Războiul franco-german în muzică


DILETANTUL DOMN CROCHE

Pe canalul Mezzo triumfa, într-o seară, „Carmen” de Bizet, într-un fel de sărbătoare națională, la umbra turnului Eiffel, unde pe o estradă iluminată în cel mai dulce stil kitsch, cânta o impecabilă orchestră și un cor minunat, în fața unei imense mulțimi. Câțiva tenori, probabil neobișnuiți cu microfoanele de astronaut, sau pur și simplu dintr-o programare genetică defectuoasă falsau, pe porțiuni sau integral, utilizându-și plămânii în stilul de urlatore mediteranian, ridicând din nou în actualitate problema utilizării vocii umane în muzică. „Carmen”, spune Nietzsche, „este amabilă și nu-mi provoacă sudori. Bizet mă face fecund. E o muzică veselă. Mă refer la caracterul ei meridional, ardent.Trebuie să mediteranizăm muzica. Reîntoarcere la natură, la sănătate, la voioșie, la tinerețe, la virtute”. Și câte schele s-au ridicat pentru construirea libretului, Henri Meilhac și Ludovic Halevy, iluștri necunoscuți muncind la transformarea unei nuvele de Prosper Merimee în libret.
Wagner e de părere că „ Din dorința de fast a oamenilor distinși și pentru a se obține o variație a plăcerilor, cantatei dramatice i s-a adăugat baletul. Dansul și melodia dansului, preluată și imitată tot mai arbitrar după dansul și melodia cântecului popular, cum a fost aria de operă după cântecul popular, s-au adăugat, cu lipsa de maleabilitate și incapacitatea de fuzionare a tot ce-i natural, activității cântărețului, într-o aglomerare a unor elemente total lipsite de legătură…Caracteristic este că s-a dezvoltat la Paris, înaintea unui public cu totul nemuzical în sine, mai mult un fel de vorbire bine ordonată, strălucitoare, decât un conținut plin de simțământ…La francezi era prețuit cupletul umoristic sau sentimental, niciodată latura pasionată tragică. Francezul nu este făcut să-și lase sentimentele sale total absorbite de muzică, el trebuie în același timp să poată vorbi și dansa…”(„Opera și Drama”.)

Recitesc „Domnul Croche antidiletant” al lui Debussy (Achille-Claude) ori de câte ori am chef să mă enervez. Alfred Hoffman, în prefață, îl găsea pe compozitor „prototipul ideal al criticii muzicale…A trebuit să lupte pentru arta sa și cea franceză în general, care era silită să-și găsească calea proprie într-un vălmășag de tendințe”.
Acest text, remarcabil prin cacofoniile sale, exprimă un adevăr. De ce a simțit nevoia „să lupte”? Desigur, mediocritatea muzicii franceze este tradițională, de la melodiile populare la cea simfonică și de operă amestecată cu balet, ea trebuia să lupte în tranșeele războiului de poziție cu imensitatea copleșitoare a muzicii germane. Spiritualul Debussy, probabil după modelul prodigiosului autor de memorii, Hector Berlioz, a ținut să arunce articole fumigene pe scenele și în fosele artei inamice.
Popoarele care au simțul grandorii imperiale nu se pricep să piardă în niciunul dintre domeniile activității umane, principiul forței trebuind să fie și o caracteristică a artei practicate în teritoriul lor imens. Ceea ce nu se produce deloc și lasă doar senzația unui regretabil complex de inferioritate.
Adesea contestat și la el acasă, Debussy simte nevoia unei revanșe…Și cel mai semnificativ atac este acela la adresa wagnerianismului, care devine pentru el „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”.( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pastorală.”(…) „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantice, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.”(…) „Beethoven nu era literar nici de doi bani.” Privighetoarea poate fi foarte bine o glumă muzicală sau chiar un acordaj instrumental înainte de minunatul imn într-un crescendo melodios. Dar asta nu se ia în considerare.

Debussy consideră (eronat!) că odată cu descoperirea cuvântului în simfonia a IX-a „de la Beethoven încoace dovada inutilității simfoniei se făcuse”. Schumann și Mendelssohn sunt doar niște epigoni! Desigur, cunoștințele lui Debussy nu includ, și nu-mi explic de ce, existența lui Bruckner și Mahler. În 1914 ar fi putut afla ceva măcar despre cel mai mare simfonist al lumii, Anton Bruckner. În schimb, tradiționala prietenie franco-rusă, care va anticipa WW1 , își face loc. „Tânăra școală rusă a reîntinerit simfonia, împrumutând idei din temele populare”. Musorgski naște capodopere, noroc că a mai beneficiat de orchestrația deferentă a lui Maurice Ravel care umple de culoare „Tablourile dintr-o expoziție”…Interesant este și fragmentul de cronică în care este atacat publicul englez, care ascultă deobicei foarte disciplinat, cam fără să înțeleagă, dar în întunericul sălii se poate trage și câte un somn, ceea ce englezii o pot face fără grijă. Nici ei nu se ridică la înălțimea geniului francez.

Cronicile ocazionale adunate în această carte surprind evenimente pasagere. „În aceste ultime săptămâni ne-a sosit un mare transport de şefi de orchestră germani. E mai puţin grav decât o epidemie, dar produce mult mai mult zgomot…un şef de orchestră putându-se multiplica mai mult de 90 de ori. Nu-i contest pe Weingartner, Richard Strauss, Mottl sau Richter , dar n-ar trebui să se exagereze şi să se confunde Parisul cu o sală de antrenament. Şi dacă, cel puţin aceşti domni ar aduce o oarecare noutate în programul lor, lucrul ar fi totuşi interesant; dar asta nu se întâmplă câtuşi de puţin şi vom asista la obişnuitele exerciţii în legătură cu diferitele maniere de a dirija simfoniile de Beethoven; unii vor încetini, ceilalţi vor accelera (tempourile/tempii, n.n.). De unde au căpătat aceste persoane atâtea certitudini?”
Ne punem serios problema dirijorilor francezi și în ce măsură ar fi ei altfel decât cei din desantul dirijorilor germani care au agresat, probabil, și „amabilitatea” membrilor Jokey-club-ului parizian, eventual aceleași figuri stilate care au fluierat „Tannhauser” și au aruncat în el cu mere pentru că Wagner a refuzat să introducă balerinele preferate la premiera pariziană a operei sale. Apropos, Debussy a scris și muzică de balet!…
„Nimeni n-a auzit fluierându-se muzică de Bach, precum se aude pe bulevard „Cântecul Primăverii” din „Walkyria”…N-ar fi trebuit să cunoaștem „Tetralogia” de mai multă vreme? Ne-am fi descotorosit astfel de ea și pelerinii de la Baureuth nu ne-ar mai plictisi cu povestirile lor.”
Nici Nietzsche nu a nutrit atâta ură la despărțirea de Wagner, când, în nebunia lui a preferat „carmenismul” lui Bizet, sărmanul.
Antidilentantul domn Croche consideră, la modul patriotic, că muzica lui Massenet e de o „fermecătoare specialitate”. Ca și a lui „Berlioz AL NOSTRU” (s.n.) O fi specialitatea casei. În schimb „muzica plicticoasă ne vine de la neowagnerieni (corect, postwagnerieni, care erau deja celebri, Mahler, Bruckner, expresioniștii vienezi. Domnul Croche e tot mai diletant, n.n.), arta wagneriană va suferi decăderea fatală, ca licoarea fermecată ce se transformă în oțet…” Puține orașe respectabile nu pun azi în scenă operele maestrului de la Bayreuth, în vogă mai mult ca oricând.
„Când Wagner vrea ceva de la viață, el o domină, îi pune piciorul pe grumaz și o silește să-i strige numele…Pe Liszt l-a jefuit cu conștiinciozitate (dar și cu acordul socrului, care-i spunea despre cine știe ce teme sau motive: „ia-le, știu că le vei face geniale! N.n.)…Wagner avea ceva de vraci și n-a fost pedepsit pentru asta…Doar trăinicia l-a ajutat să reziste…Wagner falsificase (?) personajul lui Tannhauser și pentru asta n-are nici o scuză.” Încă un motiv pentru ca membrii Jokey-clubului să fluiere?…„Geniul francez (?) a naufragiat în copii proaste ale unor Wotani în cizme treisferturi și ale unor Tristani în haină de catifea…” Cine e de vină că nu posedau o muzică la fel de puternică? Iar „Gluck a adus pentru francezi folosul neașteptat de a fi căzut în brațele lui Wagner .”
Wagnerianul „Till Eulenspiegel” de Richard Strauss „seamănă cu o oră de muzică nouă la casa de nebuni”. „Aflaţi că Şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Opera n-a şovăit să joace „Paiaţe”; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte „Tetralogia.”
-Zis și făcut, germanii, colaborând cu Adolphe Sax, pentru interpretarea „Tetralogiei”, chiar au conceput instrumente noi ( tubă/tuburi wagneriene, intermediare între tubă și corn).

