șaptesprezece, fiecare cu numele ei, deobicei de sfinți. Scoarța terestră e într-o mișcare aproape continuă. De la o zi la alta am văzut un zid antifonic de pe o autostradă, rupt de o denivelare de teren. Cu denumiri sonore, Calaveras Fault, San Gregorio, Garlock, Laguna Salada, Hayward, North Anatolian Fault, Imperial Fault, San Gabriel Fault, San Jacinto etc. Cu mare curaj se cațără vile luxoase pe aceste infernale pericole, urmate de șoselele pe care mașini puternice par a executa sporturi extreme. Pepinierele furnizează o vegetație tropicală, la umbra căreia se ascund locuințele. Un asemenea șir de oaze decorează colinele Calaveras, paralel cu Silicon Valley. Construcțiile nu ating vârfurile, sunt plasate cam pe la mijloc, deoarece dimineața ceața bântuie piscurile și nimeni nu și-ar dori nori în dormitor. Oricum, și de acea înălțime peisajul oferit de Câmpia Centrală este fascinant.
O formă de relief atipică, considerată „accident geologic”, se ridică în mijlocul acestui peisaj. Este muntele „Diablo”, monstrul dintre sfinți. Este modest ca înălțime, nu mult peste o mie de metri, produs al chinurilor la care au fost supuse aceste falii terestre. Două cocoașe unice în lume, atrăgând mereu norii aceia uscați, din care rareori picură o parodie de ploaie. L-am văzut dinspre orașul Concord, localitatea cea mai apropiată, situată nu departe de laguna formată de fluviul Sacramento, care se varsă în Golf. O destinație turistică e Parcul Național al muntelui, cu o suprafață de 8000 de km pătrați, cu serpentinele care pun mașinile la încercare. Colinele urcă treptat, golașe și aliniate în rânduri paralele, într-o simetrie realizată parcă de mâna omului, spre zone parțial împădurite. Faima lui Diablo se datorează peisajului pe care-l oferă, fiind pe locul doi, în lume, după Kilimandjaro. Dintr-un Vista Point, loc de observație și meditație, aflat în vârf, se poate vedea până la o distanță imensă, întreaga creație naturală și umană din partea de Nord a San Francisco Bay Area.

„Treasure Island” se află exact în centrul golfului San Francisco. Este o insulă artificială, construită în 1937 pentru găzduirea Expoziției Internaționale „Golden Gate”(1939-40). Ulterior a devenit bază a marinei militare. Mergând pe Bay Bridge, acesta trece prin tunelul insulei Yerba Buena care este fostul nume al metropolei. Îți faci ieșirea de pe autostradă și cobori pe insulă, apoi, în continuare, pe o fantă relativ îngustă ajungi pe suprafețele netede din, de mari dimensiuni, care creează un pătrat perfect. Golful este foarte des spațiul predilect al unor spectacole cu portavioane și tipuri recente de avioane militare. Pentru mine este o mare enigmă cum își împart spațiul aerian avioanele de linie, care vin la aterizare pe marele SFO din South City și aeroportul din Oaklandul de vizavi, cu cele militare. Municipalitatea San Francisco a dorit să cumpere acest spațiu și să ridice un cartier de clădiri foarte înalte. Ar fi fost spectaculos, dar totul a picat și s-a lăsat cu proteste când s-a descoperit, zice-se, un nivel mare al radioactivității. Decontaminarea continuă, însă sunt dificil de înlăturat fantomele războiului rece, lăsate de dezafectarea rachetelor îndreptate spre obiective de pe alte continente, a navelor care au avut misiuni nucleare…Prejudecățile vizavi de pericolul radioactivității sunt incalculabile. Ce păcat că în mijlocul acestui decor paradisiac au fost implantate reminiscențele celui de al doilea război mondial.
Vizavi se desfășoară, în toată splendoarea ei, panorama metropolei San Francisco, cu downtownul său ciudat. Dacă la Chicago frontul de zgârie-nori încearcă să creeze o barieră în calea vânturilor puternice, la San Francisco clădirile înalte ale Centrului Bancar se sustrag de la puternica briză rece a Pacificului, de valurile de ceață care acoperă adesea Golden Gate Bridge, renunțând la gloria ce le-ar fi conferit-o o poziție spectaculoasă – construirea lor chiar în vârful colinelor. Prostie mai mare nici nu s-ar fi putut, dat fiind faptul că aceste coline pe care se înghesuie casele de dimensiuni normale sunt, de fapt, falii tectonice.
„Treasure” este plină de clădiri cu destinații militare. Desigur, această cea mai mare bază militară din America o fost bine camuflată cu vegetație subtropicală. Din această insulă putea porni un război devastator, spre orice destinație de pe planetă. Aici, în Oakland și San Diego aveau baza navele militare și avioanele destinate războiului Pacificului.

