Muzica programatică


…Și cel mai semnificativ atac al lui Debussy este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy. „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantice, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.” Dacă francezii se recunosc în ceea ce debitează acest muzicolog amator, atunci nația (folosesc cuvântul „nație” că ei au inventat statul lor național și unitar – o ficțiune imposibilă și pentru ei și pentru alte țări care se pretind astfel) este damnată să nu poată egala muzica germană.

I s-a lipit de frunte eticheta „impresionist” ca să pretindă francezii că au și muzicieni impresioniști, nu doar pictori. „O pastă multicoloră, întinsă aproape uniform” nu găsim în niciun caz la Wagner, ci tocmai la „impresionistul” Debussy. Marea lui, din carton ondulat și plicticoasa după-amiază a unui faun sunt pași deciși către o muzică programatică (spun astfel pentru a ocoli cacofonia „muziCĂ CU program”). Obsesia literaturizării acestui gen de muzică este adesea falsă. Programatismul implică o dependență nefastă de literaturizare, o pierdere a purității, a însăși esenței muzicii. Bach și Bruckner sunt cel mai apropiați de muzica pură.

Debussy îi reproșează lui Beethoven faptul că „nu era literar nici de doi bani”, ceea ce este onorant mai degrabă. Nefericit a fost momentul în care Berlioz a atașat „Fantasticei” lui agresivul program, pentru ca toți cretinii să-i descifreze muzica într-o cheie literară, ca pe un roman, cu acțiune. Ce s-ar întâmpla dacă n-am citi programul simfoniei? Ne-am da seama că putem să „vedem” orice în locul indicat de compozitor că ar fi neapărat drumul spre eșafod, procesiune funerară, balul din înalta societate, eroul drogat care visează. Atașând „desfășurătorul literar” simfoniei Berlioz și-a atârnat singur o tinichea în coadă. Compozitorul n-are voie să fie scriitor. Nu suntem obligați să ne imaginăm boi la pârâu (un fagot nu reprezintă un bou), nici privighetori mecanice, acolo unde, probabil din naivitate senină Beethoven s-a apropiat prea mult de anumite sugerări concrete, dar fără să notifice pe hârtia partiturii „a se cânta precum cucul, a mugi precum boul”. Prin însăși constituția lor, prin materialul folosit pentru un instrument acesta poate scoate sunete asemănătoare cu cele din natură. Furtuna din Pastorală nu este obligatoriu  imitarea unui fenomen natural real. Să zicem că poate fi orice, dacă lipsesc comentatorii, „muzic-ologii”.

Să nu mai fim atât de obsedați de „sugestii”, de asemănări. În esența ei muzica nu e făcută pentru a imita ceva. Atunci de ce dă Bruckner titluri, „simfonia Apocalipsa”, spunând mereu că-l imită pe dumnezeu? Foarte simplu. Dumnezeu nu există și atunci rămâne doar muzica singură, în stare pură. Niște comentatori nepricepuți găsesc ecouri de dansuri populare sau imitații de munți și hăuri înspăimântătoare în simfoniile bruckneriene. Însă singurul element „concret” ar putea fi la el…sentimentul. Care nu e nici el concret. „Arta fugii” a lui Bach nici nu indică instrumentele la care trebuie interpretată. Încercați să citiți partitura doar cu sentimentul, înlăturați tentația de a „auzi” instrumente și atunci vă veți da seama de imensa abstracțiune care e muzica. O invenție a creierului. Atât de mult călcată în picioare, aceste membre care necesită adăugirea de încălțări…
Zgomotul stradal l-au copiat inventatorii bruitiști francezi, Pierre Schaeffer în studioul ORTF, din lipsa unei vocații muzicale. Messiaen imită păsări. Oare ce imită instrumentul „Ondes Martenot”? Dorința de a construi mereu noi instrumente este în puternic contrast cu existența viorilor, care străbat aproape neschimbate prin secole. Adolphe Sax construiește pentru Berlioz saxofonul și pentru Wagner – „Wagner Tube”. Unde era jazzul fără saxofon? Tuburile lui Wagner se aud însă foarte rar. Se simte atât de acut nevoia unor efecte noi? „Programaticii” da. Ei vor să sugereze. Să descrie, precum literații. Așa face Dvorak cu simfonia „În lumea nouă”. A fost așa de impresionat de noul continent încât voia să „descrie” America, folosind clișeele descriptorilor. Și Debussy ne spune să stingem valurile mării și să ascultăm muzica lui, deoarece „doar așa” se aude cu adevărat freamătul apelor.

Simpla adăugire a textului, libretului nu îi conferă muzicii program. Wagner a fost suficient de inteligent să facă muzica să alunece pe lângă text. Adică, una cântă vocea, altceva face orchestra, care insinuează gânduri. Aici muzica sugerează sentimentele eroului, personajului sau chiar „părerea” compozitorului. Dar să faci program dintr-o muzică strict orchestrală este o îndepărtare de la misiunea acestei arte, adică o concesie confortabilă pentru ascultător. „Tablouri dintr-o expoziție” ar putea fi muzică „mai” pură, dacă n-am fi atenționați că „doar așa” arată evreul sărac, poarta Kievului etc. Ravel, orchestrându-l pe Musorgski, recunosc, genial, încearcă un adevărat simbolism cu instrumentele. „Doar așa arată Bydlo – pânza cu edecari”, ah, ce viață tristă. E și ceva impresionism, iată, la acest rus care numai la curente muzicale nu i-a stat capul. „Poemul extazului” este o o splendidă muzică pură a lui Scriabin.

Încerci să cunoști cât mai puțin despre denumirile și explicațiile conținutului muzicii, dar nu poți, te îneacă informațiile, cultura exagerată. Balerinii infestează partituri nevinovate, precum în uvertura continuată într-o porțiune orchestrală a „Indiilor galante” a preclasicului Rameau. Prost-gustul pornografic francez introduce repede aici balerini fără straie pe ei, pentru a sugera, chipurile, fericirea lumii primitive de dinaintea civilizației. Vrei să asculți muzica, închizi ochii. Dacă îi deschizi, vei vedea felul în care sunt răstălmăcite bietele partituri naive cu gunoaiele programatice ale subculturii moderne. Măcar americanii îi spun fenomenului „counter-culture”.