Anca Ioana Andriescu reproduce cuvintele lui Dan Grigore, după ce acesta a interpretat Sonata op.111 de Beethoven şi Burlesca de Richard Strauss: „Mi se pare că există capodopere care pentru noi – muzicienii (să zicem) deschid perspective absolut uriaşe pentru muzica ce le urmează dar ele sunt mai puţin receptabile sau „acceptabile” de către public. Aşa mă gândesc la ultimele cvartete sau la ultimele sonate ale lui Beethoven sau chiar la modul în care a fost receptat Wagner (modul critic în care îl privea Debussy pe Wagner în rândurile sale din „Domnul Croche antidiletant”… eu îmi imaginez aici un duel – comic de fapt – între un masiv şi impunător luptător înveşmântat în zale şi mânuind plin de semeţie o bardă, un buzdugan şi un…floretist iute, extrem de prezent în actul acesta al argumentaţiei!”

S-ar părea că Debussy, prin lecțiile sale nonconformiste, ar reprezenta o alternativă la muzica germană. Așadar trebuia să apară și în muzică „impresionismul”, prezent la pictorii timpului. Totuşi, lui Debussy nu-i plăcea ca lucrările sale să fie încadrate în curentul impresionist. (Era singurul considerat impresionist, eventual alături de Ravel, dar el nu se voia etichetat astfel, în același ambalaj cu pictorii). Dar cumva trebuia să se numească această muzică a sa, eterată, fără consistență/liant, căreia i s-au găsit felurite descripții pentru a o scoate în relief. „Muzica sa este apreciată pentru componenta senzorială şi frecventele modificări de tonalitate. De altfel, lucrările lui Debussy reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă.” „Arta lui Debussy îşi trage aproape întreaga sursă de inspiraţie din natură.” La fel ca Pastorala beethoveniană, atât de dur comentată? „ Această natură capătă la el o altă modalitate de tălmăcire în limbaj muzical, diferită de încercările înaintaşilor clasici sau romantici exclusiv descriptive.” Fantastic! Geniul franțuzesc, opus diletantismului agresiv al mașinii de război muzical german. Zic „cunoscătorii” că Debussy căuta „tălmăcirea în graiul sentimentului a ceea ce este nevăzut în natură”. „…Vizând să confere muzicii capacităţi de sugestie.” Ceea ce vrea orice muzician, de altfel. Pentru Debussy „singură muzica are putinţa de a evoca după plac meleagurile ireale, lumea de certitudini şi himere ce trudeşte în ascuns pentru a făuri poezia nopţilor, miile de şoapte anonime ale frunzelor mângâiate de razele lunii.” Creveții striviți ai cuvintelor turmentate, vorbe la fel de lipsite de sens ca și compozițiile lui Debussy, abundă în comentariile anonimilor care, probabil, au fost după cumpărături la Paris.
Unul dintre cele mai mari semne de îndoială privind apartenenţa lui Claude Debussy la curentul impresionist este însă şi atitudinea lui faţă de acesta, fiind cunoscut faptul cǎ el însuşi respingea epitetul de „impresionist”, acest termen aparține, după el, criticilor. Schumann ar fi reacţionat în acelaşi mod la clasarea lui în rândul compozitorilor romantici. Știu compozitorii mai bine despre propriile opere sau se abandonează celor ce pun etichete? „Impresionism = o artă a emoţiilor vagi şi evanescente care se întrepătrund şi se transformă insesizabil…”
Debussy era ataşat de cuvântul „impresii”, ca o contrapondere la estetica wagneriană (în cele două călătorii realizate de el la Bayreuth se vorbeşte de o perioadă de wagnerizare şi una de dewagnerizare). Impresia însemna pentru el cultivarea unei arte care exprimă latura delicată a sentimentelor şi nu un exces emotiv, aşa cum se întâmplǎ la Wagner. „Te rog să reţii cuvântul impresii la care ţin pentru că îmi lasă libertatea să-mi apăr emoţia de orice estetică de prisos.” Ce eroare. Nimic nu poate fi considerat de prisos. Doar un nemăsurat orgoliu consideră estetica altora de prisos, Claude-Achille instalându-se în epicentrul universului. Micul imperialist nu e aici nici Wagner, nici Bruckner, la fel de ostili senilității delicatelor sentimente suave, discontinui și fără finalitate.
Impresionismului muzical, susțin comentatorii francofoni, ar coincide cu prezentarea lucrării „Preludiu la după-amiaza unui faun. Mallarmé îi solicitase lui Debussy un acompaniament muzical pentru texte de-ale lui: „Ilustraţia dumneavoastră nu prezintă nici o disonanţă în raport cu textul meu, decât, cel mult, în sensul că merge mult mai departe în nostalgie şi în lumină, cu fineţe, (iarăși „finețe, delicatețe, efeminare”, n.n.) cu nelinişte, cu bogăţie (…). Nu mă aşteptam la aşa ceva. Această muzică prelungeşte emoţia poemului meu şi creează cadrul cu mai multă pasiune decât coloritul”. Dar impresionismului poate fi legat și de „Nocturne”, care nu sunt doar invențiile lui Chopin.
Debussy explicǎ: „Titlul Nocturne vrea să ia aici un sens mai general şi îndeosebi mai decorativ. Nu este vorba deci despre forma obişnuită de nocturnă, ci de tot ceea ce acest cuvânt conţine ca impresii şi lumini speciale.” Nu cred că nocturnele au neapărat o formulă specială. De ce n-ar fi nocturn și marșul funebru al lui Siegfried? Nocturnele lui Debussy ar fi inspirate de pictura unui oarecare Whistler, (Tablourile lui Musorgschi or fi și ele impresionism? )„cu aspectul imuabil al cerului, cu marşul lent şi melancolic al norilor sfârşind într-o agonie de gri, uşor nuanţată cu alb”. (Oare cum ar fi redată muzical culoarea albă, eventual cu cornul francez? N.n.), „Fêtes” care redă mişcarea, ritmul dansant al atmosferei, cu fulgerele bruşte de lumină, (…) cu pulberile luminoase participând la un ritm total…şi „Sirènes”, unde ascultăm marea şi ritmurile sale nenumărate”. O pictură parfumată cu miros de violet, cu alte cuvinte simbolism curat și literaturizare în muzică.
Debussy se compară „cu picturile lui Monet”. Cam puțin, comparativ cu desfășurarea unei întregi mitologii, alcătuirea orchestrei moderne, inventarea unui întreg arsenal interpretativ, leitmotivul, melodia infinită etc. Ceva mai târziu specialiștii evită să facă o încadrare a compozitorului în vreunul din curentele ivite atunci în Franţa, preferând, mai degrabă, să vorbească despre caracterul francez al muzicii lui (național și unitar? N.n.) „ Debussy vede totul cu ochii unui francez”, probabil că și aude cu urechile unui francez.
Datorită pictorilor francezi, se poate vorbi despre „culorile instrumentale” ale lui Debussy . Harold C. Schonberg, critic muzical american, afirmă despre Claude Debussy că mai bine i s-ar potrivi termenul de simbolist. Cu toate acestea, fără a aprofunda sau dezvolta această opinie, se înclină în faţa tradiţiei care l-a consacrat drept impresionist, înghite terminologia gata preparată în Europa, spunând că „impresionismul şi Debussy sunt definitiv legaţi unul de altul, şi pe bună dreptate. Prin analogie cu pictorii impresionişti care au dezvoltat noi teorii despre lumină şi culoare, Debussy a făcut acelaşi lucru în muzică. La fel ca şi pictorii impresionişti sau poeţii simbolişti, a încercat să surprindă o impresie sau o stare sufletească trecătoare, şi-a propus să sesizeze exact esenţa unui gând cu cât mai multă economie. Era incomparabil mai puţin interesat de forma clasică decât de sensibilitate.”
Cu alte cuvinte, o artă sincretică. Dar e o simplă speculație. Roland-Manuel, muzicolog francez şi compozitor, afirmă că muzica lui Debussy prezintă stranii afinităţi cu wagnerianismul, (afirmație uluitoare, cu caracter revoluționar, n.n.) muzica renascentistă şi muzica indoneziană (interesant! Complex imperial, n.n.) prin magia timbrelor, prin misterioase iluminări sonore”. Colecție de vorbe goale, de gintă latină. De asemenea, în opinia lui, Debussy cerea muzicii sale să reproducă ceea ce îndrăgea simultan în poezia simbolistă (care îi conţine şi pe poeţii prerafaeliţi), or asta e chiar prea de tot. Evită să numească drept programatism (de ce nu? Berlioz a avut și el așa ceva, programatism, n.n.). Debussy ar fi avut un gust al său pentru… arta japoneză.

Romeo Alexandrescu constată că „epitetul clasificator de impresionist, ce-l însoţeşte cu fidelitate în aproape oricare istorie a muzicii şi care, prea generalizator şi în acelaşi timp insuficient de cuprinzător al artei debussyene, rămâne totuşi un termen în bună parte acceptabil.” Aminteşte reacţia împotriva formalismului artei academice caracteristică lui Claude Debussy. Ne propune și varianta conform căreia Monet, Degas, Renoir, Verlaine nu se încadrează exclusiv în curentele în care am obişnuit să-i categorisim. La Debussy stările pe care acesta le evocă prin muzică nu sunt niciodată maladive, îmbibate de pesimism, ci vitalizante, stenice şi solare specifice impresionismului. O.K. Stările maladive, îmbibate de pesimism să le lăsăm unei muzici dotată cu simțul tragicului, cu profunzimile abisale ale naturii umane, prea puțin înclinată spre vitalismul solar inconștient și de un senilism infantil precoce. Am lăsat atât de mult spațiu unui artist superficial, miștocar și răutăcios prin cuvintele sale, dar atât de luminos în muzică, tocmai pentru a-l vedea într-o opoziție profundă cu incomparabila muzică a germanilor.