După o tragică experiență, poate una din cele mai cumplite din istoria omenirii, factorul coercitiv, legislativ a impus necesarul bun simț în relațiile interumane. Aici, pe coasta Pacificului, unde a venit jumătate din Asia, n-am auzit nici cel mai mic comentariu rasist. În zona industrială din Silicon Valley, puține sunt momentele în care poți vedea multă lume laolaltă. Asta se întâmplă mai ales în pauza de masă. Pe la 12, coloane de angajați ai Lockheed Martin se îndreaptă spre Subway-ul din proximitate. Se formează rând, se ocupă mesele, se discută intens, fețele atestă trăsăturile celor mai diferite rase. Observ că angajații, între ei, dialoghează pe un ton calm, ponderat. Manifestări temperamentale, gălăgioase auzi doar când familii de sudamericani, chinezi sau indieni ies la picnic. Sunt impresii care nu se pot generaliza. Știu doar atât că în Europa, deci și în țara noastră circulă adesea nestingherită xenofobia.
E drept că autoritățile americane nu ar admite niciodată tot soiul de etichetări, care fac deliciul naționalist, încă foarte la modă într-o Europă sancționată în două războaie mondiale de intervenția trupelor expediționare americane.
Au și ei uscăturile lor, care se manifestă mai subtil, în nici un caz mai urban. Te duci la o firmă, solicitat de serviciul de resurse umane care oferă un job. Și iată că testarea cunoștințelor nu se referă strict la domeniul tău de activitate, ci ești întrebat alte chestii, parcă într-o încercare a nervilor. Examinatorul te întreabă, de pildă, unde ți-ai absolvit facultatea. Păi, la Politehnica din…Timișoara. Unde e asta? A, în România, mda. Ei, uite că eu am absolvit Universitatea din Stanford. Și nativul american, de fapt a doua generație de thailandezi, surâde subțire. Nu suporți, te iei și pleci, chiar dacă ești un alb arătos, înalt și blond, cu ochi albaștri, precum a fost și englezul care, cu banii săi a ridicat edificiul din Stanford; iar șeful resurselor umane – un omuleț de 1,50m.
Un oarecare spirit ludic au americanii, sunt mai destinși, nestressați. În plin centru la San Francisco, sub o bancă dormea un homeless bărbos, cu bagajul pe bancă. Treceau polițiști și nu aveau nimic de spus. În stațiile de metrou cântau niște folkiști o muzică veche, din perioada căutătorilor de aur. Prin oraș umblau indivizi cu măști de carton, pictorii lucrau în scuaruri ca acasă. Ce dezordine! Însă chiar și pe autostrăzi sunt mai puține evenimente neplăcute decât în Europa. E drept că peste tot veghează camerele, mașinile Ford alb-negru ale poliției. Statul te vede peste tot, fără să-și etaleze serviciile în mod deranjant. Iluzia libertății depline funcționează. Care nu este nici măcar iluzie, ci necesitate.

În San Francisco Bay Area vin mereu bunici, din China sau România, o mulțime de seniori își vizitează în State copiii care lucrează în mastodonții din Silicon Valley, pentru a sta alături de cei tineri și de nepoții lor, nativi americani, atâta timp cât le permite viza de pe pașaport. Micul club de seniori români se întrunește la aceeași oră. E bine să nu fii singur cu un copil, căci au fost cazuri de răpiri. Și deobicei răscumpărarea copiilor din Silicon e mai mare decât oriunde în State, presupunându-se că aici, în inima industriei IT părinții au mai mulți bani. Polițiști sunt peste tot, pe motociclete, dar o plimbare în grup este de dorit. Ne salutăm cu o pereche de bunici din Cluj cu „Hi!” apoi apar și ceilalți din grup, sosiți din diverse orașe românești, care-și plimbă nepoțeii americani pe aleile înecate în verdeață și flori imense. Schimbăm câteva politețuri, dezbatem problema erupției vulcanului din Islanda care perturbă zborul avioanelor de linie. Toată lumea are un termen, după care se va întoarce în țară cu Lufthansa. În compania asta ba sunt greve, ba erupția, factori ce pot decala călătoria. Cum autoritățile americane sunt foarte stricte cu perioada vizitei turistice, fiecare trebuie să se descurce. Este cel mai frecvent subiect de discuție…
…Și familia Petrescu are o viză pe zece ani cu vizite dese, de câte șase luni, la copii. Doamna Ema e șefa, lucrează cât poate la bucătărie pentru a găti ca în țară. Cel mic e puțin obez, ei pun asta, desigur, pe seama Fast Food-ului. În România se și duce o campanie exagerată împotriva alimentației de acest gen. Fantomele propagandei românești îi urmăresc și aici pe seniorii care vin cu tradiția de acasă, măcar pentru scurt timp. Dar în absența unor asemenea bunici, care să vină în State din când în când să le gătească celor plecați la lucru de dimineața până seara, ca la mama acasă, ce pot să facă tinerii? Să consume, în pauza de prânz, hamburgheri, sandwich-uri cu pește sau pui, cu sos, salată, ceapă, sau ciocănele de pui rumenite în baie de ulei, cu cartofi, cutii cu mâncare chinezească, japoneză, thai, beefsteck, porc sau somon de Alaska la grătar, câte și mai câte. Eu, spune tuturor domnul Petrescu, m-am acomodat foarte bine cu bucătăria americană, am mai dat jos ceva burtă căci aici nu găsești carne grasă. Ehei, zic clujenii, dar și când face doamna Ema niște sarmale, sarme, supă, zupă sau zamă de pui cu tăiței, ba are chiar și o rețetă de mititei. Ceilalți râd, bine dispuși, unii spun că îi duce gândul la o ciorbă asasină, de fasole cu afumături, cum se face la armată sau în piețe, uneori, în zilele de sărbătoare națională.
Domnul Petrescu se arată și el îngrijorat de vulcanii din Islanda, care erup cretinește taman când trebuie să treci spre Europa. Căci i se apropie ziua plecării. Și că data trecută s-au anulat niște curse, nu se putea ateriza nici în Germania, nici în Anglia din cauza fumului de cenușă. Eu îl contrazic, am venit recent cu Lufthansa fără probleme, de la Munich. Ba am ajuns chiar cu o oră mai devreme, deoarece zborul nostru ocolise Islanda pe la Sud, cum nu făcuse niciodată. I-a urmărit traseul în avion, căci prefer să nu privesc filme și emisiuni cretine pe micul ecran al scaunului de vizavi.
Domnul Petrescu devenea, pe zi ce trece mai nervos . Făcuse, până atunci, de zece ori naveta în America. Dar anii trec. Nu se știe niciodată care e ultimul zbor.
Imensa parcare pustie a unei fabrici se transformase în loc de joacă și preumblare a copiilor și însoțitorilor acestora, cărunți. Chinezi, hispanici, indieni din Asia, oameni de toate rasele și culorile. Sub aceeași aripă a timpului ce se scurtează tot mai mult. Peisajul zilei ce se îndrepta spre amurg era scăldat în aceeași lumină strălucitoare, ca de flash, cum numai în California există…

