Cum l-am imprimat pe Nicu Covaci


Prin anii șaptezeci a sosit la studioul de radioteleviziune din Timișoara regizorul teleast Titi Acs cu scopul de a imprima formația „Phoenix”. Pe atunci titularul group-ului era deja Nicu Covaci. Trebuie spus, înainte de ridicarea cortinei, că exista dorința băieților de a urma exemplul altor formații din occident, care cântau cu acompaniamentul marilor orchestre ale filarmonicilor. Cunoșteam, de pildă, primele piese din „Alan Parsons Project”, imprimate în studioul londonez de pe Abbey Road, cu aportul orchestrei simfonice. Am discutat personal acest lucru cu dirijorul Nicolae Boboc de la Filarmonica „Banatul”; o colaborare cu „Phoenix” nu numai că ar fi fost o premieră pe țară, dar ar fi avut o mare priză la public. Boboc nu era dispus să colaboreze cu un group pop-rock și aici una din cauze ar fi fost orgoliul nemăsurat al omului îmbrăcat în cojoc din blană de lup, Nicu Covaci. Argumentele unui redactor la radio n-au fost, se pare, suficiente. Mai târziu, după niște ani dirijorul a fost într-un turneu în Apus și a adus de acolo benzi magnetice conținând un experiment interesant, „Tubular Bells” al scoțianului Mike Oldfield, în care erau folosite și instrumente mai puțin obișnuite într-o formație rock. Mi-a împrumutat și mie benzile pentru o zi și vedeam că de fapt ar fi dorit totuși o colaborare cu „o formație vocal-instrumentală”, cum se spunea atunci grupurilor de „muzică tânără”. Era însă prea târziu, după originala „emigrare” a Phoenicșilor în Germania.
Conform pretențiilor lui Titi Acs, Covaci a solicitat sprijinul unor elevi, instrumentiști la Liceul de muzică. Urma să combine instrumentele electronice cu viori, cor și solist. Întregul efectiv de tehnicieni și redactori de la resortul muzical s-a revărsat în cabina mare, de imprimări muzicale, deservită de un mixer cu multe canale, marca „Philips”, ajuns, după câțiva ani la Muzeul Tehnic (care nu mai există azi). Au fost instalate microfoane pentru grupuri instrumentale dar și pentru unele instrumente individual. Tehnica recordingului modern bâjbâia serios, părerile erau împărțite, mai ales în privința ghitarelor electrice. Unii doreau să le capteze în relația microfon-boxă, alții să le lipească direct în mixer, asta pentru că lipseau acele compartimente care separă intrumentele (mai ales toba), utilizate pe Abbey Road. Tehnicienii scoteau fum din pistoalele de lipit cabluri, redactorii se certau dincolo de ochiul de ciclop, la mixer, elevii dădeau falseturi, Nicu Covaci nu mai putea efectiv să stăpânească haosul. La un moment dat s-a decis să se „tragă” un negativ cu toate istrumentele, vocile fiind amânate pentru un play-back. A fost exact pauza în care l-am abordat pe temutul șef al formației.
-Ia-ți ghitara și vino. Am la dispoziție cabina mică și te pot imprima cu niște folk. Dacă nu reușește imprimarea voastră, că nu prea îi văd finalul, măcar să-i propun lui Acs varianta asta.
Covaci a acceptat. De tehnicieni deobicei nu aveam nevoie. Le făceam treaba tot la fel de bine. I-am propus să cânte în engleză, cu toate că exista riscul de cenzurare a peieselor. Aveam să imprim la microfonul crainicului, fără nici un artificiu tehnic. Din start double six-ul era la distanță egală cu vocea. Și iată-l în cabină pe elevul Liviu Butoi, cu un Blockflöte, o bucată de lemn, cu care voia să-l acompanieze pe maestru, spre marea supărare a acestuia. În cele din urmă l-am convins că potrivirea dintre cele două instrumente este indiscutabilă. Și astfel, într-o versiune originală au cântat amândoi un gospel pacifist celebru, „We Shall Overcome Someday” și un folk de Philips Leitch Donovan, în stil power flower (rețin doar melodia și în text avea ceva legat de „…the sky in London”). Îmi amintesc că în același studio de imprimări, cu mixerul Philips am primit permisiunea să stau la butoane singur (nu era atribuția mea, fiind redactor pentru emisiunea literară), imprimând o mică ochestră, e drept, cu instrumente „reci” și soliști, după aceeași metodă folosită în cazul lui Covaci. La un singur microfon Siemens. E vorba de un play back cu songuri pentru teatrul popular din Lugoj, invitat la un concurs la Londra, unde aveau să meargă cu piesa „Broadway Melody” de Yura Soyfer. Nu se admiteau în occident atâtea persoane, așa că au luat doar streiful cu ei, fără muzicanți. În același an „butona” și inginerul de sunet Alan Parsons, în alte condiții, la Londra. Viețile noastre au fost paralele câtva timp. Iar lugojenii au luat locul întâi cu trupa lor și n-au uitat să se revanșeze pentru recordingul pe care l-am făcut într-o noapte pentru ei.
Revenind la Covaci. Din tot ceea ce s-a lucrat timp de opt ore la studioul timișorean, Titi Acs a ales doar cele două piese în engleză, împrimate de mine în „studioul mic”. Televiziunea a dat dovadă de curaj în acel moment de minirevoluție culturală. Nici nu avea încotro, „haiducismele” înregistrate cu trudă în studioul mare nu puteau fi difuzate, fiind rateuri. Ghitara rece a salvat, împreună cu Nicu Covaci și excelentul jazzman de mai târziu, Liviu Butoi, prestigiul „Phoenix”. Imprimarea instrumentelor electrice era foarte problematică în România de atunci, în absența tehnicii specifice.