George Bălan notează că și Enescu „al nostru” a pictat impresionist „Suita sătească” și „Impresii din copilărie”. Destul de ciudat, pentru un wagnerian declarat. Oricum, el nu este inclus în războiul franco-german precum Andre Gide care mărturisește că „am oroare de persoana (?) și opera lui Wagner. Din copilărie încoace, aversiunea mea pasionată n-a făcut decât să crească. Acest geniu prodigios nu te exaltă, cât te zdrobește. A permis unei mulțimi de snobi, literați și proști (se numără între ei și un Thomas Mann? N.n.) să creadă că geniul se învață. Germania (generalizarea nu este permisă, n.n.) n-a produs poate niciodată ceva care să fie în același timp atât de mare și atât de barbar”. Proasta educație muzicală la care se adaugă absenței vocației/urechii este întristătoare. Dar să compui CA REPLICĂ este jalnic. Debussy o face cu „Pelleas și Melisande” contra lui „Tristan și Isolda”. O întreagă „școală” franceză s-a afirmat prin antiwagnerianism: Cesar Franck, Ernest Chausson, Gabriel Faure, Saint Saens, Vincent d`Indy. „Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”. Comparați languroasa „Marea” a lui Debussy cu finalul din wagnerianul „Amurgul zeilor”…
În fine, decadența secolului XXI se reflectă prin costumație și scenografie. Parodierea accentelor mitologice wagneriene aduc senzația de operetă. (NU ȘI PRIN EXECUȚIA CORECTĂ A PARTITURII). La Opera berlineză, sub bagheta ilustrului Barenboim (responsabil, desigur, doar de partea muzicală, nu și de regie) apare o variantă a lui „Tannhauser” cu baletul foarte „sexy”, cu doamnele languroase pozând topless în gaura rotundă care simboliza grota zeiței Venus, Când intră Lohengrin pe scenă, parcă tocmai ar fi coborât din tramvai, cu hainele de stradă. Dar lebăda? Cum se va încăleca pe lebădă? Umblau vorbe despre un celebrul tenor german căruia trebuia să-i vină lebăda pe roți, trasă din culise. Cum, luat cu cântatul, a uitat să urce în vehicol, a improvizat cu umor, pe o pedală de orchestră, întrebarea „Când vine lebăda următoare?” Lebăda asta e o problemă. De pildă, marele tenor al Germaniei, azi, Jonas Kaufmann, poartă o lebădă din plastic sub braț într-o montare chiar berlineză…În scenografia timișoreană s-a recurs la o ingenioasă proiecție pe pânza-decor din fundal, o imagine stilizată care apărea când trebuia. Dar lebedele sunt o problemă.
Acum am văzut și „Lacul Lebedelor”, în cadrul bienalei de la Lyon, în varianta africană.
Un război pe față cu valorilor trecutului, în absența ideilor originale. Parodia, începând cu costumația modernă implementată în operele secolelor trecute, cu muzica preluată cu inovații din cele mai bizare…Și acum baletul acesta, parcă anti-rasist, lebedele trebuind să fie și negre. Nu cred că la Johanesburg există lebede. Dar sunt alte animale prin lacuri, de pildă hipopotami. Ce minunat ar fi un balet imitând hipopotamii.
Dada Masilo tânăr coregraf sud-african întoarce pe dos Lacul lebedelor. Se zice că dorea contemporaneizarea politică a banalului subiect ceaikovschian. „Dada Masilo a omorât tabuurile, aplaudat de publicul din Lyon.” Povestea este reinventată de Dada Masilo, care pune în faţa spectatorilor, fără văl, probleme de identitate. SIDA, homosexualitatea. Pe scenă, un Siegfried e homosexual şi adoră lebăda masculină Odile. Nu sunt travestiuri. Masculinul şi femininul se încrucişează în cele două lebede. Și un ansamblu masculin şi feminin cu picioarele goale şi cu tutuuri, dificil de executat. Pe muzica lui Ceaikovski, cu incursiuni din Arvo Pärt şi alţi compozitori, adăugându-se partiturii rusești o muzică oribilă, dar „modernă”. Un autentic eveniment artistic, spune presa franceză. Uite, în timp ce un Siegfried neonazist din Virginia își pune „supraoamenii albi” să se bată cu negrii, la Lyon se împacă lebedele albe cu cele negre. Dar nu asta e problema. Trebuie să lăsăm fiecare cultură la locul ei. N-o să poată nimeni cânta Wagner suflând în tuburi de bambus și în loc de timpan având un tam-tam.
Nu spunea Nietzsche „să ne dezbrăcăm de civilizație?” În secolul nostru avem parte de așa ceva, la propriu. Persiflarea muzicii baroc este un bun prilej. Comemorarea lui Rameau (250) prin montarea la Bordeaux a „Indiilor galante” (în 2014) se voia o diatribă la adresa societății contemporane.
Costumația imaginată cu lipsă de imaginație a Laurei Scozzi partea întâi a operei lui Rameau a devenit „porno”. Balerinele și balerinii au apărut „în fundul gol”, oferind privirilor stupefiate din sală toate detaliile anatomice la vedere și cu o mai mult sau mai puțină mimare în public a „actului…” Presa: „Le prologue se déroule dans un état de nature où les humains vivent dans une innocence heureuse, symbolisée par leur nudité totale. ”
„That’s immediately evident from the Prologue, which is set in a Garden of Eden and features ten completely naked dancers prancing joyfully around for almost 30 minutes.”
„Nudité, propos très politique… La metteuse en scène italienne offre une version innovante de l’opéra-ballet de Rameau.” Ce de inovații. „ Avec un concept très politique et très engagé”, dixit le chef d’orchestre Christophe Rousset. „On a d’abord vu un très réjouissant prologue d’hommes et de femmes nus comme au premier jour, sautant, ruant, gambadant sur les vertes pelouses d’une magnifique forêt primaire tropicale. Dans la salle, certains ont manqué suffoquer. D’autres se sont offusqués – un monsieur au balcon est parti au bout de trente secondes, un autre a crié du parterre „conneries !”- puis tout est rentré dans un ordre frais et joyeux.” (Conneries = rahat.)
Adică această prea puțin spus jenantă abordare a epocii preclasice ar denunța deriva în care se află lumea de azi. Nu este un denunț, ci este CHIAR DERIVA și nu neapărat a lumii de azi, ci a dansului artistic francez.
„Le caractère de divertissement, très dix-huitièmiste, qu’on a jusqu’à présent attribué à cette œuvre, cesse d’exister dans la construction de ma mise en scène et laisse la place à un regard plus acide sur l’avidité de l’Homme. Sans provocation gratuite ni fausse modestie, Laura Scozzi déclare ses intentions, mais certainement pas la guerre.” Nu cred că rezistă această explicație, că ar fi fost vorba de vreo intenție moralizatoare. A fost un comerț cu pornografie!
„…elf splitternackte Tänzer bewegen sich in verschiedenen Konstellationen über die begrünte und bewaldete Bühne – ein glücklicher Naturzustand, in dem die knapp bekleidete Sängerin der Hébé, der Göttin der Jugend, die Liebe besingt…” (…dansatori goi se mută în diferite constelații de pe scena împădurită și cu iarbă, iată o stare fericită a naturii în care cântărețul, îmbrăcat sumar, cântă…)
„Un periodista lamentó que este experimento no vaya a París agregando sin embargo que, en los momentos que corren, tal vez sea difícil presentar esta producción en las grandes capitales donde podría provocar importantes repercusiones en algunas comunidades religiosas. Tal vez no sería este el caso de los católicos, tan acostumbrados ya a verse aludidos críticamente en escena. ” (Un reporter s-a plâns că acest experiment nu a mers la Paris, adăugând însă că, în vremuri ca acestea, poate fi dificil să prezinte această producție în capitale mari, în cazul în care aceasta ar putea avea un impact semnificativ asupra unor comunități religioase. )
Cu un efort deosebit am audiat piesa de lung metraj a lui Pierre Henry, „Dracula”. Ciudat că nu apare acest titlu în playlist-ul Wiki al lui Henry (n. 1927, decedat anul trecut.). „Diabolus in musica” nu e nici pe departe invenția lui Beethoven. Cu adevărat el apare către sfârșitul zgomotosului WWII. Dacă în peisajul modern al emițătorilor de zgomote cu ajutorul orchestrei și al dispozitivelor electro-acustice n-ar exista și germanul Karlheinz Stockhausen (cel care a compus și backgroundul sonor al expoziției din Atomium-ul de la Bruxelles), aș zice că experimentalismul vine din Hexagon. Pierre Henry a studiat cu Olivier Messiaen (autor al ciclului „Les oiseaux”, poem bruitist care dădea replici cântatului păsărilor, care chiar mi-a plăcut mai de mult, dar mi-a trecut), a colaborat cu părintele bruitismului, Pierre Schaeffer de la R(adio)TF, care înființa în 1943 studioul experimental privat Dhomous, ca și cu maestrul baletului expresiv, Maurice Bejart sau groupul Spooky Tooth, pentru un Psyche Rock. Este epoca „muzicii concrete și electronice”, cum numesc ei gălăgia străzii adusă în studio, a lui Varese-Stockhausen. Pierre Henry aduce omagii electronice lui Cohen sau Beethoven. Ar fi fost mai interesant dacă i-am fi ascultat compozițiile, inspirate din sine însuși, dar dacă nu sunt, nici dumnezeu nu cere…
Epoca postbelică a fost favorabilă antiwagnerienilor, din motive extra-artistice. Francezi, americani sau israelieni l-au identificat de-a bușilea pe Wagner cu Hitler, rezultând parodii sau chiar interdicții. Evreul Barenboim încerca zadarnic să introducă piese wagneriene în Israel…
Singurele sunete demne de ascultat din Dracula au fost tocmai motivele wagneriene, luate grosso modo din „Tetralogie” sau „Idyla lui Siegfried”. Nu era în intenția compozitorului să amețim de extaz wagnerian. El voia o persiflare, o demitizare a ceea ce este solemnitatea mitică a melodiei infinite, o diabolizare, o vampirizare a lui Wagner. Politizarea intervine atunci când lipsește harul creator. Și asta s-a întâmplat omului fără calități, care folosea sacrosancta orchestră simfonică împreună cu un dispozitiv electronic de făcut o atmosferă sumbră. S-a recurs și la aprinderea și stingerea luminilor din sală (artificiu extramuzical), pe timpul demersului orchestral. Vasăzică Dracula-Wagner intra printre sunetele înfricoșătoare electronice, cu muzica sa ușor de recunoscut, spartă pe bucăți, hăcuită. Wagner avea caninii lungi, era palid și cu buzele pătate de sânge, de sângele francez al spectatorilor.
Pentru ce a fost atât de celebru Pierre Henry? Cu tot cu așa-zisa muzică experimentală, pe care a scris-o toată viața. Un nemuzical între compozitori. Folosind parodia, politizând trecutul. De fapt, vampirismul aparține unei specii care nu poate trăi decât cu sângele altora. Pierre Henry este el însuși vampirul, care și-a hrănit absența unei opere proprii cu ceva resturi rămase de la marii compozitori. După asta chiar că mă întorc cu nostalgie la stilul acid al muzicologului Debussy.