…Tramvaiul nostru pe cablu ajunge, în fine, parcă din efortul supraomenesc al vatmanului de la frână, în vârful dealului, unde coborâm pe Lombard Street. Se formează brusc un grup de turiști americani, europeni și asiatici care clănțăne din aparatele foto. Nefiind prea mult spațiu, ne așteptăm rândul pentru o poziție favorabilă. Punctul cel mai vizat este golful, undeva jos, la picioarele noastre, chiar în capătul străzii care coboară aflându-se Alcatraz.   Un loc, implantat în decorul paradisiac al florilor și clădirilor de un alb frenetic în soarele de azi, când încă nu și-a făcut apariția ceața rece, dinspre poarta de aur a Pacificului. „The Rock”, stânca oarecum similară Insulei Șerpilor, lungă de 500m și lată de 41. Decenii în șir, militanții pentru drepturile omului au transformat această închisoare federală în…obiectiv turistic, bine ruinat. Totul a început ca-n povestirile cu călătorii. În 1775, navigatorul spaniol Juan Manuel de Ayala a trecut cu goeleta lui prin strâmtoarea unde se află azi superbul Golden Gate, în speranța, de ce nu, că a descoperit o cale de trecere spre Atlantic, sărmanul. Se afla, de fapt, în punga unui golf și atât. În drum i-a stat această insulă – stâncă, încărcată de pelicani, atât de mulți că mai – mai s-o scufunde…O va numi „Isla de los alcatraces”, Insula Pelicanilor, devenită Alcatraz. În 1847 lord John Charles Fremont ( al cărui nume a botezat jurisdicția omonimă din conurbația Bay Area ) a cumpărat insulița de la Mexic ( se afla pe atunci pe teritoriu mexican!). Imediat a fost construit aici un far, cel mai vechi din California și o fortăreață militară. Aceasta avea să devină locul de detenție a prizonierilor din Războiul Civil American. S-a contat pe curenții reci și repezi ai golfului din jurul insulei, iar, cu toată distanța, banal de redusă, până la țărm, era aproape imposibil de evadat. În acel mini –infern, cu spații reduse de circulație, deținuții stăteau în celule și 23 de ore pe zi. O mie cinci sute de suflete, păzite de alte trei sute, care mai și locuiau acolo cu tot cu neveste și copii, acesta era efectivul uman care a dislocuit îngrămădeala de pelicani cu cea umană. Cum fortul-pușcărie se deteriora, a fost un timp închis pentru lucrări de reabilitare. Apoi a venit seismul din 1906 care a demolat din nou totul. După cinci ani închisoarea s-a refăcut. Aici a stat patru ani și Al Capone. Inventivitatea de nedescris a paznicilor a descoperit metoda de a nu-i lăsa pe deținuți să se familiarizeze cu apa rece, Alcatraz fiind singura pușcărie americană unde se făceau numai dușuri calde. Așa că era descurajată orice evadare înot. Statistica locală spune că nu s-a înregistrat nici o evadare. Există, totuși, 55 de persoane dispărute, despre care se spune că au murit, încercând să fugă. Am ceva îndoieli și-mi spun că faima sumbră a spațiului din care nu se poate evada a fost doar o propagandă. Devenită prospect turistic din 1963, când, la presiunea militanților pentru libertate, în care este inclusă și puternica mișcare hippie din San Francisco, pelicanii s-au întors la ei acasă, nestânjeniți de vizitatori.
Unul din sporturile preferate a devenit, dintr-un fel de răzvrătire împotriva ideii de imposibilitatea evadării este anuala întrecere a înotătorilor. Mii de oameni de toate vârstele, echipați cu combinezoane de surfer, se aruncă de pe un feriboat ancorat lângă Alcatraz, în curenții reci pentru a traversa, evadând virtual, cele câteva sute de metri până în San Francisco. Lucru temerar, căci apa îi deviază uneori, așa că în preajmă va fi o mulțime de yachturi și Coast Guard-ul.