Advertisements

Cum va fi poimâine România


Intelectualii noştri de elită încearcă să depisteze cauza răului ce stă la baza descompunerii morale, emanând din ţinuturile româneşti. De fapt, nu evenimente mai apropiate de noi merită a fi incriminate, ci Primul Război Mondial, răul-relelor, lovitura de gong care a schimbat cel puţin Europa. Comentarea declanşării lui ţine de competenţa, de-acum, a unor istorici ce nu i-au fost contemporani. Efectul lui, dacă ar fi doar literar-artistic, precum amplificarea expresionismului, ca traumă spirituală a părţii perdante, ar însemna doar un câştig al creativităţii…Dar în plan politic şi etnic a însemnat edificarea primului stat socialist şi crearea, mai mult sau mai puţin artificială a unor noi state „naţional-unitare”. În timp ce lumea veche se retrăgea „in nuce”, Franţa, Germania, Austria, Ungaria, Anglia, lumea nouă se silea a-şi crea o nouă statalitate, ocupând spaţii vidate de puterea fostelor imperii. Dar Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Cehoslovacia, România Mare nu mai sunt. Ceea ce s-a dorit a fi imitarea statelor centralizate unitar, s-a dovedit a fi o imensă incompatibilitate etnică şi teritorială. Părţile obligate a trăi împreună de către Pacea de la Paris, ofereau o mare încărcătură explosivă, cum am putea denumi diferenţele de cultură, civilizaţie. Statul român interbelic nu a oferit un exemplu de convieţuire firească dintre „naţiunile” componente, dar nici dintre români. Beneficiul maxim de care se bucurau conducătorii ţării nu era potenţialul uman, ci infrastructura, oraşele ardelene, construite de statele învinse. Din care, treptat, au fost trimişi în emigrare evreii, germanii, maghiarii. Ţin să menţionez că guvernul bucureştean nu a ţinut cont de dorinţa de „unire cu ţara” a populaţiei româneşti din Sudul Dunării, timocenii. (Chiar şi azi cei ce predau în româneşte în Timoc sunt plătiţi prin chetă, nu de statul român…) Treptat s-au pierdut Basarabia, Maramureşul „istoric”, o parte din Banat, Dobrogea şi Bucovina. Numai atât? Deh, o nimica toată; vezi ce-a păţit Iugoslavia. Dar un sâmbure unic, de gândire şi simţire românească ar fi putut ţine laolaltă cele zece milioane de români din afara frontierelor actuale. O formaţiune statală deosebit de interesantă ar fi fost acea Confederaţie Danubiană, propusă de bănăţeanul A.C. Popovici, acceptată de împăratul Austriei, Carol. State Unite ale Europei Centrale. Guvernele corupte ale noilor state „naţional-unitare” însă n-au dorit să împartă prada.
România Mare a fost un puzzle de civilizaţii şi culturi diferite. Multiculturalismul n-a fost niciodată recunoscut de aşa-zişii „învingători”; românii se mai distrează şi azi, pe stadioane, cu slogane legionare. Nu se poate stabili cu precizie un epicentru al răului ce generează alt rău. Este cursul istoriei. Dramatic e faptul că, dacă într-o anume perioadă românii le-au sugerat unor minorităţi să emigreze, azi le sugerează acelaşi lucru chiar românilor… Un fapt mai puţin consemnat este că foarte mulţi concetăţeni români sunt rezultantă al unor FAMILII MIXTE. Cum s-ar zice, oameni cu sânge amestecat. Cine se declară pur-sânge românesc să ridice un deget. Migrațiile care au trecut secole în șir peste aceste teritorii este imposibil să nu fi lăsat urmări și urmași. S-ar putea ca ei să aibă, în acest fel, vaccinul antinaţionalist şi să devină populaţia majoritară, dacă nu și este deja, a teritoriului sau ţării, ori cum se va numi România în viitor. Nu e ușor să definești românitatea, ca popor diferit de celelalte. Și să nu uităm că un sas a botezat România. Este absolut necesară compatibilitatea noastră cu omenirea. Care constă chiar în acest amestec sanguin și rasial. Numai în acest fel vom pune stavilă complexelor de inferioritate care mai apasă asupra unor regiuni subdezvoltate de la noi…