Advertisements

Aliații n-aveau chef de rezistența germană


Complotul WALKYRIA din 1944, chiar reușind, a fost inutil pentru că adversarii, în frunte cu Churchill și Roosevelt, doi vechi complotiști încă din primul război mondial, n-aveau chef să-l mai ia în seamă pe legendarul conte von Stauffenberg. Câteva sute de conspiratori miltari și civili voiau să-l elimine pe Hitler, considerând că numai după moartea acestuia se poate forma un guvern care să ducă negocieri separate de pace cu puterile occidentale și preîntâmpinarea ocupării țării de către sovietici. Asta în cazul fericit, în care aliații ar fi renunțat la colaborarea cu URSS, ceea ce, se pare că nu s-a dorit, rușii ducând războiul, cu ajutoare uriașe din partea SUA și porții de votcă energizantă.

Așadar, o pace cu un guvern german nenazist. Se pare că autorii loviturii de stat nu cuoșteau acordul Churchill-Roosevelt în privința capitulării necondiționate. După britanici Germania trebuia să piară cu totul, indiferent ce turnură ar fi luat lucrurile. Aici este esența problemei. Conspiratorii au luat legătura cu guvernele aliate prin intermediul diplomaților germani din statele neutre, în speță Berna și Vatican.. Complotiștii s-au izbit de zidul unui refuz categoric, care a contribuit la destinul lor tragic. Erau condamnați să prelungească războiul, că așa voiau Aliații, să lupte până la cel din urmă om. Aliatii pretind că au crezut că e o neînțelegere între demnitarii germani și a fost minimalizați. Aliații nu-i cunoșteau și nu aveau încredere în cei care se proclamau opozanți, crezând că aceștia doreau. să-și salveze pozițiile în condițiile în care era evident că Germania pierdea războiul.

Remarcabilă a fost  poziția lordului Vansittart, consilier al lui Churchill și un fanatic antigerman. Aliații erau hotărâți ca, spre deosebire de situația din 1917, să învingă definitiv Germania. În primul război inamicii nici nu pătrunseseră în orașele germane, trupe germane rămăseseră pe teritoriile altor țări și nu se poate vorbi de o înfrângere clară a Puterilor Centrale. WINSTON CHURCHILL despre germani:  „…există mai puţin de 70 de milioane de huni răi – unii dintre ei sunt de vindecat, ceilalţi de omorât”. Cât alcool era în capul lui când a putut să facă astfel de afirmații despre un mare popor? Care, prin sacrificiul complotiștilor, acționând fără nici un sprijin exterior, au salvat onoarea Germaniei.
La Ialta, în ciuda protestelor demnitarilor americani si britanici, Churchill si Roosevelt au pactizat cu asiaticul Stalin în privința războiului total. La Casablanca Roosevelt a enunțat principiul „unconditional surrender”, care nu fusese niciodată o tradiție a războaielor europene, unde se păstrase ridicarea drapelului alb. Churchill, zice-se, a ramas uluit si britanicii au cerut, sau așa se spune, de ochii lumii, sa se evite formula predarii neconditionate.Dar tot Churchill ulterior în Parlament a declarat ca dupa ce Roosevelt a enuntat principiul, l-a sustinut si el. Planul Morgenthau din 1944 este întruparea predarii neconditionate.  După lichidarea rezistenței, trupelor germane nu le mai rămânea decât să lupte nebunește, prelungind războiul, convinse că nu mai există nici un semn de negociere cu aliații.  Occidentul ajunsese sa nu mai respecte steagul alb al cererii de pace.

PREMIERA ABSOLUTĂ a principiului “unconditional surrender” a avut loc în razboiul civil din America , unde s-a dorit distrugerea totală a celor învinși. În 1918 aceasta încă nu s-a aplicat. Mașina infernală de tocat carnea nevinovaților a intrat pe arena europeană în acest al doilea război mondial, care ar fi putut fi evitat printr-o pace echitabilă după prima conflagrație. Trupele anglo-americane bombardau orașele si satele cu populatie civilă, masacrau în mod organizat civilii, acuzând pe nemti de aceasta barbarie. În1944 Roosevelt, din scaunul cu rotile i-a mărturisit lui Stalin că se simte însetat de sânge. Englezii si americanii au bombardat cu bombe incendiare  Dresda, oraș deschis, lipsit de armată si de orice obiectiv militar, plin de femei si copii care s-au refugiat acolo de armata roșie ce înainta. Au murit 300.000 de oameni și s-a distrus Zwingerul. În schimb au fost lăsați sovieticii să se reverse peste continent. Germanii, fără speranță, au luptat cu disperare, prelungind astfel războiul. Acesta a fost rezultatul initiativei rooseveltiene.
Cam până prin 1955 părerile despre rezistența germană au fost împărțite, între simpatizanții nazismului și adversarii săi. Sătui de cultul personalităților și de eroii proclamați asfel de naziști, germanii ezitau să-i considere eroi pe colaboratorii contelui Stauffenberg. Între timp izbucnise războiul din Coreea, militarii americani fiind nevoiți să lase Europa pe cont propriu. Un film MGM surprinde evenimentul intrării Germaniei în NATO și înființării noii armate germane. (În paranteză fie zis, imediat după capitulare, Churchill, cumea cinismului, începu să fie îngrijorat de pretențiile staliniste și se spune că ar fi dorit să folosească trupele foste hitleriste împotriva sovieticilor. Premierul britanic însă tocmai ieșea din istorie, altminteri cine știe ce s-ar mai fi întâmplat…). Germania își reconsideră eroii antihitleriști, ziua de 20 iulie, în care a avut loc complotul e comemorată cum se cuvine.

Tovarăși, așa arată globul pământesc care va fi al nostru, sovietic. Aici sunt Statele Unite. Ce spuneți, tragem o fugă să le luăm și pe alea?