Tulburătoarele opere neterminate (VI)


Neterminata și reconstituita Simfonie a zecea, în sala Concergebouw, sub bagheta lui Yannik Nezet-Seguin. În prima parte, violele susțin o melodie infinită, de un lirism disonant pe alocuri; un andante lung și trist, interpretat doar de viole duce către o expozițiune a primei teme lente de către coarde. urmând o altă temă, mai veselă. Muzica se pierde iar violele repetă tema introductivă. Cu puține variațiuni începutul este repetat și dezvoltat cu o intensitate ascendentă. pătruns brusc de o monofonie alarmantă, apoi imensa orchestră se apropie de tăcere, într-un tempo foarte încetinit. Sunt de recunoscut materiale din alte lucrări, în partea a doua, dinamică, dansantă, în care străbate ironia, în dialog contrastant cu lirismul. Scurt – finalul alămurilor. Nimic neliniștitor în partea următoare, părând o continuare a celorlalte, fără surprize. Mici izbucniri ale alămurilor. Urmează frământări, tulburări, „disperare purpurie” (o expresie dintr-un poem al meu dedicat lui Mahler), revenire melodioasă, afectivitate lucidă într-un „adios” dureros, un punct în forte-fortissimo, întrerupt, ca la Bruckner, dintre corzi se ridică brusc alămurile, dar sunt tromboni și corni în surdină, continuă fluxul corzilor, din nou o izbucnire a disperării, aproape atonală, un strigăt dezarticulat de spaimă, o muzică diabolică. Urmează particularitățile unui scherzo, ce are un caracter oarecum hărțuit. Versiunea lui Cooke finalizează partea cu o codă interpretată de percuție și se intră direct în ultima parte. Unii îl consideră ca fiind ultimul „scherzo de groază” al lui Mahler, curgând încet spre-o resemnare. Prin surprindere ne ia, pe fundalul aproape imperceptibil al unei orchestre în afara oricărei tonalități predominante, toba mare care sparge liniștea cu monofonia ei de artilerie, singură bubuie, ca o lovitură de cord, la intervale neregulate, de unsprezece ori. Așa ceva n-am mai auzit… Tuba acoperă discret registrele celorlalte instrumente, apoi urmează precipitări de învingător învins, în minor, oboaie și clarinete s-au ridicat spre cer „și cornul cel funebru, al adormirii sună” (din același poem), multă harpă într-o melodie de adio (se cam repetă cei care au pretins a completa simfonia, în contextul nefast al evenimentelor din familia lui Mahler). Nu moarte, ci transfigurare, prelungită la nesfârșit, o izbucnire finală și apoi tăcerea orchestrei minute în șir, în timp ce dirijorul își coboară treptat mâinile. Liniștea funerară. Nu există ceva mai zguduitor. În absența compozitorului, care a lăsat terminată, inclusiv orchestrată doar o parte din cinci, schițe disparate urmând a fi recuperate în timp și astfel s-a născut simfonia a zecea. Sunt comentarii, la acea parte zgomotoasă, că ea nu sună deloc a Mahler, mai degrabă a Richard Strauss sau cu Bela Bartok. De aceea, unii cercetători califică reconstrucțiile lui Cooke și alții ca ineficiente…Totuși, acea bătaie uscată a tamburului există în schițe. Mahler a fost inspirat de tobele unei procesiuni funerare pe care a văzut-o de pe fereastra hotelului său din New York, care a produs, potrivit lui Almei Mahler, o mare agitație.
În prima sa versiune, Cooke a trebuit să inventeze mișcarea finală, dar datorită materialului furnizat de Anna Mahler, a descoperit că a fost dezvoltată în prima fază. Urmând procesul celui de-al doilea scherzo, Cooke a reconstruit entrails-ul mișcării, aderând la forma schițată. În acest context, sunetul funeral și brutal al tamburului menționat anterior atinge niveluri enorme, sinistre, întrerupând de până la cinci ori pasiunea în creștere. (Asta în varianta dirijată de Yannik Seguin. În cea londoneză a lui Rattle am numărat unsprezece lovituri…). Ce s-a întâmplat?
În anii 1940 entuziastul mahlerian american Jack Diether a încercat să încurajeze câțiva compozitori să finalizeze lucrarea, Shostakovich, Schönberg și Britten, toți trei puternic influențați de lucrările lui Mahler, dar niciunul nu a acceptat. De ce nu? Au strâmbat din fețele lor fine? Mă așteptam ca măcar Schönberg să o facă, dar probabil că suferea de un exces de personalitate, care l-a și determinat și pe Thomas Mann să explice, inutil, în „Doctor Faustus” că sistemul dodecafonic utilizat de personajul Adrian nu e satanic…Munca reconstituirii a fost apoi preluată de muzicologi din Statele Unite, Germania și Regatul Unit. Clinton Carpenter a finalizat o versiune în 1949, prima ei interpretare având loc abia în 1983. El însuși a considerat lucrarea sa mai degrabă o „completare” decât o „versiune pentru interpretare”. Tot o completare de Joseph Wheeler se realizează din 1953 până în 1965. Deryck Cooke și-a modificat și el ideile de câteva ori, rezultând o versiune finală, de fapt la a patra încercare. Compozitorul american Remo Mazzetti Jr. consideră versiunea lui Wheeler ca fiind cea mai apropiată stilului orchestral târziu al lui Mahler, opusă celor ale lui Carpenter și este mai puțin „intervenționist” decât Cooke: a făcut modificări doar unde interpretarea era imposibilă. Efectul este diminuat față de alte versiuni, deși a amplificat secțiunea alămurilor mai mult decât Cooke. Sir Simon Rattle a dirijat versiunea Cooke cu Filarmonica din Berlin. În fine, Remo Mazzeti a propus o versiune în 1989, premiată de Jesús López Cobos în 1999, iar în 2001 regizorul Rudolf Barshai și-a anunțat propriul aranjament, care a stârnit comentarii laudative, devenind cea mai prestigioasă reconstrucție.
Bruno Walter: „Mahler are multe afinități cu Bruckner, dar un studiu comparativ încă nu a fost făcut. Simfoniile lor se aseamănă , în esență, prin teme diatonice și contrapunct. S-au alăturat în mod direct amândoi la tradiția clasică. Polifonia lui Mahler abordează mai complex, îndrăzneț, și trasee foarte individuale. În privința influenței clasicilor, drumul duce la Schubert. Asocierea lor este întărită, printre altele, prin fundamentele armoniei lor, stilul lor de cadență și (toate abaterile) în pofida fondului lor de simetrie și structurilor periodice regulate. Chiar și mai târziu Mahler, indiferent în ce zonă de îndrăzneală formală și armonică a mers, a menținut structura periodică clară și o fundație tonală fermă.
Idiomul tonal al ambilor este lipsit de erotism. Înclinați adesea spre patos, tragism puternic, și extremele emoționale ale rostirii, ei ating punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru rareori apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii lor. Ceea ce consider un factor indubitabil wagnerian este, la Mahler, iscusita folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută însă, după mine, dispare în vecinătatea liedului. (Vezi Mahler, n.n.). Introducerea liedului în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”