Nicolae Breban


Mi-am propus să reliefez unele aspecte mai puțin cunoscute din biografia mai-vârstnicului meu prieten, în ziua în care am ascultat pe YouTube cuvintele pe care le-a spus la „Salon du Livre”, la Paris, unde Breban s-a dus ca la el acasă. Brusc mi-am dat seama că probabil suntem țara cu un singur scriitor. În San Francisco fiind la acea oră, mi-a făcut plăcere să aflu că a fost propusă, pentru Salon, cartea mea HOTEL CALIFORNIA și că, măcar în acest fel am fost acolo împreună cu Breban.
În tinerețe eram amândoi mândri că aveam în comun descendeța din două mame nemțoaice (a lui era din Reșița, șvăboaică, a mea era sudetă din Praga), discutam despre formidabila cultură germană în vacanțele petrecute la Lugoj, idolii noștri erau Thomas Mann, Dostoievski, Schopenhauer și Nietzsche, dar și neapărat Wagner, Bruckner…Mama lui Breban îi spunea mamei mele că își crescuse copiii astfel încât ei si fie conștienți că sunt cei mai frumoși și inteligenți. Proștii să fie modești, că ei au de ce, spunea Goethe.
Uneori îl luam pe Breban de la casa parohială unde locuia și ne duceam la cenaclul condus de el și de Radu Theodoru, lugojean și el pe atunci. Polemicile celor doi făceau deliciul întrunirilor și trebuie să recunosc, au avut un efect deosebit asupra mea. Reprezentam acolo trei generații (unii comentatori preferă să le definească PROMOȚII, ceea ce ar fi mai precis, dar în contextul actual accepția cuvântului a trecut, grotesc, spre comerț de hipermarket)…Generația lui Breban și a amicului său, Nichita Stănescu scoteau literatura română din ultimele zvâcniri proletcultiste. Urmam noi, poeții șaptezeciști, debutând mai ales la Editura Eminescu, în colecția Luceafărul: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea…
Scriind ANIMALE BOLNAVE Breban continua proza de analiză a lui Camil Petrescu, dar influențată puternic de tenta eseistică și freudiană a lui Thomas Mann. Subiectul în sine se preta la o asemenea abordare, fiindu-i oferit de autorități cazul real al unui fanatic religios, ucigaș în serie, devenit ulterior clientul clinicii psihiatrice Jebel, unde (curiozitatea m-a împins să vizitez un personaj real) l-am văzut ca pe un simplu tâmplar, apatic și calm. Breban a continuat cu Bildungsromanele lui, prea puțin tulburat de tezele minirevoluției culturale ceaușiste, în timp ce postexpresionismul liricii șaptezeciste primea lovituri comandate, colecția Luceafărul dispărând, în parte și datorită lui Ștefan Augustin Doinaș, care credea că face un serviciu noii poezii. Marian Popa avea să constate în a sa “Istoria literaturii române de azi pe mâine”: “Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe școlari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ștefan Augustin Doinaș în serialul MODA POETICĂ 1968.”
…În provincie nu te poți afirma, era principiul lui Breban. Nu existau publicații, edituri. La București el începea să devină un prozator de success, surprinzând aparatul criticii de atunci. Se spune că și Nina Cassian a contribuit la propulsarea sa. I-am urmat sfatul și m-am transferat la Televiziune, cu o recomandare de la Zaharia Stancu. Breban mi l-a prezentat pe Nichita Stănescu, pe atunci foarte retras și timid, locuia într-un demisol. Am fost tustrei la o cofetărie, la înghețată…
Lucram la filmul meu de debut, “O pasăre, două păsări”, împreună cu operatorul Savin Devderea, în departamentul lui Dinu Săraru. Breban m-a chemat într-o zi la GAZETA LITERARĂ, unde am asistat la instalarea sa ca redactor-șef. Fusese deja numit membru supleant al Comitetului Central. La redacție a cerut cheile biroului, Geo Dumitrescu era în concediu, la Neptun și nici nu știa ce se petrece. Breban i-a descuiat biroul, s-a așezat în fotoliu, declarându-mi că îl voi găsi de acum înainte în acel loc. Mi-a fost de folos să public într-o revistă de prestigiu.

Marele prozator traversase o perioadă dramatică, înfruntând minirevoluția culturală ceaușistă, apoi urmase șederea sa prelungită laParis,  tezele din aprilie l-au făcut să demisioneze. După 1989 a avut parte de șefia Contemporanului și de acceptare în cadrul Academiei. Nicolae Manolescu ese cel dintâi critic de renume care a remarcat calitățile prozatorului, Și opera lui Breban nu este una oarecare, dimensiunile ei sunt enorme și are în plus calitatea rară a prozei de analiză, mai puțin obișnuită la români. Cu ANIMALE BOLNAVE, BUNAVESTIRE, FRANCISCA, ÎN ABSENȚA STĂPÂNILOR, ÎNGERUL DE GIPS…, cu toate micile neglijențe stilistice care i s-au reproșat, inerente unei activități de o asemenea anvergură, Breban poate sta foarte aproape de preferatul său german, Thomas Mann. Apele s-au cam limpezit în ceea ce privește literele românești de după cel de al doilea război mondial. Vă veți gândi imediat la Marin Preda. Pot face o trimitere la alte două vieți paralele, la epicul rebrenian și analiza din PATUL LUI PROCUST. Epicul lui Preda aparține altui spațiu spiritual decât analiza lui Breban. În discuțiile noastre el se referea des la „Camil”. Cum se poartă disocierile tranșante, cu toată încăpățânarea celui pe care îl numeam cu toții „Brebingway” de a rămâne bucureștean, putem conchide că el a rămas un scriitor al Centrului european, prin descendență și afinități elective. Lipsite de pitoresc rustic și ambianță balcanică, proza modernă a lui Breban, ușor de tradus în lume, aparține Occidentului. Avem printre noi un mare scriitor, în viață. Oare mai există la ora asta în București organul care poate recepta acest fenomen rarissim? Nu cred. Oare unde mai putem face lobby pentru acordarea premiului NOBEL singurului scriitor român care îl merită? Cu doamna Herta Mueller a fost o altă chestie. Dar, în sinea ei, nu i-ar fi jenă să ia loc alături de Hesse? Poate că provincia pedagogică ar fi fost mai benefică pentru Breban, decât anvergura vieții palpitante și de o moralitate discutabilă, ca aceea din București. România nu este Germania, Timișoara nu e Weimarul lui Goethe. Este cert că Breban nu va purcede în căutarea timpului pierdut în capitala fanariotă, deoarece nu a pierdut timpul și a scris, indiferent de conjuncturi. Dar dacă tot felul de fanți și gagii de mahala, animale bolnave, încearcă să-i ia caimacul, poate că o afirmare în afara țării i-ar fi fost mai de folos. El a preferat să rămână și să scrie în românește, cu toate că, la unele popoare etnia se consideră după mamă, poate ar fi trebuit să scrie în germană. Mai ales că frazele lui sunt lungi, parcă având arhitectură germană…Cu atât mai mare este meritul lui Breban, care nu a plecat, precum Caragiale la Berlin și a avut tăria să reziste. Este o victorie pentru ardeleni și bănățeni ca unul de-al lor să devină cel mai mare scriitor român. Dar și un luptător, care nu se lasă călcat în picioare de ceea ce numește el „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti (…) Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.
La Timișoara, la Filiala Academiei Române, cu prilejul lansării „Enciclopediei Banatului – literatura”, al cărei coordonator a fost un coleg de-al meu, mai mare, poetul Crișu Dascălu s-a spus că vârsta nu l-a afectat pe Breban, la fel de spiritual și de o sclipitoare inteligență. Dascălu a afirmat că Nicolae Breban este cel mai mare scriitor român în viață.

Centenar 1918-2018


„MARELE RĂSBOIU” DE CONSTANTIN STERE, ED. „LUMINA”, BUCUREŞTI 1918.

Proeminentul gazetar şi om politic şi-a adunat articolele privind intrarea României în război, publicându-le sub forma unei cărţi în 1918, când evenimentele erau în toi şi încă departe de acel deznodământ favorabil ţării. Este o carte uitată, nedorită nici în trecut nici azi. Despre C. Stere a apărut în 1989 o amplă lucrare de Z. Ornea. Viața, activitatea, ideile, în ultimă instanță destinul dramatic al acestui important demnitar se opresc, în acest prim volum la anul 1918. Autorul este cât se poate de prudent, întrucât despre poziția lui C. Stere vizavi de intrarea României în Primul Război Mondial este mai incomod de scris. Oricum, înainte de a cita din cartea uitată a lui Stere, merită să remarcăm unele considerente ale lui Z. Ornea: „Nu putea rămâne indiferent nici față de războiul balcanic, în care România trebuia să aibă un cuvânt greu de spus. Considera, cu dreptate, că această conflagrație nu trebuia considerată un război local. (1912, n.n.). Era o consecință a disputei dintre cele două imperii, habsburgic și țarist. O spune textual, RIVALITATEA CELOR DOUĂ IMPERII NE APARE, ÎN LUMINA ACESTUI CONFLICT IREDUCTIBIL ÎNTRE FORȚELE PROGRESULUI DIN APUS ȘI FORȚELE REACȚIUNII DIN ORIENT. Evoluția spre progres și modernizare în Balcani nu s-a putut soluționa pentru că nu a fost înglobată într-un conflict mondial…În 1913 arbitrul situației nu putea fi decât România, de implicarea ei depindea soluționarea războiului. Guvernul român decretează mobilizarea, în ciuda demersurilor pacificatoare ale Austro-Ungariei. România intră în război pentru a aduce pace (ce ironie! N.n.) în zona balcanică. Zadarnic a sperat diplomația austriacă alăturarea țării noastre unei alianțe austro-bulgare contra Serbiei și Greciei. Armata noastră înaintează spre Sofia, Bulgaria, dându-și seama de de situație anunță România că acceptă tratative, propunând să aibă la București loc conferința de pace. De peste tot veneau elogii și mulțumiri pentru rolul pacificator al României. Numai Austro-Ungaria nu a vrut să recunoască tratatul de pace, declarând că numai un război general va aduce o soluție convenabilă.” Despre rolul României în această intervenție din 1913 am consultat Istoria Bulgariei, apărută la Corint, autori P. Pavlov, I. Ianev și D. Cain, din care aflăm că războiul își avea deja soarta clarificată, când România “neaşteptat se amestecă, pătrunde neîmpiedicată, ajunge până aproape de Sofia. Lovitura pe la spate obligă armistiţiul, urmat de tratatul de la …Bucureşti. Dobrogea de Sud e dată vecinei de la Nord.” Din alte surse, despre Antanta Balcanică aflăm că „ alianţa a permis Rusiei să prevină un mare război european. Austro-Ungaria şi Germania nu mai puteau să acţioneze liber împotriva niciunei ţări din alianţă şi nici împotriva Rusiei, pentru că a fost înfiinţată o puternică „Antantă balcanică”. Din păcate, toate aceste state, Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru, România, şi-au urmărit interesele lor naţionale ca să existe Marea Bulgarie, Marea Serbie, etc. Drept urmare, în pofida opoziţiei Rusiei şi personal a împăratului Nikolai al II-lea, Bulgaria a atacat teritoriul Serbiei şi chiar a încercat să introducă trupele. Ulterior, aceste state s-au unit împotriva Bulgariei”. „Totul sau nimic” a declarat regele Ferdinand al Bulgariei respingând toate propunerile Rusiei privind reglementarea paşnică. El era convins că Macedonia, jumătate din populaţia căreia erau bulgari, va intra în componenţa ţării sale. Însă această euforie războinică a fost de scurtă durată. După Serbia, Grecia şi Muntenegru, România a intrat şi ea în război. Mai mult de-atât, în război a intrat şi Turcia, care a fost învinsă cu puţin timp în urmă. Bulgaria nu a avut nici un fel de şanse şi a fost forţată să accepte condiţiile Tratatului de la Bucureşti. Desfiinţarea Alianţei Balcanice şi Tratatul de la Bucureşti au sporit şi mai mult tensiunea în regiune. Ulterior, ea a devenit una din cauzele declanşării Primului Război Mondial.” După această paranteză, ne vom întoarce la cartea lui Constantin Stere, la anul 1914. Politica externă românească e urmărită cu ochi critici timp de patru ani; un capitol special se referă la Pacea de la Bucureşti şi instaurarea guvernului Marghiloman, aşa că nu ştim în ce măsură ideile „germanistului” Stere s-ar mai fi modificat după Tratatul de Pace şi formarea României Mari. Ne rămâne să-i studiem opiniile în perioada în care nici măcar nu făcea o apologie neutralităţii, ci o critică directă a intrării ţării alături de Antanta în conflagraţie. Fără îndoială, o carte cu asemenea concepţii nu credem că s-a mai tipărit, având curajul de a înfrunta Puterea de la Bucureşti… Conform lui C. Stere, Anglia se transformase, din „fabrica lumii” într-o imensă bancă, strângând capital din toată lumea, şi având pretenţii de putere globală, în vederea exploatării resurselor din colonii şi stăpânirii mărilor. Dar în calea ei se ridică Germania, prin ştiinţă, progres tehnic, muncă paşnică. „Perfidul Albion urmăreşte să-şi înlăture rivalul, cum a făcut cu Spania, Franţa, Olanda”. Pe de altă parte se creează un antagonism şi între Germania plus Imperiul Habsburgic şi Rusia, care-şi dorea o expansiune în Balcani şi Strâmtori. „Acţiunile Germaniei au caracter defensiv. Anglia avea nevoie de război pentru răpirea coloniilor germane, Rusia viza ieşirea la Mediterana (…) Alsacia şi Lorena sunt o simplă dispută între două ţări; germanii au anexat în 1871 aceste provincii care au aparţinut timp de două secole Franţei. Dar francezii revendică un pământ băştinaş german, ai cărui locuitori se simţeau solidari cu germanii din Imperiu”. Oare ajutoarele acordate de Franţa Rusiei aliate nu vizau tocmai intrarea în acţiune a panslavismului pentru ca francezii să profite în final şi să-şi recupereze provinciile? Sfârşitul războiului a confirmat această tendinţă. „În aparenţă acest răsboiu a fost aprins din cauza conflictului dintre Austro-Ungaria şi Serbia. Serbia refuzând satisfacţia pe care i-o cerea guvernul de la Viena, Rusia a declarat că nu poate rămâne indiferentă şi nu va tolera ca Serbia să fie strivită. Intervenţiunea Rusiei automatic a determinat şi acţiunea Franţei, dezlănţuind catastrofa”(pg.351). Trebuie să adăugăm aici, la contextul vremii, faptul că Anglia a declarat război Germaniei, mânată în mare parte de nesecata poftă de conflict armat a ministrului Churchill, întreţinută de apetitul bachic non-stop(n.n.). „ Am fost legaţi de Puterile Centrale printr-un tratat de alianţă şi o convenţie militară”, continuă Stere. „Ani de zile statele majore din Bucureşti şi Viena au lucrat de acord. Rolul României era bine precizat în cazul unui conflict armat între Rusia şi Austro-Ungaria: trebuia să formăm aripa dreaptă a frontului comun împotriva Rusiei…Brătianu îmi declara că pentru România nu poate fi altă politică decât respectarea tratatului de alianţă, acţiunea alături de Puterile Centrale”. Stere primeşte chiar dezlegarea de a face o vizită premierului austriac Czerny, după declanşarea ostilităţilor, în 1914, ducându-i acestuia asigurările de loialitate ale guvernului român, iar peneriştilor naţionalişti le transmite cuvântul de ordine: „Fiţi alături de împăratul vostru!”( Opinii similare avea chiar şi Vaida Voevod, peneristul de mai târziu, premier pentru scurt timp desemnat pentru Pacea de la Paris. Sextil Puşcariu se reîntoarce în Transilvania pentru a se înrola în armata Austro-Ungară, n.n.). La intrarea în război, după tradiţia dâmboviţeană, nu este consultat poporul, nici parlamentul sau Consiliul de Coroană; „România a fost băgată în război prin lovitură de stat…România n-a fost atacată de nimeni; a avut un singur scop, cucerirea Ardealului”. Petre Carp ar fi spus: „Pentru mine e un răsboiu de durere. Fiii mei vor pleca pe front. Dar nu le pot dori victoria. Alianţa de care aţi legat ţara îi este fatală”. ca trupele regatului român să lupte împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte în contra Rusiei cotropitoare. Au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului şi sub cuvînt că vin să ne slobozească, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, care au jefuit şi au aprins bisericile lui Ştefan cel Mare. C. Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…”(Iarăși CORUPȚIA LA ROMÂNI. N.n.) N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!” România, în viziunea guvernului dâmboviţean trebuia să iasă din război mărită, fără risc şi sacrificii, la braţ cu învingătorii, „la pleaşcă”(cf. expresiei lui Stere), după o expectativă ce urmărea de partea cui e biruinţa. O mare parte din text este dedicată problemei basarabene. România, conform autorului, fusese în anii războaielor balcanice preocupată mai degrabă de soarta macedonenilor decât de raptul unei părţi din Moldova săvârşit de Rusia. Reîntregirea cu acele judeţe nici nu putea fi concepută, atâta timp cât armatele română şi rusă cooperau împotriva Puterilor Centrale. Iată însă că revoluţia din 1917 punea acel rest ce mai rămăsese din ţară în situaţia de a lupta pe două fronturi: cu germanii şi cu nişte militari ruşi trădători. Nu în acest fel visase Stere că se va trece Prutul, prin lupte violente. Basarabia deja îşi declarase autonomia şi nu mai avea intenţii unioniste, pentru moment. Pe de altă parte, Tratatul de la Brest-Litovsk nu putea decât să antreneze şi România, rămasă descoperită pentru moment, nevoită să încheie Pacea de la Bucureşti. Controversată de Antanta, dar unica soluţie de a mai păstra ceva din ţară. Până în acest punct, pesimismul lui Stere e de înţeles. Ulterior, evenimentele au evoluat în sens favorabil României, până la preluarea noastră sub umbrela URSS.

EPILOG ( din Sinteza serviciului de informaţii britanic): „…Pe 1 martie 1918 trupele austriece şi germane au intrat în Kiev; Odesa a căzut pe 10 martie. Astfel Basarabia era înconjurată din toate părţile de germani. Era evident că Basarabia unită cu România avea şanse mai mari să aibă un tratament mai corect din partea germanilor. Blocul Moldovenesc nu a ezitat să se decidă în favoarea unirii. Dar pe de altă parte nu exista dorinţa unei anexări; unirea trebuie făcută aşa cum doreşte Basarabia.Trupele româneşti din Basarabia nu au fost suficient de atente la susceptibilitatea populaţiei şi s-au purtat ca şi cum s-ar afla într-o ţară cucerită. Ca urmare basarabenii au impus o serie de condiţii pentru a accepta guvernul Marghiloman (reacţionar şi ultraconservator) şi pentru a vota în favoarea unirii.”