Gustavo Dudamel a dirijat simfonia a opta de Gustav Mahler, care necesită o mie de interpreți, cu filarmonicile din Los Angeles și Caracas


În ianuarie și februarie 2012, lucrurile „au atins dimensiunile lor cele mai extraordinare încă într-o odisee culturală, muzicală, socială și personală de cinci săptămâni, cunoscută sub numele de „Proiectul Mahler “. „Crazy and amazing” este modul în care Dudamel a descris odată „visul său de lungă durată” pentru a realiza toate simfoniile lui Gustav Mahler cu ocazia centenarului morții compozitorului. Acest vis a devenit realitate când Dudamel a reunit ambele părți ale „familiei sale muzicale”, Filarmonica din Los Angeles și Simfonia Orchestra Simón Bolívar – alcătuită din colegii săi absolvenți ai lui „El Sistema”, sistemul remarcabil al Venezuelei de educație muzicală națională – ambiție: două orchestre; două orașe; două țări; nouă și jumătate simfonii – fiecare realizat în Los Angeles și în Caracas. Programe educaționale și de sensibilizare comunitară, două sute de instrumentiști, aproape două mii de cântăreți, zece soliști. Și în mijlocul tuturor, un dirijor. Desigur, este imposibil să existe un alt muzician care ar fi putut realiza ce a făcut Dudamel. „A fost o provocare imensă”, explică Deborah Borda, președintele Filarmonicii din Los Angeles, unde Dudamel a fost director  muzical din 2009. „Nu există nici o îndoială că el are charisma, magnetismul și adâncimi remarcabile ale înțelegerii artistice, dar Gustavo este, de asemenea, un lider vizionar “. Într-adevăr, proiectul Mahler al lui Dudamel nu a fost doar o altă serie de concerte, ci o re-imaginare vii a posibilităților de colaborare muzicală interculturală. „A fost extraordinar”, își amintește Borda, „să vadă oameni din două țări, două orașe și două orchestre unite într-o viziune pozitivă pentru viitor, pentru cultura lor, pentru comunitățile lor, prin muzică”. În inima acestui efort monumental din Caracas, care a fost împărțit între convingerile celei de-a șaptea simfonii a lui Mahler cu Bolívarul și a Simfoniei a IX-a cu LA Phil, a fost o interpretare a simfoniei a opta. Atât de gigantică era masa de voci pe încât chiar și dirijoarea corului, Lourdes Sànchez, nu putea să țină cont de cât de mulți copii erau de fapt pe scena. – Poate douăsprezece, poate treisprezece sute? sugerează ea. „Este ca și cum ai zbura cu un Airbus 380″, spune Dudamel cu un zâmbet, „să-ți iei mulți oameni cu tine”. Dacă cifrele par a fi uimitoare pentru publicul american și european, pentru Venezuelani, toate acestea sunt destul de normale. Aceasta este o țară, la urma urmei, în care aproape 400.000 de copii sunt implicați în programe gratuite, cuprinzătoare de educație muzicală. Și cu mai mult de 80% dintre aceștia venind din cele mai joase straturi ale țării, acestea sunt dovada vie a convingerii vizionare a fondatorului lui El Sistema José Antonio Abreu că “atunci când dai un copil sărac un instrument muzical, el nu mai este sărac .“ Pe scena din Caracas, în ciuda unor medii și împrejurări diferite, muzicienii venezueleni și omologii lor americani păreau să se bucure de acest schimb de experiență.  „Cel mai important lucru”, spune concertmaistrul, Alejandro Carreño, “este că suntem uniți de o idee – ideea de a face frumusețe împreună”. “A fost o plăcere să cântăm cu colegii noștri venezueleni”, se entuziasmează Joanne Pearce Martin, de la instrumentele cu clape al LA Phil. „Am format prietenii minunate și de lungă durată, sunt o grămadă de muzicieni atât de exuberanți, încât au un spirit minunat și generos și, bineînțeles, Gustavo ne inspiră pe toți cu energia sa incredibilă”. „Trebuie să fii foarte recunoscător vieții”, spune Dudamel, „să ai șansa de a face o simfonie ca Mahler opt în aceste condiții. Nu este doar un mare spectacol muzical, ci un mare eveniment uman”.