SCRISOAREA LUI TRAIAN VUIA

Intr-o scrisoare din anul 1922, Traian Vuia isi arata dezamagirea fata de cum s-a realizat Unirea Transilvaniei si Banatului cu Romania. In 1999, eseistul si criticul de arta Horia Medeleanu a publicat in ,,Aradul Cultural” un fragment dintr-o scrisoare adresata de Traian Vuia avocatului George Dobrin, fruntas al Partidului National Roman din Banat, intaiul prefect al Lugojului dupa Uniree. Traian Vuia, primul om care a zburat cu un aparat aparat mai greu decat aerul, in 1909, era insa si un important om politic. Banateanul a facut parte din delegatia romana de la Conferinta de Pace de la Paris. In scrisoarea din anul 1922, Traian Vuia isi arata dezamagirea fata de Unirea Transilvaniei cu Romania. Acesta critica dur politicienii din Ardeal si Banat, care nu au negociat unirea cu Romania, astfel ca provincia desprinsa din Imperiul Austro-Ungar a avut doar de suferit in urma acestui acord. Traian Vuia sustinea ca Transilvania trebuia sa isi declare mai intii independenta, insa Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldis si Aurel Popovici vroiau ,,unirea fara conditiuni cu patria mama”.
Redam fragmente din scrisoarea trimisa de Traian Vuia, pe 11 aprilie 1922. `Iubite Domnule Dobrin, Am urmat cu mare atentiune campania electorala. Daca va reportati la scrisorile mele din 1919, aflati ca toate s-au petrecut asa cum trebuiau sa se petreaca. ,,Cum iti asterni asa dormi. Cand s-a facut unirea, nu s-a pus nici o conditiune. Au fost doua momente istorice cand trebuiau discutate conditiunile Unirei. 1. Inainte de intrarea Romaniei in razboiul european, cand Romania cu concursul mandatarului Partidului National Roman a stabilit frontierele Romaniei Mari, cari au servit de baza guvernului roman in tratativele sale cu aliatii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea conditiunilor noastre. 2. Dupa armistitiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis inainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii nostri in mod copilaresc. S-au facut declaratiuni platonice, cari angajeaza mai mult pe aceia cari le-au facut, decat pe guvernul roman. Unirei trebuia sa precedereze un pact bilateral intre guvernul roman si mandatarii poporului nostrum intrunit la Alba Iulia si ratificat apoi printr-o Constituanta. Toata Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zambet si au zis ca suntem naivi ca n-au avut nevoie decat de a deschide asa casei in care noi am intrat de voie. Cand doi indivizi se asociaza, cand doua societati fuzioneaza, se face un contract, un pact. Conditiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., ca in decurs de 10-20 ani soldatii recrutati din Transilvania si Banat sa fie lasati in garnizoanele din aceste provincii. O lege electorala clara si precisa etc. Ma dispensez de a va insira motivele acestor conditiuni si a altora, cari ar fi trebuit sa fie corolarul garantiilor fundamentale. Cind in 1917 si 1918 prin forta imprejurarilor si neimpins de nici o ambitiune personala am fost silit sa ma ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit sa vad varful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n. H. M.). Ei nu admiteau nici macar termenul ,,unire”. Baza anexarei dupa dansii trebuia sa fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui in razboiul european. Rationamentul lor ducea drept la acea ce dreptul international numeste ,,droit de conquete”… Si intr-adevar, Unirea s-a facut pe aceasta baza. Ei, ca sa nu vatame susceptibilitatea si stiind ca suntem naivi si neexperimentati, ne-au lasat sa vorbim despre Unire, lasand ca timpul sa ne trezeasca. De altcum dansii, evident mai iscusiti, mai sireti, mai inteligenti decat noi – asta trebuie s-o recunoastem, desi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor si experienta, sa nu uitam proverbul maghiar: ,,zemese a vilag” (,,Lumea este a celui indraznet”) – au avut nevoie de un timp oarescare, ca sa se instapaneasca la noi, sa se aseze administrativ si militareste. Imprejurarile, in special expeditiunea contra lui Kun Bela, i-a favorizat. Proba, ca indata ce s-au simtit stapani, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent. C-un cuvant, ,,Unirea” a fost o bataie de cuvinte, ea n-a fost decat o anexare deghizata, un hap amar invaluit in zahar. N-avem sa ne invinovatim decat pe noi insine: lipsa noastra de intelepciune, de pricepere, superficialitatea noastra proverbiala, absenta unui barbat cu pregatire europeana, o naivitate nepermisa la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastra: ,,mintea romanului este cea din urma”, Denkfachilheit” a romanului despre care ne vorbea fericitul director Billmann. Ceea ce ma intristeaza mai mult si ma face sa ma lapad de optimismul meu obicinuit este cand ma gandesc la acea ce mi-ati repetat de atatea ori: ,,Suntem un popor nefericit”. Trebuie sa ramanem si de aici inainte slugi si cersitori pe la usile domnilor. In 1918 am atras atentiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga si Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus ca Unirei trebuie sa-i dam o baza juridica si conforma dreptului international. Am vazut insa imediat ca ma aflu in prezeanta unor ignoranti, fara nici o pregatire serioasa, hableuri. N-am fost inteles si am fost suspitionat, ca voiesc independenta Transilvaniei. Dar pentru ca sa ne putem uni cu Regatul Roman, trebuia mai intai sa rupem cu Ungaria, adica sa ne declaram independenti si apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luand angajamente reciproce, sa ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Romanie. Cand am vazut in ce maini necompetente, pesti politici ai fanariotilor, este depusa soarta poporului roman aici, m-am retras scarbit. Barbatii nostri cred ca marile probleme politice se rezolva prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice si ditirambe poetice. Cand a sosit Al. Vaida aici cu delegatiunea transilvaneana si cand m-a invitat sa fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situatiunea fara nici un inconjur. A recunoscut ca s-au comis greseli. Era evident ca critica mea se purta si contra Partidului National Roman care a comis greseli ireparabile. Cuvintele mele i s-au parut exagerate. Am adaugat ca la ultimul mijloc, capabil de a repara aceasta eroare, nu vom avea niciodata recurs, pentru ca este in contrazicere cu tot trecutul nostru si cu caracterul intelectualilor de la noi. V-am facut acest preambul istoric, pentru ca sa pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca sa stiu ce curs vor lua evenimentele si care va fi atitudinea noastra si in special a Partidului National Roman. N-am crezut niciodata ca ungurii ne vor maghiariza. Pana in timpurile mai recente am avut credinta ca nu ne vor fanariotiza, acum ma tem ca nu vom putea scapa de acest virus bizantin, pentru ca fanariotii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. De altcum ei nu par prea grabiti a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blandetea, rabdarea noastra fara margini, resemnarea cu care am purtat atatea juguri in decurs de atatea secole. Ei nu ignoreaza nici teama noastra de rezistenta violenta. Ne vor lasa sa strigam si sa ne lamentam pana ce vom obosi si ne vom calma. Cand citesc gazetele noastre si frumoasele discursuri ale sefilor partidului, imi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus in fata adversarului, striga catre sotii lui: ,,Retineti-ma ca sa nu se intample o nenorocire”. Barbatii nostri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame si petitiuni catre rege si vor epuiza toate caile legale. Stim ce inseamna asta. Daca guvernul din Bucuresti nu comite greseli prea mari, nu se duce sa danseze pe ghiata, ca magarul, si daca o noua comotiune europeana nu zguduie din temelii Romania Noua, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizati. Dupa ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fratii nostri de dincolo de Carpati. De altcum, daca amestecam fructe sanatoase cu fructe stricate, este evident ca nu cele stricate se vor insanatosi prin contactul lor cu cele sanatoase, ci si cele bune vor putrezi.`