Tulburătoarele opere neterminate (V)


„A noua” a lui Bruckner a rămas neterminată. Cea mai stranie dintre lucrările sale, debutând și aceasta, ca și celelalte printr-un motiv fatidic. Este o muzică îndoliată, nu neapărat în tempo de procesiune, de marcia funebre; un „Feierlich, misterioso”, urmat atipic de un „Scherzo, bewegt, lebhaft”. Asemănarea primelor două părți cu „a opta” de Schubert constă mai mult în faptul că dau senzația de împlinit, că totul a fost spus. Partea a treia, care ar fi trebuit să fie, conform uzanței, a doua, un „Adagio, langsam, feierlich” în mi major, spre deosebire de primele două părți, în re minor, pare mai degrabă o piesă de sine stătătoare, un poem simfonic, luat din altă parte a creației bruckneriene, adică scris la un interval de timp, în afara ansamblului simfoniei, ca un laudatio divinității și un rămas bun, ca o stingere treptată, precum sonata beethoveniană op.111. Și aceste asemănări nu sunt întâmplătoare, constituind paginile tulburătoare ale ultimelor creații. „Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor… Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând…Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.” Dar nu a fost să fie.
Fenomen unic, acele întreruperi, neașteptate între fraze, parcă de respirație. (Toate acele) „pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie”, opiniază Bruno Walter. Sunt categoric un original concept de simfonie acea rupere de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. A pune însă creația lui Bruckner în sfera muzicii sacre este după părerea mea, cu totul eronat. Este totuși îndoielnică prezența lui dumnezeu în muzică, în general. Presimțirea finalului implică o trăire destul de puternică pentru a genera asemenea forme, fără infern ori paradis. Este o intensă mișcare a sentimentelor și rațiunii creatoare. Terifianta parte a doua, ciudată, cu brutale și primitive urcări și coborâri putea constitui un final absolut extraordinar. Că și-a dorit o lungă simfonie în patru părți o dovedesc acele disperate apeluri la divinitate. Adagio-ul neterminat este un minunat cadou pe care ni-l face, cu acele luminoase explozii solare, urmate de o bruscă liniștire. Nu este un final cum ne-am fi așteptat. Completări ipotetice ale finalului sunt cele datorate muzicologilor William Carragan, N. Samale şi G. Mazzucca, Phillips, Cohrs și Sébastien Letocart. Lui Bruckner i-au lipsit timpul şi puterile pentru a lăsa un final complet, definitiv şi la înălţimea părţilor anterioare ale lucrării, și tocmai de aceea simfonia a noua este o eroică reflectând un magnific efort creator. Ar fi o eroare să cpnsiderăm lucrarea„completă” cu primele trei mişcări sau că Bruckner ar fi vrut-o „completată” cu „Te Deum”-ul său în Do major, dar este cu atât mai tulburător să o ascultăm în acest fel, meditând la condiția artistului până la eventuala descoperire a manuscriselor pierdute sau furate de colecţionari. O completare ar fi acceptată dacă s-ar ridica la nivelul celorlalte părți, existând precedente cu Simfonia a X-a de Mahler completată de Derrick Cooke, intrată în repertoriul curent, ca și Requiemul de Mozart.

Tulburătoarele opere neterminate (IV)


Cel puțin două viziuni diferite există asupra „Artei fugii” de Bach (tilul neterminatei lucrări a fost pus duop moartea compozitorului, acesta lăsând-o sub denumirea de „Contrapunctus” 1,2,3 etc.). Neterminată dar și, caz unic, fără indicarea unei instrumentații. Completarea sa este posibilă fără nici o compoziţie proprie, doar cu materialul de structură şi armonie date de Bach însuşi în primele părţi.
Este o desăvârşire a compoziţiilor contrapunctice în manieră polifonică, de la variantele cele mai simpe până la cele mai complexe.
Scrisă în ultimii ani de viaţă, în perioada în care Bach îşi pierdea progresiv vederea, lucrarea este înconjurată de mister. E posibil ca autorul să fi dorit ca ea să rămână doar un exerciţiu abstract, menit să servească drept suport educativ pentru cunoscători. Ar fi una din variantele puse în discuție. Se poate citi partitura doar cu sentimentul, trebuie eliminată tentația de a „auzi” instrumente și atunci ne vom da seama de imensa abstracțiune care e muzica. O invenție a creierului. În cazul de față, a oboselii unei nobile senilități. Neterminata simfonie a noua de Bruckner este mai apropiată de Bach. Cu toate că Furtwängler a avertizat că publicul nu va avea răbdare să asculte o lucrare de asemenea proporții, dar toată lumea, mânată de curiozitate a dorit neapărat ca abstracțiunea să fie materializată sonor de diferite instrumente. Am ascultat o interpretare la pianoforte, instrumentul ca proaspătă invenție existând și pe vremea lui Bach, așa că maestrul a lăsat probabil în partitură și posibilitatea transpunerii sonore la pian. „Arta fugii” se poate interpreta la orgă foarte bine, există și asemenea variante. Conform altor păreri, absolut opuse, lucrarea e rareori interpretată la instrumente cu claviatură cauza fiind reputaţia ei de compoziţie „abstractă”, severităţii scriiturii sale fugate, rigorii sale intelectuale. O asemenea muzică „aridă” poate sta la baza unor inovații din secolul XX, începând chiar cu expresionismul austriac. Și atunci partitura a ajuns la orchestre, considerată fiind o „operă deschisă”, putând fi adusă mai aproape de viață, deschizându-se marelui public. Nu toate soluțiile se pretează însă barocului târziu, cum ar fi interpretarea de către un ansamblu de corzi. Dirijorul Ludovic Bács a înregistrat-o cu ansamblul său cameral, pretins de muzică veche. Orchestrația lui Bergel, la care ilustrul dirijor a muncit zeci de ani, a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, și o orchestră enormă, bruckneriană, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice, care sună cel puțin ciudat pentru o ureche obișnuită cu imprimările digitale și orchestrele moderne și, în consecință, nu considera necesar un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea noastră, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile. Herbert von Karajan a fost cu totul de acord. „Arta fugii nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă”, spunea nu de mult dirijorul Mandeal, în opinia sa această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, sunetul epocii în care a fost compusă. Așadar orchestra mare, pe lângă falsificarea spiritului lucrării, e neavenită, întrucât muzica riguros polifonică e improprie mediului orchestrei, lucru, se pare, susținut de Richard Strauss
Oricum faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus la concluzia că e totuși lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert. O modalitate de a crea la anii senectuții, prezentă la majoritatea compozitorilor care au scris tulburătoare creații de rămas bun. Pentru amatorii de antichități există și concluzia că Bach a gândit această muzică preponderent pentru clavecin şi că lucrarea e completă, cu excepţia secţiunii finale a ultimei fugi. Așadar, o lucrare pentru claviatură. Totuși, când îl ascult pe Mussorgski, (Tablourile dintr-o expoziție) îl prefer în varianta orchestrală a lui Maurice Ravel, o sclipitoare frescă sonoră, în locul partiturii despre care se spune că e scrisă oarecum „împotriva pianului”.

Tulburătoare opere neterminate (III)