Narghilomania lui Marghiloman


O CARTE SCĂPATĂ DE FLĂCĂRI
Am un document autentic şi de valoare muzeală, care a scăpat de „punerea pe foc”. Aşadar, nişte troglodiţi fascistoizi au pus la cale arderea completă a tirajului scrierilor memorialistice ale lui Alexandru Marghiloman, cuprinse sub titlul „Note politice”, vol. IV şi V: 1918-1919, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Eminescu” S.A., Parlamentului 2, 1927. Din chestii de astea, întotdeauna scapă câteva exemplare, care ajung acolo unde trebuie. Mă miră zelul cu care liberalii au strâns aceste cărţi, dându-le foc. Antantismul Marii  Românii venise la rând pentru a dezavua, de formă, un premier, germanofil, poate, dar pus la locul lui, în Bucureştii ocupaţi, cu acceptul guvernul din exil în Moldova. Cât despre arderea cărţilor, probabil că fascismul devenise iminent, anticipând (cel italian, maghiar şi român) chiar pe cel german. Spre marea mea minunare e că autorul memoriilor nu spune chiar lucruri noi; însuşi Gheorghe Brătianu ne informase despre evenimentele din 1919 într-o carte, publicată iniţial în 1920 şi retipărită recent. Acum epuizată din depozite. Am apucat să scriu despre ea, e vorba de măreţele fapte de arme când cu ocuparea Budapestei lui Kuhn Bela; şi sunt convins că n-a căzut pradă flăcărilor, căci în vremurile noastre se practică metoda reciclării, a retopirii. Altminteri, cum de a dispărut cartea lui Gh.Brătianu, care prezintă in extenso o ocupaţie controversată ? Pentru mascarea unei mari ruşini naţionale, acum, într-o Uniune Europeană. Poate tot dintr-un fel de ruşine a fost ars şi tirajul cărţilor lui Marghiloman. Deocamdată citez, din ediţia veche a memoriilor marghilomănene, pagini scrise cu amărăciune: picase de falit cu celebra Pace de la Bucureşti, când a fost împins în faţă ca „ o manta bună pentru vreme rea”; aşa că nu-i putem nega românismul, salvarea de facto a Dinastiei şi Basarabiei. „Toţi vor să meargă la Budapesta; serbii o cer deasemenea şi anunţă că, la nevoie, o vor face pe riscul lor. Şi serbii şi românii vor să pună mâna pe materialul rulant al Ungariei. Serbii pretind să dobândească 2000 locomotive şi 3000 vagoane, iar noi sperăm să luăm tot atât, dacă nu mai mult”. Confirmă Gh.Brătianu în „Acţiunea militară din 1919” că s-au furat aceste materiale, ca pradă de război, dar deplânge soarta lor: totul a fost lăsat în România să ruginească şi nu s-a folosit mai nimic. Asta da administraţie! Marghiloman: „Continuăm a desarma pe unguri. La 3 august am ocupat Timişoara”. (Asta după retragerea trupelor sârbeşti din Banat, la cererea francezilor, n.n.) „Urmărim câteva unităţi care s-au retras în direcţia Erlau. Se pare că America nu poate mistui ocuparea Budapestei de către noi…” (Detaliere în cartea lui Gh.Brătianu, n.n.). Marghiloman: România „…formulează rezerve exprese privitor asupra protecţiei minorităţilor de către învingători. America singură dă nota ostilă nouă. De notat că Consiliul Suprem contestă României că ar fi un stat suveran, tratatul de la Berlin subordonând independenţa sa natularizării Evreilor!” Protecţia minorităţilor, de fapt, nu atingea cu nimic independenţa României; „I se cere ţării numai de a se supune statutelor Societăţei Naţiunilor- ca şi ceilalţi”. Lahovary ar fi spus: „Puteam obţine SIGUR Banatul întreg, dar trebuia s-o luăm din vreme; l-am pierdut fiindcă am sosit cu două luni prea târziu la conferinţă”. Aceeaşi neglijenţă politică.
Conform lui Marghiloman, un timişorean i-ar fi relatat că „un gazetar, Franyo Zoltan de la Biroul de presă austro-ungar mă chestionează. Va lucra la restituirea frontierelor…” (Franyo este celebrul scriitor şi traducător, cunoscător a opt limbi europene şi asiatice. Bustul său mai poate fi văzut în curtea casei sale din Timişoara, cedată de familia lui din Ungaria Uniunii Scriitorilor din România.) Marghiloman: La Brăila şi Bucureşti se devastează, încă din 1918, magazinele evreieşti. Tradiţia antisemită română lucra din plin. Contribuţie la Holocaust. În urma acestor mărturii, nu e de mirare că guvernul lui I.I.C. Brătianu şi camarila regelui Ferdinand, revenind la Bucureşti, luând măsuri drastice, de fapt, de faţadă, să dea bine la Tratativele de Pace de la Paris şi să mai atenueze impresia deplorabilă a Păcii de la Buftea, au intrat în posteritate prin acest Fahrenheit al incinerării operei unui politician român de excepţie. Cum ar dori să aibă ţara noastră azi.

Torționara Nedici Vidoșa


Luptătorii anticomuniști care nu mureau în confruntarea cu securitatea erau supuși, în detenție, adesea unui regim inuman. Găsesc o mărturie interesantă despre o angajată care făcea exces de zel. „…o femeie să schingiuiască, cu o bestialitate de neimaginat pentru o minte sănătoasă, n-am auzit decât în anul 1950. Se numea Vida şi era anchetatoare la Timişoara. Remus Radina, care a trecut prin torturi îngrozitoare, lăsându-i urme adânci pe tot restul vieţii, o caracterizează în „Testamentul din morgă” astfel: O femeie de o mare cruzime, care bătea bărbaţii peste organele-genitale. Am întâlnit prin închisori oameni care au rămas infirmi pe viaţă din cauza chinurilor la care îi supunea această femeie. Perversiunea ei era dublată de ura ce o purta românilor. Această ură şi-o manifesta în timpul anchetelor pentru a-şi masca activitatea ce o desfăşura în favoarea Iugoslaviei. Această Nedici Vidoşa, Zisă Vida, era de origine sârbă, din comuna Becicherecu Mic, de lângă Timișoara. În anul 1946 fusese recrutată în siguranţa titoistă de către ofiţerul superior Duşan Iovanovici, care lucra sub masca de secretar la Ambasada Iugoslaviei de la Bucureşti. Ea a primit numele conspirativ de „Lipa” şi a lucrat cu un anume Bojidar Stanoievici, cu numele conspirativ de Irgud, care în anul 1949 se găsea în stare de arest la Securitatea din Timişoara. În vara anului 1947 Vida fusese mutată de la Biroul regional al Partidului Comunist, la Direcţia regională a Securităţii din Timişoara, unde a îndeplinit, pe lângă funcţia de translatoare, şi pe cea de anchetatoare zeloasă, reuşind în foarte scurt timp să ajungă, se zice, la gradul de colonel, iar în toamna anului 1949 era semnalată la Centrul crimei, la Ministerul de Interne. Desigur, erau forţe care o împingeau cât mai sus pentru a obţine prin ea date importante. Pentru a-şi camufla această activitate, ea şi-a dezlănţuit apucăturile bestiale asupra românilor. În timpul acesta încerca să-i salveze pe sârbii arestaţi. De exemplu, a pus la cale evadarea legăturii ei, Stanoievici, şi-i punea la curent pe ceilalţi sârbi arestaţi cu declaraţiile pe care trebuiau să le facă…” Nu am ce să spun, ca final. (Fragment dintr-un roman în lucru)

1945


ISTORIA DUPĂ MacGREGOR KNOX
La începutul lui 1945, după eșecul ofensivei din Ardeni, părea că Germania celui de-al Treilea Reich a pierdut războiul declanșat în 1939. Însă structura sa statală a continuat să funcționeze, deși teritoriul era ocupat aproape în totalitate de forțele Aliate. Chiar în Aprilie 1945, regimul părea să nu fie afectat de haosul creat de apropierea trupelor inamice de Berlin.  Totul se desfășura aproape normal – angajații își primesc salariile, se făceau eforturi pentru a distribui poșta, iar un corp academic a fost împuternicit să acorde burse studenților străini în Reich, cu scopul de a extinde influența germană în ceea ce regimul considera Noua Europă. Aceasta era însă aproape în ruină. Bombardamentul terorist asupra Germaniei a început după ce, din greșeală, un pilot a scăpat o bombă pe Londra, cu toate că Hitler nu dăduse un asemenea ordin.
Istoricul MacGregor Knox observă că Aliații și-au dat seama că nu pot învinge Reich-ul fără a-i anihila regimul, deoarece trăsătura principală a sa a fost distrugerea, însă nu a sa proprie, ci a celorlalți. Knox continuă explicând faptul că Hitler a fost foarte aproape de a-și îndeplini obiectivul de a transforma Germania într-o putere mondială și de a eșua în a o distruge. A existat un atașament foarte puternic față de Reich, de ceea ce însemna în mentalul colectiv regimul nazist. Deși războiul a epuizat poporul german, cei care făceau parte din armată au continuat să lupte, deși aceasta pierdea lunar între 300 și 400 mii de soldați. Knox se face că nu observă faptul că pretenția lui Roosevelt de a introduce pentru prima oară în Europa principiul capitulării necondiționate (unconditional surrender), folosit în premieră în Războiul Civil american și a lui Churchill – fixat pe distrugerea excclusivă a Germaniei nu i-au mai lăsat Wehrmachtului cale de întors.
Însă în martie 1945, Aliații trec Rhinul și înaintează spre inima Reich-ului. Așadar, în mod rațional lupta era pierdută, deoarece asaltul asupra Berlinului nu ar fi putut fi oprit. Aceasta este o altă interpretare eronată. În Primul Război Mondial a funcționat drapelul alb al predării, Germania nu a cunoscut ocupație străină iar orașele i-au rămas în picioare. Plus trupele sale care au rămas în străinătate. Nici nu s-a pus problema că, de facto, Germania ar fi pierdut războiul. În 1945 s-a înregistrat un număr foarte mic de dezertori dintre soldații Wehrmacht-ului, care a continuat să lupte și să implementeze, cu mari eforturi, ordinele date de OKW.
Așa că acel fanatic principiu al capitulării necondiționate, nu numai că a refuzat să discute cu opoziția antihitleristă din Germania dar a și prelungit durata războiului, având în vedere că un şir de state, precum România, Ungaria, Bulgaria, erau gata să renunţe în anul 1943 la rezistenţa militară, imediat ce li se acceptau condiţiile minime de ieşire din război. Knox e convins că în Germania, atât opoziţia, cât şi puterea erau pentru o rezistenţă militară în cazul în care aliaţii nu vor accepta condiţii onorabile de ieşire a Germaniei din război; „atât opoziţia, cât şi puterea din Germania considerau că o „capitulare necondiţionată” este similară „sfârşitului Germaniei”. Complotul lui Stauffenberg ar fi trebuit să determine Aliații să renunțe la dorința de a sfârși cu Germania. Iată că Germania nu s-a transformat în țara primitiv agrară, preconizată de planul Morgenthau. Capitularea necondiționată, aplicată de americani și Japoniei, pe motiv că insularii voiau să păstreze instituția imperială, a permis experimentarea bombei atomice și a lezat grav independenţa şi suveranitatea statelor vizate, ajungându-se în majoritatea cazurilor la înfeudarea lor, constituit arma de răzbunare şi umilire a statelor din tabăra adversă și, în fine, a facilitat ocuparea de către Uniunea Sovietică a statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană în care a instaurat orânduirea sa politică şi socialeconomică. A contribuit la formarea şi configurarea taberelor care ulterior s-au confruntat în Războiului Rece.