Opus 111 este ultima sonată pentru pian de Beethoven (nr.32 în C minor). Unică în felul ei prin faptul că are doar două mișcări. Totuși se pare că maestrul începuse să elaboreze schițe pentru o a treia mișcare, de încheiere. Ultima sonată expune un contrast evident între cele două mișcări în structurile formale, armoniile, nivelurile dinamice și expresiile emoționale. Înainte de Coda, de exemplu, Beethoven folosește o ascensiune rapidă conținând triumf, bucurie și fericire, după care formele dinamice forte se diminuează dramatic.
Beethoven susține că nu a avut destul timp pentru partea a treia și a considerat că poate s-o lungească pe a doua. La ora aceea nu mai era în stare să-și dirijeze operele. Numai că la un moment dat lucra cu frenezie la trei compoziții pentru pian simultan. Sonata 32 nu era facilă, ci o operă organic completă, echilibrată spiritual prin cele două emisfere ale ei ce se completau reciproc și care pusese grele probleme estetice criticilor. Ei aveau să vadă un proces de disoluție de înstrăinare. O exacerbare a meticulozității și tehnicității folosite la un material atât de simplu cum ar fi tema arietei, din formidabila mișcare a variațiunilor ce constituie partea a doua a sonatei. O cascadă de contraste ritmice se pierde treptat în lumi abstracte, parcă „de dincolo”. Arta lui de-acum se întrecuse pe sine. Din regiunile confortabile ale tradiției pe care o cultivase atâta timp, se înălțase brusc în sfere unde unde nu subzista decât esența geniului său, al unui eu izolat dureros în absolut, prin stingerea auzului, izolat de lume în spațiul și timpul fără întoarcere. Thomas Mann în „Doctor Faustus” realizează o analiză unică a stării lui Beethoven în acel moment: „Ideea purei personalități se leagă de aceea a subiectivității nelimitate și aceea a unei voințe radicale de expresie armonică în opoziție cu obiectivitatea polifonică.” În epoca anterioară compozitorul făcuse să dispară tot ce părea convențional, formalist, într-o tonalitate firească. Din acest moment, neatinsă de subiectivism, convenția apare mai frecvent în operele târzii, într-o secătuire, delăsare, epuizare a eului, care produce un efect „și mai înfiorător majestuos” decât orice cutezanță personală, cu alte cuvinte, subiectivismul personalizat. „În aceste construcții se stabilea un raport nou între subiectivism și convențional, un raport determinat de moarte”.
Tema arietei e sortită unor aventuri pentru care, în nevinovăția ei idilică, nu pare deloc să fi fost născută. Traptat își face loc o îmblânzire a jocului, o diminuare a prestației formidabilelor variațiuni, domeniu în care Beethoven a excelat întotdeauna. Note cunoscute deja apar repetitiv, până la final. „Totul se ridica spre marea liniștire;/Rămase doar reflexul unei mări detunânde,/
Valurile, unificate-n stânci odinioară/Aclamau dispersia cerească./Deveneau voalul subțire, imaterial, prin care transpar stelele…/Totul se ridica spre marea liniștire, spre marele fum/Și marea-și pierdea valurile./Din furtuna sentimentelor sfărâmate/Rămăsese doar liniștea,/Acolo unde muzica devine tăcere.” Sunt versurile prin care întâmpinam, în primul meu volum, a nu știu câta audiție a sonatei.
A treia parte? A o lua de la început după acest final, reprezentând sfârșitul erei sonatei clasice?
Arieta își desfășoară nevinovăția ei idilică, insinuându-se treptat o cădere bruscă a culorilor vieții, un rămas bun rece, înghețat triolete scurte, dure aleargă spre un final oarecare, un buf mofluz și nepăsător. Ca finalul părții a treia din a noua de Bruckner. Sfârșit fără glorie, fără triumf și mai ales o nepăsare senilă și fără sentiment și speranță. Un final subuman. Se aude pâsla clapelor. Măcar în Arta fugii de Bach nu se aude nimic muzical.

Tulburătoare opere neterminate (II)


Simfonia a opta de Schubert, cu doar cele două părți ale sale, pare perfectă așa cum e. Două emisfere care se completează. În prima apare o meditație existențială senină, în contrast cu o temă sumbră, zbuciumată, chiar violentă, o pendulare continuă între scurte momente de lirism și tema fatidică gravă, implicând o instrumentație îndrăzneață, în stilul lui Beethoven de a trata orchestra. Impetuoasa și în general luminoasa parte a doua surprinde prin fanfara care se impune puternic printr-o luptă între întuneric și luminozitatea care introduce concluzia, calmă, după care se pare că nu mai e nimic de spus. După un final nu mai există întoarcere. Simfonia trebuia să rămână așa. Primele două părți din simfonia a noua de Bruckner aduce mult a Schubert, doar că partea a doua parcă ar fi negativul schubertian, prin ambianța absolut sinistră vizând apropierea morții…Neterminata nu numai că e celebră, dar se pare că după ce Beethoven a introdus vocile, spărgând tiparul clasic, romanticul Schubert avea să facă la fel, cu simfonia în doar două părți. „A noua” a lui Bruckner împărtășea același destin. Sărind peste cifra 9, Mahler, care, de altfel a introdus liedul, altă inovație în simfonism, n-a terminat „a zecea”. Sonata 111 beethoveniană a fost lăsată doar în două părți. Ca o reacție în lanț, tradiția se destramă…După asta Schubert a mai trăit șase ani, totuși a afirmat că nu a terminat simfonia din lipsă de…timp. Dar există schiţa următoarelor 40 de măsuri din partea a III-a – un început de Scherzo – care arată totuși intenţia lui Schubert de a continua. Nu știm ce ar mai fi avut de spus, după ce totul a condus la concluzie. Și a apărut o cu totul altă simfonie, „cea mare, a noua”. Apoi, o nouă neterminată. În ultimele săptămâni de viaţă schiţa la pian trei mişcări din această simfonie a X-a. Neterminata rămâne un unicat, o culme a dramatismului trăirilor autorului, exacerbat de magnitudinea izbucnirilor orchestrale, anticipând era Wagner-Bruckner.